Tu cum obișnuiești să iei decizii?

Acum ceva vreme lansam cititorului pasionat de literatura motivațională invitația de a savura două cărți deosebite: Cine mi-a luat cașcavalul? (scrisă de „regele parabolelor” Spencer Johnson) și Eu ți-am luat cașcavalul. Nu fi școarece în labirintul altuia! (aparținând lui Deepak Malhotra). Întâmplarea fericită a făcut să descopăr recent în librărie o altă carte a aceluiași Spencer Johnson, orator și autor binecunoscut la nivel mondial, cercetător în cadrul Institutului de Studii Interdisciplinare și profesor de Leadership la Harvard Business School. Am devorat pur și simplu cartea în câteva ore după care am decis să-i provoc și pe alții să devină participanți la expediția imaginată de autor. Despre ce este vorba? Pentru a formula un răspuns scurt la această întrebare prealabilă, voi reproduce câteva rânduri aflate pe una dintre coperțile interioare: „Această carte simplă dar extrem de abilă consiliază cititorul, astfel încât să ia cele mai bune decizii, să învețe să distingă între nevoie și dorință, între iluzie și realitate, să aibă încredere în intuiția sa și în credințele sale personale, să evite jumătățile de adevăr și hotărârile luate sub presiunea unor temeri.”(Publishers Weekly)

De multe ori ne aflăm în situația de a ne reproșa că, în anumite situații determinate din viața familială, profesională, socială etc., nu am fost capabili să adoptăm cele mai bune hotărâri. Câteodată constatăm că, în urma deciziilor noastre, am devenit protagoniștii unor scenarii ce nu sunt printre cele mai faste. Dacă este să generalizez, consider că fiecare om este la un moment determinat din viața lui rezultatul sau consecința tuturor deciziilor, bune sau rele, inspirate sau neinspirate, pe care le-a adoptat de-a lungul timpului. Pe scurt: prezentul fiecăruia dintre noi este suma tuturor deciziilor noastre din trecut. În acest context discursiv întrebarea există oare vreo metodă prin care să reușim să adoptăm decizii mai bune, mai înțelepte? dobândește perfectă legitimitate. Este cât se poate de firesc să ne preocupe identificarea unor căi sau mijloace prin care să dobândim capacitatea de a lua hotărâri mai bune. Altfel spus, ne întrebăm, la un moment dat, alături de autor, „de ce atâția oameni deștepți iau adesea hotărâri atât de stupide?”[1] În fond, ce înseamnă să adopți hotărâri mai bune? Spencer Johnson ne spune că „o hotărâre mai bună este cea care ne face să ne simțim mai bine – în privința felului în care o luăm – și care aduce rezultate mai bune.”[2] Constatăm astfel că valoarea unei decizii depinde de două aspecte întrepătrunse: trăirile pozitive generate și eficiența rezultatelor. Autorul american își prezintă într-o formă accesibilă propriul sistem de adoptare a deciziilor, Sistemul DA sau NU, recurgând la parabola călătoriei, a escaladei imaginare pe un munte. Procesul de adoptare a deciziilor devine astfel o ascensiune întreprinsă în compania unei „călăuze”, a unui om de afaceri și a unui alpinist experimentat. „Sistemul DA sau Nu este o călătorie în două părți, în urma căreia poți ajunge să iei o hotărâre mai bună. Pentru aceasta analizăm ambele fațete ale hotărârii, punându-ne două întrebări – una de ordin practic și una personală – și apoi luăm hotărârea.”[3] Ca să adopți hotărâri mai bune trebuie să îți angajezi rațiunea și, în aceeași măsură, să îți asculți inima (intuiția sau sensibilitatea). Nu trebuie să neglijezi niciuna dintre aceste două aspecte ale personalității tale: „rațiunea rece și inima fierbinte”[4]. Etapa interogării prealabile devine condiție de posiblitate a unei decizii înțelepte: „Îmi folosesc rațiunea punându-mi o întrebare practică și îmi consult inima punându-mi o întrebare personală.”[5] Iar căutarea răspunsurilor la aceste întrebări este în măsură să eficientizeze procesul decizional. Ordinea firească este următoarea: interogații esențiale, descoperirea de răspunsuri, evaluare opțiuni, adoptarea deciziei, acțiune. Niciuna dintre aceste etape nu trebuie neglijată!

Iată care ar fi întrebările de ordin rațional ce survin în prima parte a călătoriei noastre către decizii mai bune, mai înțelepte: „Oare știu de ce am nevoie cu adevărat? Mă informez corect în privința opțiunilor de care dispun și analizez atent până la capăt?” Astfel de întrebări sunt în măsură să ne reveleze următoarele aspecte: (1). trebuie să ne identificăm nevoile reale, autentice, nu simplele dorințe de moment, capriciile conjuncturale; (2). trebuie să căutăm să obținem cât mai multe informații despre posibilele opțiuni sau variante avute la dispoziție, ceea ce presupune înainte de toate o conștientizare a tuturor acestor opțiuni; (3). trebuie să analizăm atent, până la ultimele consecințe, opțiunile avute la dispoziție, astfel încât să o alegem pe cea mai bună dintre ele. Interesantă este invitația autorului de a fi atenți la diferența dintre dorințele noastre – ceea ce vrem la un moment dat – și nevoile noastre reale: „Ceea ce vrei este o dorință. Lucrul de care ai nevoie este o necesitate absolută. O dorință este doar o formă tentantă de distragere a atenției. O putem urma, dar în final ni se va părea nesatisfăcătoare. Chiar și atunci când, în sfârșit, obținem ceea ce dorim, continuăm să vrem ceva. Nevoia este însă o chestiune fundamentală și plină de miez. O nevoie este o necesitate absolută într-o anumită situație.”[6] Ar trebui să învățăm să ne canalizăm energiile către îndeplinirea nevoilor noastre fundamentale[7], mai curând decât satisfacerea unor dorințe: „Cei care reușesc în viață urmăresc mai întâi să-și satisfacă nevoile absolute. În viață se prea poate să ne dorim o casă luxoasă, dar avem nevoie de un cămin plin de afecțiune. Când urmărim ceea ce dorim, adesea nu mai reușim să obținem ceea ce ne trebuie cu adevărat.”[8] Aflat în fața unei decizii, ar trebui să eziți fie și pentru o clipă, și să-ți adresezi câteva întrebări: ce urmăresc eu acum? este ceea ce doresc ceea ce îmi trebuie, ceva de care am neapărată nevoie pentru a-mi construi un viitor mai demn, mai bun? Concentrarea pe lucrurile de care avem cu adevărat nevoie ne oferă cheia adoptării deciziilor potrivite. În funcție de nevoile noastre reale reușim apoi să ne conștientizăm opțiunile, alegându-le pe cele care corespund scopului nostru. Nu trebuie neglijată documentarea, realizată prin accesarea informațiilor, observarea atentă și realistă a situației date, consultarea celor cu mai multă experiență, a celor care ne pot călăuzi și îndruma. Fără a neglija însă un aspect esențial: noi suntem tribunalul suprem, noi suntem cei care, în ultimă instanță, verifică informațiile, discern între ceea ce ajută și ceea ce poate fi neglijat, amânat sau uitat.

