La Hurmuzachi dezbatem din nou…

Mâine, la ora 13.00, în holul central al Colegiului Național „Eudoxiu Hurmuzachi”, are loc cea de-a treia confruntare argumentativă din semestrul acesta între echipele claselor a XI-a F și a XI-a H. Pretextul și contextul acestor înfruntări periodice este generat de disciplina opțională Dezbatere, oratorie și retorică pe care o predau elevilor din ambele clase. Protagoniști pentru prima dată în arenă, debutanți în formatul de dezbateri World Schools sunt de data aceasta următorii elevi: Adina Șcheul, Crina Hurjui și Andreea Sefciuchievici, din clasa a XI-a H, pentru echipa Guvernului, iar de partea Opoziției, Anamaria Cepil, Ionela Coroamă și Eliza Pătrăucean, din clasa a XI-a F. Moțiunea are următorul enunț: AP ar desființa tabloidele. Cei care vor juriza „ostilitățile” sunt membri ai Clubului de Dezbateri Academice „Ars Dicendi”: Mădălina Ciotău, Gabriel Chiraș, Andreea Bouariu, Ștefana Chelba, Paul Chiraș. De gestiunea timpului se va ocupa Gabriel Ailenei. Chiar dacă vorbitorii sunt, după cum spuneam, la prima lor confruntare publică, îndrăznesc să sper la un meci interesant, consistent în privința conținuturilor vehiculate, expresiv în privința stilului și bine articulat strategic. Fie ca victoria să revină celor mai convingători!

Iată, ca un memento, două instantanee din înfruntările precedente:

19 noiembrie 2014 – moțiunea: AP consideră că recompensa financiară constituie cel mai puternic factor de stimulare a eficienței în muncă

dezbatere 19 noiembrie 2014

10 decembrie 2014 – moțiunea: AP consideră că multiculturalismul este o utopie

dezbatere 10 decembrie 2014

Anunțuri

Sesiune de formare EDUCATIVA – Oportunități de studiu în străinătate pentru elevi

Vineri, 23 ianuarie a.c. am participat, în aula Colegiului Național „Ștefan Cel Mare” din Suceava, la o sesiune de formare cu privire la oportunitățile academice ale absolvenților de liceu. În calitate de coordonator Educativa Teacher Network, doamna Anca Gîlcă a prezentat asistenței compuse din cadrele didactice interesate cerințele ce trebuie îndeplinite și modalitățile prin care elevii pot deveni studenți în străinătate. Pe lista destinațiilor de studiu despre care s-a făcut vorbire în cadrul întâlnirii am regăsit Marea Britanie, Danemarca, Olanda dar și alte state din Europa (Franța, Germania, Elveția) sau din lume (Statele Unite, Argentina, Noua Zeelandă ș.a.). Prezentarea a reușit să mă impresioneze prin desfășurarea fluentă, dinamică, degajată, simplă dar abundentă în conținut, flexibilă prin întrebările și clarificările pertinente ale audienței și răspunsurile punctuale și convingătoare ale formatorului. Ce am reușit să rețin pe durata acestor ore? În primul rând, am înțeles că elevii ar trebui să decidă din timp dacă doresc să studieze în străinătate[1] – recomandabil încă din clasa a XI-a – astfel încât procesul laborios de consultare a ofertelor universitare pe care îl întreprind consilierii Edmundo să fie derulat în condiții normale. Am mai aflat că există numeroase adrese în spațiul virtual unde elevii se pot documenta sau pot accesa informații utile pentru o eventuală opțiune de studiu internațional.[2]  Mi-a plăcut în mod deosebit sloganul pe care coordonatorul Edmundo l-a adus la cunoștința celor prezenți – Pleacă! Studiază! Întoarce-te! Schimbă! – o deviză care, asumată cu responsabilitate, poate să atenueze criticismul celor preocupați de spectrul sumbru al fenomenului de brain-drain[3].

Ce oferă universitățile din străinătate celui dispus să învețe? Caracteristic mediului academic din afară este numărul mic de prelegeri și cursuri teoretice, în schimb, numărul mare de activități practice de învățare individuală și în echipe. De asemenea am descoperit conceptul de Placement Year[4], o modalitate, cred că mai puțin prezentă (sau chiar absentă) în mediul academic românesc, prin care se oferă studentului șansa de a lua contact efectiv cu realitățile de pe „frontul” muncii. De altfel, unul dintre criteriile performanței unei universități din străinătate este, după cum ni s-a spus, tocmai gradul de angajabilitate al studenților după absolvire, performanță redată în mod transparent și onest pe site-urile respectivelor instituții. Am reținut ca fiind deosebit de importante date referitoare la componentele dosarului de candidatură: un eseu personal – care trebuie elaborat atent și cât mai convingător (este un mod de promovare a brand-ului personal, dacă expresia nu deranjează) –, 1-2 scrisori de recomandare (responsabilitate ce ne revine nouă, dascălilor), testul de limbă engleză: CAE, IELTS ș.a., după caz, foaia matricolă, diploma de bacalaureat și, în anumite cazuri, portofoliu personal.

