Cea mai eficientă armă…

„Cea mai puternică armă în mâinile unui opresor este mintea celui oprimat” (Steve Biko)[1]

Înzestrată corespunzător cu ajutorul culturii și educației, mintea omului constituie cea mai eficientă armă. Acurateţea spiritului, precizia lui formidabilă, cadența gândului declanșat fără avertisment în rafale neobosite întrece cu mult orice unealtă inventată vreodată de om. Printr-o străfulgerare de gând îndelung calculată, plasată atent, la momentul oportun, chiar și de la o distanţă impresionantă, întocmai ca focul unui trăgător de elită, mintea omului educat poate spulbera orice credință anemică, prejudecată sau idee lipsită de legitimitate. A şti să foloseşti cum se cuvine propriul arsenal cognitiv îți dăruiește, pe lângă bucuria certă a împlinirii, oportunitatea de a te salva din numeroase dificultăţi sau situații problematice. Oricât de imprudentă, schița argumentului meu analogic, cu care declanșez aceste reflecții, se înrădăcinează într-o suită de experiențe personale trăite cândva într-o unitate militară din apropierea frontierei. În cele ce urmează invit cititorul să-mi devină complice într-o călătorie la capătul căreia nădăjduiesc să dobândim împreună învățăturile cuvenite…

Periplul cazon a debutat cu vizita obligatorie la frizeria unităţii, locul în care un soldat costeliv efectua viraje voluptoase cu mașina de tuns pe țeasta noilor recruți, aruncând în stânga și în dreapta mănunchiuri generoase de păr. Îmi amintesc rânjetul lui zeflemitor, agățat pe fața amorțită precum o mască de teatru japonez. Răspândea în spațiul zgârcit al încăperii o spirală amețitoare de mirosuri: transpirație, apă de colonie, soluție dezinfectantă. Mi-am așteptat resemnat și docil întâlnirea fatală cu momentul acestei despărțiri involuntare de propria podoabă capilară.

Tunsoarea ne-a transformat pe toţi cei adunaţi pe platoul unității într-o adunătură cvasi-organizată de zombi evadați dintr-un film cu buget modest. Privirile noastre sfredeleau asfaltul sau se înfingeau în cerul mult prea îndepărtat al începutului de vară. Cu urechile mari, distanţate de cap, arătam precum niște detectoare umane de metale sau niște dispozitive mișcătoare de captat ecourile vieţii inteligente din spaţiu.

Îmi amintesc perioada de instrucţie, pendulând indecis între epuizare, agonie, dezolare și acceptare resemnată a destinului. Înțelepciunea antică a transmis veacurilor o expresie-îndemn – amor fati, să îți iubești soarta – aproape imposibil de pus în act mai ales atunci când fatalitatea împrăștie cenușa cinismului pe drumul maturizării tale. Revăd marşurile în cadență prelungită cu mult dincolo de limita înțelegerii și a rezistenței fizice. Regăsesc în amintire simulările de asalt pe dealurile arse din apropierea poligonului, exercițiile de alarmare nocturnă ce sfârtecau brutal deopotrivă liniștea coridoarelor și amorțeala somnului. Mai văd istovitoarele ședințe de târâș printre gunoaiele urbei, întrerupte din loc în loc de amenințări imaginare cu atacul chimic. În mișcarea lui convulsivă, spasmotică și bolnavă, plutonul meu părea un miriapod evadat dintr-o zonă contaminată. Au existat zile în care mi-am imaginat fără prea mare efort mental dar cu multă trudă fizică felul în care arată infernul…

În nopţile interminabile de gardă, citeam pe furiș fragmente din cartea lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, singura pe care reușisem să o fac nevăzută în fața controalelor periodice. La cel mai mic zgomot, o ascundeam sub veston. Nu găseam moment mai potrivit pentru a înțelege experiențele de război ale lui Ștefan Gheorghidiu decât să le descopăr în nopţile albe, printre rastele cu arme, echipamente militare și ținute de campanie aliniate meticulos. Mirosul uleiului folosit pentru curăţatul armelor, lumina glacială a tuburilor de neon, zbaterile fluturilor de noapte încheiate fatal în sticla ferestrelor, toate acestea îmi asaltau într-un mod copleșitor simțurile, facilitându-mi înțelegerea unor replici învățate pe dinafară și șoptite prudent: „o iubire mare este mai curând un proces de auto-sugestie, trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei…”, „femeia înșală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu…”