Din procesul decizional nu trebuie să lipsească accesarea structurii noastre emoționale, ce implică convingerile și credințele personale despre ceea ce este conform cu integritatea, intuiție și evaluarea propriei valori. Altfel spus, hotărârile bune sunt cele care ne angajează dimensiunea relațional-valorică a personalității: caracterul. Caracterul, conceput drept suma tuturor convingerilor și a credințelor noastre, dobândește în procesul adoptării deciziilor rolul unui filtru, al unui instrument de orientare ce ne călăuzește. Hotărârile inspirate sunt adoptate de către persoanele cu caracter, ce dau dovadă de integritate, de către persoanele intuitive, capabile să privească în perspectivă, de cele care pentru a vedea mai bine tabloul, sunt capabile să iasă fie și pentru o clipă din cadru. Din perspectiva dimensiunii afectiv-emoționale, omul dispune de trei însușiri remarcabile: (1). integritatea – capacitatea de a nu te amăgi, de a prefera în orice circumstanțe adevărul, nu iluzia sau minciuna, de a fi sincer cu tine însuți, de a trece direct la subiect, de a nu te încurca în amănunte și a rezolva rapid miezul problemei: „Faptul că noi credem în propriile noastre iluzii nu face decât să înrăutățească situația. Prin urmare, la baza tuturor hotărârilor mai bune stă felul în care percep adevărul și faptul că sunt sincer cu mine însumi.”[9]; (2). intuiția – dispoziția de a avea încredere în propriul discernământ, de a conta pe propriile resurse fizice și mentale, de a nu-i lăsa pe ceilalți să decidă în locul tău: „Secretul luării în permanență a unor decizii mai bune este să hotărăsc să cred că merit mai mult și să acționez în conformitate cu această convingere.”[10]; (3). perspectivă – a fi convins că meriți mai mult de la viață, a-ți imagina rezultatele și a gândi fiecare pas sau etapă prin care se poate ajunge la performanță.

Ofer cititorului entuziast și curios șansa descoperirii celorlalte învățături pline de miez conținute între coperțile cărții lui Spencer Johnson. Optez să închei succinta mea pledoarie printr-un îndemn la discernământ adresat tuturor cu privire la deciziile pe care le vor adopta de-a lungul vieții și prin reeditarea interogațiilor fundamentale propuse de autor: „Oare știu care este adevărata mea nevoie? Mă informez corect în privința opțiunilor de care dispun și analizez totul atent, până la capăt?” (izvorâte din logica minții) și, totodată, „Oare hotărârea mea demonstrează că sunt sincer cu mine însumi, că am încredere în intuiția mea și că merit mai mult?” (rezultate prin consultarea logicii inimii).

 

[1] Spencer Johnson, DA sau NU. Ghidul deciziilor eficiente, Curtea Veche, București, 2012, p.12.

[2] idem, p.14.

[3] idem, p.23.

[4] idem, p.25.

[5] idem, p.25.

[6] idem, p.32.

[7] trebuie să evităm alunecarea într-o interpretare în cheia bine-cunoscutei psihologii a lui Abraham Maslow a acestor nevoi fundamentale despre care ne vorbește autorul, mai curând să le vedem ca o formă de necesitate reală, conformă cu împlinirea menirii noastre. Exemplul dat de autor este extrem de bine pliat pe justa înțelegere a acestor nevoi fundamentale, absolute: mai mult decât o casă, avem nevoie de un cămin.

[8] idem, p.33.

[9] idem, p.86.

[10] idem, p.119.