Deși spațiul nu îmi permite să detaliez informații referitoare la condițiile efective de studiu – cerințele sau criteriile de eligibilitate, prezența sau absența burselor și a împrumuturilor guvernamentale, condițiile de viață sau mijloacele de trai – voi concluziona prin a spune că studiul în străinătate[5] constituie o oportunitate remarcabilă din cel puțin două motive pe care le găsesc suficiente: oferă absolvenților de liceu șansa de a descoperi un mediu cultural inedit și provocator[6], totodată generează contextul dezvoltării unor abilități de viață importante într-un orizont lingvistic diferit de cel de origine. Profit de ocazia creată pentru a reafirma o convingere: orice călătorie constituie parte integrantă, decisivă chiar, a unei educații de calitate. Condiția sine qua non a studiului în străinătate? Cunoașterea limbii engleze, în primul rând, sau, după caz, a limbii germane și franceze. Așa încât invit elevii din orice nivel de școlaritate să trateze cât mai responsabil studiul limbilor moderne. Și, nu în ultimul rând, invoc o altă condiție de eligibilitate: desfășurarea a cât mai multe activități de voluntariat în perioada anilor de liceu. Succes!

[1] decizia ar trebui adoptată în urma unor discuții și consultări cu părinții referitor la posibilitatea acestora de a oferi, pe durata studiilor, suportul financiar mai mult sau mai puțin consistent (în concordanță cu stilul de viață al viitorului student cât și cu facilitățile, cerințele, contextul oferit de universitatea și localitatea-gazdă).

[2] iată câteva dintre aceste adrese ce oferă resurse utile:

http://space.edmundo.ro/, http://www.educativa.ro/http://www.universalio.ro/, http://blog.edmundo.ro/,

[3] brain-drain (lb.engl.), termen sociologic care desemnează un fel de exod al inteligenței, altfel spus, plecarea în străinătate a persoanelor bine pregătite, a specialiștilor, în măsură să aducă prin prezența lor plus-valoare.

[4] Placement Year (lb.engl.), perioadă de timp în care un student aflat în penultimul an de studiu poate să devină angajatul unei companii (plătit în condiții specifice), dobândind astfel o experiență profesională valoroasă pentru cariera ulterioară. După acest an de muncă se întoarce la universitate pentru a-și finaliza studiile. Pentru mai multe informații pe această temă:

http://www.birmingham.ac.uk/generic/internships/documents/placement-guide.pdf

[5] iar când spun acest lucru, îndrăznesc să aduc drept temei și experiența mea ca beneficiar de mobilitate Erasmus pentru un an de studiu la Humbold Universität din Berlin.

[6] să te găsești deodată într-un context social, cultural și lingvistic diferit – un fel de alteritate radicală – reprezintă o provocare enormă pentru propria capacitate de adaptare și – dacă admitem că inteligența se traduce prin adaptare optimă, eficientă la condiții și situații noi, problematice – atunci putem concluziona că experiența studiului în străinătate dezvoltă simțitor nu doar capacitățile intelectiv-cognitive, dar și cele ce trimit la motivație și voință.

Câteva gânduri despre minciună…

Dedic acest text, structurat într-o succesiune de întrebări și răspunsuri, prețioșilor mei elevi din clasa a XI-a F, celor care mi-au oferit, în urma unui dialog pe tema minciunii orchestrat la ora de dirigenție, o suită de sugestii valoroase. Am preferat să organizez aceste gânduri sub forma unor întrebări și răspunsuri menite a transforma demersul meu într-un subiect deschis unor revizuiri ulterioare.

Este minciuna un dat sau mai curând un accident survenit în evoluția lucrurilor? Limbajul articulat i-a dăruit omului, pe lângă multe alte privilegii lăudabile, „avantajul” malign al minciunii. Altfel spus, apariția limbajului coincide cu posibilitatea deloc inconsistentă a ascunderii sau tăinuirii adevărului. Privită printr-o astfel de perspectivă, minciuna reprezintă o realitate inseparabilă, constitutivă expresiei lingvistice. Cuvintele, sintagmele, enunțurile și frazele alcătuiesc tot atâtea instrumente de filtrare sau viciere a gândului, condiții de posibilitate a deturnării ideatice, traduceri eronate de trăiri, obsesii, idiosincrazii… Pe scurt, orice om care vorbește este vulnerabil la minciună. „Inventarea limbajului nu a creat niciun adevăr în sine (pentru că adevărurile sunt toate eterne), ci a adus ceva nou: posibilitatea minciunii, nu doar a șiretlicului și a vicleniei, care există și la animale. Homo loquas: homo mendax. Omul este un animal care poate minți și care minte.”[1] În pofida circumspecției inițiale manifestate la adresa inocenței limbajului, trebuie să admitem că graiul articulat rămâne o unealtă valoroasă, fie și imperfectă, de traducere a gândurilor, emoțiilor și trăirilor noastre.

Care sunt efectele minciunii? Fie că admitem să o concepem într-o manieră neutră, distantă, rece, considerând-o un simplu „fals intenționat”[2], fie îi conferim statutul de „eșec moral personal”[3] copleșitor, cu consecințe dezastruoase în plan personal și social, minciuna poartă cu sine o dublă transfigurare: a statu-quo-ului dar, mai ales, a persoanei care o rostește. Minciuna nu numai că deformează stările de fapt, dar schimonosește și chiar mutilează invariabil ființa celui care i se abandonează cu voluptate. „Minciuna este josnică și blamabilă în sine, pe când adevărul este frumos și lăudabil.”[4] Practicarea consecventă a minciunii generează avantaje care aduc seducția perpetuării, determinând persoana să-și dorească să mintă în continuare. Anesteziat de propriile construcții fantasmatice, mincinosul consecvent alunecă precum într-o spirală descendentă, călător clandestin al unui carusel ce-i dăruiește senzația dulce-amară a vertijului, amețeala euforică a triumfului. Minciuna care aduce profit imediat atrage după satisfacția prezentului promisiunea unor neadevăruri virtuale, nenăscute încă dar concepute.

