Dansul corpurilor fără trup…

Îmi doresc de mult să scriu acest text, însă am tot amânat momentul din motive mai mult sau mai puțin întemeiate. Pretextul scrierii a survenit într-una din zilele trecute, atunci când întâmplarea a făcut să întreprind o călătorie cu mașina până într-o localitate învecinată și, răscolind frecvențele radio, să descopăr o piesă muzicală ce m-a lăsat pradă unui amestec de stupefacție, dezamăgire profundă și dezgust. Am întârziat cu intenție schimbarea frecvenței pentru a urmări suita de versuri cretine, transpuse într-un ritm amăgitor și alienant, mesajul unei sexualități traduse într-o manieră ludică, aparent inofensivă. Ulterior, au erupt în mintea mea nenumăratele circumstanțe în care mi-a fost dat să întâlnesc mesaje similare: în saloanele frizerilor, în sălile de așteptare ale medicilor, pe terase, în restaurante etc. Am revăzut produsele acestui gen muzical invadat de gemete pe jumătate gâtuite sau oftaturi senzuale simulate, invitații și complicități la scenariul unui erotism lipsit de inhibiții, promovat în numele libertății de exprimare asumate inadecvat sau deficitar. Am rememorat frenezia cu care canalele de televiziune specializate în arta intoxicării sonore sistematice se angajează într-o cursă dementă motivată de profit, inundând mentalul colectiv cu imagini de fete ingenue, cu coregrafii delirante, cu victime ale unei lascivități suspecte, cu creaturi ce-și etalează cu nonșalanță reliefurile anatomice, formele, curburile și adâncimile ce ar trebui să rămână mai curând învăluite într-un provocator mister. Și atunci am decis, indiferent la orice risc și infidel față de falsele pudori, să scriu despre asta…

Dacă deschizi, din simplă curiozitate, televizorul pe un post „muzical”, te trezești deodată în postura martorului indiscret: asisți la un spectacol de corpuri fără trup, un fel de triumf al senzualității nestăpânite, menit a alimenta cu fantezii, fantasme obscene și tot atâtea frustrări pe cei mulți și slabi, copiii renegați ai normalității. Constați că galopul de imagini, ce îți scurt-circuitează ochiul fragil, îți pot aduce, la o privire atentă, o suită de revelații: imaginarul alterează realitatea, nerușinarea corodează bunul-simț, surogatul tinde să surclaseze autenticitatea, simulacrul înlocuiește realul, periferia, suprafața, accesoriul iau locul structurilor de profunzime. Decența pierde teritorii valoroase în fața grosolăniei, curajul se transformă în invectivă sau, mai rău, în zbierat sau grohăit viril ce siluește tihna celui încă preocupat de onestitate. Este firesc să te întrebi: nu cumva există o legătură de cauzalitate reciprocă între produsele culturii de consum (în speță, muzica pop) și manifestările ce scutură echilibrul și-așa precar al societății românești: violuri, tâlhării, agresiuni în spații publice, crime? Este la fel de firesc să te întrebi: există oare o dependență ascunsă între produsele pre-digerate ambalate în ritmuri sonore, livrate în exces de posturile de radio și televiziune, pe de-o parte, și comportamentele antisociale cutremurătoare, pe de altă parte? Dacă adolescent sau tânăr fiind, auzi la radio că „minorele sunt bune de tot…” sau că „fetele din Balcani” sunt râvnite de întregul univers masculin preocupat exclusiv de grija acuplării, oare cât de imun poți fi la influențele acestei industrii de idiotizare consistentă? Cât de rezistent poți fi la atacurile orchestrate zilnic prin formule de tipul „cum ne… noi, cum mă… tu, cum te… eu” și tot atâtea agresiuni la adresa bunului-simț și a respectului față de celălalt? Îndrăznesc să lansez o judecată sau, mai curând, o constatare amară de tip pseudo-fantezist: dacă o civilizație extraterestră ar investiga, într-o bună zi, zonele mentalului colectiv agresate de astfel de mesaje, ar fi tentat să asume faptul că o parte deloc nesemnificativă din populația acestei țări se compune, din păcate, din tinere ce se agață cu disperare de orice macho ce-și ascunde fragilitatea creierului în spatele robusteții bicepșilor hrăniți din abundență cu steroizi. Ar avea trista revelație că riscăm să ne transformăm, cu fiecare zi, într-o adunătură de femele dezorientate sau, dimpotrivă, bine călăuzite de mama-natură sau de instinctul supraviețuirii, totodată de masculi forțoși, înhăitați în serile de weekend, gata oricând să se snopească reciproc prin baruri, magazine, intersecții sau parcări, oriunde pot să-și spulbere scăfârlia fără a fi deranjați de amestecul cvasi-absent al forțelor de ordine.  Pare un scenariu științifico-fantastic?

Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu sunt victima unui puritanism desuet sau al unui rigorism moral de sorginte kantiană. Nu sunt străin de tot ce-i omenesc, ci, dimpotrivă, mă recunosc la fel de vulnerabil în fața frumuseții feminine. Îmi este însă extrem de dificil să asist la scenariul declinului, la spălarea sistematică de creiere, la aruncarea în derizoriu, la desfășurarea explicită a senzualității. Mă umple de revoltă și mă îndurerează faptul că trebuie să constat cum copiii noștri „gustă” involuntar dintr-un astfel de spectacol, că este tot mai greu să-i menții departe de influențele nefaste ale societății și de perversitățile deloc puține ale prezentului. Înțeleg perfect că a cânta despre plimbările romantice prin parc, despre sinceritatea și curățenia unei relații interpersonale, despre respectul datorat celui de lângă tine, înseamnă a-ți reduce semnificativ șansele de a te situa în clasamente și topuri, de a dobândi un loc în mainstream. Însă mi-e greu să înțeleg de ce trebuie să urli sau să gemi despre nopțile albe, despre fete din cluburi „atât de hot încât sparg termometre”, despre cum vrei să fii „iubit” ș.a.m.d.

Ce fel de mesaje sunt servite publicului vulnerabil la manipulare? În numele unei liberalizări a sexualității, al unei expresivități lipsite de rezerve, sunt produse texte golite de conținut, împănate cu interjecții, la-la-la-uri, bop-bop-bop-uri sau bla-bla-bla-uri vidate de substanță, mărci ale unei periferii ce revendică cu nesimțire privilegiul centrului, simptom al unei suprafațe ce amenință profunzimea. Exilul profunzimii, cantonarea comodă la suprafață, ambalajul vândut ca marfă în sine, tirania nonsensului, a absenței, a golului ce vine să se substituie plinului, a formei ce suprimă conținutul. Concentrarea pe suprafață – caracteristică de factură postmodernă – își găsește astăzi concretizarea într-o multitudine deconcertantă de producții ale culturii muzicale. Ruptura dintre semnificant și semnificat se acutizează fără posibilitatea salvatoare a unei reconcilieri. Obsesia pentru prezența în topuri, delirul comercializării, sacrifică orice ideal al decenței, moderației sau justei măsuri. Suntem confiscați de acest mecanism de distragere a atenției, deturnați către teritorii ce impun obsesiv preocuparea pentru seducție, posesie, concupiscență. Toate acestea nu sunt deloc o noutate: cultura corporalității, a exibiționismului dezinhibat e, din păcate, regulă: Madonna, Britney Spears, Beyonce, mai recent, Lady Gaga, dar și multe alte prezențe feminine, au reușit să situeze corpul feminin în centrul discursului muzical, au instituit „the female body at the heart of the pop mainstream”[1].

