SĂ NU-ȚI FIE FRICĂ SĂ ÎNFLOREȘTI…

Dragă Miruna, universul copilăriei tale este pentru mine o sursă inepuizabilă de povești, istorisiri și întâmplări care ajung să-mi îmbogățească viața. Scenariile fabuloase pe care le inventezi, jocurile de cuvinte izbucnite involuntar din folosirea imprudentă și neexersată a expresiei lingvistice, toate sunt pentru mine echivalentul unui miracol la care asist, binecuvântat, zilnic. M-am gândit să dau viață unei astfel de povești pe care să o așezăm cuminte undeva, într-un colțișor sigur din lumea fascinantă a copilăriei. Îmi amintesc că am întâlnit undeva un gând frumos ce s-a cuibărit în mintea mea iar acum înaintează cu temeritate pe cărările conștiinței: lumea în care trăim va continua să existe atâta timp cât noi, oamenii, vom mai găsi răgazul și puterea de a ne spune unul altuia povești. Credincios acestui gând, îți dedic povestea care urmează…

Bud-to-Blossom-Flower-and-Flour

Într-o dimineață minunată de primăvară târzie, într-o grădină inundată de razele soarelui, două flori stăteau de vorbă, mai degrabă, o floare și bobocul ei își șopteau câte cuvinte. M-am apropiat și am auzit aproape fără să vreau acest dialog:

  • „E atât de frumos să înflorești, este o încântare inimaginabilă!”, spunea Mama Floare, „chiar nu înțeleg de unde toată această teamă pe care o văd la tine, dragul meu Bobocel…”
  • „Mi-e teamă…mai mult chiar, am o mulțime de temeri…nu ți-ar ajunge petalele dacă ar fi să le numeri…”, spunea Bobocul de floare.
  • „Provoacă-mă!”, exclama Mama Floare și apoi, cu o răbdare de care numai un părinte e capabil, continua: „hai, pune-mă la încercare, nu ezita, vreau cu orice preț să-ți întâlnesc temerile…”
  • „Înainte de toate, mi-e teamă de păsările ce brăzdează zilnic cerul ăsta mult prea adânc și neînțeles de mare…”, spunea bobocul de floare cu glas tăinuit, ca și cum ar fi vrut să nu fie auzit de păsările cerului, „…ar fi în stare, cu ciocul lor negru și neastâmpărat, să-mi ciugulească petalele slabe.” „Doamne, cât de caraghios aș arăta atunci… întreaga grădină ar izbucni în hohote de râs insuportabile”.
  • „Dragul meu, este o teamă fără motiv, gândește-te mai degrabă la artiștii însetați de frumusețe, poeți și pictori, fotografi, cum s-ar grăbi să prindă culorile tale și să le ofere drept cadou de preț tuturor celor care nu au prilejul de a te cunoaște…”
  • „Albinele cu zumzetul lor neobosit vor vrea să îmi fure polenul, mamă, și să-l împrăștie în toate colțurile grădinii…”
  • „O altă temere fără obiect, dragul meu… polenul tău va fi purtat cu grijă și, transformat în miere, va îndulci ceaiurile clipelor de singurătate sau de lectură, va aduce leac și încântare celor suferinzi…”
  • „Dar, mamă, parfumul meu se va irosi în vânturile de la miazăzi și de la miazănoapte… va fi pierdut pentru totdeauna… pe când așa, îl pot ține închis, în taină, pentru propriul răsfăț…”
  • „Dimpotrivă, Bobocelul meu drag, parfumul tău va ajunge să bucure sensibilitatea celor din jur, va provoca admirație și respect. Nimic nu va fi pierdut atâta timp cât cineva va spune într-o bună zi: ˂˂Cât de frumos miroase floarea asta! cât de frumos…˃˃”
  • „Dar, mamă, chiar și așa, frumusețea petalelor mele, bucuria parfumului meu, culorile mele deosebite, toate astea nu sunt făcute să dureze…ce rost mai au dacă le pierd atât de repede?”
  • „Mă întrebi ce rost au toate astea: culoarea, parfumul, polenul tău…? Ei bine, îți voi spune: te-ai născut pentru toate acestea, dragul meu, pentru a răspândi parfum și culoare, pentru a aduce încântare celor din jurul tău. Îți înțeleg perfect frica de a înflori, este justificată, însă până nu vei înflori, nu îți vei găsi rostul în această lume, sub acest soare minunat. Bucuria ta, culoarea, parfumul tău, toate acestea sunt daruri prețioase menite a aduce bucurie celor din jurul tău. Îndrăznește să înflorești, te așteaptă o lume fascinantă!…”