Iubire și minciună – două noțiuni contrare? Minciuna însoțește, precum un alter ego, toate paliere vieții individuale și colective, întregul areal comportamental uman. În limbaj aristotelic, minciuna poate fi concepută drept o virtualitate ce-și așteaptă cuminte și tăcută, în adâncimile gândului, actualizarea. Se spune că acolo unde există iubire, nu este loc pentru minciună, prefăcătorie, măsluire… Mă întreb în acest loc dacă nu cumva orbirea provocată de îndrăgostire este în ultimă instanță o formă de neadevăr. Îmi este mult mai ușor să admit că acolo unde iubirea se atrofiază sau dispare, minciuna își face face simțită prezența, intră triumfător în viața unui cuplu, precum o garnizoană de cuceritori defilează printre ruinele unui oraș distrus și abandonat. „Iubirea trebuie să se îndrepte în primul rând către adevăr, fără de care din iubire nu mai rămâne decât iluzie sau minciună. Buna-credință este tocmai această fidelitate, această iubire în spirit și în faptă. Mai bine spus, buna-credință este iubire de adevăr până într-atât încât această iubire ajunge să ne dicteze faptele, cuvintele și chiar gândurile. Este virtutea oamenilor care merită să fie crezuți.”[5] Armonia unui cuplu, stabilitatea lui reconfortantă este amenințată cu destrămarea din momentul în care minciunile se substituie adevărului, când schimbul sincer de replici ajunge să nu mai funcționeze, când conversația înregistrează rateuri dureroase, cuvintele nu mai cadrează cu contextul, trăirile și emoțiile suferă o dezarticulare sau o atrofiere acută. Sinceritatea lasă loc unei succesiuni isterice de însăilări și fabulații, de tăinuiri, secrete și omisiuni care ajung să se destramer, în ultimă instanță, cu zgomot intens sau surd. Neadevărurile strecurate între doi oameni care s-au iubit ajung să se deconspire treptat sau spontan, în circumstanțe aranjate sau întâmplătoare, însă cu același efect dezastruos și invariabil: ruptura, separarea. Câteodată, nimic nu pare să anunțe declinul unei relații, dezastrul ei iminent datorat lipsei de sinceritate… Alteori, rănile minciunilor se vindecă prin grija ambelor părți și, chiar dacă lasă cicatrici ignorate, nu împiedică evoluția… Picioarele scurte ale minciunii își vădesc în context interpersonal statutul atrofiat, anemic, chiar pernicios: ele nu-i pot duce pe cei implicați prea departe, nu pot genera o evoluție benefică, ci mai curând, îi răpesc pe oameni și-i poartă departe unul de celălalt dar, mai ales, departe de propria ființă.

De ce (se) mint oamenii? Probabil că oamenii mint pentru a se apăra, pentru a-și asigura supraviețuirea sau confortul, pentru a-și pune în aplicare și a-și duce planurile (oricât de malefice!) la bun sfârșit, pentru a-și vedea liniștiți de treburi. Există un adevărat antrenament care vizează dobândirea competenței în minciună, un fel de certificare a mincinosului: la capătul unui lanț nesfârșit de neadevăruri. Un neadevăr reușit pretinde un alt neadevăr, tot așa cum un abis amețitor invocă alt abis. Ajungi să ignori cu bună știință faptul că trebuie să preferi adevărul în cât mai multe circumstanțe posibile. De ce (se) mint oamenii? Pentru că rostirea adevărului este de cele mai multe ori dureroasă însă glasul seducător al minciunii pare să procure mai curând plăcere, satisfacție sadică practicantului abil. Mincinosul refuză adevărul pentru că asumarea lui este dureroasă, traumatizantă, generatoare de angoase și neliniști. Handicapul moral, lipsa de onestitate ajunge să fie resimțită nu atât ca un defect, cât mai curând ca o calitate. Începi să debitezi minciuni pe care nu le mai consideri anomalii, imperfecțiuni, trădări. Fentezi cu delicatețe adevărul, decupezi etica după bunul plac, pui între paranteze valori și principii consacrate, ajustezi realitatea după propriile repere, modifici conjuncturi și situații fără niciun regret sau scrupul.