Prin ce se mai caracterizează aceste produse ale muzicii pop? Printr-o ruptură evidentă între text (lyrics) și mesajul vizual sau imagine, un fel de divorț între simțul auditiv și cel vizual. Reprezentările vizuale sunt de multe ori independente de conținutul piesei muzicale, lipsește convergența, par mai curând un fel de lipitură artificială, discontinuitate menită a crește deruta și, implicit, vulnerabilitatea receptorului, ce duce invariabil la fragmentarea sinelui. Ritmul distrage atenția de la standardizarea (și sărăcirea) mesajului, despre care vorbește undeva Theodor W. Adorno, versurile sunt sărace în conținut, pline de clișee, stereotipuri și formule schematice care se repetă hipnotic, „standardization is an entire theory of popular culture in itself”[2]. „The substitution of complex ornamentation for simple musical schemas is something that Adorno holds to be distinctive of popular music”[3]. Să fie acest gen muzical destinat clipelor de răgaz, acelor momente în care receptorul are nevoie de un sedativ muzical, când vrea să își suspende gândirea, să-și pună între paranteze raționalitatea? Este periculos să susții un astfel de punct de vedere, din simplul motiv că o astfel de suspendare a gândirii atrage după sine amorțirea simțului moral, a responsabilității. „Adorno theorizes the mental attitude for listening to popular music as one of inattention and distraction. He saw distraction as a withdrawal from life and responsibility, from the demands of reality”[4]. În numele distracției, se anulează simțul critic, se cultivă pasivitatea, lipsa de angajament. Este la fel de interesantă paradigma nevoii acute de stimulare, a foamei senzoriale, opusă anestezierii la care te condamnă o viață lipsită de realizări și împliniri autentice. Tânărul aleargă după stimuli, revendică intensități la care nu poate accede, compensând acest deficit în sfera fantasmei sau a conduitei deviante. Stimulii ce au rolul de a trezi din amorțire, de a declanșa trăiri paroxistice, îl fac pe receptor, în mod paradoxal, prizonier al unei forme de anesteziere socială. „They crave novelty in their leisure time but the strain experienced at work leads people to avoid making the effort which is necessary to any genuine experience of change. In place of this the individual craves ‘stimulation’. Popular music is one of the forms that this craving for stimulation takes. Each stimulus, each pseudo-individualized sensation, is quickly worn out and the cycle of boredom begins again. The demand for permanent renewal of stimulation feeds the commercial interests that have brought about this situation in the first place”[5].

Deține muzica pop (o însemnată parte a acesteia) influențe și implicații sociale indezirabile? Cu siguranță! Îmi este greu să cred că poate să rămână doar un simplu artefact al conjuncturilor, sustras, separat de construcția reprezentărilor sociale, străin de articulațiile mentalului colectiv. Aș concepe mai curând aceste producții ca fiind, în paralel cu imaginea sedativului ce anesteziază, narcotizează rațiunea receptorului, un generator de reprezentări, convingeri și practici sociale. Producțiile muzicale la care fac referire în aceste rânduri au ca specific încurajarea fetișismului[6], cultura scopofiliei[7] și a voyeurismului[8], fiind capabile să producă, din păcate, mutații profunde în perimetrul personalității (în special a tânărului), afectând, în timp, structura de rezistență a psihicului uman. Totodată, dacă suntem dispuși să admitem că muzica reprezintă un puternic liant social, „a social cement”[9], atunci survine ca o consecință faptul că ea operează modificări relevante în zona comportamentelor și practicilor sociale. Producțiile muzicii pop despre care vorbim pot realiza adevărate deformări în conduita psiho-socială, situându-l pe individ fie în zona „obedienței ritmice”[10], fie a transferului sau a identificării emoționale, afective, cu personajele, temele sau motivele vehiculate.

Sunt conștient că s-ar putea reproșa reflecțiilor cuprinse în rândurile de față lipsa de sens sau chiar absurditatea, o dată cu plasarea discursului în aria judecăților de gust (gusturile nu se discută…). De asemenea, mi s-ar putea lansa invitația de a închide ochii, de a schimba canalul sau programul, de a închide ferestrele și de a ignora astfel tot spectacolul… Oare poate fi o atitudine salvatoare? cu ce consecințe? Deși îmi place să cred că sufăr de un optimism cronic (prea des pus la încercare), nu pot să ignor, cu o oarecare dezarmare, faptul că asist la un delir dionsiac, ornat cu corpuri fără trup, scuturate în ritmuri spasmodice, convulsive, anunțând parcă prevestitor sfârșitul îndelung pregătit al lumii. Îmi vine să strig: treziți-vă, dragii mei! Deschideți ochii! Aruncați pânza ce v-a fost pusă pe ochi pentru a nu vedea ceea ce trebuie să vedeți! Luați atitudine! Refuzați capitularea în fața idiotizării, exilul departe de ființa voastră autentică, departe de propriul eu. Dar mai ales, încercați să vă înarmați cu arsenalul pe care vi-l oferă educația, singurul antidot împotriva intoxicării minții. Căutați să vă păstrați spiritul viu, necontaminat de scenariile vulgarității. Rezistați prin cultură!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