Am mai zăbovit o vreme printre florile minunate ale acelei grădini, cuprins de o mirare copilărească, nelinștit și curios până la indiscreție, decis să aștept cu emoție și înfrigurare până la capătul zilei… Însă inevitabilul s-a produs mai curând decât m-aș fi așteptat…

Anunțuri

Povestiri pentru Miruna: Aristotel

Sub soarele arzător al Atenei și-a făcut apariția, într-o bună zi, un străin. Îmbrăcat în veșminte îngrijite, pășea cu eleganță și îndrăzneală pe lespezile albe ce șerpuiau printre pâlcurile fremătătoare de măslini, provocând deopotrivă indiscreția și admirația trecătorilor. Inelele pe care le purta pe degete străluceau în lumina amiezii, atrăgând precum magnetul privirile flămânde ale trecătorilor mai puțin îngrijiți de destin. Dacă l-ai fi văzut, ți-ai fi dat seama fără prea mare efort că nu este doar un simplu aventurier provincial atras de strălucirea și agitația cetății spiritului, cum mulți se întâmplau să fie în acele vremuri, ci este mai mult de atât. Aristotel, căci despre el vreau să-ți vorbesc în cele ce urmează, era fiul unui medic iscusit, Nicomachos, căruia însăși zeii, prin vocea oracolului, îi anunțaseră destinul măreț pe care avea să-l poarte vlăstarul său. Cât despre mama sa, Phaestis, se spune despre ea că purta în sânge însemnul aristocrației, ceea ce contează mai puțin. Neîndoielnic este însă faptul că îi era hărăzit copilului acestei familii alese să dobândească un alt fel de aristocrație, aceea a spiritului ce tinde cu înverșunare spre cunoaștere și autorealizare. Deși este doar un copilandru atunci când, fascinat de înțelepciunea lui Platon, îi devine discipol, Aristotel reușește să își impresioneze magistrul prin înclinația deosebită manifestată pentru studiu, prin firea deopotrivă contemplativă și practică. Platon însuși obișnuia să îi spună „Cititorul”. Pentru a dărui studiului cât mai mult timp cu putință, obișnuia să jertfească ceasurile de odihnă și somn într-un mod meșteșugit de el însuși: ținea o bilă în mână iar dacă se întâmpla să adoarmă bila se prăbușea cu zgomot într-un vas, trezindu-l. Vreme de douăzeci de ani învață cu râvnă, dezbate, scrie, discută aprins cu ceilalți ucenici preocupați de dobândirea înțelepciunii. Atunci când Maestrul este chemat de zei, pentru a sălășlui din nou în Câmpia Adevărului, Aristotel părăsește cetatea luminii, și ajunge la curtea regelui Filip, unde devine dascălul copilului teribil pe care istoria avea să-l cunoască mai târziu sub numele de Alexandru Cel Mare. Timp de opt ani îl înarmează pe viitorul conducător și strateg cu cele mai distinse arme ale culturii și cunoașterii. După ce misiunea sa de pedagog se încheie, se întoarce în Atena unde își deschide propria școală de înțelepciune pe care o numește Lykeion. Obișnuia să-și transmită învățăturile în timpul plimbărilor de lângă vizuina lupului, de unde și denumirea de „plimbăreți” sau „peripatetici”, atribuită lui și discipolilor. Vreme de treisprezece olimpiade i-a învățat pe cei interesați arta chibzuinței, judecata sobră și practica virtuților. Cum atenienii, mândri peste măsură, îndură greu să le fie date în vileag slăbiciunile spiritului și lipsa de cunoștințe, ei ajung să-l învinovățească pe Aristotel că-i sfidează pe zei și își dăruiește amirația străinilor. Văzându-și viața în primejdie, înțeleptul părăsește pe ascuns cetatea zeiței, cu templele ei trufașe, și își caută odihna la Chalcis, pe pământurile roditoare moștenite de la mama sa. Spiritul său mai stă pentru o vreme în trup, după care se îndreaptă spre lăcașul luminos al zeilor, pentru a-i reîntâlni pe ceilalți prieteni ai înțelepciunii: Thales, Parmenide, Heraclit, Socrate, Platon. Vorbele lui străbat și astăzi orbitele culturii omenești, la mare distanță de momentul zămislirii lor, iar câteodată se prăbușesc cu tăria fulgerului peste cei curioși, dăruindu-le ceasuri de binecuvântare și neastâmpăr. Îți împărtășesc, la finalul istorisirii mele, câteva dintre nestematele gândului aristotelic: sufletul își ia lumina din învățătură tot așa cum ochii primesc lumina din mediul înconjurător; rădăcinile cunoașterii sunt amare însă fructele ei sunt dulci; trăiește cu adevărat numai omul înzestrat cu educație și cultură; învățătura este podoaba celui care trăiește în vremuri bune și refugiul celui aflat în suferință; educația rămâne cea mai valoroasă avere pentru vremurile pline de încercări ale senectuții.

