Repere privind STUDIUL COMPARATIV (sugestii)

Studiul comparativ constă în încercarea de a analiza două (sau mai multe) perspective filosofice, prin stabilirea asemănărilor şi deosebirilor existente între acestea, în baza unor criterii. Ca regulă generală, se pretează studiului comparativ concepţiile sau textele filosofice care au un număr de elemente comune sau între care se poate stabili un raport tematic. Dacă presupunem că studiul comparativ are ca punct de plecare fragmente de text filosofic, acestea trebuie să aibă în comun tema, problema şi/sau, eventual, ideea. În această situaţie studiul are ca finalitate analiza, compararea şi evaluarea argumentelor diferite folosite în susţinerea aceleiaşi idei. De exemplu, ambele fragmente de text pot să abordeze aceeaşi temă (omul), aceeaşi problemă (specificul naturii umane) şi aceeaşi idee (surprinderea trăsăturilor esenţiale, a acelor particularităţi necesare şi universale, care-l diferenţiază pe om de alte modalităţi de fiinţare: plante, animale, obiecte neînsufleţite). Este foarte adevărat că autorii folosesc argumente diferite, iar valoarea unui studiu comparativ rezidă în modul în care este deconstruită şi reformulată (într-o manieră personală) arhitectura argumentativă a textelor. Dacă cele două concepţii (exprimate în fragmentele de text) au în comun doar tema şi problema, atunci studiul comparativ trebuie să urmărească, înainte de toate, identificarea, analiza şi compararea ideilor şi apoi a argumentelor folosite.

O problemă pe care o poate genera elaborarea unui studiu comparativ este aceea a diferenţelor dintre texte (autori). Altfel spus, cât de diferite pot fi textele care urmează a fi comparate? La modul ideal putem presupune un raport de identitate între cele două texte: au în comun tema, problema, ideea şi argumentele. Dincolo de idealitatea unui astfel de scenariu, se manifestă o dificultate metodologică: astfel de texte nu pot fi comparate şi, chiar dacă ar fi, activitatea nu ar fi relevantă. La cealaltă extremă, se află situaţia în care cele două texte nu au nimic în comun, fapt care ne pune în imposibilitatea de a le compara. Iată de ce o condiţie de posibilitate a unui studiu comparativ este faptul că autorii (fragmentele de text) trebuie să aibă un minim de elemente comune, în măsură să permită compararea lor. Din această perspectivă nu pot lipsi tema şi problema, în absenţa cărora comparaţia textelor devine problematică.

Finalitatea studiului comparativ are în vedere evidenţierea şi clarificarea anumitor poziţii sau moduri de raportare (puncte de vedere referitoare) la o anumită problematică, stabilirea semnificaţiilor unor concepte. Totodată, studiul comparativ poate fi integrat într-o structură mai amplă cum ar fi eseul sau disertaţia filosofică.

Schiţă de analiză comparativă – Henri Bergson şi Lucian Blaga despre specificul naturii umane

Omul – meşteşugar/creator de unelte (Henri Bergson)

Evoluţia elanului vital[1]

Traseu evolutiv: de la instinct (animalitate în general) → la inteligenţă “săracă” (unele animale) → inteligenţă evoluată/dezvoltată (om) = diferenţiere cantitativă.

Niveluri de dezvoltare:

a). animalele care recunosc o unealtă (ex. vulpea);

b). animalele care pot folosi ocazional o unealtă/un obiect fabricat (ex. maimuţele şi elefanţii)

–   la animale există doar tendinţa spre inventivitate (ideal);

– inferenţa (deducţia) = prelucrarea experienţei trecute în lumina celei prezente = determină inteligenţa.

Relaţia invenţie mecanică –inteligenţă umană

Invenţia mecanică = rol decisiv în dezvoltarea inteligenţei.

Istoria evoluţiei umane = itinerariul inventării şi al fabricării uneltelor artificiale (schimbările/progresul omenirii = schimbări ale uneltelor).