[1] Ros Jennings, Abigail Gardner (ed.), Rock On: Women, Ageing, and Popular Ageing, Ashgate Publishing, 2012, p.19.

[2] Robert W. Witkin, Adorno on popular culture, Routledge, 2004, p. 98.

[3] ibidem, p.102.

[4] ibidem, p.106.

[5] ibidem, p.107.

[6] termen pe care îl înțeleg ca admirație a unei persoane, adorație situată în vecinătatea patologicului, și care nu exclude atracția fizică, dimpotrivă, face din ea resortul principal al atracției.

[7] plăcere sexuală rezultată din privirea unor fotografii, imagini cu corpuri goale (vezi termenul freudian de Schaulust, plăcerea de a privi).

[8] a privi pe ascuns persoane angajate într-un comportament intim.

[9] Robert W. Witkin, op.cit., p. 16.

[10] termen prezent în analiza fenomenului întreprinsă acum ceva vreme de Theodor W. Adorno și căreia nu pot să nu-i remarc actualitatea.

Lipsa rațiunii dezlănțuie iadul… (reflecții și note de lectură despre absurditatea războiului – Platoon)

Scurt preambul (Cinematografie și filosofie): Sper să deschid, prin aceasta, un spațiu al dialogului pe tema filmelor care merită urmărite pentru implicațiile generatoare de gând filosofic…

PLATOON (1986) [Regie: Oliver Stone; Distribuție: Charlie Sheen, Tom Berenger, Willem Dafoe, Forest Whitaker, Johnny Depp ș.a.]

Platoon

În acest sfârșit de săptămână, am revăzut, la sugestia unui prieten, filmul lui Oliver Stone, Platoon (Plutonul). Un film-eveniment, o producție cu adevărat impresionantă! Timp de două ore am experimentat absurditatea războiului din Vietnam[1], am asistat la scene de oroare agonizantă, la spectacolul dezumanizării individului plasat în situații-limită. Am întâlnit, transpuse într-un spectacol actoricesc de un realism zdrobitor, trăiri și emoții de o certă complexitate: frica de moarte transformată în spaimă, cruzimea gratuită sau izvorâtă din frustrare, deznădejdea drept catalizator al violenței, instinctul de supraviețuire convertit în lașitate, furia oarbă, curajul izvorât din datorie, camaraderia, deziluzia, resemnarea… Încerc să schițez profilul unora dintre personajele filmului: Chris Taylor (Charlie Sheen) – tânărul copleșit de răsfățul familiei înstărite, rebelul atras irezistibil de anonimat[2] și aventură, motivat de conștiința datoriei față de patrie, luptător voluntar „pentru societatea și libertatea noastră”, ce ajunge să fie deziluzionat de idealul patriotic; Sgt. Barnes (Tom Berenger) – tipul dominant, intransigent până la cinism, neînfricat, dar lipsit de scrupule, dispus să ucidă pentru a-și conserva autoritatea și orgoliul; Junior (Reggie Johnson) – eternul nemulțumit de inegalitățile sociale, fire vindicativă, participant fără voie la un scenariu de la care încearcă să se eschiveze prin minciună și prefăcătorie; Bunny (Kevin Dillon) – omul lipsit de educație, obsedat de recunoaștere și afirmare, devenit oportunist și fanatic violent; Elias (Willem Dafoe) – pragmaticul curajos, stăpân pe situație, exersat în arta războiului, victimă a credinței naive în virtuțile camaraderiei; Sgt. O’Neill (John C. McGinley) – conformistul volubil, veteranul versat în arta supraviețuirii și a disimulării, creator de scenarii eroice fără acoperire etc.