O schiță de fabulă…

…Inspirată de Miruna, copila mea dragă, astăzi, la micul-dejun…

Deși împart de ceva vreme aceeași bucătărie și chiar locuiesc pe același raft, doamna Solniță-de-Sare și domnul Plic-de-Piper au personalități surprinzător de diferite, sunt un fel de spectacol Yin-Yang al gastro-universului. Ei îi plac dansurile oglindite în sticla amețitoare de ulei, acrobațiile delirante în pași de salsa, sonoritățile patinate ale lui Kohen și giumbușlucurile savurate atunci când nimeni nu e prin preajmă. El preferă să compună rețete bizare de expresii și cuvinte sau să transforme într-un cult meditația ascunsă în umbra borcanelor de pe raftul înțesat. Doamna Solniță-de-Sare adoră să chestioneze indiscret caserolele strălucitoare cu privire la ultimele lor achiziții îndrăznețe, la planurile de viitor sau înfriguratele nopți petrecute în frigider. În schimb, domnul Plic-de-Piper cade adesea pradă unor înțepătoare crize de mizantropie, când orice zdrăngănit, oricât de subțire, de furculiță sau lingură prin preajmă devine echivalentul agresiunii supreme. În astfel de momente simte că fierbe și se trezește strănutând și aruncând zgomotos în stânga și în dreapta valuri de praf întunecat și înțepător. O dată a ajuns chiar să fie certat de Domnul-Cuțit pentru vorbele usturătoare pe care le-a șuierat printre dinți la adresa Domnișoarei-Linguriță, plecată pe meleaguri străine, sau a Bunicii-Ibric, cu al ei șuierat tragic. Ea vorbește adesea într-un limbaj pentru el fascinant, dar nu întotdeauna inteligibil până la capăt, adus din meleaguri teutone, el umple cu formule metafizice pereții mai puțin frecventați ai bucătăriei. Ea iubește misterul din fiecare urmă pierdută pe textura feței de masă, el se declară partizanul incurabil al clarității solare ce străbate prin cristalul ferestrei. El se avântă temerar în şedinţe de escaladă pe florile agăţătoare pentru ca apoi să înopteze în corturi improvizate pe corpurile suspendate din bucătărie. În schimb, ea preferă lectura şi odihna cuminte în liniştea unui sertar, departe de agitaţia cu care sunt pregătite reţetele lunii. Ea detestă adâncimile neştiute şi vârtejul, el se aruncă în vâltoare fără să ştie de fiecare dată dacă va ieşi la liman.

Însă dincolo de toate acestea, doamna Solniță-de-Sare și domnul Plic-de-Piper ajung să realizeze împreună lucruri fabuloase prin simplitatea lor. Câteodată, dacă ești curios, îi găsești leagănându-și încântați genunchii pe marginea raftului și privind amuzați la vasul de ciorbă ce bolborosește înfierbântat și periculos pe aragazul încins. Alteori savurează la unison mirosurile ce urcă în spirale îmbătătoare din cele trei farfurii zâmbitoare de pe masă. Câteodată pleacă alături de prietenii lor deosebiți în călătorii extraordinare prin dulapurile pline de peripeții ale bucătăriei. Din când în când se răsfață leneși prin coșul de pâine sau se întind voluptos pe vreo farfurie adormită și privesc seriale palpitante despre crimele elucidate de Motani roșcați și somnoroși prin bucătăriile altora…

Am învățat de la Doamna Solniță-de-Sare și de la Domnul Plic-de-Piper de-a lungul anilor numeroase lecții de viață de o valoare inestimabilă. Mai mult, chiar ei mi-au spus într-o seară că au reușit să crească împreună, contribuind unul la dezvoltarea celuilalt. Deși ea este sărată iar el cumplit de iute, împreună formează un cuplu dulce, acea mixtură potrivită, prin care își aduc contribuția la cele mai bune rețete.

