Activitate de formare cu reprezentanți din Consiliul Școlar al Elevilor, la Colegiul „Alexandru Cel Bun” din Gura Humorului

Se spune că atunci când nădăjduiești să produci o schimbare de proporții rezonabile este necesar să declanșezi efortul unui grup restrâns, să provoci dislocarea unei cantități critice. Se mai spune că o zbatere de aripi poate genera – atunci când este însumată cu altele, aparent fragile sau nesemnificative – o adevărată tornadă. Și se mai admite ceva: pentru a muta un munte dintr-un loc în altul trebuie să procedezi cu răbdare și mai ales cu pași mărunți, schimbând locul fiecărei pietre, oricât de neînsemnată ar fi în aparență. Am ales să prefațez cu aceste reflecții cvasi-filosofice descrierea sumară a unei activități pe care am desfășurat-o astăzi la Colegiul „Alexandru Cel Bun” din Gura Humorului. Deși mă așteptam să întâlnesc un grup mult mai consistent, totuși chiar și așa, mărturisesc că am avut parte, alături de cei zece tineri entuziaști, creativi și inteligenți, de o experiență de învățare remarcabilă. Vreau să îți prezint, dragă cititorule, protagoniștii întâlnirii de azi, cărora le mulțumesc pentru că și-au oferit cu generozitate o parte din timpul lor prețios de weekend participării la activitatea de formare. De la colegiul care ne-a găzduit în mod impecabil prin persoana doamnei profesoare Cristina Tudor, au fost prezenți Sabina și Răzvan, de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc – și-a adus contribuția Vlad, de la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava – ne-a încântat cu dezinvoltura ei Vero(nica), de la Școala Gimnazială din Stroiești – și-au antrenat creativitatea și naturalețea Magda și Adrian, însoțiți de domnul profesor Toader Rusu, iar de la Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi”, au ales să se implice fără rezerve Rodica, Andreea, Victor și Valentin, însoțiți de semnatarul acestor rânduri.

Tema aleasă a fost aceea a comunicării eficiente, înscrisă în modulul Comunicare și Relații Publice destinat elevilor din cadrul consiliului școlar. Mai bine de două ore am descoperit împreună, într-o manieră nonformală, degajată și (sper eu) atractivă, semnificații inedite ale conceptului de comunicare, am elaborat un decalog al discursului public eficient, am fixat cadrul unui cod de reguli menite a facilita transmiterea persuasivă a mesajului unui membru CȘE. Ca procedeu de lucru, am optat pentru realizarea activităților în manieră individuală, pe grupe și în perechi. S-au stabilit repere valoroase despre ceea ce înseamnă promovarea adecvată a unui reprezentant în consiliul elevilor, despre modalitățile de construire și livrare a imaginii de membru sau lider în această structură reprezentativă. În ce mă privește, ca facilitator, activitatea mi-a revelat o dată în plus virtuțile dialogului deschis, sincer, lipsit de inhibiții, cu tineri deosebiți, calitatea inestimabilă a cooperării și muncii în echipă. Nu a fost nevoie de prea mult efort pentru a sparge gheața cu sesiunea introductivă de auto-prezentare a participanților, probabil și pentru că fiind puțini la număr, s-a generat încă de la început o familiaritate caldă, deschisă. A urmat partea de identificare a principiilor comunicării publice eficiente. S-a lucrat în echipe constituite ad-hoc, într-o atmosferă cu adevărat non-formală, s-au realizat materiale creative pe coli de flipchart și s-au susținut prezentări pertinente și convingătoare. Nu a lipsit din scenariul formării sesiunile de procesare a exercițiilor, concretizate în discuții și dezbateri cordiale. Exercițiul intitulat „Află cine ești?” sau „Galeria Vedetelor” a adus participanților, pe lângă o doză semnificativă de bună-dispoziție, conștiința faptului că răspunsurile inteligente presupun drept condiție sine-qua-non formularea cât mai rapidă a unor întrebări cel puțin la fel de inteligente, menite a restrânge aria căutărilor. Prin intermediul unei succesiuni de întrebări și răspunsuri, clarificări și reflecții, s-au depășit inhibiții, rezerve, s-au stabilit legături și punți de comunicare autentică, altfel spus, a fost atins obiectivul întâlnirii.