A existat o perioadă în desfășurarea acelui an când am deprins gustul lecturii scrierilor militare pe care le împrumutam de la biblioteca unității. Parcurgeam paginile consacrate manevrelor și tehnicilor de luptă desfășurate într-un teatru de operaţiuni mai mult sau mai puțin cibernetizat, survolam ilustrațiile care-mi înflăcărau fantezia. Mă imaginam pilotul unui elicopter Apache plecat într-o misiune de salvare a coechipierilor mei de pluton. Sau mă vedeam trăgător de elită prins într-un schimb de focuri în apropierea unui depozit de armament. Nici rândurile intens documentate despre conflicte, evenimente și probleme istorice controversate, analizate și reanalizate, nu scăpau atenției mele. Îmi este destul de dificil să înțeleg acum resorturile care au declanșat și susținut curiozitatea de atunci pentru un astfel de gen de lectură. Probabil că obișnuința de a citi, foamea aceea dobândită în fragedă copilărie trebuia cumva potolită sau poate, mai curând, era un mecanism compensatoriu, de apărare în fața unei realități dizolvante, copleșitoare. În încercarea de explica motivele reale, îmi revine în minte o istorioare interesantă: se spune că trei călători prin deşert au fost, la un moment dat, tulburați de o voce răsărită dintre nisipuri: „Luaţi aceste pietre şi puneţi-le în desagi”. Doi dintre ei, epuizaţi de mersul prin pustietăți, au sfidat îndemnul bizar, scrâșnind sarcastic printre dinți: „O prostie! Ce rost are să cărăm pietre în traistă prin infernul ăsta arzător? N-ar face altceva decât să ne grăbească sfârșitul…”. Ceva mai credincios sau poate speriat de glasul din pustiu, al treilea călător a ales să dea curs chemării misterioase și a umplut ranița cu pietre. Drumeții noștri și-au continuat itinerariul iar după trei zile extenuante şi tot atâtea nopţi pătrunse de îngheț, doi dintre ei au reușit să ajungă la marginea unei aşezări umane. Slăbiți, s-au prăbușit la umbra unui smochin și au privit la cel care trăgea cu mare dificultate rucsacul plin cu pietre. „Aruncă o dată povara aceea și salvează-ți sufletul venind aici, lângă noi, la umbră!”, i-au strigat ei. Dar el a continuat să tragă rucsacul greoi și zdrențuit prin nisipul fierbinte și, în cele din urmă, cu multă trudă, a ajuns lângă tovarășii lui. După nenumărate ironii și răutăți, cei doi sceptici au avut parte de o surpriză: au descoperit uimiți cum companionul lor scoate din rucsac, în loc de pietre, diamante neprețuite. Ce spune povestea și care este legătura cu propriile mele experiențe cazone? Îmi spune că nimic din ceea ce facem nu este întâmplător, nimic nu este fără finalitate. Lucrurile pe care, la un moment dat, le plasăm sub semnul inutilității se dovedesc mai târziu a fi folositoare. Cum aveau să-mi folosească lecturile cărților din biblioteca unei unităţi militare? Să mă explic… Un avantaj a priori vieții de soldat era faptul că scriam îngrijit, lizibil şi destul de corect gramatical. Dacă stau bine să mă gândesc, pentru contextul respectiv, era suficient că ştiam să scriu, abilitate elementară însă problematică pentru mulţi dintre colegii mei de pluton.