Așa stau lucrurile și între doi oameni, dragă Miruna, trăiesc în armonie numai dacă sunt dispuți să își înțeleagă și să își admită imperfecțiunile, lipsurile, neajunsurile și le transformă în tot atâtea punți de legătură, în poduri de la suflet la suflet. Deși lucrurile acestea nu sunt deloc facile, merită din plin întreaga străduință.

Povestiri pentru Miruna: Pitagora

Vreau să-ţi vorbesc în cele ce urmează despre fiul unui gravor de pietre preţioase (Mnesarchos) care a trăit în insula Samos. Încă din copilărie i-a plăcut învăţătura, fiind înzestrat pentru toate științele, dar mai ales pentru matematică și astronomie, despre care se spune că le-a învățat de la egipteni, chaldeeni și fenicieni. De la arabi și evrei a dobândit meșteșugul interpretării viselor și al prezicerii viitorului. A călătorit în multe locuri pentru a-şi spori cunoştinţele şi pentru a se iniţia în tainele înţelepciunii (unii îi atribuie chiar, în mod fabulos, o vizită în Hades). Cert este faptul că în jurul lui s-au ţesut tot felul de legende, renumele său depășindu-l pe al multor învățați. Unii spun că ar fi trăit mai multe vieţi (i se atribuie credința reîncarnării/metempsihoză – peregrinare a sufletului prin mai multe corpuri) şi că zeii i-au dăruit darul de a ţine minte cele întâmplate în toate aceste vieţi. Se spune că, odată, întrebat de un conducător cine este şi cu ce se ocupă, ar fi răspuns: „Sunt un prieten al înţelepciunii şi al adevărului”. Îi plăcea să compare viaţa cu o competiţie sportivă sau cu o adunare sărbătorească unde unii caută gloria, alţii câştigul, unii vând, alţii cumpără, dar printre aceștia mai există și unii care contemplă spectacolul din jur și învață (astfel de oameni se numes philosophoi sau iubitori de înțelepciune). Obişnuia să ducă o viaţă simplă, moderată, practicând un regim alimentar strict. De pildă, refuza să mănânce carne din convingerea că animalele, precum oamenii, au suflet. Deși se mulțumea, pentru traiul zilnic, cu puțină pâine, miere, legume fierte sau crude, istoricii spun că avea un corp puternic, robust, înalt dar bine legat, totodată un chip nobil, plin de farmec. Era înzestrat cu un caracter ales, nobil, și cu darul de a rosti cuvinte îngrijite în așa fel încât reușea să-i încânte pe cei ce-l ascultau. Se spune că, datorită unui discurs meșteșugit, a câștigat de partea sa mai bine de două mii de oameni ce nu se îndurau să plece la casele lor. Prezenţa lui a ajuns să fie căutată și prețuită precum aceea a unui zeu, însă puţini au dobândit privilegiul de a se afla în preajma lui. Multe aș avea să-ți spun despre acest mare OM, însă mă mulțumesc să te provoc să gândești (când vei mai crește) la patru învățături (mai ales că patru era considerat un număr sacru de către Pitagora – tetraktys). Iată aceste învățături: I. caută să îndepărtezi boala din trup, neștiința din suflet, abuzul din pântece, dezbinarea din cetate, fățărnicia din familie și, mai ales, să izgonești din toate lipsa de măsură; II. nu te lăsa pradă somnului până când nu te-ai întrebat cu privire la faptele tale de peste zi: ce am făcut bine? ce am făcut rău? ce n-am făcut din ceea ce se cuvenea să fac? cum aș putea să schimb în bine lucrurile? III. înainte de a te ridica din pat, dimineața, cercetează cu mintea ceea ce urmează să săvârșești pe durata zilei; IV. nu făptui niciodată ceea ce te-ar face să te simți rușinat în fața ta sau a celorlalți. Dar mai ales RESPECTĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!

