Câteva gânduri despre itinerarii montane și călătorii interioare…

Călătoriile constituie pentru mine pretextul unor itinerarii spirituale uluitoare, echivalentul unor autentice căutări şi eventuale regăsiri de sine. Indiferent dacă este vorba despre pelerinaj, hoinăreala provocată spontan sau voiajul pregătit în cele mai mici detalii, călătoriile reprezintă escale în spaţiu şi timp de o bogăție extraordinară  în plan cognitiv, cultural și spiritual. De altfel, educaţia unui om, formarea armonioasă a personalităţii acestuia, a fost concepută, într-o perioadă îndelungată a istoriei, drept un  compositum între un timp al instruirii sau uceniciei (lecturii) şi un timp al călătoriei. Nu cred că este deloc o exagerare să admiți că educaţia presupune – pe lângă orele de studiu pătrunse de eforturile individuale sau de cele călăuzite de un magistru – călătoriile, excursiile, ieșirile în natură, abandonul universului familiar în favoarea explorării și descoperirii. Redusă numai la studiu, educaţia riscă să devină o întreprindere incompletă, inadecvată, cu finalități incerte sau provizorii. Îmi amintesc de prima mea peregrinare în munţi, survenită la capătul a două săptămâni de trudă. Întrucât aveam nevoie de banii necesari călătoriei am acceptat să manevrez zilnic, alături de doi prieteni, grămezile de paie de la o fermă din marginea orașului. Pe o caniculă ucigătoare, am descărcat șiruri interminabile de baloți dintr-o remorcă și i-am ordonat într-o hală ticsită cu un praf consistent ce transforma fiecare respirație într-un efort supraomenesc. Pentru ca experiența agricolă să fie deplină, în tot acest timp, roiuri dezarmante de insecte, trezite la viață de supliciul titanilor deznădăjduiți, se străduiau cu încrâncenare să se înfrupte din sângele nostru. Înclin să cred că tocmai orele acelea de muncă asiduă, de luptă cu praful şi de rezistență îndârjită în fața vietăţilor hematofage au transformat călătoria ce a urmat într-o aventură formidabilă, înscriind-o pe lista candidaților la cele mai reuşite peregrinări montane.

Călătoriile în munţi mi-au oferit cele mai frumoase şi autentice lecţii, beneficiile educative ale muntelui fiind pentru mine indubitabile. În primul rând, în munţi am învăţat să-mi cunosc propriile limite, atât fizice, cât şi sufleteşti, mi-am explorat propria lume interioară, m-am căutat şi, uneori, m-am reîntâlnit cu mine însumi, printr-un ocol legitim, succint sau prelungit, prin exterioritate. Cunoaşterea de sine este, într-un fel, „filtrată” de peisajele montane, astfel încât, la capătul itinerariului exterior, ai şansa de a-ţi revela interioritatea, fortificată, convingătoare, sigură. Îmi revin în minte, în acest loc, cuvintele lui Constantin Noica, maestrul de la Păltiniş, cel care admitea cu sinceritate că, atunci când întâmpini o dificultate sau te afli în faţa unei probleme, trebuie să urci un deal sau un munte. Voinţa de a înfrunta înălţimile, dincolo de solicitarea evidentă a resurselor fizice de care dispui, te ajută să-ţi accepţi vulnerabilitatea, limitele, dar mai ales îţi dă puterea de a-ţi împinge cât mai departe frontierele propriilor neputinţe, pentru a găsi soluţia izbăvitoare. Numai în faţa spectacolului grandios al muntelui, trăieşti ceea ce psihologii numesc ambivalenţă afectivă: te simţi deopotrivă insignifiant, nesemnificativ, copleşit de verticalitate, totodată stăpân, învingător, cuceritor al unui spaţiu care-şi refuză capitularea, cedând doar în faţa unui efortului celor temerari şi puternici.

În al doilea rând, dincolo de privilegiul cunoaşterii de sine, muntele mi-a oferit şansa unei lecţii de conştiinţă şi responsabilitate civică, de compasiune şi întrajutorare. Alături de unul sau mai mulţi tovarăşi de drum, am conştientizat că viaţa fiecăruia îi aparţine în aceeaşi măsură în care aparţine şi celorlalţi. Umăr lângă umăr, printre eforturi care îţi taie respiraţia, constaţi că trebuie să fii pregătit să-l ajuţi pe celălalt, să-i întinzi un braţ ferm, să-l întâmpini fără rezerve cu încurajări şi vorbe care-l ajută să progreseze. Suprema ta datorie, obligaţia ta de conştiinţă devine în astfel de împrejurări sprijinul sincer şi dezinteresat al aproapelui. Muntele nu iartă manifestările egoiste, care, mai devreme sau mai târziu, se întorc cu tăria unei lovituri de bumerang. În orice călătorie în mijlocul naturii, planificată îndelung sau rezultată dintr-un entuziasm spontan, trebuie să fii dispus să oferi fără a aştepta nimic în schimb, fără a revendica nimic, doar cu încrederea nedeclarată că şi celălalt, în circumstanţe similare, ar fi dispus să facă la fel pentru tine. Iată de ce, în munţi se leagă prietenii care transcend însăşi viaţa, amiciţii care sfidează timpul şi devenirea, deşi sunt zămislite în doar câteva zile de peregrinări şi tot atâtea nopţi forjate în lumina aspră a focului de tabără.