Chiar dacă activitatea pe care am moderat-o este o picătură firavă într-un ocean mult prea impresionant de eforturi conjugate, sunt recunoscător pentru oportunitatea de a contribui, fie și printr-un efort modest, la o mișcare de evoluție și dezvoltare a tinerilor pe care mi-o doresc cât mai amplă și mai consistentă. Mulțumesc pe această cale tuturor celor care, direct sau indirect, au făcut posibilă o experiență de învățare în context non-formal.

P.S: fotografii de la sesiunea de formare se găsesc la adresa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100005602877412

Invidia – monstrul din adâncuri…

Am ales să scriu în rândurile care urmează despre unul dintre cele șapte păcate capitale. Întrucât o abordare teologică a termenului m-ar situa în mod hazardat dincolo de limitele înțelegerii mele, prefer să abordez invidia din perspectiva celui credincios logicii bunului-simț. De ce resimțim oare invidie față de acela pentru care a fi și a avea au conotații mult mai abundente decât în cazul nostru? Să fie oare pentru că descoperim în prosperitatea lui propria noastră insuficiență, neputință sau dezolare? Să fie oare un mecanism compensator, un adăpost iluzoriu pentru ego-ul nostru lezat? Sau poate pentru că detestăm să descoperim la cel mai înzestrat decât noi lucrurile ce ne lipsesc, lucrurile la care noi doar îndrăznim să visăm? Poate că resimțim invidie față de cel care a încetat să viseze și a optat să-și trăiască visul, în timp ce noi rămânem încremeniți într-un fel de spațiu intermundan al inactivității. Dicționarele ne spun că invidia reprezintă condiția celui care consideră că statutul, bunurile, popularitatea, succesul altuia sunt privilegii pe care el, dintr-un motiv sau altul, nu le deține, dar pe care le dorește, le râvnește cu tenacitate. Avantajele altuia sunt considerate de multe ori ca fiind nemeritate sau sunt plasate sub spectrul hazardului, ca un fel de favouri sau uneltiri ale norocului orb. Invidia este de multe ori însoțită de o depreciere a valorii sau calităților celuilalt, în paralel cu încercarea disperată de hipertrofiere a propriului arsenal de virtuți. Provocând un consum substanțial de energie, irosirea unor resurse sufletești prețioase, invidia deformează, orbește, corupe vederea justă, fixând realitatea într-o lumină distorsionată, inadecvată. Vulnerabilitatea la invidie survine de obicei la persoanele care suferă de un deficit semnificativ în privința stimei de sine. Altfel spus, neîncrezătorii în propriile facultăți sau competențe pot deveni cu ușurință victimele sigure ale invidiei. Invidiosul se consideră de multe ori nedreptățit, înșelat, deposedat de destin. Pretențiile sale vindicative se sprijină pe un eșafodaj complicat de justificări și raționalizări, unele mai fragile decât altele, precum un castel de nisip în aparență impunător însă vulnerabil la asaltul distructiv al primului val. Invidia reușește „performanța” sinistră de a coroda echilibrul interior, de a distruge invariabil liniștea și armonia spiritului, instaurând tulburarea, anxietatea, frustrarea. O dată aprinse, scânteile invidiei declanșează în sufletul omului un incendiu ce transformă în pustiu teritorii mentale complexe, luxuriante. Atunci când amplitudinea ei scăpă de sub control, invidia reușește să înlocuiască frustrarea, nemulțumirea – stări interioare încă tolerabile – cu agresivitatea, violența, distrugerea. Oare invidia poate purta și alt nume? Un termen înrudit poate fi cel de resentiment. Dacă sfidarea rigorilor limbii române nu echivalează neapărat cu un sacrilegiu, aș îndrăzni să inventez un termen mai potrivit, dezentiment, pe care l-aș înțelege ca un sentiment desfigurat, destructurat, pervertit, un fel de debilitate cognitivă, afectivă, axiologică manifestată în raporturile interpersonale. Victor Hugo traduce într-un loc invidia ca fiind modalitatea prin care sufletele meschine, vulgare înțeleg să își manifeste admirația. Continuând gândul literatului francez, aș admite că invidia este copilul bolnav, degenerat al admirației. Unii pot considera că a fi invidios nu este neapărat un defect caracterial, că râvna față de bunurile celuilalt nu declanșează în mod exclusiv reacții de adversitate ce pot degenera cu ușurință. Invidia ar fi astfel pretextul schimbărilor din propria viață, mobilul declanșator al voinței de acționa în vederea propriei bunăstări. Dacă o astfel de perspectivă funcționează în cazul lor, atunci nu-mi rămâne decât să-i încurajez, în manieră pragmatică, să fie cât mai invidioși. Mărturisesc totuși că îmi este destul de greu să admit că invidia poate întemeia familii, zămisli copii, poate construi case, cetăți, imperii. Mai curând cred că poate conduce în timp la distrugerea sau corodarea oricărui efort omenesc. Poți scăpa de invidie sau măcar să o diminuezi? Cred că o soluție posibilă ar fi străduința permanentă de a dobândi cât mai multă educație, cât mai multă pricepere sau, dacă termenul nu pare desuet, cât mai multă înțelepciune practică. Să cauți să fii cât mai bun în arealul tău profesional, să încerci să-ți extinzi aria de competență sau de expertiză, prin efort susținut, muncă asiduă, sunt arme eficace împotriva invidiei. Să fii conștient că poți fi mâine mai mult decât ești astăzi înseamnă să te orientezi către tine și către devenirea ta decât către ceea ce sunt ceilalți. Să eviți comparațiile, judecățile evaluative prin raportare la ceilalți, pe scurt, să renunți la privirea aruncată dincolo de propriul perimetru existențial. De asemenea, să-i admiri sincer, să-i prețuiești pe cei care au reușit mai mult decât tine, oricât de dificil ar fi acest lucru. Sunt oare invidios pe cineva? Probabil că da! Câți dintre noi este iertat? Câți dintre noi scapă? Însă mă străduiesc zilnic să-mi deturnez invidia de la celălalt către mine, către cel ce nu sunt încă dar am convingerea că pot să devin. Tu cum negociezi cu monstrul din adâncuri?