Colonelul regimentului, personalitate autoritară capabilă să genereze prin simpla prezență neliniște și chiar teamă printre membrii statului major, cu atât mai mult printre noi, soldații, căuta să recruteze un furier[2]. Aşa încât, într-una din după-amiezile în care savuram perioada zgârcită a programului aflat la propria dispoziție – s-a înfățișat în dormitorul companiei un căpitan, care s-a apropiat cu statura lui masivă și mi-a spus, pe un ton categoric, să-l însoțesc în biroul colonelului. Cât timp a durat călătoria până în clădirea statului major, gândurile mi-au mitraliat mintea în rafale susținute cu înverșunare: nenorociri, boli cumplite și molime, sfârșituri de lume…  Aşezat în spatele unui birou masiv din lemn de stejar executat impecabil de dalta unui artist tradițional, colonelul survola, din spatele ochelarilor lui mici, suspendați indecis pe vârful nasului, câteva publicații. Dintr-un tablou aflat în spatele biroului, privirea ascuțită a lui Ştefan Cel Mare răscolea încăperea. Oprit în cadrul ușii, înghețat în postura de drepți, simțeam că sunt victima  unui asalt îndoit: pe de-o parte, eram ignorat de un om viu, pe de alta, eram străpuns de privirea ascuțită a unui mort, fie el și apărătorul neînfricat al creștinătății. La capătul acestui supliciu expectativ, colonelul și-a ridicat privirea și m-a cântărit pentru câteva momente. În doar două luni de instrucție reușisem să pierd semnificativ în greutate și cred că de aceea momentul cântăritului din privire a fost scurt, extrem de scurt. Întrevederea s-a încheiat abrupt, precum un scenariu de comunicare ratată, compus dintr-un salut indecis, un mormăit ursuz din partea colonelului și o privire tăioasă de voievod nemuritor și rece. Ce a urmat? Am transcris nopţi la rând, în biroul comandantului de companie, prevederi legislative, metodologii și directive militare, caiete cu schițe de aplicaţii și manevre tactice, agende detaliate de pregătire pentru diverse operaţiuni și situații de urgență… Ajungeam destul de târziu în dormitorul companiei și, după câteva ore de somn neîntors, dacă aveam noroc să nu se declanșeze vreun exerciţiu nocturn de alarmare, începeam programul de instrucţie cu sesiunea de înviorare pe terenul de sport. Până într-o zi când, fără niciun fel de pregătire prealabilă, miracolul s-a produs: în dormitorul companiei şi-a făcut apariţia ofițerul de serviciu care mi-a adresat un ordin scurt care i-a lăsat cu gurile căscate pe colegii mei: „Ia-ți bagajul și urmează-mă în biroul comandantului! Ai scăpat de armată!” Biciuit de perplexitatea colegilor și amețit de propria adrenalină, mi-am strâns cu mișcări sacadate puținele lucruri, am apucat valiza și am ieșit… Din acel moment viaţa mea de soldat a cunoscut o îmbunătățire semnificativă. Îmi amintesc numeroasele bilete de voie și tot atâtea ieșiri în oraș, spectacolele de film vizionate, dar mai ales conversaţiile interesante purtate cu doi oameni care aveau să devină pentru mine adevărați mentori: căpitanul P. şi locotenentul-colonel B. Într-una din acele zile binecuvântate, mă îndreptam spre poligon, de data aceasta fără a lua parte la simulările de atac cu arma chimică, fără exercițiile de târâș și salturile amețitoare în toate direcțiile. Purtam o conversaţie cu căpitanul P. despre personalitatea controversată a mareşalului Antonescu și deciziile dificile pe care le-a adoptat în acele vremuri de cumplite încercări. La un moment dat m-am întors spre grupul de soldați, foștii mei tovarăși de companie, și am descoperit în privirea unuia dintre ei un amestec de răceală, cruzime și invidie nedisimulată. Prăbușit pe marginea unui şant, într-un scurt moment de răgaz situat între două ședințe de absurditate umană, fostul meu coleg mă fixa cu privirea. Purta pe față amprenta înnegrită a măştii de gaze iar cercurile concentrice formate în jurul gurii îi dădeau aerul unui războinic amerindian după o ședință ratată de machiaj. Ne-am duelat din priviri pentru câteva momente la capătul cărora l-am văzut cum, desfigurat de invidie, schiţează cu mâna gestul voluntar al declanșării unei arme de foc. Mi-am reluat liniştit conversaţia dar nu înainte de a-i întoarce un zâmbet companionului răvășit de invidie. Arătându-i spre cap, am rostit rar, inteligibil, într-un exercițiu logopedic de silabisire atentă, următoarele cuvinte: „Mintea este cea mai puternică armă!”

Foloseşte-ţi mintea, dragă cititorule, indiferent dacă oamenii, mediul și circumstanțele nu îți oferă întotdeauna condițiile favorabile în vederea utilizării acestei unelte extraordinare! Mintea unui om care are disponibilitatea de a învăţa permanent constituie cea mai valoroasă înzestrare. Ea este o armă redutabilă al cărui efect distrugător vizează ignoranța, sărăcia, îngustimea sufletească. Nu irosi acest arsenal neprețuit, mai curând caută să-l folosești așa cum se cuvine, străduiește-te să te dezvolți, să progresezi, să-ți fructifici din plin propriul potenţial cogntiv, emoțional și atitudinal. Fără economie la muniție! Armează!… Ochește!… Trage!