În al treilea rând, muntele mi-a oferit lecţia responsabilităţii şi a respectului cuvenit faţă de mediul înconjurător. Chiar şi atunci când eşti echipat doar cu rudimente de cultură ecologică, chiar şi fără să fii un expert, constaţi că locurile pe care le întâlneşti au nevoie de grija şi atenţia ta. Pentru că nu de puţine ori cinismul şi nepăsarea lasă amprente adânci în fizionomia de un farmec inegalabil a munţilor. Îţi doreşti atunci să poţi opera o incizie în fibra profundă a semenilor tăi, pentru a localiza ţesuturile compromise, şi în urma unui exerciţiu miraculos de ecologie interioară, să restaurezi omul în fresca respectului faţă de mediul pe care-l populează. În astfel de momente, amestec bizar de frustrare şi dispreţ, îţi adresezi întrebări esenţiale despre resorturile nepăsării şi cinismului, despre indolenţa ce îmbracă forma grotescă a unui atac orchestrat furibund la adresa templului naturii. În astfel de momente, încerci să te salvezi în credinţa sau măcar în nostalgia unui paradis pierdut dar care poate fi, dacă nu regăsit, cel puţin reconstruit din ruine. Îţi vine în minte gândul consolator că Supremul Arhitect a dăruit cândva creaturii Sale mediul pentru ca acesta din urmă să-l îngrijească şi să-l stăpânească în mod responsabil. Îţi spui că poate nu este prea târziu ca această casă a lumii, templu magnific al dumnezeirii, să redevină ceea ce a fost cândva: un pretext pentru ca omul să-şi cerceteze înţelesurile şi rostul în lume, un context în care omul să-şi revendice statutul demn, un text căruia omul, ca lector atent, să-i admire măreţia şi frumuseţea. Muntele m-a învăţat că trebuie să-ţi fixezi un ritm care să-ţi permită o dozare optimă a efortului astfel încât să nu înaintezi nici prea repede, ratând astfel farmecul peisajului, nici prea încet, riscând astfel să nu ajungi la timp acolo unde ţi-ai propus. Marele înţelept Confucius avea dreptate atunci când spunea că, în viaţă, „nu contează cât de încet mergi atâta vreme cât nu te opreşti”. O altă lecţie importantă pe care muntele mi-a oferit-o este aceea că, după ce ţi-ai stabilit clar scopul, trebuie să priveşti întotdeauna în sus, acolo unde se află vârful, însă nu atât de sus încât să pierzi din vedere ceea ce se găseşte în jurul tău: fie frumuseţea peisajului, fie pericolele care pot să survină pe serpentine ce urcă sau coboară în vecinătatea marginilor abrupte. Am întâlnit cândva o poveste într-un volum al lui John C. Maxwell, despre un turist britanic ce a hotărât să urce pe Mont Blanc. Şi-a luat cu el tot felul de lucruri pe care ghidul le-a considerat inutile: o pătură mare şi grea, o duzină de bucăţi mari de caşcaval franţuzesc, o sticlă din cel mai bun vin, tablete de ciocolată, aparate de fotografiat cu multe accesorii pentru obiectiv şi multe alte inutilități. Turistul nu a vrut să asculte sfatul ghidului ce i-a recomandat să abandoneze echipamentul inutil în tabăra de la bază. Aşa încât, turistul nostru a luat-o din loc, sperând să le dovedească celorlalţi nu numai că va lua cu el toate accesoriile dar, mai mult, va ajunge primul pe vârf. Ei bine, pe drum, grupul a întâlnit tot felul de obiecte abandonate care proveneau din rucsacul englezului. În cele din urmă l-au întâlnit pe turist, devastat de epuizare însă cu lecţia învăţată: în drumul tău către vârf (îndrăznesc să-i spun, în acest loc, SUCCES) nu trebuie să iei cu tine decât lucrurile de care ai neapărată nevoie. Balastul, inutilitățile, accesoriile trebuie îndepărtate fără rezerve și fără regrete, altfel te pot întârzia, te pot sabota, te ţin pe loc şi chiar îţi ameninţă existența sau împlinirea ei.

Muntele este oportunitatea perfectă pentru a-ţi pune la încercare tăria caracterului, este locul ideal pentru a-ţi fortifica trupul şi spiritul. Oboseala efortului depus pentru a ajunge în vârf scoate la lumină resorturi energetice nebănuite, îţi oţeleşte voinţa şi-ţi amplifică motivaţia. Satisfacţia pe care o resimţi la capătul unui versant escaladat, printre respiraţii întretăiate, când contempli imaginea amplă, panoramică ce ţi se deschide în faţa ochilor, este inegalabilă. Înţelegi atunci ceva din ceea ce a vrut să spună Friedrich Nietzsche după peregrinările sale prin munţii Alpi: „… să urci la înălţimi la care pot urca doar păsările de pradă, printre ghețuri…”. Altitudinea în viață se dobândește greu, prin atitudine, în aceeaşi măsură în care atitudinea potrivită, constructivă, dinamică influențează decisiv altitudinea pe care o poți atinge. În munți ajungi să te afli atât de aproape de Cer încât simţi că-l poţi atinge cu mâna. În munți ești atât de aproape de Cer încât simţi că, dacă îţi încordezi auzul și îți deschizi sufletul, îl poţi asculta pe Dumnezeu cum îți vorbește. Fiecare om este în fond un călător mai mult sau mai puțin încercat pe muntele numit VIAȚĂ.

