„Avem tot ce ne trebuie ca să fim fericiți, dar nu suntem fericiți. Ceva ne lipsește. M-am uitat în jurul meu și mi-am dat seama că lipsesc tocmai cărțile, la a căror ardere am contribuit din plin (…) poate că în cărți se află izbăvirea!”
(Ray Bradbury)[1]
În cunoscutul său roman Fahrenheit 451, autorul american Ray Bradbury transpune, într-un scenariu distopic fascinant, teama sa obsesivă cu privire la o lume din care cartea lipsește, litera scrisă este incontestabil prohibită iar „distrugerea minții ca entitate întipărită în materie”[2] devine scopul suprem al cenzurii. Cu multe secole mai devreme, Platon, artizanul entuziast al utopiei filosofice, considera, în dialogul intitulat Phaidros (274 b – 277 a), că „scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte”[3]. Legătura dintre cele două figuri emblematice ale culturii universale, oricât de diferite la o primă vedere, este legitimă în măsura în care atrag deopotrivă atenția asupra condiției problematice a literei scrise și, ca o consecință firească, asupra bibliotecii ca depozitar prin excelență al culturii tipărite. Este firesc să ne întrebăm astăzi, în era dezvoltării explozive a tehnologiilor digitale, în ce măsură cartea, în forma ei clasică, printată, mai rămâne un vehicul cultural de actualitate sau, dimpotrivă, constituie o realitate desuetă, defunctă chiar. La fel de firesc este să ne întrebăm în ce măsură bibliotecile sunt astăzi spații condamnate la o dispariție iminentă sau, în cel mai fericit caz, promisiuni ale unei resemnificări dorite dar incerte a rolului pe care îl îndeplinesc în comunitate.
Premisa de la care plec, în considerațiile de față, este aceea că spațiul bibliotecii generează o suită de experiențe cognitive extraordinare, fiind mediul ideal pentru gândirea care se pune în mișcare în urma unui autentic primum movens[4] al reflecției. Indiferent dacă este vorba despre interiorul modest al bibliotecilor sătești sau despre rafinamentul copleșitor al unei instituții universitare, spațiul împânzit cu volume oferă celui curios oportunitatea unei adevărate revelații. Prin ordinea sacră a liniștii, lumina filtrată sau, dimpotrivă, calculat distribuită, prin atmosfera pătrunsă de un miros aparte și obiectele de mobilier învechite sau noi și strălucitoare, perimetrul locuit de nesfârșitele rânduri cu cărți închide în el tentația inevitabilă a evadării din realitate, seducția călătoriei în universul gândirii și al imaginației. Sau, după cum atât de expresiv o imaginează Thomas Wolfe, în romanul său Of Time and the River – A Legend of Man’s Hunger in his Youth, biblioteca pare să fie arealul de vânătoare al omului ce se aruncă febril în vârtejul căutărilor, abandonând voluntar echilibrul interior, trăind o experiență sfâșietoare, echivalentă cu însăși delirul sau nebunia, un „teribil desfrâu al cărților” ce zdrobește orice liniște: „Acum el răscolește precum un prădător nocturn stivele din bibliotecă, smulgând cărțile din miile de rafturi și devorându-le precum un nebun. Gândul la aceste mulțimi nesfârșite de cărți îl înnebunește: cu cât citește mai mult, cu atât pare să cunoască mai puțin, cu cât este mai consistent numărul cărților citite, cu atât este mai mare numărul celor pe care nu va reuși să le citească vreodată. Citește precum un nebun, sute, mii, zeci de mii de cărți… Gândul că alte și alte cărți îl așteaptă îi sfâșie inima pentru totodeauna. Se imaginează rupând măruntaiele cărților cum le-ai smulge pe acelea ale unei păsări.”[5] Cărțile sunt obiectele care mediază această pierdere, contradictoriul salt ontologic, transcenderea universului vizibil către ceea ce, fideli textului platonician, am putea numi kosmos noetos[6]. Deși autorul britanic Samuel Johnson ne invită să credem că inutilitatea speranțelor omenești se face resimțită cel mai acut într-o bibliotecă, îmi place totuși să concep depozitul de cărți și periodice sub forma unui topos al credinței într-o lume mai bună, purificată prin cunoaștere și cultură. Mai mult, sedus de metaforă, îmi imaginez biblioteca sub forma unei „păduri cognitive”, plină de cărări și labirinturi întortocheate, cu luminișuri surprinzătoare și hățișuri ce te pot confisca iremediabil. Cât de frumos este ca, măcar din când în când, să te abandonezi, rătăcirii prin desișul de pagini și litere, însoțit de spectrele numeroșilor autori precum altădată Dante în peregrinările lui submundane.