Se poate construi un profil al mincinosului? Mincinosul este un om rupt de propria ființă, înstrăinat, plasat cu bună știință într-un exil interior, un om incongruent cu el însuși, suferind permanent de disonanță cognitivă, afectiv-motivațională. El este un marginal al interiorității, situat la periferia ego-ului, acolo unde lucrurile nu prind rădăcini, nu angajează, nu impun asumare responsabilă. Minciuna vine la pachet cu declasarea sau deprecierea celorlalți, cu situarea lor într-o inferioritate dezolantă care nu este resimțită deloc ca un pericol. Minți și îți spui că toți ceilalți merită acest tratament întrucât nu sunt suficient de isteți, curați sau demni pentru a se întâlni cu adevărul. Totodata minciuna vine la pachet cu credința iluzorie că nu poți și nu trebuie să schimbi nimic în ființa ta, că ești perfect și că doar ceilalți au nevoie de schimbări sau îmbunătățiri semnificative. Mincinosul adoră să se prezinte lumii ca fiind un om fără cusur, renegându-și imperfecțiunile, mascându-și cu îndemânare lipsurile și defectele. Masca mincinosului este întotdeauna bine așezată pe un chip diform, coafura este perfect aliniată pentru a ascunde calviția galopantă, ridurile capitulează sub greutatea copleșitoare a fardului, figura perfecțiunii e potrivită permanent până când lasă impresia de impecabil. Mincinosul devine fără să vrea prizonierul propriului imobilism și chiar involuții, un om cu o interioritate încremenită într-o suficiență perpetuă. Singurul progres acceptat este cel care ține de exersarea statornică a neadevărului. Mincinosul nu conștientizează că, în fond, capcana sau temnița în care crede că a închis adevărul îl închide de fapt pe el. Fereastra prin care mincinosul receptează lumea este deformată, distorsionată, murdară, însă acesta nu acceptă cu niciun chip că trebuie să se corijeze, să facă vreun efort pentru a remedia situația.

Exista minciuni necesare și, astfel, scuzabile, inocente, nevinovate? Există contexte sau circumstanțe în care minciuna se dovedește un instrument valoros, o armă necesară în arsenalul supraviețuirii sociale. „Cu excepția legimitei apărări împotriva violenței și vicleniei, orice minciună este o injustiție. Justiția vrea, deci, să fim sinceri cu toată lumea. (…) există cazuri în care avem chiar datoria de a minți și, mai mult, există minciuni sublime.”[6] Poate că am auzit formularea „Spune-mi oricâte minciuni vrei dar fă-mă fericit(ă)!”, ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva adorăm să fim, măcar din când în când, victimele voluntare ale înșelăciunii. Poți să privești în ochi un muribund, răpus de o maladie incurabilă, și să-I spui că totul va fi bine, că se va însănătoși curând? Puritanii moralității sau adepții rigorismului moral vor răspunde fără ezitare că adevărul trebuie preferat indiferent de circumstanțe. „Mă voi convinge îndată că pot voi minciuna, dar că nu pot voi o lege universală de a minți.”[7] Radicalismului deontologic îi opun numeroasele provocări izvorâte din cazuistica morală, provocări ce smulg minciuna de sub stigmatul dezolant al dihotomiei întotdeauna – niciodată. Problema condițiilor în care minciuna este legitimă presupune o abordare responsabilă, atentă, plasată într-un context adecvat. Dacă orice minciună înseamnă tăinuirea cu bună știință a adevărului, atunci trebuie să admitem că nu există minciuni nevinovate. Eventual s-ar putea discuta despre gradul de vinovăție al unei minciuni în raport cu alta, iar cazuistica deschisă pe acest palier ar fi extrem de amplă și plină de controverse mai mult sau mai puțin justificate. „Dacă trebuie să minți pentru a supraviețui sau pentru a te opune barbariei, pentru a salva o ființă iubită sau pe care ești dator să o iubești – eu, unul, nu am nicio îndoială că trebuie să minți, dacă nu există altă posibilitate…”[8] Exigența respectării adevărului pare să sucombe, de pildă, în fața obligației pe care fiecare om o are de a-și proteja propria viață, dar, mai ales, pe aceea a aproapelui său. „Adevărul trebuie, deci, spus sau trebuie spus în cea mai mare măsură posibilă, pentru că adevărul este o valoare, iar sinceritatea – o virtute. Aceasta nu înseamnă că adevărul trebuie, însă, spus întotdeauna, oricui, cu orice preț și indiferent cum! Trebuie recunoscut adevărul în măsura în care este posibil și necesar, altfel spus, atunci când, prin aceasta, nu lezăm o virtute mai înaltă și mai urgentă.”[9] Există o diferență semnificativă între situația de a alege să minți de bunăvoie[10] sau de a fi constrâns de circumstanțe nefavorabile să tăinuiești adevărul, de exemplu, pentru a salva o persoană căutată cu scopul de a fi agresată. Suntem în astfel de contexte vinovați pentru sfidarea adevărului? În acest caz liberul nostru arbitru sucombă, constrângerea este cea care ne dictează să mințim, pentru că situația o impune, ne obligă să procedăm într-o asemenea manieră. „Chiar dacă minciuna riscă adesea/ Să aducă blamul și să fie marca unor țeluri egoiste/ S-a întâmplat, totuși, de mii și mii de ori,/ Să aducă și imense servicii/ Evitând multe rele, evitând rușinea sau chiar moartea./ Căci n-avem mereu de-a face cu prieteni/ În lumea aceasta muritoare, mai mult întunecată decât senină,/ Încărcată de invidie.”[11]

Cum se produce sau, altfel spus, cum se concretizează minciuna? Există neadevăruri produse prin omisiune, uitare deliberată, trunchiere sau decupare a ceea ce este considerat în acel moment nepotrivit. De asemenea există minciuni produse prin adăugare, exagerare, înflorire, „îmbunătățire” sau ajustare a realității. Din această perspectivă, adevărul poate fi definit ca virtute par excellance a echilibrului, a medianității, acel Meden Agan (μηδὲν ἄγαν) grecesc, nici mai mult nici mai puțin, virtute a justei măsuri, a dreptei potriviri sau a acurateții.