Posibilitatea neînţelegerii acestui aspect: conştientizarea tuturor valenţelor unei invenţii are loc într-o perioadă relativ îndelungată de la realizarea invenţiei respective (cu care ne vom fi familiarizat).

Statutul fiinţei umane

Încercarea de a surprinde specificul naturii umane trebuie realizată în orizontul circumscris de invenţiile acestuia (mai curând decât revoluţii, războaie…). De exemplu, nu se poate face abstracţie de rolul major al inventării maşinii cu aburi (progresul, modificările pe care le-a generat).

Temeiuri : epoca pietrei şlefuite, epoca bronzului, epoca fierului etc. sunt, în fond, epoci ale invenţiei.

Concluzie: omul este făuritor de unelte (homo faber) mai curând decât fiinţă inteligentă (homo sapiens). Însăşi inteligenţa = capacitatea de a fabrica unelte (în mod special: unelte de fabricat unelte).

Existenţa întru mister şi pentru revelare (Lucian Blaga)

Critica/lipsa de relevanţă a perspectivei naturalist-biologizante (asumate de Bergson) – „perspectivă prea puţin indicată şi iremediabil îngustă”.

Omul = animal dotat cu o cantitate mai mare de inteligenţă (inteligenţă superioară) = statuie = simplu bloc de piatră cizelată (comparaţie inadecvată).

Soluţie: recurs la axiologie/filosofia valorilor (achiziţie a ultimei jumătăţi din sec. XIX şi a primei jumătăţi din sec. XX) – capabilă să lumineze “taina omului”.

Diferenţa om – animal:

–        la Bergson (perspectiva biologiei naturalizante) → diferenţa cantitativă/de grad;

–        la Blaga (perspectiva filosofiei valorilor şi a filosofiei culturii) → diferenţa calitativă:

animalul = angajat în imediat şi preocupat pentru propria securitate

omul = existenţă întru mister şi pentru revelare (modalitate eminamente umană)

animalul

= conduită stereotipă (dictată de instinct);

= grijă pentru securitate, necesităţi vitale (instinct de conservare);

= produse care completează mediul.

omul

= conduită creatoare (destin creator);

= grijă pentru creaţie = jertfă de sine;

= produse prin care se creează o altă lume;

= caracter metaforic – revelatoriu şi stilistic.

---

[1] elan vital – categorie filosofică centrală în gândirea lui Bergson, un principiu spiritual care guvernează evoluţia ascendentă a umanităţii (evoluţia creatoare), care stă la baza devenirii neîntrerupte şi neafectate de posibilităţi prestabilite.

Fragment de text – existenţă întru mister şi pentru revelare (Lucian Blaga, Geneza metaforei…)