Femeia celor patru anotimpuri…

Dedic aceste rânduri tuturor Doamnelor și Domnișoarelor, cu ocazia zilei de 8 martie

În cele ce urmează, îmi propun, în limita decenței dar mai ales a inspirației, să confer o întemeiere relativă și deloc lipsită de primejdii unei asumpții de sezon. Dincolo de motivațiile de ordin istoric, social, politic sau de orice altă factură, consider că ziua de 8 martie reprezintă cel mai potrivit moment pentru a sărbători Femeia[1]. Momentul este oportun întrucât se așează docil între două fronturi: cel al iernii, pregătit de închidere și cel al verii, anticipat dar încă mult prea depărtat. Altfel spus, sărbătoarea nu-și poate găsi moment mai potrivit decât într-un context în care nu-ți este îngăduit să vorbești de vară, dar nici de iarnă nu mai poți să te agăți. Sau, după cum admite într-un loc[2] romancierul Charles Dickens, un moment în care la soare este deja vară iar la umbră este încă iarnă. Tot astfel și spiritul Femeii, păstrează în el ca un ecou răceala iernii însă oferă celui înzestrat deopotrivă cu răbdare și curiozitate promisiunea toridă a zilelor de vară. Sărbătorim Femeia în cel mai potrivit moment. Pentru că așa cum nu poți să te opui izbucnirilor primăvăratice, tot astfel nu poți opri Femeia în a-și atinge scopurile, indiferent de calea pe care alege să meargă, indiferent de mijloace, circumstanțe, costuri sau consecințe. Un astfel de moment nu și-ar găsi locul în miezul iernii. De ce? Pentru că ar trebui să admitem dezarmați și copleșiți revelația răcelii sau indiferenței atotputernice, or știm că izbucnirea ei pasională, dogoarea dorinței, topește adesea orice rezistență sau pretinsă placiditate masculină. De la iarnă femeia a împrumutat totuși câteva calități remarcabile: ambiția, determinarea, urmărirea încrâncenată a scopului propus. Femeia aflată în urmărirea unui scop sfidează deliberat orice limite sau convenții, tot așa cum frigul se strecoară în orice ascunziș oricât de ferit. Dacă sărbătoarea Femeii s-ar găsi pe durata verii, izbucnirile ei caniculare ar topi totul, ar desființa orice rezistență a raționalității. Totuși, în ciuda sensibilității mult clamate și revendicate, Femeia reușește să controleze și să aservească acele pasiuni și afecte devoratoare, care, nu de puține ori, îi orbesc pe bărbați. Dacă sărbătoarea femeii ar fi toamna, ar însemna că abundența ei de gânduri, cuvinte și trăiri s-ar revărsa peste noi în averse permanente, or, slavă Domnului, nu este întotdeauna astfel. Nu neg însă faptul că Femeia a împrumutat de la toamnă un belșug copleșitor de trăiri și experiențe interioare complexe, o prosperitate afectivă și sentimentală ce ne livrează de multe ori, pe noi bărbații, unei dezolante și neanunțate inadecvări.