Se poate întreprinde o tipologie a mincinosului? Cu siguranță! Voi trece la inventarierea câtorva dintre posibilele tipuri de practicanți ai vicleșugului[12]: mincinosul din nevoie, cel pe care circumstanțele îl constrâng să adopte masca ipocriziei, salvatorul întâmplător de aparențe, farsorul urzit de exterioritate, unealta destinului; mincinosul seducător, cuceritorul infailibil al inimii și minții celorlalți, autentic virtuoz al cuvintelor și sensurilor expandate, al trusimelor cosmetizate în haine de festin, al sentințelor fardate cu abilitate demonică; mincinosul amator sau diletant, lipsit de competență sau talent, personaj căruia lucrurile îi ies în permanență greșit sau pe dos, pentru că scapă detalii ce duc, mai devreme sau mai târziu, la propria deconspirare; mincinosul profesionist, elegant, plin de finețe, calculat și precis, fără niciun tremur, ezitare în glas sau reacție care l-ar putea trăda, campion al inciziilor profunde în miezul adevărului, profesionist scrupulos și lipsit de regrete post factum; mincinosul acrobat, cel pentru care minciuna constituie un exercițiu de virtuozitate ultimă, eschiva practicată pe neașteptate, un artificiu coregrafic de excepție printre adevăruri și realități nu tocmai liniștitoare; mincinosul voluptuos este cel care se situează în vecinătatea patologicului sau chiar invadează registrul mitomaniei: jocul adevărului este, în acest caz, un joc cu miză slabă sau nulă, minciuna survine chiar și în circumstanțe care nu o revendică în mod explicit sau necesar. Mitomanul practică minciuna rostită de dragul minciunii, pentru plăcerea ocultă, bolnavă pe care o procură, fără vreo motivație circumstanțială care să trimită la recunoaștere publică sau profit; mincinosul răzbunător sau frustrat, care simte că a fost trădat, deposedat de un bun prețios ce i-a aparținut pe drept: grija, atenția, respectul celorlalți, și astfel, ca o reacție compensatorie, își propune să elimine handicapul generat, prin acte de minciună vindicativă; mincinosul actor este persoana care adoptă minciuna ca pe o mască profesională, un accesoriu elementar perfect legitim și necesar în relațiile cu ceilalți. Cu siguranță că pot fi identificate multe alte tipuri de mincinoși, de pildă mincinosul mesianic, cel care manifestă pretenția deloc modestă de a corija cu minciunile sale marile neajunsuri ale universului domestic sau social, cel care crede că doar astfel pot fi aliniate sau trimise înapoi pe orbită planetele (gesturile) rătăcitoare, că pot fi îndreptate traiectoriile debusolate, ieșirile incontrolabile, când de fapt, prin minciunile lui pregătește lucid și sistematic rețeta sigură a dezastrului.

Sunt mincinoșii fericiți? Cred că mincinosul este un mare nefericit pentru că se află mereu în alertă, permanent cu garda ridicată, fără a cunoaște odihna, bucuria, pacea, liniștea reconfortantă pe care o oferă adăpostul adevărului. Infidel lui însuși, mincinosul poartă cu sine infidelitatea dureroasă față de celălalt. Cred că mincinosul resimte ceea ce Robin S. Sharma numește gol de integritate, o senzație de vid existențial care se întinde precum o cangrenă și scoate din funcțiune, rând pe rând, resorturile sau țesuturile încă sănătoase ale spiritului. Mincinosul e în fond un mare nefericit care își fixează pe chipul insensibil, precum o grefă nereușită, masca unei fericiri derizorii.

Ce este mai grav: să-i minți pe ceilalți sau să te minți pe tine? Am admis că minciuna adresată celuilalt este un eveniment dureros și condamnabil. În schimb, minciuna față de sine – a te considera ceea ce nu ești în realitate – este mult mai blamabilă, datorită efectelor perverse pe care le generează în planul evoluției și dezvoltării interioare. Dacă minciuna față de semeni poate face obiectul unei terapii oricât de îndelungate și costisitoare, în schimb minciuna față de sine este mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, de tratat. Pentru că în acest ultim caz persoana nu este conștientă că se minte pe sine, crede că se află în câmpia luminoasă a adevărului când de fapt rătăcește oarbă prin labirintul propriilor minciuni. Ea este victima unei boli ascunse, neștiute a sufletului ce își face treaba încet, macină tăcut resorturi adânci, structuri de profunzime, surpă infrastructura interiorității. Mincinosul față de sine se transformă în ipocritul lăudăros, în personajul meschin, „fanfaronul [care] vrea să apară în ochii altuia ca fiind mai valoros decât în realitate.”[13]

Ce se întâmplă când minciuna se întâlnește cu adevărul? Coliziunea dintre minciună și adevăr poate dobândi consecințe devastatoare. Când mincinosul este constrâns să se confrunte cu propria minciună, adoptă strategii și poziții defensive, manevre de evitare sau eschivă disperată similare celor întreprinse de piloții aeronavelor scăpate de sub control și intrate într-o vrie dezastruoasă. Pus față în față cu propriile neadevăruri, mincinosul operează disperat gesturi și enunțuri artificiale, menite a-i raționaliza decizia eludării adevărului, a-i justifica absurdul comportamental, a-l îmbrăca în tot felul de pseudo-temeiuri și semnificații aparent necesare.

