Caută să descoperi virtuțile terapeutice ale liniștii

Studiul personalității întreprins de psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung a consacrat în discursul psihologic distincția dintre tipul extravertit și tipul introvertit, fiecăruia dintre acestea fiindu-i asociat un set de manifestări comportamentale specifice. Deosebirea operată de Jung se bazează pe orientarea predominantă a persoanei fie spre perimetrul interiorității, fie spre lumea exterioară. La cele două extremități întâlnim, pe de-o parte, persoanele timide, rezervate, practicanții convinși ai retragerii în sine, pe de altă parte, persoanele sociabile, comunicative, deschise, căutătorii permanenți ai prezenței celorlalți. Iar între cele două limite se găsește un vast și nuanțat inventar de conduite mai mult sau mai puțin descriptibile. În ceea ce mă privește, mă consider o persoană extravertită, în măsura în care am nevoie de compania celorlalți pentru a acumula trăiri și experiențe memorabile de viață, pentru a tranzacționa gânduri, aspirații, proiecte. Deși prieteniile mele încolțesc cu destul de multă dificultate, având nevoie de timp și energie pentru a crește, ajung să dezvolt un atașament robust față de oamenii care îmi oferă și cărora pot să le ofer oportunitatea evoluției intelectuale și spirituale. În ciuda înclinației preponderente spre lumea exterioară, nu evit ci, dimpotrivă, îmi cultiv dimensiunea reflexivității, dăruindu-mi de fiecare dată când reușesc ocazia momentelor reconfortante de liniște. Fac asta din convingerea că nu este deloc inoportun sau contraproductiv să-ți dăruiești clipe de retragere, măcar din când în când, chiar dacă dispui de o structură sufletească orientată predominat spre frenezia multicromatică a lumii înconjurătoare. Astfel de episoade de recul în fața lumii au darul de a-ți permite tot atâtea întâlniri cu tine însuți. După cum admite într-un loc un autor pe care îl respect foarte mult, Andrei Pleșu, „singurătatea este materia primă a reflexivității și a construcției de sine. Orice om are nevoie (chiar când nu-și mai dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul și cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său.”[1] Înțelepciunea străveche a Orientului – transmisă exemplar prin vechile scripturi ale hinduismului, Vedele, cu punctul lor culminant, Upanișadele, precum și prin nestemata înțelepciunii chineze, Tao Te Ching  – străbate veacurile cu îndemnul la dobândirea liniștii prin meditație și contemplare. Într-un spațiu geografic și cultural mai puțin insolit, totodată mai apropiat din perspectivă temporală, filosofii stoici lasă moștenire posterității preocuparea pentru starea de ataraxia, înțeleasă ca absență a tulburărilor, stare de pace și calm pe care omul o atinge prin înfrângerea sau eliberarea de patimi, altfel spus, apatheia. Și pentru că între universul de discurs al filosofiei și cel al teologiei nu există (din fericire) întotdeauna o demarcație netă, ortodoxia vorbește despre paza minții, pe care, fără pretenții de exeget, îndrăznesc să o traduc atât printr-o stare de alertă a minții ce se împotrivește gândurilor păcătoase, cât și printr-o nevoie de seninătate și calm interior menit a face posibilă, prin rugăciune, apariția harului divin. Indiferent de registrul în care te situezi, cred că zgomotul social, agitația gregară trebuie întrerupte, puse deoparte, abandonate temporar în favoarea unor perioade de liniștire și reculegere în propriul sine. Pentru că frenezia urbană, haosul citadin dețin puterea malefică de a te smulge, de a te înstrăina de tine însuți. Căutarea sinelui, scrutarea adâncimilor, descinderea în profunzimea propriului eu angajează ca o condiție sine qua non surzenia temporară față de tumultul lumii. Agitația zilelor noastre, tribulațiile isterice, goana frenetică după bunuri mai mult sau mai puțin folositoare are nevoie măcar sporadic de antidotul retragerii, al solitudinii. Îmi amintesc crezul optimist pe care l-am întâlnit într-o lectură destul de recentă la o carte intitulată sugestiv Liniștea vorbește, unde autorul Eckhart Tolle, un adevărat ghid al transformării interioare, își exprimă convingerea că „liniștea este cea care va salva și va transforma lumea.”[2] Același autor susține că „echivalentul zgomotului exterior este zgomotul interior al gândurilor. Echivalentul tăcerii exterioare este liniștea interioară.”[3] Să obții, prin exercițiu, abilitatea de a asculta tăcerea este echivalentul unei performanțe remarcabile pe care conștiința solitară o poate exersa în cadrul naturii: „Uită-te la un copac, la o floare, la o plantă. Lasă-ți conștiința să se odihnească privindu-le. Cât de liniștite sunt, cât de adânc înrădăcinate în existență. Dă-i voie naturii să te învețe ce este liniștea.”[4]