„În cadrul naturii omul este desigur un simplu animal înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligenţă, dar această propoziţie mi se pare pentru fondul chestiunii tot atât de irelevantă ca şi cum ai spune că, în cadrul naturii şi în perspectivele ei, o statuie e un simplu bloc de piatră cizelată. Comparaţia reliefează suficient păcatul de care se face vinovată biologia, când atacă problema omenescului, acceptând să privească lucrurile într-o perspectivă prea puţin indicată şi iremediabil îngustă. Sub unghi biologic-naturalist, problema diferenţelor dintre om şi animal nu-şi poate găsi soluţia amplă ce o comportă. Şi e de mirare că tocmai un Bergson nu a ştiut să-şi taie, în ceaţă, şi alte perspective, atunci când situaţia teoretică a veacului l-a invitat să se îndrume spre taina omului. Să vedem ce perspective despică în această privinţă filosofia expusă în ciclul nostru de lucrări. Cert, animalul, ca individ în care pâlpâie o conştiinţă, există într-un fel vizibil legat de imediat. Conştiinţa animalică nu părăseşte făgaşurile şi contururile concretului. Tot ce, în comportarea animalică, pare orientare dincolo de imediat, se datoreşte întocmirilor finaliste ale vieţii ca atare şi se integrează într-un soi de creaţie anonimă ce pulsează în specie. Avem pe urmă latitudinea de a presupune, fără riscul de a ne înşela prea tare, că lumea în care există animalul-individ, înţeles ca un centru de conştiinţă, e organizată, ca şi lumea omului, potrivit unor cadre funcţionale (potrivit unui anume a priori), care variază poate de la specie la specie. Sub acest unghi, inteligenţa umană nu prezintă probabil decât însuşiri de mai accentuată complexitate: va să zică, o deosebire graduală. Animalul e însă cu desăvârşire străin de existenţa întru mister şi pentru revelare şi de dimensiunile şi complicaţiile vieţii ce rezultă din acest mod eminamente uman. Specific uman va fi, prin urmare, şi tot alaiul imens de consecinţe ce se desprind din acest mod, adică destinul creator al omului, impulsurile, aparatura şi îngrădirile acestuia. Dacă animalul produce, uneori, fie unelte, fie lăcaşuri, fie organizaţii, actele sale nu izvorăsc din existenţa conştientă întru mister şi pentru revelare. Aceste acte nu sunt creatoare; ele se degajează stereotip din grija de securitate a animalului şi, mai ales, a speciei, în lumea sa. Existenţa întru imediat şi pentru securitate este desigur un mod, pe care nu-l depăşeşte conştiinţa nici unui singur animal. Nici a animalelor inferioare, nici a celor mult lăudate pentru superioritatea lor. Cât de cu totul altfel e omul! Omul e capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat minunat; omul e în stare pentru acest destin să renunţe – câteodată chiar până la autonimicire – la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii. Ceea ce se întâmplă să producă animalul, ca, de exemplu, lăcaşuri, organizaţii, poate să fie judecat în înţeles exclusiv sub unghiul necesităţilor vitale. Aceste produse corectează sau compensează neajunsurile mediului şi asigură animalului existenţa în acest mediu, care în atâtea privinţe răspunde insuficient exigenţelor; aceste produse n-au nici caracter metaforic-revelatoriu, nici aspecte stilistice; ele nu sunt creaţii cu adevărat; ele nu constituie niciodată o lume aparte şi nu cer să fie judecate după norme imanente lor; cum e cazul creaţiilor de cultură ale omului, fără deosebire” (Lucian Blaga – Geneza metaforei şi sensul culturii).

Fragment de text – homo faber (Henri Bergson, Evoluţia creatoare)

„Animalele, care din punctul de vedere al inteligenţei, le clasificăm imediat după om – maimuţele şi elefanţii – ştiu să folosească ocazional un instrument artificial. Sub ele, dar nu prea departe, sunt aşezate acelea care recunosc un obiect fabricat. Vulpea, de exemplu, recunoaşte că o capcană este o capcană. Fără îndoială, pretutindeni unde există inferenţă există şi inteligenţă; iar inferenţa care constă în prelucrarea experienţei trecute în sensul celei prezente este deja începutul invenţiei. Invenţia se desăvârşeşte atunci când se materializează într-un obiect fabricat. Spre acest lucru tinde, ca spre un ideal, inteligenţa animalelor. Şi chiar dacă în mod obişnuit ele nu ajung să producă obiecte artificiale de care să se poată servi, instinctele lor naturale le permit totuşi variaţii care le îndreaptă în acest sens.

În privinţa inteligenţei omeneşti, încă nu s-a accentuat îndeajuns de mult faptul că invenţia mecanică a constituit punctul ei de plecare, că şi astăzi viaţa noastră socială gravitează în jurul fabricării şi utilizării instrumentelor artificiale, că invenţiile care au marcat progresul au trasat, în acelaşi timp, însăşi direcţia acestuia. Adesea ne e greu să ne dăm seama că schimbările suferite de omenire se referă de obicei la transformările din domeniul uneltelor folosite. Obişnuinţele noastre individuale şi chiar sociale supravieţuiesc destul de multă vreme împrejurărilor care le-au produs, astfel încât efectele profunde ale unei invenţii se fac remarcate abia când printre noi ea şi-a pierdut deja caracterul de noutate.