Bibliotecile pot constitui, în era galopului infomațional, refugiul perfect în fața anonimatului și inautenticității, a impersonalului se.. (se spune sau se crede că..) la care ne condamnă lumea din jur, sanctuarul celor care, din când în când, suferă un deficit de realitate, al celor etichetați ca fiind inadecvați sau atipici pentru că pierd încleștarea cu cinismul statu-quo[7]-ului social. Dacă teatrul lumii constrânge de multe ori persoana[8] la o abundență de roluri, fuga din fața propriului sine, capitularea în fața alienării sau a inautenticității, biblioteca îți redă șansa reîntâlnirii salvatoare cu tine însuți, cu propria esență de ființă-întrebătoare, cum o numește Martin Heidegger. Sanctuar al liniștii, templu al regăsirii sinelui, biblioteca este un fel de ashram[9] în care spațiul și timpul profan se suspendă, dobândind mult râvnitul privilegiu al sacralității. Dacă ne imaginăm paradisul ca pe o bibliotecă, atunci este firesc să ne întrebăm: ce sunt bibliotecarii? Îndrăznesc să cred că ei sunt un fel de îngeri păzitori ai mirărilor și curiozităților noastre, negociatorii neliniștilor pe care le resimțim în fața realității, comercianți de speranțe și iluzii. Bibliotecile sunt precum acele săli cu oglinzi de diferite dimensiuni în care fiecare dintre noi se oglindește pe măsura staturii lui interioare, mai firavă sau mai robustă intelectual. Jorge Luis Borges spune într-un loc că absurdul, nonsensul e regulă în bibliotecă, în timp ce raționalul, oricât de umil, este excepția. Oare nu înseamnă asta că în bibliotecă orice gând este posibil, orice idee, oricât de îndrăzneață ar fi, este binevenită? „În bibliotecă, cititorul se trezește din visul comuniunii cu o singură carte, devine conștient de materialitatea cuvintelor provocată de numărul volumelor adunate, de sunetul paginilor întoarse și al coperților mângâiate, de mirosul extrem al cărților adunate laolaltă în număr copleșitor.”[10] Este fascinantă experiența fizică, palpabilă a cărților, modul în care cuvintele capătă materialitate, devin consistente, litera scrisă începe să-și exercite propria forță gravitațională, în timp ce forța de atracție reală pare să se suspende. În acest univers al valorilor perene ghidat de gravitația cunoașterii, se instituie cu totul alte legi decât cele ale fizicii, acționează alți vectori. „Experiența fizicalității cărților este mai puternic resimțită într-o bibliotecă mare, acolo unde este adunată o cantitate semnificativă de cuvinte scrise ce par să exercite o gravitație proprie.”[11] Deși gravitația sau forța manifestată de cărțile reunite pe rafturi nu îți oferă neapărat șansa de a eluda legile fizicii, totuși dobândești, prin exercițiul lecturii și al reflecției, aptitudinea de a înțelege și de a folosi în propriul avantaj necesitățile lumii înconjurătoare. La limită, bibliotecile operează o adevărată mutație de factură ontologică, substituind realul cu irealul și invers: lumea cărților se materializează sub presiunea exercitată de curiozitatea cititorilor în timp ce lumea exterioară se dematerializează, își pierde consistența. Fără biblioteci – spune într-un loc Ray Bradbury – nu avem nimic, nici trecut, nici viitor, suntem prizonierii unui permanent hic et nunc ce riscă să ne livreze dacă nu neantului, disoluției, cel puțin animalității. Biblioteca poate fi concepută nu doar ca un teritoriu al reîntâlnirii sau al regăsirii sinelui, ci totodată sub forma unei veritabile terra firma[12] a dialogului, a conversației cu oameni ce aparțin altor timpuri și spații, o întâlnire cu Celălalt în instanțierea lui absolută. „Biblioteca, în special una de mare anvergură, nu este doar o simplă vitrină de curiozități, ea este o lume, finită și infinită în aceeași măsură, însă plină cu secrete. Precum o lume, ea are schimbările și anotimpurile ei care contrazic stabilitatea pe care o implică rafturile ordonate de cărți.”