Dezbaterile academice – un exercițiu de fortificare intelectuală

În acest sfârșit de săptămână am avut șansa de a participa, în calitate de profesor coordonator al unei echipe de debateri[1] din școala în care predau, la seminarul intitulat Introducere în tehnicile de argumentare și dezbatere, desfășurat la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Suceava. În pofida vremii capricioase, cu înfățișare de toamnă mohorâtă, ce a învăluit atmosfera municipiului reședință de județ într-o masă compactă de umezeală și frig, seminarul orchestrat cu ingeniozitate de către traineri cu experiență – coordonați de Liviu Gajora – a instituit o stare de spirit tonică, antrenantă, pătrunsă de seninătate și bună dispoziție. De altfel, cei familiarizați cu dezbaterile academice știu că rigorile vremii sau capriciile sezonului sunt irelevante în fața bucuriei aduse de înfruntările discursive reușite, a structurilor argumentative gestionate strategic, construite cu substanță, stil și măiestrie retorică. Indiferent de vreme, de timpul sau de locul ales[2], dezbaterile reușesc să producă în spiritul celor interesați de dialogul democratic o stare interioară dinamică, un metabolism intelectual stimulator, efervescent, totodată o siguranță și o seninătate sufletească remarcabilă. Interesul pentru construcția unui argument pertinent echivalează cu performanța miraculoasă a surclasării stărilor de fapt, cu capacitatea de a produce în mințile celor angajați în dezbateri o atmosferă de febrilitate intelectuală ce se răsfrânge cu o forță extraordinară către exterior. La limită, vremea este prea puțin importantă atunci când constați că dezbaterile dinamizează atmosfera, o inflamează, transfigurând spațiul ce le găzduiește într-un perimetru febril, incandescent. Ce a însemnat pentru mine acest seminar de instruire în dezbateri? A însemnat o întâlnire memorabilă cu tehnicieni riguroși, foarte bine pregătiți, dar și șansa de a dialoga cu colegi de-ai mei, profesori plini de entuziasm, curiozitate, oameni ai catedrei nerăbdători să transforme dezbaterile într-o practică educativă curentă. Ce a mai însemnat acest seminar? O succesiune de module dozate rezonabil din perspectiva conținuturilor dar mai ales a deschiderilor practic-aplicative. Trainerii au reușit să îmbine în mod inspirat elemente tehnice consacrate în sfera dezbaterilor cu aspecte și ilustrări specifice unor astfel de activități. Totul a fost tradus și livrat într-un limbaj colocvial, afabil, amical, fără nimic deplasat, dizarmonic sau inadecvat. Pe scurt, seminarul a reușit să aducă beneficii certe tuturor participanților veniți din județele Suceava, Neamț, Botoșani, Bacău, Iași și Vaslui. Au fost prezentate într-o manieră atractivă și interactivă informații referitoare la specificul programului Tinerii Dezbat și perspectivele acestuia de a deveni o competiție de anvergură cu certe valențe educative. Nu au fost mai puțin lipsite de interes discuțiile declanșate pe tema particularităților dezbaterilor în format World Schools (structuri argumentative angajate în desfășurarea lor, rolurile vorbitorilor, strategii…), a tehnicilor de argumentare, principiilor și regulilor arbitrajului. Nu au lipsit discuțiile extrem de prolifice pe marginea sau, mai exact, în miezul modalităților de gestionare a unui club de dezbateri în școală, despre ansamblul de resurse umane dislocate logistic în organizarea unui turneu de dezbateri etc. Aflat la a V-a ediție, concursul Tinerii Tezbat își propune să reunească la masa dezbaterilor deopotrivă elevi și profesori interesați de discursul riguros întemeiat, o finalitate a proiectului fiind, după opinia mea, generarea și consolidarea unei comunități de dezbateri puternice în mediul școlar românesc. Am convingerea că acest concurs va reuși performanța, dacă nu a reușit deja acest lucru, de a impune la nivelul mentalului colectiv o evidență: dezbaterile academice reprezintă un exercițiu autentic de fortificare intelectuală, de extragere a gândirii individuale și colective din zona simplei opinii și situarea ei în perimetrul ferm al convingerii argumentate. Într-o lume în care simpla părere riscă adesea să fie confundată cu adevărul indubitabil, în care „realitatea” se fabrică zilnic prin artificii și cosmetizări, eforturile celor care au lansat în circuitul experiențelor educative de succes proiectul TINERII DEZBAT – îmi permit să evoc două persoane al căror nume este legat indisolubil de această întreprindere: Monica Mocanu (din partea ARDOR) și Marinica Stoian (din partea Ministerului Educației) – merită respectul și prețuirea sinceră.

Nu pot să închei aceste rânduri fără a mulțumi gazdelor Colegiului Național „Mihai Eminescu” pentru amabilitatea și ospitalitatea de care au dat dovadă, în special doamnei director adjunct Gabriela Ștefancu și tuturor celorlalte persoane care au transformat cele două zile de seminar într-o experiență deosebită.

[1] consider oportun să explic termenul debater (importat din limba engleză), atât de prezent în comunitatea celor care se ocupă cu dezbaterile de tip academic: orator care își prezintă teza cu abilitate, răspunzând ușor obiecțiilor care i se aduc; participant la discuții, la dezbateri (cf. http://dexonline.ro/definitie/debater); persoană care participă la înfruntările argumentative (runde/meciuri) într-un format prestabilit (Karl Popper, World Schools, American Parliamentary, Lincoln-Douglas etc.).

[2] distinșii mei colegi, profesori coordonatori care au participat la edițiile anterioare ale concursului (Daniel R., Ioan C., Paul O.) își amintesc, cu siguranță, de serile extraordinare din Tabăra Muncel sau de zilele minunate de la Valea Budului, unde, retrași din fața civilizației, printre culmi de dealuri întretăiate, am declanșat dezbateri extraordinare.

Nu alegi debutul călătoriei, însă poţi să alegi itinerariul…

Există cu siguranţă oameni care  devin părinţi din întâmplare, însă, o dată ajuns pe lume, niciun copil nu are o viaţă întâmplătoare. Există părinţi ilegitimi, dar nu şi copii ilegitimi. Poate că naşterea ta nu a fost premeditată, însă este cât se poate de sigur că Dumnezeu are un plan cu viaţa ta. (Rick Warren)