Melete thanatou

(melete thanatou – expresie grecească ce exprimă într-o manieră sintetică una dintre definiţiile clasice ale filosofiei, definiție pe care David Armeanul o atribuie lui Platon, aceea de pregătire pentru moarte)

Fiecare apropiere de moarte, fiecare întâlnire cu ea (când spun aceasta, am în vedere disparițiile pe care fiecare om este nevoit să le îndure) reprezintă în ultimă instanță o reîntâlnire cu tine însuți. Indiferent dacă se apropie de tine discret sau cu zgomot, dacă îşi anunţă din timp sosirea sau se strecoară perfid în neodihna unei zile sau în tihna unei nopți, moartea rămâne evenimentul cel mai intens, mai profund, momentul revelator de adevăruri esențiale. Nu vreau să fiu înţeles greşit: nu manifest o înclinație patologică către moarte, dimpotrivă, sunt o persoană care se abandonează fără rezerve bucuriilor frumoase ale vieții. Găsesc absurd să vorbesc despre propria-mi dispariție, chiar dacă, la limită, aș putea să resemnific termenul astfel încât discursul să devină plauzibil. Mai curând vreau să vorbesc despre moartea celor dragi, a celor pe care îi găzduim o vreme în panteonul devenirii noastre. S-a spus de multe ori că viaţa este un dascăl ce îţi oferă lecţii, te testează, te pedepsește sau te recompensează. Dar oare moartea poate să te învețe ceva? Una dintre spaimele profunde ale omului (exceptând, poate, anumite tulburări morbide de personalitate) este aceea a propriei dispariții. Cred că raţionamentul suportă cel puțin un amendament: mai mult decât propria disoluție, mai tulburător și mai generator de angoase este gândul pierderii celor dragi. Ca antidot la spaima generată de propria moarte, omul a inventat cultura, religia, arta. Dar oare ce poate inventa pentru a se pune la adăpost de spaima pe care o declanșează moartea celor dragi? Mi-e teamă că nu poate inventa nimic. Nu îmi propun să întreprind în cele ce urmează o fenomenologie a morţii sau un studiu cu pretenții de științificitate, din cel puțin două motive: în primul rând, nu dețin competența necesară pentru a face asta și, în al doilea rând, am convingerea că există spirite mult mai exersate care au reușit sau vor reuși această performanță. Las tanatologilor privilegiul analizei și descrierii unui fenomen atât de complex, atât de puțin cunoscut și înțeles. Tot ce îmi doresc este să descriu câteva dintre lecțiile pe care le-am dobândit prin moartea celor care mi-au pătruns în viață, m-au însoțit pentru o vreme și apoi au dispărut. Am început să mă familiarizez cu moartea în aurora vieţii mele – am întâlnit-o pe holurile unui spital cu gresie albă și mirosuri înțepătoare de dezinfectant. Rezerva aceea cu perdele galbene care-mi sfidau curiozitatea de copil, ținând departe de mine durerile mocnite într-un pat cu cadru de inox mătuit și învelișuri cauciucate, s-a impregnat în miezul memoriei mele afective. Experimentez astăzi neputința de a localiza exact momentul primei întâlniri cu moartea, pentru că trecerea timpului a reușit să îndepărteze indiciile, să le tăinuiască în cotloanele mai puțin umblate ale gândului, ca un hoț ce-și ascunde cu abilitate urmele. Totuși resimt și acum răceala din ochii ei, atât de profund impregnată în memoria mea infantilă, dezolarea momentului în care m-am agățat pentru o vreme de ea și i-am strâns mâna amorțită. La capătul acestei prime întâlniri am pierdut pe cineva drag, cineva al cărui chip s-a înstrăinat odată cu trecerea inexorabilă a timpului sau, cel puțin, mi-a devenit inaccesibil. Fizionomia lui s-a desprins de mine, în ciuda încercărilor repetate de a o reconstrui, iar în locul ei s-a născut în mintea mea un model, un reper la care am început să mă raportez, un fel refugiu interior la care m-am adăpostit de fiecare dată când m-au asaltat neliniștile, dificultăţile, durerea. Printr-o alchimie interioară greu de înțeles, figura sa nu a dispărut definitiv, ci mai curând a dobândit proporţii de arhetip pentru evoluția mea ulterioară. Nu am suficiente repere pentru a mi-l aminti așa cum a fost iar aceasta cred că este din cauza ecranului care s-a aşezat definitiv între mine, copilul de atunci și adultul de astăzi. Însă peste toate aceste frânturi de gânduri, trăiri, bucurii, reușite și neputințe topite unele în altele, am proiectat așteptările și idealurile conștiinței mele, construind astfel un portret, o biografie interioară. Nu cred că l-am pierdut pentru totdeauna, ci mai curând l-am acceptat să locuiască în mintea și în inima mea. A doua întâlnire cu neantul a survenit la o oarecare distanță în timp, prin dispariţia unei alte figuri emblematice pentru copilăria şi adolescenţa mea, un fel substitut al figurii paterne: bunicul meu. Marcat irecuperabil de surzenie, ghemuit în propriile lui tăceri, însă preocupat să-mi dăruiască iubirea pentru meşteşugul cititului şi al