Un gând se-ntoarce asupra altui gând…

think.create...

…gândirea care se gândește pe sine ca gândire… (Aristotel)

Un gând se-ntoarce asupra altui gând,

să-l prindă, vrea, captiv într-un cuvânt,

nu-i totuși lesne ca mintea să priceapă

cum poate spirit în materie să încapă.

 

Închisă-n verb, ideea tainic viețuiește

iar intelectul, orb, prin lume rătăcește,

nu-s multe minți ce caută să înțeleagă

cum spirit și materie în gând se-ncheagă.

 

Cu fiecare gând născut, o lume începe iar,

izvorul tainic și natura lui e nesfârșitul dar

pe care mintea celui brav, atent și curios

trudește să-l îmbrace în veșmânt frumos.

 

Nici trup, nici lume nu poate să conțină

a gândului putere nevăzută și lumină,

ideea este piatră ce mintea o clădește,

miracol prin care destinul se-mplinește.

Reclame

Scurt eseu despre lumile posibile ale imaginii fotografice

Existăm, prin complicitatea tehnologiilor informaționale și, mai ales, a vastului teritoriu intitulat rețea socială (social network), în plină epocă a imaginii fotografice. Indiferent dacă sunt realizate cu mai multă sau mai puțină îndemânare, dacă sunt editări surprinzătoare sau, dimpotrivă, simple reproduceri neșlefuite ale unui statu-quo indecidabil, fotografiile constituie mediul predilect prin care noi, locuitorii info-sferei, ne legitimăm existența. Prin intermediul imaginilor fotografice, ne asigurăm vizibilitate în spațiul virtual, reușim să atragem atenția, ne manifestăm bucuria participării la un eveniment sau altul, ne etalăm înzestrările, calitățile, posesiile, ne împărtășim cu indiscreție asumată speranțele, idealurile, temerile, ne recunoaștem public propriile idiosincrazii sau afinități. Imaginea fotografică ne seduce prin „înghețul” iluzoriu al clipei prezente, totodată prin făgăduiala unui astâmpăr urgent al poftei noastre bulimice de relevanță și imortalitate. Succesiunea amețitoare de snap-uri, tweet-uri și selfie-uri pare astăzi suprema piatră de încercare așezată în calea virtuții smereniei. Ispita narcisistă, tentația re-prezentării propriului chip, a oamenilor dragi, a situațiilor, împrejurărilor și evenimentelor ce compun traiectoria noastră existențială, instituie o nouă și periculoasă formă de sacralitate, aceea a ego-ului.

Nu îmi propun totuși, în cele ce urmează, să situez tehnologia sub lentila criticii, inventariind caleidoscopul efectelor pe care mediul digital le are asupra personalității utilizatorului. Mai curând, doresc să lansez cititorului o provocare: în spatele de-la-sine-înțeles-ului pe care-l conține imaginea fotografică pot fi descoperite conținuturi, interogații filosofice, exerciții prolifice în plan reflexiv. De pildă, la o cercetare oricât de sumară, decoperim puncte de vedere interesante în ceea ce privește fotografia ca mediu de transmitere: o perspectivă care concepe fotografia ca fiind un mediu transparent – obiectiv, realist prin excelență – alta care admite imaginea fotografică drept un artefact caracterizat prin opacitate – subiectiv, nerealist, vulnerabil la distorsiuni, interpretări și falsificări, „inevitabil colorat de interesele personale ale fotografului, de atitudinile și prejudecățile acestuia”[1].