Dezarmant prin formularea aparent contradictorie, enunţul pastorului american de la Saddleback Church are meritul că, odată ce îl asumi, îţi schimbă semnificativ optica asupra propriului itinerariu existenţial. Nu e nevoie de o imaginaţie bogată pentru a admite că unii dintre semenii noştri îşi dobândesc statutul de părinţi printr-un simplu concurs de împrejurări. În schimb, e nevoie de imaginaţie şi voinţă pentru a începe să crezi, încă din copilărie, că viaţa ta este mai mult decât o simplă succesiune de întreprinderi fortuite sau accidentale. În ceea ce mă priveşte, mi-a trebuit destul timp să conştientizez că, într-o abordare retrospectivă, experienţele copilăriei mele nu au fost doar simple jocuri ale hazardului. Odată obişnuit cu ideea scenariului supra-individual în care se înscrie fiecare fapt oricât de banal, perspectiva asupra propriului periplu vital dobândeşte semnificaţii inedite. De câte dezamăgiri şi deziluzii am fi scutiţi dacă am dărui respectul cuvenit vorbelor înțelepte ale împăratului Marcus Aurelius, conform căruia tot ce trăim e rânduit în aşa fel încât se înscrie în scenariul ordinii universale, precum pietrele sunt ordonate de zidari să se potrivească în structura zidurilor ce alcătuiesc temple sau piramide. „Trebuie să suporţi tot ce ţi se întâmplă pentru două motive raţionale: primul, că ţi se întâmplă ţie; îţi este prescris şi hărăzit într-un fel anumit, de sus, urzit pentru tine şi ţesut din cele mai înţelepte cauze de destin. Al doilea, că ceea ce se întâmplă în mod diferit fiecăruia, pentru cel care cârmuieşte întregul univers reprezintă o cauză a bunului său mers, a desăvârşirii şi chiar a propriei existenţe.” Deși înțelepciunea stoicismului târziu poate fi lecturată și în cheie fatalistă, prin acceptarea credinței în soartă sau într-o forță exterioară naturii umane, implacabilă până la deznădejde, totuși, în ce mă privește, consider că fiecare om este creatorul propriului său destin. De la stoici am reținut mai curând necesitatea de a te conforma naturii, în sensul evitării nevoilor și dorințelor nefirești, nepotrivite, cât și acelor lucruri care te îndepărtează de propriul tău scop. Deși destul de târziu, am descoperit totuși că esența unei vieți trăite în orizontul împlinirii este, conform acestor înțelepți, viața trăită în acord cu un scop, altfel spus, în acord cu virtutea.[1] De altfel, prefer să admit că există o rațiune (logos) în tot ceea ce mi se întâmplă, chiar dacă nu o văd sau nu o înțeleg la un moment dat, decât să mă abandonez disperării sau să situez totul sub spectrul hazardului. „Scopul poate fi definit ca o viață în acord cu natura sau, cu alte cuvinte, în acord cu propria noastră natură umană, ca și cu aceea a universului, o viață în care ne abținem de la orice acțiune oprită de legea comună pentru toate lucrurile, adică dreapta rațiune care străbate toate lucrurile și este identică cu acel Zeus conducător care orânduiește tot ce există.”[2]

Atunci când ajungi să înţelegi că nimic din ceea ce ai trăit sau trăieşti nu reprezintă doar un accident, responsabilitatea ce însoţeşte această revelaţie îţi schimbă cursul vieţii. După cum admite şi Robin S. Sharma, într-o carte remarcabilă, cu un titlu deopotrivă bizar şi provocator[3], „Nu există haos în acest univers. Există un scop în tot ce ţi s-a întâmplat şi în tot ce ţi se va întâmpla. Fiecare experienţă de viaţă îţi oferă lecţii.” Într-un mod cu adevărat miraculos, care transcende logica obişnuită a umanului, fiecare om primeşte şansa de a-şi aduce, în felul său, contribuţia la crearea unei lumi mai bune şi mai frumoase. Indiferent în fața glasului sceptic sau negativist, prefer să gândesc astfel, din simplul motiv că este mult mai sănătos. Aceasta pentru că acceptarea hazardului poate să-l livreze pe om unui fatalism deconcertant. În schimb, prezenţa unui scop, chiar şi neştiut, conferă un sens căutărilor, zbaterilor, frământărilor reunite sub titlul generic viaţă. În textul The Star Thrower[4], Loren C. Eiseley povesteşte că, într-una din peregrinările solitare pe țărm, a întâlnit un copil care lua cu delicateţe stelele de mare împrăştiate pe nisip şi le purta cu grijă înapoi în valuri. Dezarmat de numărul impresionant de stele de mare, autorul l-a întrebat curios pe copil de ce face un lucru a cărei inutilitate i se pare evidentă. „Contează oare cele câteva vietăţi pe care reuşeşti să le arunci în mare, când sunt atât de multe răspândite pe întreaga plajă?” Băiatul a luat o steluţă în căuşul palmei şi, în timp ce o purta spre mare, i-a răspuns: „Poate că nu contează pentru celelalte, dar sigur contează pentru asta.” Istorisirea exprimă într-un mod simplu şi accesibil un adevăr fundamental: fiecare dintre noi suntem importanţi prin contribuţia pe care suntem capabili şi totodată datori să o aducem lumii în care trăim. „După ce totul a fost făcut, după ce totul a fost spus, indiferent ce ai dobândit, câte reședințe de vacanță posezi și câte mașini ai în garaj, calitatea vieții tale se rezumă la calitatea contribuției tale[5] Am cunoscut mulți oameni care au căzut pur și simplu în prizonieratul ambiției lor de a avea mai mult, de a poseda, de a deține bunuri. Din păcate, pe unii dintre acești oameni am fost tentat chiar să-i numesc prieteni, înainte de a le cunoaște intențiile. Acum, când îmi amintesc de acești captivi în propria lor cursă după abundență, îmi revine în minte soarta personajului mitologic Midas, cel care i-a cerut zeului să-i dea puterea de a transforma în aur tot ce atinge. Legenda spune că dorința sa i-a fost aproape fatală din simplul motiv că nu se putea hrăni. Tot ce atingea se transforma în aur, inclusiv propriile bucate.

Nici un om nu este insignifiant, dimpotrivă, fiecare dintre noi se naşte cu un scop determinat, cu o misiune pe care trebuie să o ducă la îndeplinire. Provocarea supremă constă în descoperirea acestei misiuni şi, odată identificată, angajarea tuturor eforturilor pe coordonatele ce duc spre destinaţie. Oare câţi dintre noi pot susţine cu convingere că au reuşit să-şi găsească scopul în viaţă? Altfel spus, câţi dintre noi ajung să cunoască motivul pentru care s-au născut, rolul sau raţiunea lor de a fi? Din păcate, numărul celor ce îşi conturează precis reperele propriei călătorii este dezarmant de mic. Cei ce reuşesc să îşi înscrie de timpuriu viaţa pe traiectoria împlinirii personale este nesemnificativ. În schimb, mulţi dintre noi rătăcesc, aleargă derutaţi în zigzag, ezită, avansează cu sfială sau se retrag impetuos, revin pe orbita firească după luni sau ani întregi, se pierd din nou în meandrele propriei vieţi şi îşi regăsesc propriul sine când sunt bătrâni şi istoviţi de-atâta căutare.