A trecut mai bine de un secol de la inventarea maşinii cu aburi, iar noi abia acum începem să simţim zguduirea profundă pe care a provocat-o. Revoluţia căreia i-a dat naştere în industrie a transformat, cel puţin tot atât de mult, şi relaţiile dintre oameni: se ivesc idei noi, sunt pe cale să răsară sentimente noi. Peste veacuri, când detaşarea de trecut va lăsa la vedere doar marile direcţii, războaiele şi revoluţiile noastre vor conta prea puţin pentru ca cineva să le ia în seamă; dar despre maşina cu aburi, despre cortegiul invenţiilor generate de ea se va vorbi peste tot aşa cum vorbim noi astăzi despre bronz şi despre piatra cioplită. Ea va servi la definirea unei epoci. Dacă ne-am putea descotorosi de orice orgoliu, dacă – spre a ne defini ca specie – ne-am ghida după ceea ce preistoria şi istoria ne arată că reprezintă caracteristica stabilă a omului şi a inteligenţei, nu ne vom spune homo sapiens (om inteligent/înţelept), ci homo faber (om meşteşugar/făuritor de unelte). În fond, inteligenţa este capacitatea de a fabrica obiecte artificiale, în particular unelte de făcut unelte, şi de a varia la infinit fabricarea lor” (Henri Bergson – Evoluţia creatoare).

Tipuri de temeiuri în argumentare

Unul dintre principiile logicii tradiţionale este PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE*, pe care G.W. Leibniz (1646-1716), gânditor german de factură raţionalistă, îl exprimă astfel: „nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţiei veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne sunt cunoscute” (G.W. Leibniz, „Monadologia” în Opere filosofice, vol. I, trad. în lb. rom. de C. Floru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, §§ 31-32). Pentru a accepta sau pentru a respinge o propoziţie trebuie să dispunem de o raţiune suficientă sau, altfel spus, de un temei satisfăcător.

* RAŢIUNE SUFICIENTĂ = TEMEI SATISFĂCĂTOR.

A spune că ORICE PROPOZIŢIE ARE UN TEMEI sau o RAŢIUNE care o întemeiază înseamnă a traduce în plan logic o relaţie de cauzalitate specifică realităţii obiective: aşa cum în realitate nu există nici un obiect sau fenomen fără o cauză, tot astfel, la nivelul gândirii, admiterea sau respingerea unei propoziţii (concluzie/teză) trebuie să aibă la bază un temei (premisă).

Un astfel de principiu mai poate fi numit şi PRINCIPIUL CONDIŢIONĂRII, întrucât ne spune că existenţa şi manifestările oricărui lucru depind (sunt condiţionate) de existenţa şi manifestările altor lucruri. Aşa cum între lucruri există o interdependenţă sau o conexiune, tot astfel şi între enunţurile care formează o argumentare (premise şi concluzie) trebuie să existe o relaţie de condiţionare. Însă mai trebuie precizat faptul că aşa cum nu orice lucru condiţionează alt lucru (există o selectivitate în privinţa relaţiei de condiţionare), tot astfel nu orice propoziţie de tip premisă poate întemeia (condiţiona) propoziţia-concluzie.

Condiţionarea, stabilirea raportului dintre enunţuri, reprezintă însăşi necesitatea argumentării (= la limită, argumentăm pentru a stabili temeiurile care susţin enunţurile noastre).

Raportul/relaţia de condiţionare are loc între doi termeni:

(1). condiţia = cea care condiţionează, adică temeiul;

(2). condiţionatul sau consecinţa = ceea ce este condiţionat, întemeiat de condiţia respectivă.

Condiţionarea se manifestă în faptul că prezenţa sau absenţa condiţiei este asociată cu prezenţa sau absenţa condiţionatului.

Exemple:

(1). Dacă un număr este par (condiţia) atunci el este divizibil cu 2 (condiţionatul).

(2). Dacă temperatura scade sub 0° (condiţia) atunci apa îngheaţă (condiţionatul).

În plan logic, condiţionarea se referă la valoarea de adevăr* a propoziţiilor care intră în structura unei argumentări, mai mult, la relaţia care există între valoarea de adevăr a condiţiei (premisa) şi valoarea de adevăr a condiţionatului (concluzia).