Filmul mi-a oferit pretextul sau, altfel spus, a declanșat apetența pentru lectura unor pagini despre problematica atât de complexă a războiului. Am ales cartea lui Alexander Moseley[3], A Philosophy of War, și am descoperit o analiză pertinentă, riguros documentată și, deopotrivă, accesibilă, a unui fenomen complex situat la congruența „unei pluralități de cauze originate în natura umană, cauze de ordin biologic, cultural, rațional”[4]. Pe măsură ce avansam în lectură, descopeream, precum într-un exercițiu de arheologie, întrebările ce l-au călăzuit pe autor în structurarea lucrării sale: ce este războiul?, care este relația dintre natura umană și război?, cum poate fi înțeles un astfel de fenomen?, este războiul determinat de cauze de factură internă (genetice, psihologice) sau de cauze externe (condiții sociale, dispute teritoriale etc.)?, cât de responsabili sunt oamenii pentru numeroasele războaie ce marchează istoria? ș.a. Descopăr încă de la început o definiție a termenului ce mă surprinde: războiul este o formă organizată de conflict colectiv peren („a state of organized open-ended collective conflict”)[5]. Apoi străbat paginile în care autorul analizează critic perspectivele asupra războiului: existențialism, cultura clasică greacă (Platon), creștinism, marxism, behaviorism. O călătorie inițiatică într-un teritoriu pe care mi l-aș dori străin, necunoscut, neinteligibil…

În primă instanță, Moseley respinge punctul de vedere existențialist[6] asupra războiului (pp.54-56), reproșându-i acestuia incapacitatea unei clarificări terminologice suficiente. Sartre literaturizează conceptul, transformându-l dintr-o instituție socială perenă într-un eveniment ce survine în viața individului aruncat în luptă, confiscat de angoasa deciziei: a participa sau a dezerta: „war is something that happens to man, and the individual, thrown into war, must simply decide how to live within it: certainly a great premise for novels and plays, but it does not get us to the origins of war”[7]. Autorul concluzionează că existențialismul aruncă conceptualizarea filosofică a războiului într-o formă de subiectivism epistemologic, totodată de fatalism extrem, în care libertatea și teroarea devin, din păcate, concepte interschimbabile: „It is unsurprising that existentialism results in an extreme form of epistemological subjectivism in which — relevant for our purposes here — one man’s terrorist is another man’s freedom fighter (or, alternatively, terror and freedom are subjective concepts whose meanings are arbitrarily given): the world is lost and so too, as existentialists emphasize, is human nature”[8]. Perspectiva existențialistă convertește experiența războiului într-o realitate inexplicabilă, ce survine în mod fatal, plasându-l pe individ într-un context dilematic, în proximitatea propriei morți și, astfel, testându-i puterea de decizie și facultatea înțelegerii.

A doua perspectivă abordată de Moseley este aceea a unui clasic al filosofiei: Platon. Războiul este, în paradigmă platoniciană, consecința pierderii controlului, a detronării rațiunii de către celelalte facultăți ale sufletului, în special, de partea cea mai greu de stăpânit, pofta sau apetența[9]. Războiul devine astfel o realitate irațională, imposibil de eradicat: atât tulburare interioară, sufletească[10], cât și dezordine socială[11]. Dincolo de motivațiile de ordin economic sau politic, războiul circumscrie invariabil evoluția umanității. „War is therefore irrational (as is revolution); but, because of the troublesome nature of the soul, it is not likely to be abolished. Although Plato goes on in The Laws to describe economic and political motives for war, it is in his version of human nature that we find its ultimate cause, namely in the tripartite division of the soul”[12]. Autorul admite consecințele asumării perspectivei platoniciene ca fiind nefaste pentru o pleiadă semnificativă de intelectuali[13], dar mai ales pentru sistemele sociale ce-l adoptă ca sursă canonică de inspirație: se ajunge la justificarea nedreptății sociale în virtutea unui determinism intern inatacabil. „The belief that one or more elements of man’s nature is naturally at war with the others promotes the acceptance of an internal psychological war within man, which spills over into a war between the various orders of society. In the individual, the mind should maintain a strict control over the wandering, lascivious appetites of the body. In the social sphere, ascetics should impose an authoritarian control over those who are more apt to be lustful”[14].