Stabilirea cât mai clară a unui scop în viaţă, avansarea cu luciditate şi disciplină către acesta, poate dacă nu să curme rătăcirile, cel puţin să le transforme în experienţe constructive. A avea un scop pentru care merită să trăieşti este modul optim de a traduce un simplu vis, o simplă virtualitate, într-o realizare memorabilă. Nelson Mandela, Maica Tereza, Henry Ford, Thomas Alva Edison, Walt Disney, Steve Jobs sunt câţiva dintre cei ce şi-au dobândit un loc bine meritat în panteonul celor ce şi-au înţeles menirea, şi-au stabilit un scop şi au pornit cu încredere către îndeplinirea lui. Refuz să cred că doar aceste figuri proeminente merită respectul nostru, din simplul motiv că orice necunoscut ce a reuşit de la o vreme să înţeleagă că viaţa sa nu este rodul întâmplării merită apreciat. A trăi pentru un scop, a vrea să faci ceva cu viaţa ta, a dori cu orice preţ să laşi o urmă frumoasă şi demnă înseamnă a depăşi simpla condiţie de supravieţuitor către un alt nivel de existenţă. Unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi ai Renaşterii, Michel de Montaigne a exprimat acest adevăr atunci când a spus că „omul care optează să-şi trăiască viaţa cu un scop are şansa de a o transforma în capodoperă”.

Oare în ce constă scopul unui medic? Să aducă alinare celor suferinzi, să facă orice este posibil pentru a le reda sănătatea. Care este scopul unui profesor? Să dăruiască valoare celor pe care-i instruieşte, dar mai ales, îi inspiră. În ce constă raţiunea de a fi a unui artist? Să restaureze frumuseţea într-o lume agasată de grotesc şi penibil. Ce scop are un preot? Să traducă în fapte cuvântul sacru, provocându-i pe ceilalţi să-l urmeze în căutarea unei vieţi trăite în orizontul graţiei divine. Deşi scopurile fiecăruia diferă, toţi au în comun un lucru remarcabil: viaţa trăită cu un scop, acela de a face din lume un loc mai bun. Însă nu poţi să dobândeşti sentimentul profund al scopului în viaţă dacă nu reuşeşti să-l identifici sau să-l conturezi. Dacă nu ţi-ai adresat deja întrebarea, acum este momentul potrivit: oare care este scopul meu? Eşti singurul în măsură să caute răspunsul la o astfel de interogaţie esenţială. Te avertizez însă că, pentru a găsi un răspuns satisfăcător, trebuie să-ţi explorezi profund resorturile mentale şi, mai ales, să nu-ţi ignori propriile sentimente. Pentru că, aşa cum spune Blaise Pascal, „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le înţelege”. Absenţa unui răspuns clar la o astfel de întrebare echivalează cu deruta, confuzia, înaintarea în derivă, irosirea propriilor resurse sufleteşti. Găseşte-ţi scopul sau menirea şi vei evita să rătăceşti fără noimă, precum o ambarcaţiune cu sistemul de navigaţie defect sau decalibrat! Însă trebuie să fii încredinţat că stabilirea scopului este o condiţie necesară dar nu şi suficientă în atingerea succesului dacă nu este însoţită de angajamentul faţă de scop. Angajamentul este combustibilul care te ajută să urmăreşti realizarea scopului, indiferent de dificultăţile sau neajunsurile ce pot să apară pe parcurs. Este cât se poate de adevărat că itinerariul unui om dobândeşte coordonatele pe care, într-o primă instanţă, le decid conjuncturile şi oamenii cu care acesta interacţionează. E greu de crezut că ai vreo şansă să te împotriveşti sau să te opui celor ce-ţi stabilesc cursul propriei deveniri. Ajungi să te conformezi obedient rigorilor fie ele şi prost întocmite, până într-o zi în care decizi să-ţi revendici propria autonomie.

Exerciţii de reflecţie:

Nu poţi să îţi alegi locul în care te naşti, părinţii, familia, împrejurările, însă ai şansa şi obligaţia, printr-un efort semnificativ de voinţă, să alegi ceea ce vrei să faci cu viaţa ta. Cum spune şi cunoscutul autor de literatură motivaţională, Roger Fritz, în cartea sa Fără riscuri nu există câştig, „nu putem schimba trecutul. Doar viitorul poate fi modificat… dacă suntem pregătiţi.” Trebuie să păstrezi mereu în minte faptul că, deşi nu poţi controla sau influenţa trecutul, ai misiunea de a-ţi construi cât mai frumos şi demn viitorul. Retrospectiv, ajungi la concluzia pertinentă că nimic din ceea ce ţi s-a întâmplat nu este întâmplător, ci are un rol în scenariul devenirii tale.

Priveşte cu atenţie în interiorul tău şi caută să stabileşti darurile cu care ai fost înzestrat, capacităţile pe care ai reuşit să ţi le cultivi sau pe care ai şansa de a le cultiva. Descoperă care este chemarea ta, talentul pe care îl poţi pune în slujba celorlalţi şi caută să-l transformi într-o lecţie despre performanţă şi succes.

Ce eşti dispus să faci pentru viitorul tău? Poţi alege doar să supravieţuieşti sau poţi alege să reuşeşti, să atingi succesul. Reflectează la scopul sau misiunea ta. Notează într-o agendă lucrurile care te entuziasmează, care îţi provoacă în cea mai mare măsură gândirea, voinţa şi imaginaţia. Care este culoarea visului tău sau, altfel spus, ce te vezi făcând cel mai bine în viaţă? Dacă scopul tău nu este rezultatul unei dorinţe puternice, izvorâte din resorturile profunde ale minţii tale şi nu este aliniat la un set de principii de viaţă sănătoase, şansa de a-l transforma în realitate este nesemnificativă.

Notează-ţi în agendă scopul tău. Scrierea lui îţi dă posibilitatea de a-l clarifica, de a-l gândi mai bine. Cântăreşte scopul tău. Evaluează-l astfel încât să ai certitudinea că merită să investeşti energie, timp, resurse! Dacă scopul tău merită, treci la treabă: transformă-l în obiective susţinute de activităţi cu termene de execuţie stabilite în mod realist.