Invariabil, spiritul Femeii poartă în el, precum un creuzet miraculos, ingredientele celor patru anotimpuri. Dacă ar fi să risc un sumar exercițiu de meteorologie sufletească, aș admite că în spiritul Femeii își dau întâlnire crivățul iernii, dezghețul efervescent și nesupus al primăverii, temperaturile caniculare ale verii și capriciul precipitațiilor abundente de toamnă. În sufletul Femeii se întâlnește căldura sentimentelor cu placiditatea voinței, izbucnirea efervescentă a pasiunii și dorinței cu forța calculată, minuțios și pragmatic reglată a intelectului. Deși de multe ori privirea ei îngheață, paralizează orice intenție, de tot atâtea ori descoperi cu surprindere în ochii ei dorință nestăpânită, seducție irezistibilă. Privită prin această perspectivă, sărbătoarea Femeii nu mai poate fi doar un simplu moment în timp, un punct delimitat în devenirea noastră. Ea este mai curând o durată fluidă, un flux al conștiinței împrăștiat pe parcursul întregului an. Sărbătoarea Femeii își găsește locul în fiecare zi, indiferent de anotimp, de fiecare dată când noi, bărbații, optăm să-i oferim grija, atenția, respectul și încrederea noastră.

Știu că aceste considerații sunt vulnerabile la stereotipuri, generalizări, judecăți mai mult sau mai puțin preconcepute. Se spune că Frank Sinatra intenționa cândva, mai în glumă, mai în serios, să-și susțină doctoratul în arta cunoașterii Femeii însă a abandonat fără întârziere un proiect ce nu putea fi decât naiv, ambițios și utopic. Nu am pretenția că pot înțelege, de fiecare dată când o întâlnesc, cărarea plină de meandre a psihologiei feminine. Îndrăznesc doar să suțin că în spiritul Femeii, culorile și tonurile celor patru anotimpuri se amestecă moderat sau se dezlănțuie în tușe frenetice, se contopesc într-un tablou vivace, complex până la derută, un tablou pe care îl adorăm în aceeași măsură în care îl detestăm. Se spune că în privința cunoașterii există lucruri pe care le știm, altele pe care nu le știm, dar mai ales există cele despre care nu știm că nu le știm. La capătul acestui exercițiu, îndrăznesc să susțin că, în privința Femeii, ne găsim de multe ori în postura celui care nu știe că nu știe. Cu toate acestea, Femeia își merită admirația și respectul necondiționat, indiferent dacă noi, reprezentanții celeilalte jumătăți a lumii, suntem sau nu în măsură să o înțelegem.

[1] am optat să mă abat de la rigorile limbii române și să scriu cuvântul cu majusculă din două motive: în primul rând, pentru a exprima un termen generic iar în al doilea rând pentru a inspira cititorului respectul cuvenit.

[2] http://www.brainyquote.com/quotes/quotes/c/charlesdic393445.html