* logica tradiţională, aristotelică este o logică bivalentă, adică există doar două valori de adevăr pe care o propoziţie le poate avea: adevărat (simbolizat cu 1 sau A) sau fals (simbolizat cu 0 sau F).

Există următoarele tipuri de temeiuri:

• Nici necesare, nici suficiente;

Exemplu: 1. Afară plouă. 2. Ion şi Adrian sunt prieteni.

• Necesare, dar nu şi suficiente;
• Suficiente, dar nu şi necesare;

Exemplu: 1. Eminescu şi Creangă au fost contemporani. 2. Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie „Amintirile din copilărie”.

Propoziţia 1 este temei necesar, dar nu şi suficient pentru propoziţia 2; Propoziţia 2 este temei suficient, dar nu şi necesar pentru propoziţia 1.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă (nu)…, atunci…”

• Necesare şi suficiente

Exemplu: 1. Triunghiul ABC este isoscel. 2. Triunghiul ABC are unghiurile de la bază congruente.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă şi numai dacă …, atunci …”.

Propoziţia p este un temei necesar pentru propoziţia q, atunci când fără adevărul lui p nu se poate dovedi adevărul lui q. Altfel spus, temeiul necesar este acea condiţie sine qua non, în absenţa căreia consecinţa nu apare, dar care nu o poate întemeia.

Exemplu: Dacă nu posed imunitate, atunci mă pot îmbolnăvi.

Condiţionarea necesară se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă nu… atunci…”.

Propoziţia p este un temei suficient pentru propoziţia q dacă admiţând adevărul lui p devine imposibil ca q să nu fie adevărată. Altfel spus, temeiul suficient este acea condiţie care declanşează consecinţa, dar nu numai ea.

Exemplu: Pneumonia este cauzată de pneumococ, dar nu numai de acesta.

Condiţionarea suficientă se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă… atunci…”.

Condiţia necesară şi suficientă satisface ambele cerinţe: determină ea singură consecinţa.

Exemplu: Caracterul par al cifrei ultime a unui număr asigură, şi numai el, divizibilitatea prin doi a numărului.

Condiţionarea necesară şi suficientă se recunoaşte îndeobşte în limbajul natural prin expresia „dacă şi numai dacă… atunci…”.

Principiile logicii tradiţionale (tabel)

PRINCIPIUL LOGIC	LA CE SE REFERĂ (enunţul ontologic)	ENUNŢUL LOGIC	FORMULA
PRINCIPIUL IDENTITĂŢII (orice obiect este identic numai cu sine însuşi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport)	Orice obiect are însuşiri proprii, relativ constante, care îl diferenţiază de alte obiecte.	În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice formă logică este ceea ce este.Formulări echivalente: orice noţiune (termen) este identic cu sine; dacă o propoziţie este adevărată, atunci ea este adevărată.	A≡A / A = id A (A este identic cu A)
PRINCIPIUL NON-CONTRADICŢIEI (un obiect nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi A şi non-A)	Este imposibil ca un obiect să posede şi să nu posede aceeaşi proprietate.	În acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca o propoziţie să fie adevărată şi să nu fie adevărată.Formulare echivalentă: o propoziţie şi negaţia ei nu pot fi împreună adevărate.	⌐(A &⌐A) (Nu sunt simultan adevărate şi A, şi non-A)
PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS (sau este acceptată o propoziţie A, sau este respinsă dintr-un sistem de propoziţii, a treia posibilitate fiind exclusă)	Este necesar ca un obiect să posede sau să nu posede o proprietate; a treia posibilitate nu există.	În acelaşi timp şi sub acelaşi raport este necesar ca o propoziţie să fie admisă sau să nu fie admisă.Formulări echivalente: o propoziţie sau are o valoare de adevăr sau nu o are, a treia posibilitate nu există; o propoziţie sau este adevărată sau nu este adevărată; a treia posibilitate nu există.	A V ⌐A
PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE (pentru a accepta sau pentru a respinge o propoziţie trebuie să dispunem de o raţiune suficientă sau, altfel spus, de un temei satisfăcător)	Orice proprietate a unui obiect este condiţionată de alte proprietăţi.	Orice propoziţie are un temei.Formulări echivalente:            orice propoziţie, pentru a fi întemeiată, trebuie să se sprijine pe alte propoziţii, pentru orice propoziţie adevărată există cel puţin o propoziţie adevărată, diferită de prima, care o implică.	A→B