 

[1]„The key to human fulfillment or happiness (eudaimonia) is living according to nature, and Stoic philosophy was based on this conception of the goal of life.” (Encyclopedia of Philosophy, vol.9, ed. Donald M. Borchert, Thomson Gale, 2006, p.254)

[2]Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom (traducere de C.I. Balmuș), Iași, 2001, p.237

[3]Călugărul care şi-a vândut Ferrari-ul, Editura Vidia (traducere din limba engleză de Patricia Cihodaru), București, 2010

[4] http://www.eiseley.org/Star_Thrower_Cook.pdf

[5]Călugărul care şi-a vândut Ferrari-ul, ed.cit., p.195

 

Despre „școala altfel”…

Acum, în debutul unei săptămâni în care școala se înscrie pe traiectoria străduințelor de a deveni altfel, îmi propun în cele ce urmează să descriu modul în care concep eu această întreprindere apărută de ceva vreme în peisajul educației formale.

Înainte de toate, ce semnificație dobândește pentru mine expresia „școala altfel”? O traduc sub forma unei săptămâni a înțelegerii, toleranței și dialogului deschis, onest, civilizat, pe teme care ar trebui să-i preocupe deopotrivă pe elevi și profesori. O concep totodată ca o săptămână a spiritului liber, creativ, a energiei și talentului angajate în slujba integrității și caracterului. Pentru că subtitlul unei astfel de perioade este acela de „a ști mai multe pentru a fi mai bun”, văd această perioadă ca o succesiune de momente în care primim invitația și oportunitatea de a fi mai atenți cu noi înșine și cu ceilalți, de a experimenta disponibilitatea și deschiderea față de o astfel de atitudine profund umană. Voi balansa raportul către cea de-a doua parte a subtitlului: …să fii mai bun… E drept că forța unui caracter nu se poate dobândi doar prin câteva sesiuni de exercițiu, oricât de încrâncenat. Principiile morale nu se învață dintr-odată, ele acționează și devin în timp, prin efort susținut și consecvent, farul ce călăuzește pe durata furtunii, reperul către un țărm mai sigur. Integritatea unui om nu este o revelație ce survine la capătul unor zile, ea cere ani de trudă, de autodisciplină, rigoare și stăpânire de sine. Privite astfel lucrurile, o săptămână de „școală altfel” în care îți propui să fii mai bun, atunci când este precedată și eventual urmată de multe alte săptămâni de grosolănie, de crasă lipsă de bun simț, își pierde eficacitatea sau veleitățile educative. Când te lași sedus, sub presiunea socialului, de modalități de trăire inautentică, de conduite grobiene, triviale sau de-a dreptul ofensatoare, o săptămână altfel nu reușește decât „performanța” unei aspirine de a vindeca o maladie incurabilă.

Îmi propun în al doilea rând, să operez o extrapolare de sens a conceptului de „școală altfel”, altfel spus să transfer noțiunea către ceilalți actori implicați în educația unui copil (cu scuza prealabilă pentru eventualele omisiuni mai mult sau mai puțin deliberate): astfel, mă văd îndreptățit să vorbesc despre o „școală altfel” sau măcar o „săptămână altfel” pentru media, pentru puterea politică, pentru părinți (o însemnată parte dintre aceștia), pentru omul din păcate mult prea obișnuit, pentru credincios, pentru dascăl, iar lista poate oricând continua…

Cum văd „săptămâna altfel” pentru presă (scrisă, audio-vizuală, mediată virtual sau de orice altă factură)? O văd angajată (măcar pentru un scurt interval de timp) într-un nefiresc dar atât de necesar efort al renunțării la idiotizare sau imbecilizare colectivă. Văd presa în această săptămână cuprinsă de regrete pentru faptul că agresează, cu torente cotidiene de dejecții, gunoaie, cvasi- și pseudoevenimente închegate ad-hoc sau sub imperiul profitului, decența și pudoarea unui public deja slăbit și vulnerabil. Concep o săptămână în care cei ce-și spun cu emfază profesioniști ai televizualului renunță la modul exclusiv comercial de a-și structura agenda, abdică măcar un moment de la obsesiva preocupare a profitului cu orice chip și orice preț. Îi văd cum trudesc să învețe gustul atât de rafinat al decenței, al discreției și echilibrului. Iar dacă tabloul nu a dobândit suficientă idealitate, îmi asum libertatea de a crește miza: văd presa cuprinsă de nevoia acută a educării publicului, de ambiția de a-l dezvăța de voluptatea sadică a derizoriului, urâțeniei, răutății, minciunii și grotescului. Cum – vor întreba adepții pragmatismului cinic – cum pot aduce profit lucrurile frumoase, bune, adevărate? Și le-aș răspunde (deloc nefiresc) printr-o întrebare: cum reușesc să doarmă dar mai ales cum își adorm copiii când știu că zilnic conferă traumei, abuzului, violenței și sexualității statutul de normalitate? Aruncă zilnic asupra copiilor și tinerilor cele mai toxice ingrediente, ambalate abil în leacuri pentru plictis sau monotonie. Într-o astfel de lumină, cât de eficiente mai pot fi eforturile din „școala altfel”?

Propun o „școală altfel” pentru puterea politică românească, pe durata căreia să renunțe la invective, la spectacol de circ și nonșalantă desfășurare de artificii în favoarea unui efort concertat pentru scoaterea lumii românești din marasmul profund în care se complace. O astfel de săptămână altfel ar însemna ca actorii scenei politice să învețe motivul real pentru care au ajuns să stăpânească un rol vremelnic pe scara ierarhică a societății: să servești, să-ți aduci contribuția. Dreptul de a conduce, dobândit prin mecanisme mai mult sau mai puțin oneste, nu este deloc un privilegiu personal sau de grup, ci este mai curând o obligație și o responsabilitate. Întreb pe cei în cauză: este posibilă o „școală altfel” a politicii românești? Pentru că, în ceea ce mă privește, dacă ar fi să pledez pentru o astfel de școală, aș intitula-o simplu școala onestității. Nu practic politica (din păcate), dar dacă ar fi să ader la vreo ideologie, aceasta ar purta un nume simplu: ideologia sincerității și a corectitudinii. Aș refuza să adopt algoritmul cinic devenit monedă curentă în politică: „eu (cel care conduce) câștig, în timp ce tu (cel condus) pierzi”. Deviza unei astfel de școli altfel pentru politica românească ar fi probabil: să abandonăm egoismul nostru constitutiv pentru a ne pune cu adevărat în slujba celorlalți.