[1] resursa internet: http://www.goodreads.com/quotes/540975-the-most-powerful-weapon-in-the-hands-of-the-oppressor

[2] ostaș care îndeplinește lucrări de birou într-o unitate sau într-o subunitate militară (conform http://dexonline.ro/definitie/furier)

Dăruieşte valoare celorlalţi…

Dedic acest text domnului Valeriu Stănescu, împreună cu mulțumirile pentru aprecierile generoase ale domniei sale, regretul pentru faptul că nu-l cunosc personal și, nu în ultimul rând, scuzele mele sincere pentru o neînțelegere produsă pe cărările spațiului virtual în trecutul nu foarte îndepărtat:

http://valeriu-stanescu.blogspot.ro/2014/09/un-filon-de-aur-saitul-profesorului-de.html

Într-una din zilele trecute, în contextul unei ore de consiliere și orientare (în care dezbăteam importanța stabilirii unui scop clar definit în viață), o elevă mi-a adresat, fără niciun fel de pregătire prealabilă, o întrebare: „Dumneavoastră cum ați devenit profesor?”. Interogația m-a livrat pentru câteva momente unei perplexități dezarmante, izvorâte, pe de-o parte, din incapacitatea funciară de a fi spontan, pe de altă parte, din faptul că nu pot răspunde în doar câteva enunțuri lapidare, oricât de inspirate, la o astfel de provocare. Dimpotrivă, mărturisesc că ar fi poate mai interesant să identific, în propriul periplu, acele împrejurări ce m-au pregătit, altfel spus, m-au antrenat pentru cariera didactică. Primul lucru care irumpe, nechemat, pe cărările gândului, atunci când meditez la debut, este o seară petrecută lângă căldura prietenoasă a unui foc de iarnă, iar eu mă descopăr rostitor de povești pentru doi copii lipsiți de părinți (unul dintre ei a ales, în frigul ostil al unei nopți de februarie, să treacă dincolo de viață…) Confortul sufletesc, sclipirea focului pe obrajii aprinși de căldură, interesul din privirea lor, zâmbetul plin de speranță, toate acestea îmi înseninează chiar și astăzi clipa evocării. De la o vreme, s-au așezat pe genunchii mei, pradă unei nevoi fundamentale de afecțiune, iar eu, vărul mai mare, povestitor și părinte-surogat, le-am continuat istorisirea. Îmi revine apoi în minte serenitatea unor după-amiezi de vară când imaginam scenarii neobișnuite, călătorii în ținuturi exotice pătrunse de aventură și suspans, peripeții pe care le livram, întins în iarbă, prietenilor curioși, în timp ce ziua se prelingea pe nesimțite în noapte. Îmi amintesc iubirea care m-a chemat…

Am devenit profesor în urma unei decizii izvorâte din convingerea că, ajutându-i pe alţii crească, să se dezvolte cognitiv și caracterial, dobândesc eu însumi oportunitatea extraordinară de a mă dezvolta, de a deveni mai bun, mai înțelept. Nu am optat să fiu profesor în urma unui subterfugiu veros sau prin complicitatea unor evenimente mai mult sau mai puțin fortuite. Abia întors din aventura berlineză, după un an ca bursier la Universitatea Humboldt, descoperisem un post de profesor într-un liceu mai puţin sonor în constelaţia instituţiilor preuniversitare din judeţ. M-am gândit că ar fi privilegiul ideal de a transmite şi altora din experienţele acumulate, de a interacţiona cu tineri aflaţi în căutarea propriului destin, tineri ce au nevoie de îndrumare pentru a avansa demn, frumos și onest. După sobrietatea examenului de titularizare, m-am descoperit în faţa unei mulţimi generoase de ochi curioşi, în încercarea zilnică de a-i convinge că merită să acorde atenţie ştiinţelor spiritului, că se cuvine să rezerve oricât de puţin din peregrinările și frământările lor cotidiene studierii unui areal cultural fascinant, compus din gimnastica minții (logica), alfabetul introspecției (psihologia), îndreptarul vieții sociale (sociologia) și, nu în ultimul rând, suita de exerciții de corectare a privirii (filosofia).