Nici asumarea fenomenului de către tradiția creștină nu scapă unei priviri atente: războiul fiind originat într-o natură umană coruptă, pervertită de păcatul originar, susceptibilă la cădere și eroare. „Following Augustine, most Christians do see human nature as the cause of war and suffering, for humans, not being perfect, are apt to err”[15]. Gândirea creștină dobândește totuși virtuțile indiscutabile ale unui umanism ce-l responsabilizează pe individ, îi oferă șansa optimistă a reabilitării: „one of the most important strands running through much Christian thinking is the humanist message. This asserts that we can choose not to fight one another (i.e., to turn the other cheek) and to seek peace. The Christian view of human nature can be thus optimistic: man can renounce violence, even though man’s origins are assumed to be defective. Such is the importance of the forgiveness of sin in the doctrines”[16].

Autorul trece în revistă și perspectiva marxistă asupra războiului, omul fiind produsul unei societăți conflictuale, antagoniste, marcate invariabil de lupta de clasă, de înfruntările perpetue dintre deținătorii de capital și cei care își vând forța de muncă în scopul supraviețuirii. „Man is a product of his class, and in turn his class is a product of the economic system; this system governs the manner and content of his thought. Therefore to understand war from a Marxist perspective, one must consider the presiding economic conditions, and the role that the dominant classes play in the system”[17]. Eradicarea războiului este posibilă numai prin abolirea unui sistem social și, implicit economic, nedrept – prin intermediul revoluției. Marxismul suferă, precum filosofia platoniciană invocată anterior, de același determinism, cu diferența specifică: cauza este nu în interiorul omului, ci înafara lui. „War, for Marx, is not a chosen activity, and thereby man can neither be excused nor blamed for violence”[18]. Autorul remarcă paradoxul în care se situează gândirea marxistă, originând credințele și convingerile individuale în sistemul social iar acesta din urmă fiind, la rândul lui, produsul convingerilor și credințelor individuale.

Paradigma behavioristă combină registrul social cu cel de factură psihologică: natura umană este condiționată de evenimente și situații, războiul fiind consecința unor resorturi, tendințe sau impulsuri constitutive individului, activate însă sau stimulate de circumstanțe exterioare, de influențele mediului înconjurător. Optimismul, chiar dacă suferind de o relativă naivitate, al unei astfel de perspective nu este deloc neglijabil: schimbă (îmbunătățește) mediul în care se dezvoltă un individ și vei reuși să stăpânești tendințele lui conflictuale. „Behaviorists perceive war as the product of certain human traits that are stimulated by the environment (…). Since our behavior is thoroughly conditioned by environment, any anti-social behavior can be eradicated. Wars can therefore be abolished through changing the human environment”[19].

Să blamăm oare natura umană pentru ororile războiului? Să ne dorim ca natura umană să fi fost construită diferit? Să fie războiul o consecință inevitabilă a acestei naturi? Un răspuns afirmativ ar fi o reacție firească și totuși, pentru autor, inacceptabilă din punct de vedere filosofic. De ce? Pentru că astfel ne-am abandona fatalismului și, indirect, ne-am priva de responsabilitatea gesturilor noastre oribile. „To blame human nature for war is philosophically trivial: if human nature were different, people would not fight one another. But we must be wary that implicit in the trivial proposition sits the determinist implication that war is an inevitable product of man’s nature. Hence war can be described as being as natural to human existence as breathing or sleeping. In a strict deterministic theory of human nature, the maturation or even birth of the species necessitates war; weaker versions admit that war can be controlled but never abolished. Yet beyond a few automatic violent responses that humans possess in common with animals, war is a choice and not an inexorable or cataclysmic fact of human existence”[20].

