TIPURI DE ARGUMENTARE – ARGUMENTAREA NEDEDUCTIVĂ (ANALOGIA)

Introducere

Argumentarea poate fi concepută, după cum se ştie, ca proces logic prin care derivăm o propoziţie nouă (concluzia, teza) dintr-un număr de propoziţii considerate cunoscute (premise, probe, dovezi, temeiuri). Din perspectiva logicii tradiţionale, argumentarea (ca proces de justificare logică/întemeiere a unei propoziţii, numită  teză sau concluzie, prin angajarea altor propoziţii, cu rol de premise) se poate realiza fie în manieră deductivă, fie inductivă: prima este inferenţa care particularizează (coboară de la general la particular), a doua este inferenţa care generalizează (urcă de la particular către general). Aristotel a remarcat această diferenţă: „… noi învăţăm sau prin inducţie, sau prin demonstraţie, cunoaşterea nu poate fi dobândită altfel. Întradevăr, demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la particular”. Începând cu perioada modernă, gândirea ştiinţifică a atenuat distincţia clasică stabilită între cele două tipuri de argumentare. Este suficient să ne gândim că logica şi matematica (demersuri predominant deductive) şi ştiinţele naturii (predominant inductive) şi-au dat întâlnire în construcţia unui univers cognitiv de o deosebită complexitate. S-a inventat chiar o a treia specie: transducţia (sau traducţia), raţionament care înaintează de la fapt la fapt, păstrând gradul de generalitate.

În cadrul cercetărilor moderne de factură logico-matematică dihotomia tradiţională inductiv-deductiv s-a menţinut, însă i-au fost atribuite noi şi valoroase valenţe. De pildă, Rudolf Carnap consideră că diferenţa cea mai pregnantă dintre deducţie ţi inducţie rezidă în următoarele aspecte: (a). în cazul deducţiei, dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă. Concluzia este tot atât de sigură ca şi premisele. (b). în cazul inducţiei, adevărul concluziei nu este niciodată sigur. Chiar dacă premisele sunt adevărate, concluzia poate fi falsă. Concluzia posedă numai un anumit grad de probabilitate.

2. Argumentarea nedeductivă prin ANALOGIE

Analogia reprezintă argumentul nedeductiv (inferenţa inductivă) în care, pe baza unor proprietăţi date ca fiind comune unor obiecte, O1 şi O2, se transferă o proprietate nouă a obiectului O1 la obiectul O2.

Analogia mai poate fi gândită ca o inferenţă bazată pe compararea a cel puţin două obiecte, evidenţiindu-se că ele au un număr de trăsături comune; dacă se constată că unul dintre obiecte are o trăsătură suplimentară, se presupune că şi celălalt obiect are această însuşire. Din perspectiva operaţiei logice, inferenţa prin analogie constituie un raţionament tranzitiv, se bazează pe transferarea notei de la un obiect la altul, pe baza relaţiei de asemănare dintre obiectelor.

Analogia este o inferenţă a cărei natură nu este încă bine cunoscută, care pare să nu se încadreze nici în deducţie, nici în inducţie. În inferenţa prin analogie se trece de la unele însuşiri ale unui obiect la alte însuşiri ale aceluiaşi obiect, prin urmare nu se modifică nivelul de generalitate la care ne aflăm. Se poate admite că analogia este o inferenţă de la particular la particular.

Deşi premisele unei analogii pot fi adevărate, concluzia inferenţei poate fi adevărată sau falsă (în funcţie de specificul relaţiei de asemănare, adică de proprietăţile celor două obiecte comparate). Iată de ce concluzia unei analogii este o propoziţie problematică iar inferenţa se numeşte de probabilitate.

Analogiile deţin un rol foarte important în cercetarea ştiinţifică, deoarece ele sugerează ipoteze, presupuneri de teoreme şi legi, care urmează să fie apoi verificate. Numeroase descoperiri ştiinţifice s-au realizat prin intermediul analogiei. De exemplu, Isaac Newton a plecat de la analogia dintre traiectoria unei pietre aruncate şi traiectoria Lunii, Louis de Broglie de la analogia dintre structura luminii şi structura substanţei. Atomul este conceput după modelul sistemului planetar, nucleul atomic după modelul picăturii de apă etc. Cercetarea ştiinţifică modernă foloseşte din ce în ce mai mult şi cu succese încurajatoare procedeul modelării, adică al construirii de modele, de structuri analoage, pe care proprietăţile şi relaţiile obiectului apar mult mai clar, descoperindu-se totodată că fenomene foarte diferite se supun aceloraşi legi.