Cred că s-ar impune instituirea unei săptămâni altfel și pentru părinți, mai ales pentru aceia care, confiscați de grija traiului zilnic sau, deopotrivă, absorbiți de accesul rapid la prosperitate, ignoră deliberat sau inconștient educația și formarea propriilor copii. Oare un telefon mai scump sau o mașină mai puternică sunt în măsură să compenseze dialogul, înțelegerea, grija sinceră și atenția caldă față de devenirea propriului vlăstar? Într-o astfel de săptămână pentru părinți ar trebui să redescoperim responsabilitățile pe care le implică profesia de părinte, să conștientizăm că a fi părinte nu este deloc un dat, ci o îndeletnicire nobilă, o misiune care ne situează, prin rolul pe care îl avem în devenirea copiilor noștri, în vecinătatea sacrului. Ca părinte, ești parte din destinul copilului tău, iar reușita lui ca om sau, din păcate eșecul lui, ți se datorează într-o destul de însemnată măsură. În școala altfel, îi invit cu respect pe părinți să mediteze la următoarea formulare: educația unui copil nu are de-a face cu suma de bani sau setul de bunuri pe care le poți oferi, ca părinte, ci mai curând cu suma de calități și setul de valori pe care i le poți transmite sau dezvolta.

O categorie aparte ce ar putea cu siguranță să facă obiectul unei „școli altfel” îi include pe cei care formează, din păcate, tribul prădătorilor urbani sau rurali, exemplare impresionante prin statură, ce-și etalează forța corpurilor, dar ignoră sau neglijează puterea vitală a minții și a caracterului. Acestora ar trebui să li se reamintească un adevăr istoric: superioritatea nu mai este demult privilegiul exclusiv al forței fizice, al testosteronului cultivat eruptiv în săli de cosmetizare corporală, în detrimentul unor ședințe de fitness cerebral sau ajustare intelectuală. Superioritatea pe care o revendică societatea cunoașterii în care trăim trebuie recalibrată mai curând pe direcția rafinamentului dat de politețe, bun-simț și respect față de sine și față de semeni. Pentru cei care sfidează orice convenții în trafic, în viața de zi cu zi, pentru cei care înjură voluptos, lovesc fără menajamente, jignesc sau ucid cu cruzime, pentru toți aceștia și mulți alții în fața cărora memoria se dovedește a fi neputincioasă, ar trebui inventată o „școală altfel” a cărei formulă miraculoasă mi-e încă străină.

Din inventarul candidaților la „școala altfel” nu ar trebui omisă categoria credincioșilor, dar mai ales a acelora care își amintesc destul de rar faptul că există suficient loc sub soare pentru toți ce-i servesc celui atotputernic. Lecția unei astfel de școli s-ar putea sintetiza astfel: este mult mai important și mai sănătos pentru suflet să-ți faci griji pentru cum, cât și de ce te rogi decât să urmărești în ce mod, cât de frecvent sau ce motivații animă rugăciunile semenului tău. Toleranța și respectul față de alte forme de experiență religioasă reprezintă una dintre amprentele sigure ale spiritului educat. Pe când credința religioasă grefată pe incultură naște rar sau deloc candidați la sfințenie, însă mult mai frecvent generează monstruozitate, fanatism și violență gratuită. Decența, moderația în manifestările credinței religioase constituie atribute ale civilizației fără de care riscăm alunecarea într-o eră a barbariei bigote.

În privința unei săptămâni altfel pentru dascăli cred că ar fi oportun să dăruiesc elevilor mei, unii dintre ei destul de exersați în arta scrisului, privilegiul de a scrie despre aceasta. Mă rezum doar la a reînnoi o convingere față de mine însumi: cred în exercitarea cu pasiune și entuziasm a acestei profesii, cred în menirea și valoarea ei. Îmi declar respectul profund față de cei care nu renunță la truda lor zilnică pentru a schimba în bine viețile celor ce le sunt încredințați spre educare. Pe ei, pe acești călători și totodată călăuze întru cunoaștere, îi invit să-și amintească în această săptămână altfel că, deși nu sunt respectați cât ar trebui de cei ce ignoră valoarea și importanța educației, misiunea lor se numără printre cele mai nobile. Sunt destul de puține profesii care o pot echivala ca importanță și responsabilitate pe cea practicată de ei, iar dacă pare lipsit de modestie, aș întreba un părinte cui și-ar încredința copilul pentru a fi educat. Societatea devalorizează cele mai importante profesii, cele care conferă valoare unui om, însă darurile pe care le oferă un dascăl sunt neprețuite.

Da, este imperios să existe o „școală altfel” însă atâta timp cât ea rămâne închisă, izolată, sigilată în perimetrul școlii, ea riscă să nu-și atingă deloc sau prea puțin obiectivele. O astfel de întreprindere poate fi, cel mult, simptomul firav al unor intenții reformatoare. Iată de ce pledez pentru o „școală altfel” extinsă la nivelul societății românești, o școală în care să ne concentrăm gândurile, vorbele dar mai ales faptele în jurul unor valori esențiale, a unor principii și direcții de conduită. Fără încercarea de a influența printr-o astfel de întreprindere structurile de profunzime ale celorlalte categorii ce formează arhitectura mentalului nostru colectiv, „școala altfel” riscă să rămână doar o inițiativă insulară, vulnerabilă la ineficacitate.