scrisului, bunicul meu mi-a însoțit pentru o vreme periplul existențial după care s-a retras dincolo de lume discret, neştiut, cuminte. Am străbătut numeroase bucurii, tristeți dar și confruntări cu acest Goliat depășit de vremuri, dar încă dezinvolt în purtări și teribil de încrâncenat să refuze capitularea în fața nisipurilor mișcătoare ale lumii și vârstei. Colecționar fervent al cărților pe care le păstra cu grijă în dulapuri patinate de vreme, departe de amenințarea prafului sau a umezelii, bunicul meu mi-a dăruit, uneori fără să știe, voluptatea ascunsă a lecturii. Îmi amintesc ritualul de după-amiază al lecturii ziarelor la care era abonat, felul în care parcurgea iscoditor rândurile și cum, din când în când, ridica privirea spre orizonturi bănuite numai de el. Știu că de la o vreme surzenia i-a luat în stăpânire cuvintele, le-a subjugat, dăruindu-i în schimb o tăcere copleșitoare, adâncă. Cu fiecare zi istovită, boala a reușit să împuțineze statura lui altădată zveltă, de războinic ce cunoscuse multe înfruntări, așezând peste ea umbra grea a bătrâneții. Până când, într-o zi, am primit un telefon din care vocea fals afectată a unei mătuși mi-a făcut cunoscută vestea într-o manieră fadă, golită de regrete precum verdictul legitim de la capătul unui proces: „bunicul tău s-a dus”. Am știut atunci că bunicul meu nu s-a dus, mai curând a preferat să se retragă în neființă, să se ascundă printre rafturile unei biblioteci nesfârșite, înconjurat de ziarele și cărțile lui. Retragerea lui a gravat o lecție de neșters în profunzimile spiritului meu prins între copilărie și maturitate: este mai mult decât oportun să-mi îndrept auzul dar mai ales sufletul spre chemările și strigătele de neputință ale semenilor mei, să ajut, să încurajez. Totodată trecerea lui mi-a lăsat drept moștenire căutarea febrilă, efortul de a pătrunde cu înțelegerea mea frământările lumii, de a savura echilibrul și armonia, de a râvni dobândirea serenității. A treia întâlnire cu moartea s-a produs fără să lase în mintea mea decât ecouri stinse, reverberaţii vagi, uitate prematur. Fire religioasă, de o religiozitate lipsită de complicaţii sau problematizări inutile, bunica mi-a lăsat prin trecerea ei dincolo un testament plin de interogații, nedumeriri şi mirări: există vreun rost înscris în tot ceea ce facem sau totul este o goană amețitoare și absurdă către un dincolo ce ne înspăimântă? Ce ar trebui să ne preocupe cu adevărat în viaţă: grija zilei de azi sau promisiunile incerte ale zilei de mâine? Religiozitatea ei, grefată pe un spirit mai puțin instruit, mi-a dăruit în mod paradoxal atenția și admirația pentru modul decent, educat, discret în care trebuie practicată credința. I-am auzit adesea rugăciunile rostite cu voce stinsă, abia simţită, întrerupte sporadic de implorări şi lamentări zgomotoase. Îmi revine în minte imaginea cutiilor umplute cu nisip în care dormitau resturi pipernicite de lumănări, ascunse sub paturi precum reminiscențele clandestine ale unor ritualuri profane. A patra întâlnire cu moartea a fost pregătită din timp, ca un antrenament elaborat și sistematic în arta dispariției: este vorba despre retragerea discretă și neînțeleasă a mamei. Într-un fel, pot să admit că nu a murit, ci doar şi-a regizat dispariţia definitivă menită a înlocui un abandon întrerupt răzleț prin palide vizite sau întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare. A luat cu ea dincolo răspunsuri și clarificări atât de așteptate, dăruindu-mi în schimb întrebări nerostite, variabile necunoscute în ecuaţia propriei vieţi, mirări și neliniști care cu greu îşi vor găsi vreodată odihna. Resimt acut, post partum, regretul față de o viaţă irosită, neînţeleasă, absurdă. Cea mai recentă întâlnire cu neființa mi-a pus la încercare resorturile interioare, le-a solicitat rezistența la sfâșiere. Cu atât mai mult cu cât s-a produs într-un mod cu totul și cu totul neaşteptat, printr-o complicitate fatală a împrejurărilor care îmi este și astăzi străină. Părăsirea premeditată a acestei lumi de către un tânăr pe care, copil fiind, l-ai văzut crescând sub ochii tăi, nu este deloc un eveniment ușor de suportat. Mi-a luat ceva vreme să depășesc răscolirile lăuntrice pe care mi le-a produs, răvăşirea care m-a încercat. Frângerea unei vieţi la o vârstă la care este încă promisiunea unui viitor frumos nu este deloc o simplă moarte, este cu mult mai mult, este ceva ce nu poate avea însă un nume potrivit. Știu doar că absurditatea acestei morţi m-a smuls din mine însumi și m-a aruncat, într-un februarie îngheţat, dincolo de marginile lumii și ale înțelegerii. Am învățat că iubirea trebuie să fie cale împreună către mai bine, sprijin reciproc pe drumul către circumstanțele salvatoare, că doar prin iubire ai șansa să evoluezi, să te dezvolți frumos, curat, demn, armonios.