Am întreprins în copilăria și adolescența mea destul de multe peregrinări temerare de-a lungul cărora am savurat bucuriile solitudinii, descoperind virtuţile terapeutice ale îndepărtării de civilizație. Am experimentat, sub forma unor itinerarii montane solitare, momente, ore, chiar și zile de căutare a liniștii sufletului departe de frământările lumii. Dacă în cea mai mare parte a copilăriei mele am fost constrâns să împart spațiul domestic cu o mulțime de suflete, de la o vreme am declanşat şi am reuşit să câştig, cu multe străduințe, propriul meu război de independenţă. Adolescent fiind, am devenit conştient de necesitatea unui spaţiu care să fie doar al meu, un sanctuar al liniștii pe care nu am întârziat de la o vreme să-l revendic. În ciuda opoziției izvorâte dintr-un conservatorism familial greu de explicat, am reușit să-i conving pe bunici să-mi permită să transform, prin trudă proprie, o magazie neîncălzită în locul meu de retragere. La capătul unei lupte psihologice acerbe și a unei munci fizice solicitante, am reușit să preschimb o cămară cu saci plini de cereale, lăzi cu fructe şi vase din lut aruncate în mare neorânduială într-un mic sanctuar al ordinii și tihnei. Acolo mi-am asumat statutul nedeclarat de azilant, transfug din patria meschinăriei și a oricăror agresiuni menite a-mi compromite iremediabil liniştea. După extenuantele ore de trudă câmpenească, după obişnuitul travaliu cotidian al curățeniei, după tăiatul și despicatul lemnelor de foc, adunatul frunzelor și multe alte obligații domestice menite a-mi răsplăti hrana și a-mi dezvolta etica muncii, îmi ofeream un răgaz binevenit, abandonându-mă liniștii. În acel spațiu modest dar îngrijit, am descoperit resorturi de creativitate infantilă din care am construit scenarii mesianice, în care-i salvam pe cei din jurul meu, în care deveneam un fel de erou fără diplomă și remunerație. Scriam tot felul de schițe, relatam povestiri, conturam fragmente de poem izvorâte dintr-un romantism pueril incontrolabil, citeam romane de aventuri și literatură științifico-fantastică, copiam expresii şi cuvinte al căror înţeles mă fascina, imaginam lumi posibile, sfidam clipa prezentă. Îmi amintesc că, la un moment dat, umplusem pereţii cu hărţi şi peisaje exotice şi, în clipele de răgaz, destul de puţine pe durata zilelor din sezonul culturilor agricole, obişnuiam să întreprind tot felul de călătorii imaginare, alături de piraţi însetați de abundență, prin paradisuri cu cascade reconfortante sau mări cu talazuri primejdioase. În haosul zilei descopeream curajul de a pune totul între paranteze, de a căuta calmul, echilibrul şi pacea interioară. În odihna nopții descopeream fascinațiile muzicii clasice ascultate în surdină la un pick-up cumpărat din economii drastice. Retrospectiv, constat că astfel de momente mi-au oferit un dar neprețuit: mi-au educat și fortificat spiritul, dăruindu-mi șansa unui atât de râvnit echilibru. Acel loc liniştit dobândește prin complicitatea memoriei statutul privilegiat de spațiu al triumfului înregistrat de un copil împotriva unei lumi adulte pe care o presimţea cuprinsă de neliniște și febrilitate.