Povestiri pentru Miruna: Augustin

DSCI5462

Dragă Miruna, mă ajuți să înțeleg ceea ce este cu adevărat important atunci când, preocupat să devin un dascăl bun, uit să fiu părinte… Atunci când te agăți de brațul meu sau pur și simplu te arunci pe genunchii mei și-mi spui: „să ne jucăm, tati!”, reușești să îmi redai șansa de a mă conecta la bucuriile esențiale. Mărturisesc deloc mândru că uneori ratez această șansă… Sau când îngenunchezi în colțișorul tău și începi să te rogi iar eu întrerup orice activitate și mă alătur ție, îmi reamintești că în fiecare om se naște la un moment dat nevoia apropierii de Înalt. Cu tine redescopăr simplitatea privirii îndreptate către Dumnezeu, ocazia dialogului sincer, curat, lipsit de complicații, cu transcendența (te și văd cum mă întrebi, parcă, „ce-i aia trans-ce-zeță?…”). Unii oameni tânjesc după apropierea Lui prin lăcașuri sfinte, alții speră să-l descopere în interiorul lor, sub forma unei reîntâlniri cu un învățător uitat, rătăcit printre gânduri și amintiri. Unii trebuie să vadă pentru a crede, alții trebuie să creadă pentru a vedea. Îți voi vorbi acum despre cineva care a ajuns să creadă că doar iubind și nu mergând ai șansa de a ajunge la El. Ți-am spus de multe ori că trebuie să preferăm adevărul însă am uitat sau poate că am evitat să-ți spun cum se poate ajunge la el. Nici măcar nu sunt sigur dacă omului îi este dată șansa de a (sur-)prinde adevărul. Dar știu că, pentru cel despre care vreau să-ți vorbesc, adevărul poate fi găsit numai dacă mintea primește binecuvântarea luminii divine. Dumnezeu și adevărul împart aceeași lăcaș: sufletul omului. Iar lucrurile care-l înconjoară pe om sunt semne ce ascund, nu de puține ori, adevăruri și revelații interioare. Dacă ar fi de față, Augustin probabil că ți-ar spune: „De vrei să-L cunoști, oprește-te pentru o clipă, retrage-te din tumultul acestei lumi, coboară în interiorul tău, ascunde-te în tine însuți măcar din când în când…” În copilărie și adolescență s-a străduit să-i citească pe oamenii înțelepți și pe cei care stăpâneau meșteșugul cuvântului. În școlile vremii erau predate artele așa-zis liberale: gramatica, retorica, filosofia, dialectica, muzica, astronomia, aritmetica. A căutat să-și astâmpăre setea neobosită și subtilă de cunoaștere prin mai multe orașe: Tagaste, Cartagina, Roma… Ți-l poți imagina pierdut în mulțimile pestrițe care-i însoțeau pe gladiatori spre arenă, pe magicieni și ghicitori în stele sau în măruntaiele păsărilor, observându-le freamătul, iscodindu-i, precum altădată Socrate. Sau, dacă îți provoci mai mult imaginația, îl poți găsi printre cei care formau procesiunile religioase procreștine… Pentru o vreme, tinerețea și naivitatea lui l-au făcut să admită că lumea s-a născut din jocul binelui și al răului, din lupta luminii cu întunericul, și i-a urmat pe cei care răspândeau astfel de învățături (manihei). Apoi i-a cunoscut pe cei care nu credeau în nimeni și-n nimic (sceptici) și a devenit pentru o vreme unul dintre ei. Însă în tot acest timp, Dumnezeu a stat ascuns, adăpostit în adâncimi de suflet, pentru ca în cele din urmă să urce spre lumină. Cum l-a găsit? Vei afla din Confesiunile lui că, șezând în grădină cu un foarte bun prieten, a ajuns la urechea lui glasul curat al unui copil ce i-a spus: „Ia și citește!” A deschis apoi la întâmplare Cartea Sfântă iar ochii i-au căzut pe îndemnul la o viață curată, simplă, cumpătată. Și atunci a început să-L iubească… Pentru un timp și-a câștigat traiul învățându-i pe ceilalți să vorbească îngrijit și corect apoi, după ce și-a pierdut mama, de la care a dobândit pietatea și devotamentul, a hotărât să se retragă la Tagaste în liniștea oferită de meditație și rugăciune. Și-a pierdut mai apoi și fiul, pe inspiratul Adeodatus, însă, întărit de credință, nu a mai resimțit durerea unei pierderi definitive, ci mai curând tristețea pe care o resimți când pierzi pe cineva din vedere pentru o vreme. Mai târziu, la 74 de ani, a plecat să-și reîntâlnească mama și fiul, după ce a încercat să salveze cât mai multe suflete, ca preot și apoi ca episcop. Nădăjduiesc să te pot ajuta cândva să-l cunoști prin ceea ce a scris. Dar, până atunci, să nu uiți: în fiecare om, în acel abis profund numit de unii suflet, de alții inimă, un Zeu așteaptă să-l cunoști…