Descopăr zilnic faptul că viața fiecăruia dintre noi este pătrunsă neîndoielnic de o bogăție copleșitoare de lecții și învățături valoroase, a căror receptare justă depinde de văzul nostru alert, de auzul sensibil, mintea lucidă și sufletul apetent cu privire la adevăr, bine și frumos. Fiecare zi îngăduită sub soare poate fi transformată prin pregătire și efort voluntar într-o suită de experiențe miraculoase, menite a ne îmbogăți sufletește. În fiecare zi poți descoperi ceva în care merită să crezi şi care îţi poate transforma viaţa dintr-o simplă rătăcire într-o călătorie nepreţuită. Mai știu însă un adevăr pe care îndrăznesc să-l lansez la finalul acestor reflecții: disparițiile celor pe care-i prețuim sunt deopotrivă lecții de viață care, dincolo de faptul că ne prind de fiecare dată nepregătiți sau cu temele nefăcute, sunt lecții de o profunzime extraordinară pe care se cuvine să le asumăm cu credință, curaj și seninătate.

 

Masa tăcerii a devenit pentru o vreme masa rostirilor convingătoare… (câteva impresii despre etapa națională a concursului TINERII DEZBAT – 2014)

În acest weekend (13-15 iunie a.c.) am avut privilegiul de a participa la etapa națională a concursului Tinerii Dezbat, aflat la cea de-a cincea ediție, etapă ce s-a desfășurat la Târgu Jiu. Spun privilegiu și mărturisesc că nu este deloc un cuvânt emfatic sau fără acoperire, din simplul motiv că, timp de trei zile, m-am aflat în compania unor oameni valoroși – traineri ARDOR, profesori, instructori, elevi remarcabili – solidari prin pasiunea pentru gândirea critică, conversația rezonabilă și discursul legitim, întemeiat. Ca arbitru în Comisia Centrală, m-am racordat la ritmul febril, susținut al rundelor care, însumate, au alcătuit un eveniment de excepție pentru comunitatea dezbaterilor.

Îmi propun să ofer cititorului câteva gânduri și impresii sumare, izvorâte din tot atâtea trăiri sincere ce reverberează intens în memoria mea, cu convingerea că fiecare istorisire oferă participanţilor, şi nu numai lor, atât inspirație cât și posibilitatea unei întipăriri mnezice persistente. Inspirat de debate – pe care îndrăznesc să-l consider un sport ce disciplinează și structurează în mod exemplar gândirea – voi încerca să organizez intenția mea descriptivă pe câteva paliere relevante în ceea ce consider că a fost mai mult decât un sfârșit de săptămână reușit: o experiență cu adevărat miraculoasă.

Itinerariul: Călătoria de la Suceava la Târgu Jiu a constituit o aventură nocturnă provocatoare, solicitantă prin alunecările indecise între ispita reconfortantă a somnului și agitația, vacarmul cerebral prilejuit de oboseală. Orele s-au topit cu încetineală ori s-au succedat alert în jocuri lingvistice, în provocări de cultură generală, careuri de cuvinte încrucișate, glume, spirite, expectanțe, anticipări și speranțe legate de evenimentul la care urma să luăm parte. Împreună cu echipa de debateri de la Colegiul Național „Nicu Gane” din Fălticeni, Miluţa, Xenia și Andrei, îndrumați de colegul și prietenul meu Ioan Caulea, am optat pentru o rută ce ne-a permis să străbatem prin bezna nopții o parte semnificativă din țara Ardealului. Așa se face că mult după răsăritul zilei următoare am poposit în Simeria, un loc despre care mărturisesc că nu păstram decât vagi ecouri de geografie gimnazială. Au urmat două ore de așteptare în care ne-am adăpostit de caniculă la umbra unei terase din vecinătatea gării și nu prea departe de neliniștea străzii. După alte patru ore de drum și tot atâtea resurse energetice testate, trenul s-a oprit și am zărit prin fereastra vagonului două cuvinte care, puse în context, dobândeau indiscutabil valoarea unei revelații izbăvitoare: Târgu Jiu. Prima impresie pe care ne-a produs-o orașul? Venind dintr-un orășel bucovinean cu veleități europene,  am descoperit cu plăcută surprindere un spațiu urban amplu, aerisit, primitor, cald atât prin ambientul estival cât mai ales prin sufletul oamenilor cu care urma să interacționăm.