Este totuși mincinosul un om valoros? Mincinosul competent sau abil, profesionistul în sfera minciunii deține totuși un merit incontestabil: dispune de o imaginație bogată, luxuriantă, chiar dacă operaționalizată greșit. De asemenea este beneficiarul unei memorii remarcabile, în absența căreia s-ar poticni pe coridoarele întortocheate ale propriilor neadevăruri. În schimb, a adopta adevărul, a plăti tribut sincerității este o atitudine ușor de gestionat chiar și de către cei cu o memorie mai puțin înzestrată, chiar lamentabilă. Poți fi distrat, zăpăcit, neglijent până la exasperare și, cu toate acestea, să nu te expui niciunui fel de risc sau pericol al deconspirării. Orice mincinos trebuie să-și exerseze permanent resorturile memoriei, eficacitate în absența căreia riscă să devină victime sigure ale vânătorilor de evidențe și căutătorilor de adevăruri.

La capăt de gând, câteva recomandări și tot atâtea invitații călduroase… A face din autenticitate și sinceritate un modus vivendi constituie un imperativ al fiecărei existențe în parte, mai ales al celor aflați pe itinerariul ascendent al unei vieți împlinite. Dacă vrei să-ți crești șansa de a fi fericit trebuie să dai dovadă de congruență în gând, în vorbă și în faptă. Iată de ce trebuie să rostești ceea ce gândești, chiar dacă astfel îți vei atrage consecințe mai puțin plăcute. Evită să ai o idee în minte, o altă vorbă în gură și o cu totul altă faptă în conduită! Chiar dacă sinceritatea absolută este un mit, caută să te apropii de adevăr ori de câte ori ai șansa, fidel căutării obstinate a acestuia. Caută să fii credincios adevărului în lucrurile mărunte pentru a reuși să-i fii devotat în privința marilor tale gesturi și întreprinderi. „Căci cine iubește adevărul, respectându-l și în lucrurile lipsite de importanță, îl va respecta cu atât mai mult în cele importante; cel căruia îi repugnă minciuna în sine o va respinge ca pe ceva dezonorant, iar un astfel de om merită toate laudele.”[14] Fii cinstit cu tine însuți și cu ceilalți! Numai o viață onestă, trăită pe cât posibil în orizontul integrității și adevărului, merită cu adevărat să fie trăită. Amintește-ți că o minciună, o dată rostită, solicită invariabil alte minciuni și, treptat, lucrurile se înscriu pe făgașul dezolant și riscant al obișnuinței. Poate că pe termen scurt minciuna este în stare să-ți garanteze unele beneficii. Însă pe termen lung te transformă într-un perdant: te deposedează de încrederea celorlalți, de respectul și simpatia lor. Și chiar dacă îți rostești neadevărurile cu talent, eleganță și convingere îndelung exersată, faptele tale ajung, mai devreme sau mai târziu, să strige cu și mai multă putere, până când îți acoperă vorbele, le sting. Ar trebui să preferăm adevărul nu de teama consecințelor minciunii, ci pentru că așa este firesc, normal, benefic, eliberator. Cum admite Kant „e cu totul altceva să fii sincer din datorie decât din teama de consecințe dăunătoare.”[15] De ce ar trebui să evităm minciuna într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de exigențele onestității, într-un galop frenetic la mare distanță de adevăr? Pentru că sinceritatea față de sine și față de ceilalți reprezintă simptomul rațiunii ce-și îndeplinește menirea, marca voinței bune, autonome, dar mai ales semnul incontestabil al nobleții de caracter.

[1] Andre Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuți, Editura Univers, București, 1998, p.216.

[2] Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, București, 2011, p. 11.

[3] Adrian-Paul Iliescu, Etica socială și politică, Editura Ars Docendi, București, 2007, p.13.

[4] Aristotel, Etica nicomahică, Editura IRI, București, 1998, pag. 99.

[5] Andre Comte-Sponville, op.cit., p.216.

[6] Arhur Schopenhauer, Fundamentele moralei, Editura Antet, Bucuresti, 2011, pag. 118.

[7] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Editura Știintifică, București, 1972, pag. 21.

[8] Andre Comte-Sponville, op.cit., pag. 221.

[9] idem, pag. 227.

[10] minciuna practicată de dragul minciunii, minciuna ca scop în sine (per se) îmi pare a fi cel mai condamnabilă.

[11] Olrando furioso, IV, apud Arhur Schopenhauer, Fundamentele moralei, Editura Antet, București, 2011, pag. 117.

[12] cu rezervele și riscurile asumate față de exigențele corectitudinii logice a clasificării.

[13] Arhur Schopenhauer, op.cit., pag. 116.

[14] Aristotel, op.cit., pag. 99.

[15] Immanuel Kant, op.cit., pag. 20.

Doi combustibili interiori de care ai nevoie în călătoria numită viață…

Nimic remarcabil din această lume nu s-a obținut fără pasiune și entuziasm. (Ralph Waldo Emerson)

1. Entuziasmul

Arma cea mai puternică din lume este sufletul uman cuprins de înflăcărare.(Ferdinand Foch)

Fiecare dimensiune a vieţii – familială, socială, profesională, etc. – fiecare întreprindere ce ne monopolizează atenţia şi ne direcționează eforturile, presupune o investiție valoroasă concretizată în pasiune şi entuziasm. În caz contrar, locul realizărilor noastre riscă să fie luat de inițiative palide, de planuri zădărnicite, proiecții mentale sortite eșecului prematur. Termenul entuziasm se înrădăcinează etimologic în limba greacă, unde „enthousiamous” se traduce prin „en-”, adică „în interior/în profunzime” şi „theos”, adică „divinitate” sau „zeu”. Pe scurt „enthousiasmos” desemnează, cel puțin pentru gândirea elenă, „(persoana) inspirată de divinitate”. Altfel spus, o persoană entuziastă este luată în stăpânire sau posedată, însă fără nicio conotație negativă, de către o entitate de ordin superior, un fel de „duh sau spirit însuflețitor”. Pe scurt, în sufletul celui entuziast ajunge să locuiască, după o prealabilă pregătire, divinitatea.