PRINCIPIILE LOGICII TRADIŢIONALE

Logica tradiţională se sprijină pe anumite condiţii formale numite PRINCIPII LOGICE sau LEGI DE RAŢIONARE/LEGI LOGICE FUNDAMENTALE. Acestea sunt condiţii generale ele raţionamentelor – indiferent de tipul de propoziţii cu ajutorul cărora formulăm inferenţa.

PRINCIPUL LOGIC REPREZINTĂ O CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ DE RAŢIONALITATE, UN CRITERIU FUNDAMENTAL PRIN CARE DISTINGEM ÎNTRE CORECT ŞI INCORECT, UN REPER PENTRU ALTE CONDIŢII DE RAŢIONALITATE. Principiile logice au fost formulate pentru prima dată de Parmenide (cca. 515 – cca. 450 î.Hr.), deşi nu într-o formă exactă.

Orice raţionament trebuie să respecte simultan următoarele principii logice:

I.                    PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

Presupune că orice obiect este identic numai cu sine însuşi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport

Fiecare obiect posedă un set de trăsături care-l fac să fie ceea ce este realmente. De exemplu, dacă ne gândim la om, acesta are însuşiri (precum capacitatea de a gândi abstract şi de a vorbi, de a produce unelte şi de a le folosi într-un anumit scop), însuşiri prin care un om, indiferent de numele lui, se aseamănă cu ceilalţi, altfel spus face parte din clasa tuturor oamenilor. În acelaşi timp, fiecărui om îi aparţin anumite trăsături/însuşiri care-l disting de ceilalţi (o anumită înălţime, culoare a ochilor, ocupaţie, dată şi loc al naşterii etc.). Împreună, aceste însuşiri fac din fiecare individ un anumit om, şi nu un om în genere, adică ceea ce el este de fapt. La nivelul gândirii logice, această particularitate elementară se exprimă sub forma PRINCIPIULUI IDENTITĂŢII, conform căruia ORICE FORMĂ LOGICĂ ESTE CEEA CE ESTE, altfel spus, ARE O INDIVIDUALITATE APARTE PRIN CARE EA ESTE O ANUMITĂ FORMĂ LOGICĂ (noţiune, propoziţie etc.).

Importanţa principiului identităţii: Când operăm cu termeni sau cu propoziţii cărora nu le cunoaştem suficient înţelesul sau valoarea de adevăr, principiul identităţii ne cere fie să ne completăm în prealabil cunoştinţele, fie să precizăm în ce sens/cu ce valoare folosim termenii şi propoziţiile respective.

RESPECTAREA PRINCIPIULUI IDENTITĂŢII ASIGURĂ CLARITATEA ŞI PRECIZIA GÂNDIRII.

II.                  PRINCIPIUL NON-CONTRADICŢIEI

Presupune că în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un obiect nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi A, şi non-A. Există însuşiri ale obiectelor care coexistă, de exemplu greutatea şi întinderea şi însuşiri care sunt incompatibile, se exclud reciproc, nu pot aparţine deodată aceluiaşi obiect: nici un copac nu poate fi şi fag şi stejar, nici un număr nu poate fi şi par şi impar. Incompatibilitatea obiectivă a coexistenţei însuşirilor incompatibile se reflectă la nivel logic prin PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI: DOUĂ PROPOZIŢII, DIN CARE UNA ESTE DE FORMA P, IAR CEALALTĂ DE FORMA P’, NU POT FI ADEVĂRATE DAR POT FI AMBELE FALSE ÎN ACELAŞI TIMP ŞI SUB ACELAŞI RAPORT.