Undeva in defileul Jiului spre TD 2014

Organizatorii turneului: orice preocupare ce aspiră să se înscrie în panoplia evenimentelor memorabile trebuie să aibă parte de protagoniști la fel de importanți. Cele trei zile de confruntări argumentative de la Târgu Jiu au fost orchestrate abil de oameni cu adevărat deosebiți: Emanuel Beteringhe (președinte ARDOR), Marinica Stoian (MEN), Raluca Petrescu (director de turneu), Nae Șovăială (director de turneu), Andrei Botezatu (asistent director de turneu), Andrei Scurtu (coordonator centralizare rezultate). Protagoniştii mi-au rămas în memorie prin calitățile lor admirabile ușor de observat în ținută, atitudine și comportament: Emi B. – luciditate, charismă, rigoare, spirit organizatoric, echilibru, Raluca P. – eleganţă, optimism, delicatețe și (în aceeași măsură) tenacitate, Nae Ş. – dezinvoltură, naturaleţe, spontaneitate, umor. Reprezentant al Ministerului Educaţiei, doamna Marinica Stoian a fost prezentă pe întreaga durată a concursului, reafirmându-şi astfel susținerea și încurajările pentru fiecare aderent la comunitatea dezbaterilor. Cât despre Nae, pot spune că vineri seară a reușit să cucerească audiența din aula somptuoasă a Colegiului Naţional „Tudor Vladimirescu” printr-un discurs rafinat despre stilul în dezbateri. Încercat de oboseală și nesomn dar însuflețit de curiozitate, am decis să mă alătur celor prezenți şi nu am nici un regret, dimpotrivă, resimt mai curând recunoştinţă. Pentru ce? Pentru că am asistat la desfăşurarea persuasivă a unui discurs fascinant, spontan dar impecabil articulat, expresiv în formă dar bogat în conţinut, informativ şi în aceeaşi măsură amuzant. Nae mi-a rămas în minte ca un veritabil artizan al cuvântului, un maestru incontestabil al exercițiului discursiv.

Dirijorii evenimentului

Participanții: Elevii care au luat parte la rundele de dezbateri sau, altfel spus, debaterii au probat din abundență faptul că sunt capabili de pregătire şi documentare riguroasă, că dispun de pasiune şi entuziasm în susținerea propriului caz, că au abilitatea de a-și învinge ezitările și temerile, dar mai ales dispun de ambiția afirmării. Pathos-ul, emoțiile au îmbrăcat în mod inspirat verbul (logos-ul), dăruindu-i forță, expresivitate și ritm. Am întâlnit ca arbitru tineri inteligenţi, frumoși, dezinvolți, cu un limbaj coerent și elevat, tineri minunați prin luciditatea și spiritul critic de care dau dovadă la vârsta marilor confuzii. Îi apreciez în mod deosebit pe profesorii coordonatori sau instructorii lor pentru că am convingerea că au înțeles valoarea dezbaterilor ca metodă par excellance de educație nonformală, că au conştientizat beneficiile consistente pe care le aduce dialogul argumentat celor care îl practică în mod consecvent și sistematic. Gazdele de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” au reușit prin străduinţe temeinice să ofere participanților condiții optime pentru a-și exersa spiritul persuasiv. Echipa pasionată de voluntari a alergat fără încetare pe holurile liceului, oferind cu amabilitate indicații orientative prețioase, purtând mesaje și foi de arbitraj de la organizatori către participanți și viceversa.

In asteptarea unui verdict

Meciurile: Etapa națională s-a desfășurat într-un ritm vioi, susținut, debaterii, instructorii și arbitrii fiind puși sâmbătă în situația provocatoare de a traversa o adevărată probă de foc compusă din patru meciuri succesive: trei runde eliminatorii și înfruntările optimilor. În ziua de duminică s-au desfășurat rundele pentru sferturi, semifinalele și marea încleștare: finala. Am reușit să arbitrez meciuri frumoase, de înaltă ținută academică, consistente din perspectiva conținuturilor vehiculate, semn evident al unei documentări prealabile riguroase. Totodată am asistat la meciuri expresive, nuanțate în privința stilului și articulate inspirat din perspectiva strategiilor adoptate. Pe lângă argumente am descoperit temperamente, atitudini admirabile, amprente caracteriale aflate în plin proces de consolidare. Confruntarea finală a situat față în față două echipe cu un orizont de discurs diferit însă la fel de valoros: echipa din Covasna, caracterizată prin construcții argumentative îndrăznețe, prin spontaneitatea și incisivitatea intervențiilor – și echipa din Piatra Neamț – impozantă prin eleganța stilului, prin nivelul elevat al limbajului și inventarul gestual impecabilă. Deși a câștigat echipa din Covasna, consider că prin anvergura lui impresionantă, meciul probează un adevăr cu valoare de paradox: ambele echipe au ieșit învingătoare prin aceea că au oferit celor prezenți un spectacol de neuitat. Cum?  Prin maniera subtilă sau, dimpotrivă, directă de abordare a moțiunii, prin abundența dovezilor și ilustrărilor relevante, prin prestațiile inspirate și persuasive ale vorbitorilor.