Profesia de dascăl mi-a oferit până în acest moment nenumărate motive de încântare, clipe de excepție, întâlniri și afinități elective, sărbători deopotrivă ale minții și ale inimii. Pot spune, fără niciun fel de orgoliu, că am crescut odată cu elevii mei, am progresat, am evoluat, m-am dezvoltat. Timpul și spațiul nu-mi permit să fiu recunoscător elevilor mei pe cât de mult mi-aș dori aceasta, de aceea mă rezum doar la a spune: MULȚUMESC! Le sunt recunoscător pentru fiecare amprentă pe care au lăsat-o în memoria mea, pentru fiecare nedumerire, mirare, interogație ce dobândește pentru mine valoarea unui adevărat siaj afectiv… De pildă, îmi revine în minte un experiment pedagogic pe care l-am realizat, acum ceva vreme, la o întâlnire memorabilă de psihologie. Am cerut elevilor să mă aştepte ora următoare în sala de clasă așezați cu spatele către tablă. I-am invitat ca în momentul în care vor considera interesant sau provocator ceea ce le spun sau încerc să le transmit să-și răsucească scaunele către catedră și să participe astfel la dialog. Predam o lecţie despre unul dintre procesele psihice pe care îl găsesc mai mult decât remarcabil: imaginaţia. Am debutat prin invocarea mărturisirilor unor oameni ce au manifestat un respect deosebit pentru imaginaţie. Am citat cuvintele magice ale poetului britanic supranumit „poetul imaginaţiei”, Samuel Taylor Coleridge: Ce-ar fi dacă am adormi şi am visa că ajungem în paradis, am culege o floare ciudată şi frumoasă iar atunci când ne-am trezi am avea floarea în mână?… L-am invocat apoi pe Pablo Picasso, cu vorbele sale încurajatoare despre faptul că fiecare dintre noi este un potențial artist însă singura problemă este aceea de a trudi să rămânem artiști pe durata vieţii. Albert Einstein mi-a fost de un real ajutor: imaginaţia este cu mult mai importantă decât însăşi cunoaşterea. Exercițiul de spargere a gheții întreprins, acest experiment al indiferențe încurajate, s-a sfârșit cu ivocarea lui Michelangelo, despre care se spune că a auzit zbaterile unui înger într-o piatră şi, prin repetate lovituri îndemânatice de daltă, a reuşit să-l elibereze, redându-i astfel bucuria zborului. Treptat, capetele elevilor s-au întors, la început cu timiditate, cu rezervă, apoi cu tot mai multă îndrăzneală și determinare. În scurtă vreme toţi cei prezenți şi-au aşezat scaunele în pozițiile obişnuite iar ceea ce a urmat a fost una dintre miracolele pedagogice pentru care sunt și voi rămâne profund recunoscător.

Ca profesor, mă străduiesc să cultiv la elevi, dincolo de conţinuturile vehiculate, încrederea în educaţie, în cunoaştere, respectul pentru cultură, totodată încrederea în viitor, cultul lucrului bine făcut, motivaţia intrinsecă pentru învăţare. Însă cel mai mult îmi propun să dezvolt sentimentul propriei valori, încrederea și respectul față de sine, tributar convingerii că atitudinea justă faţă de propria persoană și, implicit față de semeni, îl ridică pe om la o altitudine remarcabilă.