Nerespectarea acestui principiu poate genera contradicţii logice, şi deci imposibilitatea de a deosebi adevărul de fals.

Respectarea acestui principiu conferă gândirii COERENŢĂ.

III.                PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

Presupune că în acelaşi timp şi sub acelaşi raport sau este acceptată o propoziţie A, sau este respinsă dintr-un sistem de propoziţii, a treia posibilitate fiind exclusă. Realitatea este un ansamblu ordonat de obiecte şi fenomene. Aşa cum obiectele şi fenomenele se ordonează, după specificul lor în anumite clase, tot astfel, la nivelul gândirii, propoziţiile se ordonează în sisteme de propoziţii. Într-un sistem de propoziţii poate fi acceptată sau o propoziţie sau negaţia ei, a treia posibilitate fiind exclus. Principiul terţului exclus nu trebuie confundat cu PRINCIPIUL BIVALENŢEI după care ORICE PROPOZIŢIE ESTE SAU ADEVĂRATĂ SAU FALSĂ, A TREIA POSIBILITATE FIIND EXCLUSĂ – acesta fiind un principiu de selecţie din totalitatea propoziţiilor doar pe cele care nu pot avea altă valoare de adevăr decât una din cele menţionate. Cu referire la valoarea de adevăr a propoziţiilor cognitive, terţul exclus se formulează: ORICARE AR FI PROPOZIŢIA, EA ARE SAU NU ARE O ANUMITĂ VALOARE DE ADEVĂR.

Respectarea principiului terţului exclus conferă gândirii CONSECVENŢĂ, capacitate de decizie riguroasă.

ÎMPREUNĂ, PRINCIPIILE NONCONTRADICŢIEI ŞI TERŢULUI EXCLUS, FUNDAMENTEAZĂ DEMONSTRAŢIA PRIN REDUCERE LA ABSURD – PROCEDEU LARG UTILIZATMAI ALES ÎN MATEMATICĂ.

IV.               PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE Presupune că pentru a accepta sau pentru a respinge o propoziţie trebuie să dispunem de o raţiune suficientă sau, altfel spus, de un temei satisfăcător.

ORICE PROPOZIŢIE ARE UN TEMEI – reprezintă reflectarea în plan logic a relaţiei de cauzalitate proprie realităţii obiective: aşa cum în realitate nu există nici un obiect sau fenomen fără o cauză, tot aşa, la nivel raţional, admiterea sau respingerea unei propoziţii are la bază un temei.

Există următoarele tipuri de temeiuri:

• Nici necesare, nici suficiente;

Exemplu: 1. Afară plouă. 2. Ion şi Adrian sunt prieteni.

• Necesare, dar nu şi suficiente;
• Suficiente, dar nu şi necesare;

Exemplu: 1. Eminescu şi Creangă au fost contemporani. 2. Eminescu l-a îndemnat pe Creangă să scrie „Amintirile din copilărie”.

Propoziţia 1 este temei necesar, dar nu şi suficient pentru propoziţia 2; Propoziţia 2 este temei suficient, dar nu şi necesar pentru propoziţia 1.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă…, atunci…”

• Necesare şi suficiente

Exemplu: 1. Triunghiul ABC este isoscel. 2. Triunghiul ABC are unghiurile de la bază congruente.

Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă şi numai dacă …, atunci …”.

Propoziţia p este un temei necesar pentru propoziţia q, atunci când fără adevărul lui p nu se poate dovedi adevărul lui q.

Propoziţia p este un temei suficient pentru propoziţia q dacă admiţând adevărul lui p devine imposibil ca q să nu fie adevărată.

Fără să aibă cunoştinţe de logică, oamenii caută să evite, în gândirea lor, confuziile, contrazicerile, afirmaţiile nedovedite. Procedând astfel, ei se conformează instinctiv principiilor logice. Cunoscând aceste principii avem mai mult de câştigat. Astfel, principiul identităţii ne obligă să evităm confuzile, principiul contradicţiei şi al terţiului exclus ne interzic să ne contrazicem, iar principiul raţiunii suficiente ne recomandă să nu facem afirmaţii neîntemeiate.