Socrate – înțeleptul entuziast…

Prima figură entuziastă a istoriei care-mi răsare pe cărările minții este Socrate (470-399 î.Hr.), gânditor în interiorul căruia locuiește „daimonul” căutării obsesive  a Adevărului. În „Apărarea lui Socrate”, Platon oferă magistrului său șansa de a-i înfrunta pe defăimători, de a le aduce la cunoștință misiunea sa nobilă: „Iar eu chiar şi acum, mergând peste tot, caut şi iscodesc după cuvintele Zeului pe orice atenian sau străin care îmi pare a fi înţelept; și dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt acelui om, întărind vorba Zeului, că nu e înţelept.”[1] Zeul este cel care îl învestește pe filosof cu privilegiul de a deconspira fără menajamente falsa înțelepciune. Zeul este cel care vorbește din interior și-l provoacă pe înțeleptul grec să divulge trăirile inautentice, să expună ipocrizia nonșalantă a celor care pretind că știu când de fapt nu știu. Entuziastul este cel căruia îi poruncește Zeul, cel care își pune voința sa în serviciul Voinței Supreme, chiar dacă această supunere voluntară îl poate costa însăși viața. „(…) dar mă voi supune mai degrabă Zeului decât vouă şi, câtă vreme voi mai avea suflare în mine şi voi mai fi în stare, nu voi înceta pentru nimic în lume să filosofez și să vă îndemn, precum şi să atrag atenţia mereu oricui mi-ar ieşi în cale, spunându-i după obicei: «0, preabunule, tu care eşti atenian, din cetatea cea mai mare şi mai vestită în înţelepciune şi putere, nu ţi-e oare ruşine că de bani te îngrijeşti, ca să ai cât mai mulţi, şi cât mai multă glorie şi cinstire, iar de cuget, şi de adevăr, şi de suflet ca să fie cât mai frumos, nu te îngrijeşti şi nu-ţi pasă?»”[2] Entuziasmul funcționează precum forța motrice care propulsează eforturile cognitive, le conferă elan, direcție. Entuziasmul îl determină pe om să-și asume căutarea adevărului chiar cu riscul propriei dispariții, să evolueze din punct de vedere cognitiv-intelectual, moral și afectiv, indiferent de eșecurile, dificultățile sau pericolele care survin în drumul său. „Poate că ar spune cineva: «Oare nu ţi-e ruşine, Socrate, că ai făcut asemenea fapte pentru care te afli acum în primejdie de moarte?» Iar eu i-aş putea răspunde pe drept cuvânt: «Omule, nu ai dreptate dacă-ţi închipui că acela care poate fi cât de cât folositor trebuie să cântărească sorţii de moarte ori viaţă, ci nu să ia aminte la un singur lucru, ori de câte ori făptuieşte ceva, şi anume dacă ceea ce face e drept sau nedrept şi dacă e lucru vrednic de un om bun sau de un om rău.”[3]

Dacă ar fi să stabilesc o legătură între termenul grecesc enthousiasmos și un alt termen de aceeași profunzime, cred că l-aș conecta cu termenul eudaimonia, concept pe care Aristotel l-a plasat în centrul discursului său moral descris în Etica Nicomahică. Eudaimonia se traduce frecvent prin „eu” adică „bun” și „daimon” care înseamnă „un spirit supranatural ataşat lucrurilor, care le determină comportamentul. În credinţa populară grecească, fiecare om primeşte la naştere un astfel de daimon (de înger păzitor, cum am zice astăzi), acesta determinându-i, în bine sau în rău, cursul vieţii.”[4] Entuziastul este un om fericit, căruia totul îi merge din plin, care trăiește o viață înscrisă pe traiectoria împlinirii. Înclin să cred că fiecare om primește la naștere o încărcătură potențială de entuziasm pe care ajunge cu timpul să o amplifice sau, dimpotrivă, să o diminueze până la deplina ei dispariție. Entuziasmul constituie una dintre mărcile vizibile ale fericirii. Entuziasmul autentic nu este doar o stare subiectivă pasageră, survenită sporadic, ci este mai curând o constantă a omului fericit, un summum de reacții și atitudini desfășurate pe întregul parcurs existențial, altfel spus, un modus vivendi.