Inainte de declansarea FINALEI

Valorile locului: Ar fi fost cu siguranță o impietate de neiertat să ajungem în Târgul Jiu și, după două zile, să-l părăsim fără a vizita, fie și în grabă, ansamblul monumental emblematic compus din sculpturile lui Brâncuși: Poarta Sărutului, Masa tăcerii și Coloana fără sfârșit. Așa încât vineri după amiază, înaintea declanșării confruntărilor, am decis să explorăm împrejurimile, în căutarea binecunoscutelor creații artistice brâncușiene. Spațiul nu îmi permite să descriu abundența de trăiri pe care le experimentezi în fața acestor minunate opere de artă. Mă mărginesc doar să remarc cât de impresionant este ceea ce resimți atunci când te apropii de coloana ce pare că străpunge îndrăzneț înălțimile cerului. Parcurgi platoul înverzit, întreținut impecabil, într-un ritm domolit prin propria voință, tocmai pentru a savura în tihnă toate treptele admirației.  Te descoperi după câteva minute bune la baza unui veritabil axis mundi, pradă unei ambivalențe emoționale copleșitoare: simți că ești deopotrivă neînsemnat în întregul ansamblu al creației universale și totodată legat prometeic de Absolut prin cele 16 trepte.  La fel de uluitoare sunt celelalte două opere brâncușiene: Masa tăcerii și Poarta sărutului. Deși oboseala ne-a însoțit pretutindeni în după amiaza de vineri, moment în care am decis să explorăm operele de artă, nu am evitat un amuzament al gândirii: un grup de artizani și admiratori ai cuvântului dând înconjur unei mese a tăcerii mi s-a părut a fi o situație generatoare de paradoxală mirare și de umor contagios.

Apropierea de... infinit

 

Reflecții sumative: Consider că astfel de evenimente dețin, pe lângă virtuțile lor educative indiscutabile, valoarea unor experiențe de anvergură, cu adevărat revelatoare pentru viața liceenilor. Indiferent dacă ești debater, arbitru, profesor instructor, susținător sau simplu spectator împins de curiozitate, Tinerii Dezbat se transformă cu fiecare ediție în mult mai mult decât o competiție înscrisă într-un calendar educativ. Prin eforturile tuturor celor angrenați consecvent în buna lui desfășurare, evenimentul numit Tinerii Dezbat se transformă într-un veritabil summum de experiențe și amintiri memorabile, autentice ancore și repere afective ce jalonează exemplar atât anii de ucenicie ai tinerilor cât și anii de dezvoltare profesională a dascălilor. Ca debater, chiar dacă se întâmplă să pierzi un meci sau chiar mai multe, poți fi sigur că ești câștigat prin oamenii excepționali pe care îi întâlnești, prin prietenii pe care ți-i faci, prin locurile extraordinare pe care ajungi să le cunoști, prin impresiile pe care reușești să le tezaurizezi în repertoriul tău personal de amintiri. Ca profesor, dobândești șansa de a pune umărul, de a-ți aduce contribuția la un efort concertat ce se înscrie într-un scenariul mult mai amplu, acela al schimbării de mentalitate. Efectele benefice și rezultatele spectaculoase ale unui astfel de efort nu se văd imediat însă, cultivate cu consecvență, sunt în măsură să genereze reverberații semnificative în spațiul public românesc. Iată de ce mă simt cu adevărat privilegiat și recunoscător pentru că am șansa de a face parte din această întreprindere fascinantă.

Privește lumea, din când în când, prin binoclul copilăriei… (gânduri-cadru la o fotografie scumpă)

Este un truism să admiți că, pe lângă momentele de bucurie și încântare, orchestrate prin propriul efort sau prin complicitatea împrejurărilor, în repertoriul numit viață se întâlnesc nenumărate acorduri abrupte, disonanțe, neregularități, traduse în probleme, dificultăți, neliniști. Nimeni nu este menajat, omis, lăsat de-o parte de adversitățile vieții, nici măcar aceia pe care îi admirăm sincer sau îi contestăm cu invidie nedisimulată. Dintr-o perspectivă utilitaristă, reușita pare să țină mai curând de o aritmetică simplă și deopotrivă simplistă: cantitatea de fericire trebuie să depășească vizibil măsura nefericirii. Dacă fericirea se negociază ușor, în schimb clipele de nefericire atârnă greu în balanța trăirilor dintr-o viață de om pentru simplul motiv că poartă cu ele lecții valoroase care se cer a fi cântărite atent, distilate cu grijă, asimilate responsabil. Iată de ce găsesc oportun să lansez cititorului invitația sinceră de a căuta, prin exercițiu și auto-disciplină, să deprindă puterea înfruntării rigorilor vieții, să nu se lase copleșit, să se ridice și să își continue cu și mai multă încrâncenare urcușul. În ce mă privește, mărturisesc cu onestitate că am căzut de nenumărate ori: când am privit pentru ultima dată pe cineva drag cum se stinge încet într-o rezervă de spital sau pe un pat modest și uzat, când împrejurările potrivnice m-au silit să îmi câștig pâinea zilnică mai mult cu forța brațelor decât cu agerimea minții, când am ezitat nepermis de mult să–mi adun frânturile de viață într-un geamantan și să plec spre o altă lume, când am rănit cu indiferența sau neglijența mea oameni deosebiți sau am pierdut prieteni buni de la care încă mai aveam de învățat lucruri remarcabile… Am căzut de nenumărate ori dar sunt încredințat că am reușit să mă ridic de fiecare dată. De altfel, cred că fiecare om poartă ascunse în căderile lui, precum în jocurile tainice ce populează imaginarul copilăriei, semințele revenirilor miraculoase, ale strălucirilor viitoare.