[13] Din această perspectivă, bibliotecarul devine atât echivalentul interpretului, al mediatorului, cât și al celui care, prin eforturile lui, se străduiește să asigure ordinea paradoxală a acestui haos livresc și deopotrivă ideatic. El este călăuza dăruită cu virtuțile expertizei sau, cel puțin, navigatorul înzestrat cu mai multă experiență ce îi ghidează pe cititori și bibliofili în oceanul atât de vast, copleșitor, de multe ori deconcertant al lecturilor. „Smulse de sub gravitația exercitată de dorințele cititorilor, cărțile se revarsă în interiorul și în afara bibliotecii precum valurile. (…) Biblioteca este un corp iar paginile cărților stau strânse laolaltă precum organele stau ascunse în întuneric.”[14]
Sunt astăzi bibliotecile în pericol? Pentru a căuta un răspuns apelez la deja consacratul și de multe ori contestatul argument al autorității. „Bibliotecile sunt astăzi în pericol pentru că am uitat cât de importante sunt. În era lui Google și Amazon, cei care dispun de mijloace suficiente pot accesa informații cu mai mare ușurință și viteză decât a fost vreodată posibil. Ca o consecință, în metropolele și orașele din întreaga lume izbucnesc dezbateri aprinse în fiecare an, atunci când se fac previziuni bugetare, cu privire la rolul bibliotecilor în era digitală, despre necesitatea lor.”[15] Nimeni nu contestă faptul că nevoia de acces la informație nu a fost niciodată mai mare decât cea pe care omul o resimte din plin astăzi.[16] Totuși această necesitate, adevărată bulimie sau „boală informațională”[17], dobândește riscuri deloc neglijabile, cum ar fi confuzia, împrăștierea sau disiparea atenției, atrofierea puterii de concentrare, diluarea până la dispariție a simțului critic, incapacitatea de a distinge între ceea ce merită să facă obiectul interesului nostru și ceea ce poate fi lăsat deoparte, indistincția dintre esențial și accesoriu. În era digitală, bibliotecile se găsesc într-o stare de proces, de flux, o stare ce nu se diferențiază prea mult de starea de criză, nu doar din perspectivă instituțională, dar și din perspectiva cărților pe care le conțin, le păstrează și le popularizează, o criză a literei scrise.[18] Se pierd spații, dispar fonduri necesare achiziționării de cărți și volume prețioase. Ne confruntăm cu pierderea sau extincția unei lumi. Precum în Alexandria de după epoca lui Aristotel sau în universitățile și mănăstirile Renașterii timpurii (…) cuvântul se schimbă în modurile lui, tinde tot mai mult să se reducă la pixeli și biți în loc de cerneală și hârtie.[19] Criza instituțională, politică, socială sau de orice altă natură pare să afecteze resorturile profunde ale bibliotecii, principiul sau însăși rațiunea existenței sale. Rafturile unei biblioteci par să fie astăzi locul unde cărțile se retrag pentru a muri. Cărțile dispar în toata splendoarea lor mistificatoare.[20] Iată de unde necesitatea de a conștientiza această amenințare, de a-i asigura vizibilitatea în mediul academic și neacademic și, astfel, de a încerca o eventuală atenuare a consecințelor ei nefaste.