Îmi amintesc o poveste pe care am citit-o cândva despre un experiment realizat într-o şcoală din San Francisco. Se spune că, într-o zi, directorul i-a chemat în biroul său pe trei dintre profesori şi le-a spus: „Pentru că sunteţi trei dintre cei mai buni şi mai experimentaţi profesori din şcoală, vă voi încredinţa în acest an nouăzeci de elevi cu un înalt coeficient de inteligenţă. Vă voi lăsa să parcurgeţi programa şcolară după cum credeţi de cuviinţă, adaptându-vă la ritmul elevilor şi vom vedea cât de mult vor progresa”. Povestea spune că toţi au fost încântaţi de propunerea directorului. Profesorii aveau să predea celor mai inteligenţi elevi iar elevii aveau să beneficieze de atenţia şi metoda celor mai bine pregătiţi profesori. La sfârşitul experimentului, după un an şcolar, elevii au înregistrat într-adevăr progrese remarcabile, de la 20 până la 30 la sută mai mult decât ceilalţi elevi din întreaga şcoală şi chiar din întreaga regiune. Directorul i-a chemat pe profesori şi le-a spus: „Trebuie să vă mărturisesc ceva. Nu aţi avut nouăzeci dintre cei mai inteligenţi elevi. Toţi au fost elevi obişnuiţi. I-am ales la întâmplare din toată şcoala şi vi i-am încredințat”. La auzul acestei mărturisiri, profesorii au gândit: „Asta înseamnă că suntem nişte profesori de excepţie”. Însă atunci când erau gata să sărbătorească triumful propriei valori, directorul a continuat: „Trebuie să vă mai fac o mărturisire – a urmat un moment de tăcere – Nici voi nu sunteţi cei mai deştepţi profesori. Numele voastre au fost primele scoase dintr-o căciulă”. Oare ce transmite o astfel de poveste? Pe lângă altele, comunică faptul că felul în care te percepi, convingerile pe care le deții cu privire la propria persoană îţi modifică în mod radical atitudinea, şi, implicit, conduita. Atitudinea pe care o adopţi faţă de evenimente îţi depăşește chiar şi cele mai nebănuite capacităţi sau înzestrări. Aşa cum îmi transmit autorii pe care-i frecventez cu neastâmpăr copilăresc în ultima vreme, “atitudinea înseamnă altitudine”. Poţi ajunge oriunde îţi doreşti atunci când ai un vis sau o viziune şi totodată deţii atitudinea potrivită pentru a face din aceste două ingrediente reţeta sigură a propriului succes. “Lumea unui om ce nu vede este mărginită de limitele atingerii sale; Lumea unui om ignorant, de limitele cunoaşterii sale; Lumea unui om extraordinar este încadrată de puterea viziunii sale”, spune E. Paul Hovey. Nu pledez pentru un stil pedagogic laissez-faire însă nu pot fi nici admiratorul stilului autoritar, exigent până la cruzime. Cred că adevăratul merit al unui dascăl este abilitatea de a stabili un echilibru între fermitate şi permisivitate, între autoritar şi democratic. Ca profesor, trebuie să îi atragi pe elevii tăi spre cunoaştere, să le provoci curiozitatea, să transformi activitatea de a învăţa într-un efort atractiv, plăcut, antrenant. Este un adevăr probat faptul că învăţăm mult mai ușor și cu mai multă plăcere ceea ce corespunde intereselor, nevoilor, preferinţelor noastre. Psihologul american Daniel Goleman, în cartea sa Inteligenţa emoţională,  consideră că succesul şcolar este într-o foarte mică măsură datorat coeficientului de inteligenţă, şi într-o proporţie semnificativă, altor factori, printre care şi inteligenţa emoţională. Psihologul american Mihaly Csicksentzmihalyi vorbeşte despre plăcerea de a învăţa, despre plăcerea studiului, situând-o sub termenul de „flux” (lb.engl. flow): o stare de angajare sau implicare totală, o stare în care eşti absorbit de o carte, de o conversaţie, de vizionarea și istorisirea un film. Sunt acele momente deosebite, când simţi că percepţia timpului se modifică, când experimentezi un entuziasm greu de descris, când funcţionezi la parametrii optimi, cu un randament ce te uimeşte pur și simplu. Starea de flux presupune conştiinţa lucidă a scopului: trebuie să-ți fixezi un scop clar definit pentru a dobândi o astfel de trăire intensă. Studiile psihologului american par să dea o lovitură decisivă adagiului celebru: „no pain, no gain”. Nu trebuie să fii constrâns, forțat, nu este necesar să suferi pentru a progresa în cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi. „Frica nu este cea mai potrivită cale spre virtute. Atunci când oamenii au o conduită morală datorită ameninţărilor sau sancţiunilor, viaţa lor este în mod semnificativ sărăcită. Doar printr-o disciplină autoimpusă pot fi trăite bucuriile vieţii şi menţinute limitele raţiunii.” Credința pe care mi-o asum este aceea că efortul cunoaşterii nu reprezintă deloc un travaliu dureros, ci mai curând o stare de febrilitate, o încântare inimaginabilă. Doar astfel ai şansa de a atinge potenţialul de care dispui, nivelul optim al productivității intelectuale. Dacă ar fi să stabilesc o diferenţă, pe de-o parte, între practicarea unei meserii conjuncturale şi, pe de altă parte, cariera ce dobândește şansa evoluției și a transformării în vocaţie, cred că diferenţa constă pur și simplu în bucuria cu care optezi să-ţi faci treaba. Încă de la izgonirea cuplului originar din Paradis am dobândit prejudecata că munca înseamnă travaliu, suferinţă, pedeapsă, consecință a unui gest nesăbuit. Ce-ar fi dacă am opta pentru o schimbare de paradigmă? Ce-ar fi dacă am spune că munca pe care alegem să o facem, profesia pe care ajungem să o practicăm, mai devrem sau mai târziu, nu este deloc o întreprindere crispată, aspră, ci mai curând un privilegiu fericit şi o plăcere? O schimbare de pattern mental ar câștiga astfel un impact educativ demn de luat în seamă: de la o instrucţie crispată, dresajul abuziv, rutinier și anost, la un proces de educare atractiv, grefat în jurul ideii de aventură fascinantă a descoperirii. Cred că dincolo de toate pedagogiile mai mult sau mai puțin moderne stă un adevăr fundamental: bucuria învăţării permanente trebuie inventată, dobândită și promovată ca un mod de viaţă. Deși risc o replică de tip sentință, mărturisesc că, în ceea ce mă privește, acesta este scopul primordial pe care îl confer educației: bucuria învățării permanente. Nu sunt puțini cei care devin cu sau fără voie victimele unei prejudecăţi periculoase, cultivând ideea că educaţia şi, mai târziu, munca sunt activităţi hiper-serioase, crispate, anoste până la durere. Probabil că aici s-ar putea localiza una din sursele expresiei atât de cunoscute, frecvent invocate ca enunț izbăvitor: „Am scăpat de la şcoală/de la muncă…”. Ca şi cum viaţa autentică, cu bucuriile și plăcerile ei rafinate, ar începe abia dincolo de poarta şcolii sau de uşa locului de muncă. Oare nu ajungem astfel să trăim doar la sfârșit de săptămână în timp ce zilele de muncă ne arată ca fiind prizonierii comatoși ai rutinei dizolvante? Educaţia şi, ulterior, munca trebuie transformate prin efort continuu, într-o aventură, într-o saga a propriei descoperiri. Sunt tot mai convins că pentru fiecare om există ceva în care merită să creadă şi care îi poate transforma viaţa dintr-o simplă rătăcire într-o călătorie nepreţuită. Totodată nu găsesc misiune mai nobilă pentru un dascăl decât aceea de oferi o busolă, un compas cognitiv, moral și estetic tinerilor pe care-i întâlneşte, dăruindu-le astfel reperele atât de necesare în drumul către succes, către o viață împlinită. Din această perspectivă, pot să mă consider un privilegiat, în sensul că dețin – prin întâlnirile cu elevii mei – şansa unui scop ce transcende limitele periplului meu existenţial. A fi profesor înseamnă să ai, prin elevii tăi, oportunitatea de transcende temporalitatea, de a permite unor oameni aflați la început de drum să-și transforme viața în destin. Profesorul este pentru mine cea mai frumoasă unealtă pe care oportunitatea o dăruiește elevilor săi pentru ca aceștia, navigatori încă lipsiți de experiență, să-și orienteze ferm și sublim călătoria spre propria împlinire.