Analogia se sprijină pe următoarele axiome:

1. Obiectele diferite au însuşiri comune şi însuşiri diferite;

2. Între diferitele însuşiri ale aceluiaşi obiect există relaţii de dependenţă;

3. Raportul dintre asemănarea obiectelor şi apartenenţa notelor se supune principiului raţiunii suficiente.

Schema generală a unei inferenţe prin analogie (1):

             O1 are proprietăţile p1, …, pn

             O2 are proprietăţile p1,…, pn
             O1 posedă şi proprietatea pn+1

Prin urmare, şi obiectul O2 are probabil proprietatea pn+1.

Notă: n = numărul proprietăţii obiectului respectiv; n + l = o proprietate nou analizată.

Schema generală a unei inferenţe prin analogie (2):

            a posedă n

            b seamănă cu a

Deci, b posedă probabil n

Exemplu de analogie (1):

Rasa de câini „ Ciobănesc carpatin ” este o rasă de talie mare, este ataşat de

stăpân şi este bun paznic la oi.

Rasa de câini „ Ciobănesc mioritic ” este o rasă de talie mare, este ataşat de.

stăpân şi este bun paznic la oi.

Rasa de câini „ Ciobănesc carpatin ” are şi proprietatea de a avea un miros bine

dezvoltat.

Prin urmare, probabil că şi rasa de câini„ Ciobănesc mioritic” are un miros bine dezvoltat.

Exemplu de analogie (1):

Adunarea numerelor este comutativă

Înmulţirea numerelor seamănă cu adunarea

Deci, înmulţirea numerelor este probabil comutativă

Observaţii:

  • analogia poate fi concludentă (atunci când trăsăturile comune ale obiectelor între care se realizează analogia sunt suficiente pentru trăsătura pe care o transferăm de la un obiect la celălalt), respectiv neconcludentă (atunci când trăsăturile comune ale obiectelor între care se realizează analogia nu sunt suficiente pentru trăsătura pe care o transferăm de la un obiect la celălalt, transmiterea notelor de la un obiect la celălalt ridicând suspiciuni).
  • pentru ca analogia să fie concludentă, trăsăturile comune ale obiectelor între care se realizează analogia trebuie să fie definitorii, cât mai numeroase, iar diferenţele dintre obiectele respective să fie neesenţiale.

Natura – un dascăl uitat?

„O, omule! Oricare ar fi ţinutul în care te-ai născut, oricare ţi-ar fi părerile, ascultă! Iată-ţi istoria, aşa cum am crezut că o citesc, nu în Cărţile semenilor tăi, care sunt mincinoase, ci în Natură, care nu minte niciodată. Tot ceea ce va veni de la ea va fi adevărat: nu va exista neadevăr decât în ceea ce voi fi pus de la mine însumi fără să vreau. Vremurile despre care vorbesc sunt foarte îndepărtate: Ce mult te-ai schimbat faţă de cel care erai odinioară!”  (Jean Jacques Rousseau, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni).

Atunci când apetenţa cognitivă, atitudinea constructivă, curiozitatea, interesul onest pentru lumea înconjurătoare (macrocosm) se combină în mod armonios cu lipsa de prejudecăţi, rezistenţa la ignoranţă şi idei preconcepute, parcursul educativ al unei persoane dobândeşte un profit intelectual nepreţuit. Omul dispus să se dezvolte, să progreseze, să crească sufleteşte, începe de la un timp să sesizeze multitudinea de oportunităţi sau situaţii de învăţare prezente în jurul său, descoperă interogaţii care-l angajează în mod plenar, şi care sunt, în ultimă instanţă, pretextele unor meditaţii ce-i transfigurează fiinţa. Numai în măsura în care îşi revendică statutul privilegiat de ego cogitans, omul conştientizează că fiecare lucru din jurul său are un scop pe care trebuie să-l descopere şi să-l asume ca finalitate educativă. Dintr-o astfel de perspectivă, textul întruchipat de natură devine pentru cel preocupat de propria desăvârşire pretextul unei deveniri autentice. Este aproape un loc comun să susţii că natura a constituit dintotdeauna un dascăl sau un învăţător, şi unul dintre cei mai convingători. Provocarea zilelor noastre este însă alta: mai suntem dispuşi să-i urmărim cu atenţia cuvenită lecţiile?