Vreau ca la finalul acestor considerații să dăruiesc elevilor mei câteva îndemnuri (și tot atâtea provocări) cu care să-și încerce mintea pe parcursul acestor zile din „școala altfel”:

  • Fii întotdeauna consecvent în gânduri, în vorbe, în fapte și în obiceiuri. Congruența acestor expresii ale personalității tale te va transforma într-un om valoros, de încredere și, ca o consecință firească, îți va aduce respectul celorlalți!
  • Caută să-ți aduci contribuția la bunăstarea semenilor tăi: amintește-ți că doar oamenii mici la suflet nu pot privi dincolo de propria bunăstare sau obsesie pentru prosperitate. Oamenii cu adevărat mari își găsesc bucuria în bucuriile pe care sunt capabili să le dăruiască altora. Ajută-i pe ceilalți să fie mai buni, să progreseze – bunătatea și progresul lor se vor răsfrânge invariabil asupra ta!
  • Transformă fiecare zi într-o experiență de învățare, într-o lucrare, o misiune, o sarcină de îndeplinit! Ascultă, privește, citește, învață! Nimic nu va rămâne la fel în persoana ta o dată ce ai început să experimentezi febra căutărilor, seducția descoperirii. Dar nu uita totodată să te adăpostești de otrăvuri, să te imunizezi în fața toxinelor ce-ți corup spiritul, îți murdăresc cugetul și simțirea.
  • Convinge-te că buna-înțelegere, prietenia autentică, atenția sinceră față de ceilalți este cea mai bună strategie de a dobândi succesul și de a trăi o viață împlinită. Încearcă să fii bun și generos cu fiecare om, dar mai ales cu cei care nu-ți pot întoarce binele făcut și cu cei care nu pot reacționa la răul care li se întâmplă.
  • Zidește-ți un refugiu pentru zilele grele, pentru dificultăți și clipe de întuneric. Fă-ți o rezervă de trăiri și impresii remarcabile! Caută să îți îngrijești refugiul alimentându-l zilnic cu gânduri frumoase, cu cuvinte de înțelepciune menite a te servi atunci când furtuna va încerca să te izgonească din tine însuți.
  • Fii recunoscător în fiecare zi din această săptămână (și din restul celor care îți vor mai fi îngăduite sub soare) pentru tot ceea ce însemni și ceea ce ai: sănătate, familie, prieteni… Nu uita că recunoștința este deopotrivă cheia acceptării senine a prezentului dar, mai ales, cheia reușitelor viitoare.

Să experimentezi întunericul…

Întâi trebuie să cunoști bine întunericul ca să poți aprecia lumina” (Madeline L’Engle)

Există oameni care la un moment dat, cu sau fără voia lor, devin protagoniștii unor călătorii prin infern, oameni care ajung să resimtă într-un mod dureros și copleșitor seducția întunericului. Pe parcursul unor astfel de descinderi în abisul propriilor frământări, ființa lor devine obiectul cutremurării. Echilibrul interior este amenințat de disoluție sau, dimpotrivă, dobândește resurse care-l fortifică și-l îmbogățesc semnificativ. Cert este faptul că la capătul unor astfel de experiențe situate pe marginea dezolării, omul dobândește șansa de a se descoperi pe sine mai puternic, mai bun, mai înțelegător, altfel spus, dobândește șansa reîntâlnirii cu el însuși. La capătul unor astfel de experiențe, omul poate să rostească formula izbăvitoare Et in Inferno ego!… și am supraviețuit…

Se spune că vârfurile munților, crestele abrupte și inaccesibile reprezintă surse autentice de inspirație însă cred că mai importante decât acestea sunt văile adânci, prăpăstiile, cele care ajung să-l maturizeze pe cel care le traversează cu temeritate. Viața nu înseamnă nici pe departe o succesiune de clipe aurite, fericite, în care simți în ceafă respirația caldă a divinului, ca o mângăiere de părinte. Mai curând, grația și generozitatea lui Dumnezeu se strecoară printre neliniștile omului, printre clipele lui de confuzie și derută dizolvantă, precum apa printre pietrele unui râu de munte. Fericirea ajunge să fie savurată intens doar pe ruinele propriilor neputințe, căderi, experiențe-limită… Contrastul ajunge să potențeze fericirea, să o lumineze, așa cum tonurile intense, pregnante transferă ceva din încărcătura lor celor palide, vagi, estompate.

Indiferent de binecuvântările ce se revarsă în torente asupra ta sau de întunericul ce ajunge să te locuiască, trebuie să fii dispus să trăiești totul la intensități maximale, să strivești clipa în palme cu pasiune, însuflețire și entuziasm, dar mai ales, să nu uiți ce înseamnă să trăiești frumos. Momentele de încercări și clipele de întuneric pot fi, în cele din urmă, tot atâtea călătorii inițiatice de-a lungul cărora te fortifici sufletește, astfel încât să poți continua, să te ridici și să mergi mai departe. Peregrinările prin labirint, rătăcirile, adăstările, căderile, toate au rostul lor: îți pun la încercare limitele, te ajută să privești dincolo de ceea ce ești, să scrutezi cine și ce poți deveni. Vremurile grele sunt creuzetul în care se pregătesc în taină, neștiute de nimeni, cele mai frumoase experiențe de viață, cele mai prolifice perioade de dezvoltare. Totul este să înveți din căderile tale, să nu renunți, să nu abandonezi, să refuzi capitularea. Totul este să știi că, deși ești pus la pământ pentru o vreme, lovit și îngenuncheat, nu ești condamnat sau zdrobit iremediabil. Cele mai întunecate nopți lasă locul celor mai frumoase zile. Iar la capătul unei perioade în care nu ai întâlnit decât pământul zvântat de frământări și ai gustat cenușa neputinței, atunci când ajungi în cele din urmă să-ți înalți privirea, vei constata că albastrul cerului este cu mult mai albastru. Și-atunci vei ajunge poate să-ți spui că, în tot acest timp, Cerul nu te-a uitat, ci doar s-a ascuns de privirea ta pentru o vreme precum un loc de refugiu și calm s-a pierdut pentru o vreme într-o furtună. Să ai curajul de a traversa fiecare deșert pe care viața ți-l va pune în cale fără să te lași înghițit de nisipuri!