Am asumat producția lui Oliver Stone ca un pretext al unor considerații despre război ce pot constitui obiectul unui studiu mai amplu sau, cel puțin, al unei conversații cu certe valențe educative. Mă voi întoarce, la finalul acestor rânduri, la filmul ce mi-a declanșat curiozitatea, provocându-te, dragă cititorule, la un moment de atenție și totdată responsabilitate: „Acum, privind înapoi[21], mă gândesc: noi nu ne-am luptat cu inamicul, ne-am luptat cu noi înșine. Dușmanul a fost în tot acest timp în noi înșine. Pentru mine, războiul s-a terminat, însă el va continua în mintea mea pentru întreaga viață. Noi cei care am supraviețuit, avem obligația de a reconstrui ceea ce am distrus. Avem obligația de a-i învăța și pe ceilalți ceea ce știm, de a încerca să găsim bunătate și înțeles în viețile noastre.”

(La fel de) scurtă addenda: Poate că studiul filosofiei nu îți oferă beneficii imediate, cuantificabile în bani, respect, prestigiu etc., dar îți oferă oferă o șansă și totodată un privilegiu: acela de a fi curios, interesat în mod sincer de ceea ce se întâmplă în jurul tău, fie bun sau rău, corect sau deformat (cu sau fără intenție). Noam Chomsky vorbește undeva despre un curs pe care școala ar trebui să-l ofere: acela de autoapărare intelectuală. Îndrăznesc să cred că filosofia poate și trebuie să fie, dacă este asumată cu mintea deschisă și totodată cu seriozitatea (dar nu crisparea) cuvenită, un astfel de curs de autoapărare intelectuală. Până atunci, mă mulțumesc să constat că filosofia oferă minților deschise oportunitatea descoperirii într-un film[22] a unui binevenit pretext pentru interogație, studiu, reflecție…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

[1] un război pe care Stanley Karnow, în lucrarea Vietnam – A History. The First Complete Account of Vietnam at War (Penguin Books, 1984), îl sintetizează în formula „cruciadă eșuată” (a failed crusade); un război la fel de absurd precum orice război care a însângerat chipul umanității, de-a lungul evoluției ei frământate.

[2] „un anonim, alături de tipi de care nu-i pasă nimănui, ce vin de la capătul lumii, din orașe de care nici n-ai auzit…cu doi ani de liceu…săraci, nu-i vrea nimeni…” (Platoon, 16:09-16:29)

[3] apărută la Algora Publishing, New York, 2002 (nu știu să existe încă o traducere în limba română).

[4] Alexander Moseley, A Philosophy of War, Algora Publishing, New York, 2002, p.20.

[5] ibidem, p.23.

[6] ilustrat printr-un personaj emblematic: filosoful francez Jean-Paul Sartre (1905-1980).

[7] ibidem, pp.54-55.

[8] ibidem, p.55.

[9] sufletul este conceput de mentorul Academiei ca fiind format din partea rațională (nous), cea pasională (tymos) și apetentă (epithymia).

[10] părțile sufletești nu își mai îndeplinesc funcțiile destinate prin însăși natura lor.

[11] societatea suferă un dezechilibru major prin amestecul claselor sau prin atribuirea unor roluri nepotrivite unor cetățeni care nu dețin competența necesară (vezi conceptul de oikeoprageia, pe care aș îndrăzni să-l traduc drept fiecare în locul sau în funcția potrivită).

[12] ibidem, p.57.

[13] vezi, în același sens, critica întreprinsă de Karl Popper în Societatea deschisă și dușmanii ei.

[14] ibidem, p.57.

[15] ibidem, p.59.

[16] ibidem, p.60.

[17] ibidem, pp.61-62.

[18] ibidem, p.62.

[19] ibidem, p.64.

[20] ibidem, p.65.

[21] personajul Chris Taylor, interpretat de Charlie Sheen, privește, în survolul elicopterului, spectacolul cruzimii ce rămâne în urma ultimului atac, prilej al acestor meditații de o certă profunzime.

[22] poate fi un poem, o poveste, o conversație, un tablou, o statuie, un fragment sau o partitură muzicală…