Când au adoptat reflecţia filosofică drept mod de explicare a lumii, primii gânditori greci de la începutul secolului al VI-lea î.Hr., s-au străduit să identifice principiile ce stau la baza naturii (physis), pe care le numeau archai (singular: arche): apa, focul, aerul, pământul. A urmat căderea gândirii din cer pe pământ, prin cotitura operată de Socrate către perimetrul interiorităţii naturii umane şi a reflecţiei de factură morală. Evul Mediu a înlocuit studiul naturii cu un cu totul alt fel de natură: aceea divină, în paralel cu o discreditare a naturii umane, mai ales a corporalităţii. Resuscitat în epoca Umanismului şi  a Renaşterii, interesul pentru marea carte a naturii a devenit obiectul predilect al eforturilor cognitive întreprinse de omul modern. Noua imagine asupra lumii s-a fundamentat pe idealul exactităţii specific matematicii, totodată pe experiment şi observaţie, ca instrumente predilecte ale ştiinţelor naturii. Iluminismul a lansat în circuitul reflecţiei filosofice tema „naturii-mamă”, putere tutelară şi protectoare, „prietenă” de încredere a omului. Prin romantici, natura a devenit un leitmotiv literar consacrat care continuă, la secole distanţă, să fascineze spiritele însetate de cunoaştere. Astăzi natura constituie un aspect important al discursului public şi, într-o proporţie ceva mai modestă, un reper al practicii sociale.

Cercetaşii reprezintă o organizaţie de tineret recunoscută la nivel mondial, o familie numeroasă ce însumează milioane de membri şi care oferă naturii statutul privilegiat şi binemeritat de dascăl prin excelenţă. Cum? Prin simplul motiv că o mare parte dintre activităţile cercetăşeşti, poate cele mai multe, se desfăşoară într-un cadru natural adecvat. În mijlocul naturii se produc ieşirile – scurte dar pline de învăţături întreprinderi, hike-urile – itinerarii de o zi sau două –, camp-urile – sau într-un limbaj „profan”, taberele – Jamboreea, cea mai mare sărbătoare cercetăşească. În esenţă, nu ar fi posibilă existenţa spiritului cercetăşesc fără un cadru natural adecvat care să funcţioneze ca pretext al unor întâlniri admirabile. Ne propunem, în cele ce urmează, să conturăm câteva dintre lecţiile prin care natura oferă omului beneficii educative inestimabile. Sau, într-o altă formulare, susţinem că natura constituie deopotrivă cadrul ideal pentru regizarea unor scenarii didactice de neuitat, cât şi protagonistul unui demers educativ cu totul şi cu totul aparte.

În primul rând, în natură înveţi să-ţi cunoşti propriile limite, atât fizice, cât şi sufleteşti, îţi descoperi eul, te reîntâlneşti cu tine însuţi, printr-un ocol, succint sau prelungit prin exterioritate. Cunoaşterea de sine este, într-un fel, „filtrată” de mediul înconjurător, astfel încât, la capătul itinerariului exterior, ai şansa de a-ţi revela interioritatea, fortificată, convingătoare, sigură. Chiar şi aproximative, îmi revin în minte, în acest loc, cuvintele Maestrului dela Păltinişcare admitea cu sinceritate că, atunci când întâmpini o dificultate, o problemă, trebuie să urci un deal sau un munte. Voinţa de a înfrunta înălţimile, dincolo de solicitarea evidentă a resurselor fizice de care dispui, te ajută să-ţi accepţi vulnerabilitatea, limitele, dar mai ales îţi dă puterea de a-ţi împinge cât mai departe frontierele propriilor neputinţe, pentru a găsi soluţia izbăvitoare. Numai în faţa spectacolului grandios al naturii, trăieşti ceea ce psihologii numesc ambivalenţă afectivă: te simţi atât insignifiant, nesemnificativ, copleşit, cât şi stăpân, învingător, cuceritor al unui spaţiu care-şi refuză capitularea, cedând doar în faţa celor temerari şi puternici.