Exerciţiu de reflecţie:

Oferă cu generozitate celorlalţi oportunităţi de învăţare, ajută-i să progreseze şi tu însuţi vei progresa. Cel mai valoros lucru din această lume este cel pe care eşti dispus să-l împarţi cu ceilalţi. Nu-ţi fă griji că vei pierde ceea ce dăruiești, dimpotrivă, vei constata că pe măsură ce oferi, darurile tale se întorc la tine înmulțite, multiplicate, printr-o complicitate neştiută a universului. Vei începe să trăieşti cu adevărat doar dacă alegi să sfidezi limitele propriului egoism, dacă alegi să-i ajuţi pe ceilalţi să-și atingă scopurile juste. Părăsește ori de câte ori ai ocazia zona de confort, rupe cochilia interesului personal, pentru a te dărui celorlalţi, pentru a sădi în mintea lor nu numai cunoaşterea şi curiozitatea, dar şi speranţa, încurajarea, încrederea într-un viitor mai bun prin educație și cultură.

Să înveți să comunici…

Mi-am dezvoltat abilitatea de a mă exprima printr-un bizar mecanism al compensaţiei: absenţa unei comunicări autentice între cei care au ajuns să formeze, prin complicitatea nefastă a destinului, familia mea adoptivă. Insuficiențele, excesele și abuzurile lingvistice pe care le-am resimțit în jurul meu încă din zorii copilăriei, au declanşat și susținut dorinţa de a învăţa să-mi exprim adecvat trăirile și stările interioare, nevoia imperioasă de a conferi cuvintelor mele, pe cât posibil, o expresie îngrijită, coerentă, persuasivă. Retroactiv, constat că eforturile mele în această direcție au dobândit, nu de puține ori, forma unui veritabil atletism lingvistic: sesiuni prelungite de pronunție corectă a cuvintelor, silabelor și sunetelor, arhitecturi sintactice schițate febril pe orice petic de hârtie avut la dispoziție, jocuri de concepte a căror semnificații mi le doream familiare, compoziții, invenții și ingeniozități discursive despre orice și oricine. Ajunsesem să caut doar prezența acelor cunoscuți sau prieteni capabili să te provoace să citești o carte, capabili să istorisească un film fără a-i strivi intriga sub platitudini, capabili să-ți împărtășească o experiență personală ce te livrează surprinderii, mirării, bucuriei. Cu astfel de prieteni obișnuiam să imaginez scenarii, fabricam conversaţii prelungite mult după miezul nopţii, întreprindeam plimbări și dialoguri nocturne prohibite, fără destinaţii precise, mai mult sau mai puțin conștienți de străduința și bucuria comunicării.