În cartea Ești ceea ce gândești! Principii taoiste pentru zilele noastre, Dr. Wayne W. Dyer, educator și scriitor american de succes, ne îndeamnă să practicăm zilnic puterea tăcerii, pentru că numai astfel avem șansa de a experimenta ceea ce autorul numește „fericirea deplină”. Tăcerea aduce cu ea oportunitatea descoperirii unui loc din sinele tău care reprezintă sursa gândurilor și sentimentelor tale, „acel loc din interiorul tău, care este curat, pur și în deplină armonie cu dragostea.”[5] Un alt autor pe care îl apreciez în mod deosebit[6], Robin S. Sharma, într-o carte cu un titlu provocator, Sfântul, surferul și CEO-ul. O poveste remarcabilă despre viața pe care inima ta și-o dorește[7], consideră că prin practicarea liniștii, omul descinde în interioritate, acolo unde „există un loc adânc în interiorul fiecărei inimi, care știe toate răspunsurile la întrebările noastre cele mai mari. Fiecare dintre noi știe adevărul și ceea ce trebuie făcut pentru a crea vieți extraordinare pentru noi înșine. Cei mai mulți dintre noi au pierdut, pur și simplu, legătura cu această sursă naturală de înțelepciune pură, deoarece zilele noastre sunt infestate de prea mult zgomot și dezordine. Dar am descoperit că atunci când mi-am făcut timp pentru tăcere, liniște și singurătate, vocea devărului a început să vorbească. Și cu cât am crezut mai mult în sfaturile sale, cu atât mai bogată a devenit viața mea.”[8] Pentru că riscul de a te împrăştia, de a rătăci sau, pur şi simplu de a cădea pradă agitaţiei reprezintă o certitudine dureroasă a zilelor noastre, trebuie să-ţi oferi zilnic câte un răgaz, o scurtă perioadă de timp pentru a savura puterea vindecătoare a tăcerii. Dăruiește-ți măcar câteva clipe de linişte în care să-ţi realimentezi elanul interior, să-ți umpli rezervorul sufletesc cu energia atât de necesară. Ai pentru aceasta cel puțin două posibilități: să amenajezi un sanctuar al liniştii, un loc în care să-ţi restabileşti echilibrul interior perturbat de neastămpărul şi cutremurul citadin, sau, dacă timpul și locul o permite, să-ți faci curaj și să evadezi. Oricât de ocupat ai fi să alergi după pâinea de azi sau după cornul promis al abundenței de mâine, nu uita ca, măcar din când în când, să te oprești pentru a contempla frumuseţea unui peisaj, farmecul sublim al unui cadru natural care așteaptă să te pierzi pentru a te regăsi mai puternic, mai bun, mai curat, mai senin.

[1] Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, Editura Humanitas, București, 2011, p.14.

[2] Eckhart Tolle, Liniștea vorbește, Editura Crutea Veche, București, 2009, p.8.

[3] idem, p.10.

[4] idem, p.10.

[5] Dr. Wayne W. Dyer, Ești ceea ce gândești! Principii taoiste pentru zilele noastre, Editura Curtea Veche, București, 2012, p.74.

[6] prima carte pe care am savurat-o pur și simplu a fost Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul, apărută în ediție românească la Editura Vidia, în 2010.

[7] Robin S. Sharma, Sfântul, surferul și CEO-ul. O poveste remarcabilă despre viața pe care inima ta și-o dorește, Editura Livingstone, București, 2013

[8] Sfântul, surferul și CEO-ul, p. 16.

Anunțuri