O altă lecţie importantă pe care ţi-o oferă natura, dincolo de privilegiul cunoaşterii de sine, este lecţia conştiinţei şi responsabilităţii civice, a compasiunii şi voinţei de a-i ajuta pe ceilalţi: alături de unul sau mai mulţi tovarăşi de drum, conştientizezi că viaţa ta îţi aparţine ţie în aceeaşi măsură în care aparţine şi celorlalţi. Umăr lângă umăr, printre eforturi care îţi taie respiraţia, constaţi că trebuie să fii GATA ORICÂND să-l ajuţi pe celălalt, să-i întinzi un braţ ferm, să-l întâmpini fără rezerve cu încurajări şi vorbe care-l zidesc. Suprema ta datorie, obligaţia ta de conştiinţă devine în astfel de împrejurări faptul de a-l sprijini pe aproapele tău printr-un gând tradus în cuvânt sincer, izvorât din inimă. Natura nu iartă deloc manifestările egoiste, care, mai devreme sau mai târziu, se întorc cu tăria unei lovituri de bumerang! În orice călătorie în mijlocul naturii, planificată îndelung sau rezultată dintr-un entuziasm spontan, trebuie să fii dispus să oferi fără a aştepta nimic în schimb, fără a revendica nimic, doar cu încrederea nedeclarată că şi celălalt, în circumstanţe similare, ar fi dispus să facă la fel pentru tine. Iată de ce, în natură se leagă prietenii care transcend însăşi viaţa, amiciţii care sfidează timpul şi devenirea, deşi sunt zămislite în doar câteva zile de peregrinări şi tot atâtea nopţi forjate în lumina dură a focului de tabără.

A treia lecţie, cu siguranţă nu ultima, pe care natura o oferă celui dispus să înveţe este aceea a responsabilităţii şi respectului cuvenit faţă de mediu, din această perspectivă natura fiind consacrată ca veritabilă „alma mater” sau, în traducerea gândului latinesc, o „mamă hrănitoare”. Chiar şi atunci când eşti echipat cu un instrumentar rudimentar de cultură ecologică, chiar şi fără să fii un expert, constaţi că locurile pe care le întâlneşti au nevoie de grija şi atenţia ta. Pentru că nu de puţine ori cinismul şi nepăsarea lasă amprente adânci în fizionomia de un farmec inegalabil a munţilor, văilor, dealurilor sau câmpiilor nesfârşite. Îţi doreşti atunci să poţi opera o incizie în fibra profundă a semenilor tăi, pentru a localiza ţesuturile compromise, şi în urma unui exerciţiu miraculos de ecologie interioară, să restaurezi omul în fresca respectului faţă de mediul pe care-l populează. În astfel de momente, amestec bizar de frustrare şi dispreţ, îţi adresezi întrebări esenţiale despre resorturile nepăsării şi cinismului, despre indolenţa ce îmbracă forma grotescă a unui atac orchestrat furibund la adresa templului naturii. În astfel de momente, încerci să te salvezi în credinţa sau măcar în nostalgia unui paradis pierdut dar care poate fi, dacă nu regăsit, cel puţin reconstruit din ruine. Îţi vine în minte gândul consolator că Supremul Arhitect a dăruit cândva creaturii Sale mediul pentru ca acesta din urmă să-l îngrijească şi să-l stăpânească în mod responsabil. Îţi spui că poate nu este prea târziu ca această casă a lumii, templu magnific al dumnezeirii, să redevină ceea ce a fost cândva: un pretext pentru ca omul să-şi cerceteze înţelesurile şi rostul în lume, un context în care omul să-şi revendice statutul demn, un text căruia omul, ca lector atent, să-i admire măreţia şi frumuseţea. Să ne fi îndepărtat oare, ca specie, atât de mult de logica naturală, firească a scenariului divin?

Cu siguranţă că lecţiile pe care ni le oferă natura sunt mult mai multe decât ar putea să cuprindă o modestă încercare precum aceea concretizată în rândurile de mai sus. Dincolo de succinta evocare a trei dintre nenumăratele beneficii educative oferite de mediul înconjurător, spaţiul de faţă ne-a oferit oportunitatea de a lansa o provocare reflexivă, de a invita lectorul la meditaţie responsabilă, dar mai ales la angajare şi cooperare în scenariul didactic ce poartă semnătura marelui dascăl: Natura. Rămâne ca fiecare dintre noi să decidă onest, în forul propriei conştiinţe, în ce măsură acceptă să rezoneze cu logosul (încă) viu al unei naturi care, oricât de prăpăstios ar suna, pare să-şi îngâne cântecul de lebădă. Putem doar să sperăm că, dincolo de scenariul propriilor frământări cotidiene, mai avem răgazul să descoperim resursele interioare menite a ne resuscita respectul sincer pentru natură.