După cum spune o tradiție rabinică uitată, atunci când cărțile mor, spiritul lor transcende vizibilul, se ascunde în paradis, în timp ce învelișul lor fizic, concret, dispare în ceea ce se numește genizah, un fel de depozit aflat în interiorul sinagogii sau chiar al cimitirului. Uitată, litera scrisă se retrage în muțenia ei celestă, lăsându-ne pradă unui abandon teluric alienant, hiper- și ultratehnologic, un fel de second (-hand) life. Și dacă tot l-am invocat pe Samuel Johnson în debutul acestor reflecții, voi încheia, mai puțin obișnuit, cu o recomandare pe care acesta o adresează tinerilor: „purtați cu voi, în buzunare, oriunde veți merge, câte o carte! Pentru ca atunci când găsiți puțin timp liber sau pur și simplu nu aveți altceva mai bun de făcut, să citiți măcar câteva rânduri.”[21] Cât despre biblioteci, obiectul rândurilor de față, îmi asum convingerea optimistă că acestea nu vor dispărea sub asaltul digitalizării frenetice, ci mai curând vor suporta o mutație, o transfigurare, o resemnificare în funcțiile și statutul lor social. Într-un ev al excesului de zgomot promovat cu agresivitate în mediul on-line, al risipei încurajate abil din rațiuni economice și al agitației derutante menite a crește vulnerabilitatea și dependența, bibliotecile și bibliotecarii au o responsabilitate sau, dacă expresia nu deranjează, o menire sacră. Rolul lor este acela de a se deschide către comunitate, lansând – prin acțiuni, proiecte și programe specifice – invitația către cultură și cunoaștere. Iar dacă Google ne ademenește, precum cântecul amețitor al sirenei, prin abundența deconcertantă de date și informații, de biți și megabiți, e bine ca, măcar din când în când, să ne oferim un binemeritat răgaz, o conectare fie și temporară la izvorul serenității. Într-un astfel de moment, în perimetrul senin al bibliotecii, avem șansa izbăvitoare a reîntâlnii cu noi înșine și totodată oportunitatea salvatoare a dialogului prolific cu alteritatea. Cât despre cărțile tipărite, cu aerul lor vetust și oricât de anacronic, să încercăm ca, prin interesul nostru onest, să le împiedicăm disoluția. Căci așa, cum spune undeva un gând frumos, zeii mor numai atunci când oamenii îi uită…
Bibliografie:
- Battles, Mathew (2003). Library, an unquiet history, New York, London: W.W.Northon&Company.
- Ray Bradbury (2013). Fahrenheit 451, Petre Solomon, București: Editura Paladin.
- Hiner, Kristi, (2001). Bradbury’s Fahrenheit 451, New York: Hungry Minds Inc.
- Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson (1845). London, Henry G. Bohn.
- Palfrey, John (2015). Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books.
- Platon, Opere (1983). vol. IV, București: Editura Științifică și Enciclopedică.
[1] Ray Bradbury, Fahrenheit 451, (trad. Petre Solomon), Editura Paladin, București, 2013, p.89.
[2] Kristi Hiner, Bradbury’s Fahrenheit 451, Hungry Minds Inc., New York, 2001, p.8.
[3] Platon, „Phaidros”, în Opere, vol. IV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.485.
[4] expresie latină care desemnează, conform tradiției scolastice, cauza primă, primul impuls care pune în mișcare lucrurile fără a fi el însuși mișcat de ceva (cf. http://www.thefreedictionary.com/Primum+movens).
[5] Thomas Wolfe, Of Time and the River – A Legend of Man’s Hunger in his Youth, roman accesibil, în limba engleză, la adresa http://gutenberg.net.au/ebooks03/0301021h.html.
[6] universul inteligibil al Formelor sau Ideilor, inaccesibil și totodată opus lumii sensibile, accesibilă cu ajutorul simțurilor
http://www.dictionaryofspiritualterms.com/public/Glossaries/terms.aspx?ID=317
[7] stare sau situație de fapt (cf. https://dexonline.ro/definitie/statu-quo).
[8] termenul persona provine din limba etruscă și înseamnă „om cu mască”; în opera lui Carl Gustav Jung, de pildă, conceptul desemnează „masca” pe care omul o arată celorlalți și care îi permite să se adapteze lumii înconjurătoare, aflată adesea în conflict cu adevărata lui personalitate sau adevăratul lui caracter.
[9] loc de retragere, de meditație (cf. https://www.merriam-webster.com/dictionary/ashram).
[10] Mathew Battles, Library, an unquiet history, W.W.Northon&Company, NY, London, p.8.
[11] Ibidem, p.8.
[12] pământ stabil, întindere de uscat (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Terra_firma).
[13] Mathew Battles, op.cit., p.9.
[14] Ibidem, p.9.
[15] John Palfrey, BiblioTech. Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books, 2015, p.7.
[16] Ibidem, p.13.
[17] Kristi Hiner, op.cit., p.9.
[18] Mathew Battles, op.cit., p.107.
[19] Ibidem, pp.107-108.
[20] Ibidem, p.108.
[21] Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson, London, Henry G. Bohn, 1845, p.18.
Zwischen uns sei Wahrheit! 