Realismul imaginii fotografice devine subiectul problematizării în momentul în care autorul (fotograful) dispune de modalități tehnice prin care ajustează imaginile astfel încât să corespundă propriilor sale exigențe sau pretenții artistice[2]. Tehnologia permite, prin intermediul programelor de editare sau procesare digitală, intervenția asupra imaginii fotografice, modificarea tonurilor și perspectivelor, introducerea sau eliminarea unor efecte de umbră sau contrast, adăugarea efectelor, filtrelor, realizarea de ajustări privind optica, luminozitatea sau culoarea, evidențierea sau recuperarea obiectelor situate în zone întunecate ș.a. La capătul unor astfel de artificii digitale, este firesc să îți pui întrebarea: mai poate fi vorba despre un realism al imaginii fotografice, de obiectivitate sau transparență?  Mai mult, a admite fotografia ca fiind obiectul însuși, „obiectul eliberat de condițiile spațio-temporale care-l guvernează”[3], nu pare să fie nimic altceva decât o asumpție hazardată. Chiar dacă este destul de tentant să afirmi că fotografia, deși nu creează neapărat eternitatea, precum reușește opera de artă, în speță pictura, totuși are meritul de a „îmbălsăma” timpul, salvându-l astfel de la propria corupere[4]. Imaginea fotografică poate fi admisă ca fiind nimic mai mult decât o re-prezentare, un duplicat, o construcție mecanică ce lasă doar impresia prezenței obiectului, ni-l arată ca și cum ar fi prezent, ca și cum ar fi de față. În articolul său intitulat „Transparent Pictures: On The Nature of Photographic Realism”[5], Kendall L. Walton neagă identitatea dintre fotografie și obiect: obiectul nu poate fi redus la imaginea lui, în măsura în care este mult mai complex decât simpla redare prin intermediul imaginii fotografice. Se pune problema: în ce măsură imaginea fotografică este despre realitate și nu realitatea însăși? Față de pictură – care poate reda lucruri ce nu există în realitate, fiind astfel non-denotativă – pictura nu trebuie să fie neapărat pictura unui lucru real – în schimb imaginea fotografică este cu predilecție redarea a ceea ce există în realitate: „A photograph is always a photograph of something which actually exists”[6]. Iată de ce fotografia, văzută printr-o asemenea perspectivă, este echivalentul „mediului realistic suprem (a supremely realistic medium)”[7]. Fotografia, după cum admite Andre Bazin, a reușit să elibereze artele plastice de obsesia lor pentru asemănare.[8] Pictura nu mai înseamnă căutarea cu obstinație a asemănării cu realitatea, ci mai curând o îndepărtare de la acest deziderat. „Fotografia și cinematografia (…) sunt descoperiri care satisfac, o dată pentru totdeauna și în însăși esența lor, preocuparea noastră pentru realism.”[9] Comparând fotografia cu pictura, constatăm faptul că fotografia are un caracter eminamente obiectiv[10], este produsul unor mijloace mecanice, caracteristică de care pictura este lipsită, având în vedere că pictura presupune filtrarea subiectivă a realității prin prisma intereselor, talentului, abilităților artistului, a trăsăturilor lui de personalitate. Evident, și fotograful poate interveni într-o oarecare măsură asupra obiectului, mai exact asupra modului în care surprinde realitatea: alegerea obiectului, a poziției aparatului de fotografiat în raport cu obiectul, alegerea lentilelor, a timpilor de expunere etc. Totuși, comparată cu pictura, fotografia redă într-o mai mare măsură realitatea, diminuând într-o proporție semnificativă intervenția celui care o surprinde sau o redă. Față de pictor, care este creatorul unei lumi în care se amestecă elemente ce țin de subiectivitatea acestuia, fotograful pare să se mulțumească doar cu redarea unui aspect sau altul din realitate, un fragment sau altul din lumea înconjurătoare. „Toate artele se bazează pe prezența omului [în sensul intervenției acestuia], numai fotografia își întemeiază avantajul tocmai pe absența acestuia.”[11] Fotografia poate chiar să surclaseze arta în ceea ce privește puterea creativă pe care o conține. Dacă arta își propune să imite natura, atunci natura pare să îl imite, prin intermediul imaginii fotografice, pe însăși omul care o realizează[12]. Transparența fotografiei, realismul ei, comprarativ cu opacitatea picturii, se referă la modul în care este realizată, mai mult decât la conținuturile pe care le transmite, altfel spus, dacă redă sau nu realitatea. Fotografia este realizată într-o manieră mecanică: „obiectele cauzează fotografiile și experiențele vizuale ale privitorilor în manieră mecanică”[13], astfel încât se poate accepta faptul că noi, privitorii, ajungem să vedem efectiv obiectele prin intermediul imaginilor fotografice. „Fotografia este în mod cert cel mai important eveniment în istoria artelor plastice. Deopotrivă o eliberare și o împlinire, ea a eliberat pictura occidentală, o dată pentru totdeauna de obsesia pentru realism și a permis astfel artei să-și redobândească autonomia estetică.”[14] Fotografia se pare că a adus un serviciu major picturii, eliberând-o de obsesia ei pentru redarea realistă a aspectelor din lumea înconjurătoare. Mai mult, imaginea fotografică revendică, prin intermediul artificiilor tehnologice, statutul privilegiat al operei de artă.

Dacă imaginii, reprezentării îi poate fi atribuită o funcție magică originară[15], atunci fotografia vehiculată astăzi în mediul digital pare să recupereze ceva din sacralitatea inițială. Cel puțin în ceea ce privește fotografia de tip portret (autoportret), suntem îndreptățiți să admitem o nouă formă de sacralitate: aceea a propriei persoane. Oare să fie portretele, autoportretele, selfie-urile, snap-urile, tweet-urile realizate, versiunea camuflată a strigătului nostru, firesc de altfel, împotriva obnubilării la care ne condamnă mecanica vieții cotidiene? Indiferent dacă le realizăm singuri sau le dobândim de la ceilalți, reprezentările, imaginile fotografice sunt parte integrantă, semnificativă a parcursului nostru vital. Este de bun-simț să admiți că – atunci când împărtășești, prin intermediul imaginilor, bucuria sau încântarea evenimentelor ce-ți compun viața – riști să sacrifici virtutea modestiei laice sau a umilinței creștine. Este de bun-simț să speri că – atunci când publici în spațiul virtual reprezentările propriilor momente de încântare – ceilalți gustă, empatic, din bucuria ta. Și chiar dacă, prin fotografiile noastre, riscăm să ne pierdem modestia sau ne manifestăm suprema naivitate, totuși dobândim șansa unui abandon, fie și iluzoriu, al propriului anonimat.

[1] Scott Walden (ed.), Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Blackwell Publishing, 2008, p.15.

[2] am în vedere aici abundența de programe sau produse software ce permit editarea sau prelucrarea imaginilor fotografice; un inventar al unor astfel de programe poate fi găsit la adresa: https://www.clubulfoto.com/25-de-programe-foto-alternative-la-photoshop/.

[3] Andre Bazin, „The Ontology of the Photographic Image”, în What Is Cinema, vol.1, 1967, p.14.

[4] ibidem, p.14.

[5] articol redat în volumul Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Scott Walden (ed.), Blackwell Publishing, 2008, pp.14-49.

[6] Scott Walden (ed.), op.cit., p.20.

[7] ibidem, p.21.

[8] Andre Bazin, „The Ontology of the Photographic Image”, în What Is Cinema, vol.1, 1967, p.12.

[9] ibidem, p.12.

[10] Andre Bazin, op.cit., p.13.

[11] ibidem, p.13.

[12] ibidem, p.14.

[13] Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Scott Walden (ed.), Blackwell Publishing, 2008, p.34.

[14] Andre Bazin, op.cit., p.15.

[15] a se vedea, în acest sens, reprezentările religioase prezente în camerele mortuare ale faraonilor sau desenele descoperite în peșterile universului arhaic.