A existat și o vreme în care m-am repliat în conversaţii imaginare cu personajele cărţilor pe care le-am citit, personaje pe care le-am chestionat, le-am instigat, le-am somat să-mi spună – cu complicitatea imaginației – chiar şi acele lucruri pe care autorul le trecuse deliberat sub tăcere. Adus pe lume într-o familie, crescut într-o alta, am ajuns să mă simt confortabil în familia oferită de cărţile pe care le-am citit. Cărţile au devenit pentru mine refugiul sau sanctuarul în care m-am repliat de fiecare dată când stupiditatea şi îngustimea din jurul meu deveneau copleșitoare. Pe lângă cărțile clasice ale unor autori consacrați din patrimoniul universal, am descoperit, pe rând, literatura science-fiction a lui Isaac Asimov sau Frank Herbert, scenariile poliţiste şi de aventură ale Agathei Christie, literatura romantică a surorilor Brönte sau a lui D.H. Lawrence, romanele cu gust de sirop melodramatic și vulgaritate ale Sandrei Brown. Citeam, realizam conspecte, fișe, extrăgeam și traduceam cuvinte sau expresii, cu frenezia și voluptatea gurmandului amenințat că are parte de ultima lui masă. Fiecare gen mi-a oferit pretextul de a transporta discuţiile cu prietenii într-un registru ceva mai îngrijit, atunci când acestea riscau să se scufunde în deșertul frivol sau în mlaștina vulgarității. Închideam uşa camerei mele pentru a deschide o cu totul altă uşă, către un univers fascinant, un itinerariu prin teritorii exotice sau extrem de familiare, alături de oameni-personaje ce mi-au câştigat admiraţia. Cărțile m-au făcut să râd, să plâng, să gândesc, să simt… Cât despre anii mei de rătăcire – acei ani în care m-am căutat și m-am pierdut în repetate rânduri –obișnuiam să folosesc cuvântul ca unealtă pentru a vinde idei, promisiuni, produse, viziuni, servicii, iluzii. Magia cuvântului a funcționat aproape de fiecare dată.

Nu întotdeauna eschivele mele din faţa conversaţiilor vulgare, triviale mi-au reuşit, însă atunci când am avut ocazia, am ştiut să profit, plasând dialogul într-un plan ceva mai puţin periculos pentru spirit. Am conștientizat devreme faptul că există conversaţii sau dialoguri care întinează, murdăresc spiritul până într-acolo încât resimţi nevoia duşului interior, a igienei mentale. Acestea au fost cuvintele situate sub spectrul grotescului, al meschinăriei, aservite obsesiv omenescului, prea-omenescului din noi.

Am conştientizat de timpuriu că dacă ştii să comunici, dacă înveţi cum să-ţi traduci gândurile, nevoile, intenţiile în cuvinte potrivite, poţi obţine ceea ce vrei în anumite situaţii, poţi să-i faci pe oameni să te urmeze. Nu de puţine ori am recurs la virtuţile persuasive ale cuvintelor, pentru a mă eschiva de la o pedeapsă nemeritată. Cuvântul mi-a asigurat, în numeroase împrejurări ale copilăriei și adolescenței, supravieţuirea. Am folosit cuvinte alese cu grijă pentru a-mi convinge prietenii să mă urmeze în aventurile montane. Revăd cu ușurință pe ecranul minții şedinţele nocturne pe care le prezidam după ce adunasem tot ceea ceea ce îmi era de ajutor: hărţi, descrieri monografice, fotografii, schițe, desene etc. Stabileam itinerarii îndrăznețe, ajustam interminabile liste cu echipamente, fixam obiective, calculam rezerve de hrană. Cuvântul bine rostit mi-a dăruit recompensa unor călătorii extraordinare, totodată oportunitatea unor întâlniri memorabile cu locuri şi oameni pe care nu i-am uitat.

Deşi lumea este formată, după cum mărturisește Robert Frost, fie din oameni care au ceva de spus dar nu au curajul s-o facă, fie din oameni care nu au nimic de spus dar vorbesc într-una, cred că trebuie să zdrobești propriile bariere sau limitări interioare şi să dobândeşti abilitatea unei exprimări clare, coerente, îngrijite. Trebuie să te străduiești din răsputeri să-ţi dezvolți abilităţile de comunicare, să te șlefuiești și să evoluezi permanent, dobândind deopotrivă substanță, conținut, persuasiune şi stil. Există un truism pe care îndrăznesc să-l formulez în finalul reflecțiilor de față, cu toate riscurile ce decurg de aici: să înveți să comunici reprezintă cheia către performanţă în domeniul profesional, în viața socială, personală și, nu în ultimul rând, în universul familial.