Povestiri pentru Miruna: Socrate

Cunoscut pentru curiozitatea lui de copil etern, pentru îndrăzneala şi încrâncenarea cu care îşi interoga semenii, atenianul despre care vreau să-ţi vorbesc în câteva cuvinte a trăit acum două milenii şi jumătate în urmă. Fiul moaşei Phainarete şi al sculptorului pietrar Sophroniscos, Socrate a reuşit să „topească” într-o singură profesie meseriile părinţilor săi. Prin întrebări meşteşugit formulate şi vorbe pline de miez, dascălul lui Platon a cioplit sufletele celor pe care i-a întâlnit, ajutând astfel, precum nimeni altul, la naşterea Adevărului, Binelui şi a Frumosului. „În mine sălăşluiesc Zeul şi Cugetarea (theon te kai phronesis)”… „Doar viaţa cercetată (gândită) merită trăită”… Deşi politica, ocupaţia predilectă a fiecărui grec, nu l-a interesat prea mult sau aproape deloc, totuşi nu a ezitat să meargă la luptă şi să se remarce prin acte strălucite de curaj. Ceea ce l-a atras cu adevărat a fost iubirea de înţelepciune, chiar dacă abia pe la patruzeci de ani a ales să i se consacre fără rezerve. Pentru că nu avea un trup frumos (după unii era chiar diform) s-a îngrijit mai mult de frumuseţea interioară, aceea pe care practicarea virtuţilor o poate dărui şi nimeni nu o poate lua. Pentru că nu avea prea mulţi bani, a înţeles că trebuie să-şi reducă din nevoi şi să dobândească o viaţă cumpătată. Unii l-au iubit, l-au admirat, alţii, dimpotrivă, l-au detestat şi blamat. Însă cei care nu au reuşit să se ridice la înălţimea spiritului său au hotărât că-i mult mai uşor să-l condamne la moarte. Iar el, om bun, s-a supus… Mă-ntrebi pentru ce trebuie să-l cunoşti şi, mai ales, să înveţi să-l admiri? Pentru că te învaţă să-ţi recunoşti lipsurile, căderile, neştiinţa, astfel încât să poţi porni pe drumul neîntrerupt al cunoaşterii; pentru că te învaţă, dacă ai răbdarea să-i pătrunzi cuvintele şi gândul, că nu e nimic mai nobil decât cunoaşterea lumii şi a propriului sine.

Povestiri pentru Miruna: Platon

A fost o dată un tânăr de origine nobilă care, ca orice tânăr entuziast şi ambiţios, visa să schimbe lumea. Pentru a-şi pune în aplicare planul îndrăzneţ, şi-a părăsit oraşul natal şi a plecat într-o lungă călătorie. În vremurile acelea, călătoria era o parte importantă din viaţa unui tânăr. După multe peregrinări a ajuns în cetatea unui mare rege pe care a vrut să-l înveţe să-şi conducă în mod înţelept supuşii. I-a vorbit despre drumul către o cetate perfectă, despre conducerea înţeleaptă, curajul apărătorilor şi hărnicia celor care cultivă pământul. Pentru o clipă regele a început să viseze. Proiectul tânărului s-a năruit când conducătorul, convins de imposibilitatea de a pune visul în aplicare, l-a forţat să părăsească cetatea. Nori grei s-au abătut atunci peste ambiţiile lui. O furtună a reuşit să scufunde corabia care-l ducea spre meleaguri mai primitoare şi în scurtă vreme a ajuns să fie vândut ca sclav. Lanţurile de la picioare nu erau la fel de grele ca lanţurile care-i legau idealul. Norocul i-a surâs când un prieten l-a răscumpărat şi, redându-i libertatea, s-a întors în oraşul natal. Avea acum patruzeci de ani şi înţelepciunea izvorâtă din experienţele vieţii se cerea a fi împărtăşită. Pentru asta, s-a gândit că nu e lucru mai potrivit decât să-şi dăruiască învăţătura unor tineri dispuşi să o primească. Aşa a apărut Academia, o şcoală în care tinerii învăţau să iubească Adevărul, Frumosul şi Binele. Bătrân la înfăţişare dar cu mintea încă tânără i-a învăţat pe elevii lui că există, pe lângă lumea în care trăim, o altă lume care nu se schimbă şi care merită a fi căutată. Iar ei au crezut…