Michelangelo – artistul entuziast…

Nu constrângerile sau amenințările din partea unui Papă arogant și războinic, ci entuziasmul l-a ajutat pe Michelangelo Buonarotti (1475-1564) să picteze tavanul Capelei Sixtine, periclitându-și în tot acest timp sănătatea. Se ştie că preocuparea favorită a artistului renascentist era sculptura[5], şi cu toate acestea a acceptat propunerea lui Papa Iulius al II-lea de a picta capela de la Vatican în care se odihnesc prelaţii bisericii catolice. După ezitările izvorâte din conştiinţa dificultăţii unei asemenea provocări și din timiditatea sa constitutivă, entuziasmul artistului, demonul său însuflețitor a învins. Odată acceptată provocarea, părăsirea Florenței[6] în favoarea Romei a fost o hotărâre fără întoarcere, artistul reuşind să dăruiască eternităţii reprezentări de certă valoare, „lucruri care vor uimi pe toată lumea”[7]. Puţine spirite înzestrate chiar şi cu rudimente de cultură artistică nu cunosc frumoasa secvenţă a facerii lui Adam, în care Dumnezeu oferă suflare creaţiei sale, într-un gest de o naturaleţe şi o expresivitate inegalabilă. Scena este atât de vivace încât te aştepţi ca dintr-o clipă în alta să surprinzi respiraţia originară, generatoare de viață, izvorâtă de la Creator și dăruită creaţiei Sale. În cei patru ani de muncă istovitoare, în care a dat viaţă unui număr impresionant de personaje, ani ce i-au afectat vederea şi sănătatea, Michelangelo a reuşit să schimbe definitiv evoluţia artei. Se spune că fiind întrebat de ce a pictat chiar şi acei pereţi mai puţin vizibili ai capelei, artistul ar fi replicat: „Poate că oamenii nu văd acei pereți, însă Dumnezeu cu siguranţă îi vede.” Conștientizarea acestei Priviri, atât imanente, interioare, cât și transcendente, l-a făcut pe artist să se consacre în întregime unei activități despre care, în copilărie, îi mărturisea tatălui său: „Desparte-mă de artă şi mă desparţi de viaţă.”[8] Entuziasmul poate fi conceput ca un ochi interior care începe să vadă acolo unde privirea celorlalţi se oprește nesigură, neputincioasă sau indiferentă. Entuziasmul l-a ajutat pe artist să învingă nehotărârea, scepticismul inițial, descurajarea, adversitățile, boala. Dintr-o scrisoare adresată de artist tatălui său în 24 iulie 1512, aflăm un lucru remarcabil: „Trebuie să îndur cele mai mari greutăți pe care un om le poate îndura, trebuie să înving boala, să muncesc până dincolo de limitele extenuării. Sunt dispus să fac tot ceea ce este posibil pentru a ajunge la capătul mult râvnit al eforturilor mele.”[9] Descoperim cum entuziasmul se traduce în procesul artistic printr-o energie care-l ajută pe artist să-și ducă la bun sfârșit creația, dăruind astfel posterității un produs de o valoare inestimabilă. Irving Stone redă travaliul artistului în rânduri inspirat scrise: „Michelangelo urca scara spre platforma lui în zori, chinuit de dorul dălţii şi al ciocanului ţinute în mâini. În locul acestora, petrecea zile sufocante desenând modele la scară ale celor douăsprezece pandantive unde trebuiau pictaţi apostolii, tăind siluete de hârtie ale lunetelor şi triunghiurilor, care trebuiau de asemenea umplute cu ceea ce Papa numise „decoraţiile obişnuite”. Pe la jumătatea dimineţii, bolta era încinsă ca un furnal, iar el abia putea să mai respire. Dormea de parcă luase prafuri în căldura amiezii, apoi lucra noaptea în grădina din spate, creând desene pentru aproape cinci sute şaizeci de metri pătraţi de cer şi stele care trebuiau tencuiţi şi făcuţi să arate bine.”[10]

Entuziastul este persoana care deţine privilegiul de a fi locuit de un zeu interior, care-l însufleţeşte, îi dă energie şi forţă, îl ajută să-şi asume riscuri, să treacă peste înfrângeri, să caute împlinirea. Cum spune într-un loc, Roger Fritz, un autor consacrat în domeniul literaturii motivaționale, „în timp ce îndoielile ne diminuează potenţialul, entuziasmul îl pune în valoare.”[11]

[1] „Apărarea lui Socrate”, în Platon, Opere, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, pag.22

[2] Platon, op.cit., p.30.

[3] idem, p.28

[4] Valentin Mureșan, Comentariu la Etica Nicomahică, Editura Humanitas, București, 2007, p.294.

[5] În debutul cărții lui Irving Stone, Agonie și extaz,  tânărul ucenic Michelangelo Buonarotti, în timp ce se îndepta spre atelierul lui Domenico Ghirlandaio, se oprește pentru o clipă în fața statuii de marmură a Sfântului Marcu, realizată de Donatello, și-i spune, plin de emoție, prietenului său Francesco Granacci că „Sculptura e cea mai nobilă artă!”. (ediție în format electronic accesibilă la adresa http://cartielectronice-gratis.blogspot.ro/p/i.html, accesată la 23 decembrie 2014, vol.1, pag.4)

[6] despre care, copil fiind, își spunea: „N-o să trăiesc niciodată departe de umbra Domului” (idem, pag.10)

[7] Irving Stone, Agonie și extaz, vol.II, pag.144.

[8] Irving Stone, Agonie și extaz, vol.I, pag.18.

[9] John Addington Symonds, The Life of Michelangelo Buonarotti, carte accesibilă la adresa http://www.gutenberg.org/cache/epub/11242/pg11242.html, accesată la 22 decembrie 2014

[10] Irving Stone, Agonie și extaz, vol.II, pag.189.

[11] Roger Fritz, Fără riscuri nu există câştig, Editura Amaltea, București, 2007, p.50