În ce mă privește, nu dețin nicio fotografie din copilăria mea din simplul motiv că toți cei care ar fi avut astfel de evidențe au dispărut pe rând, fie s-au retras dincolo de ființă, fie au pornit pe cărări nebănuite de înțelegerea mea. Poate că de aceea, aproape involuntar, am ales să imortalizez cu ajutorul camerei fotografice cât mai multe momente din evoluția copilului meu. Printre sutele de instantanee care reprezintă cel mai Mir(n)una(t) și prețios cadou pe care mi l-a oferit viața, am descoperit recent o imagine de care m-am atașat în mod deosebit. Este o fotografie cu totul specială nu numai prin conținut, ci și prin puterea de sugestie pe care o livrează privitorului. Cu riscul unei simplificări, încerc o sumară descriere: în miezul unui cadru natural copleșit de vegetație, un copil de patru ani ține în mâini un binoclu, pregătit parcă să scruteze universul înconjurător, să se lanseze în grandioasa întreprindere a descoperirii. Nimic atipic sau atopic (fără loc) la o primă vedere… Însă nu este greu să remarci faptul că binoclul este ținut invers, orientat nu către lume, cum ar fi firesc, ci către cel care-l poartă: copilul-explorator. Contează mai puțin dacă în acel moment inversarea uneltei optice a fost un exercițiu de naivitate copilărească sau un gest premeditat. Ceea ce cred că are relevanță este faptul că o imagine de o simplitate deconcertantă reușește să sugereze, dacă nu chiar să transmită explicit, un mesaj complex, un adevăr profund cu valoare de revelație: copilul așează între el și lume o distanță ce se impune firesc cu forța necesității precum un exercițiu de supraviețuire anti-adultă. Grijile, neliniștile, nenorocirile, suferințele dezarmante ale lumii sunt ținute la o distanță semnificativă. Ajungi să te întrebi: oare ce le ține departe? Un posibil răspuns: jocul, curiozitatea, inocența, naivitatea şi toate celelalte înzestrări pe care, ca adulți, ajungem să le pierdem sau, în cel mai fericit caz, să le tăinuim adânc în registre sufletești peste care privirea celuilalt nu poate trece. Copilăria este vârsta prin excelență a entuziasmului și energiei, a tensiunilor și combustiilor lăuntrice care erup către lumea dinafară în jerbe incontrolabile, vârsta la care concretului vulnerabil nu îi este deloc teamă de abstractul perfid sau de conceptul steril, vârsta la care intuiția, trăirea sinceră, senină, viața cu tot ceea ce are ea mai curat și deschis refuză complicațiile, eschivele și articificiile ezitante ale raționalității, vârsta la care filtrul cerebral nu poate stăpâni farmecul spontaneității şi al experimentului, vârsta la care săgeata timpului are o singură destinaţie magică: prezentul etern. Câți dintre noi reușim oare să păstrăm aceste resurse minunate aflate la dispoziția copilului din noi? Câți dintre noi reușim să activăm aceste resurse atunci când căutăm cu înfrigurare o soluție miraculoasă pentru cine știe ce problemă sau ne propunem să savurăm pur și simplu bucuriile unei clipe?

Măcar din când în când ar trebui să avem curajul de a contempla în mod intenționat lumea cu binoclul așezat invers, cu binoclul copilăriei… Altfel spus, ar trebui să avem îndrăzneala de a lua distanță, de a ne îndepărta de neputințele prezentului, de salturile nechemate către grija zilei de mâine sau către regretele zilei de ieri, redevenind astfel măcar pentru câteva momente copii. De altfel, îndrăznesc să-i numesc pe oamenii care au lăsat ceva memorabil în urma lor copiii mai mari ai umanităţii. Ei sunt cei care au continuat să se joace, să experimenteze, să exploreze, să viseze, să descopere… Columb a continuat să creadă că dincolo de orizont se află aventura, locurile exotice, tărâmurile de vis ce așteaptă să fie dezvlăuite. Din curiozitatea lui de copil s-a născut Lumea Nouă. Einstein a continuat să creadă că vizibilul nu este ceea ce pare. Din credința lui copilărească s-au născut fascinantele construcții teoretice despre micro- și macrocosmos.  Edison s-a încăpățânat să descopere formula potrivită pentru a face din lumină un bun accesibil și nu doar un lux prohibit celor mulți. Gandhi a crezut cu forța și naivitatea unui copil în schimbarea propriului sine și a celorlalți. Naivitatea lui a oferit și continuă să ofere și astăzi o lecţie de viaţă de o valoare inestimabilă. Iar lista copiilor mari ai umanității este mult mai generoasă… Să ai curajul de a te abandona din când în când copilului din tine nu este deloc o slăbiciune sau un neajuns, ci este mai curând o calitate, o înzestrare privilegiată pe care ar trebui să ne-o cultivăm cu toţii. Zâmbetul sincer al unui copil nu ascunde nimic dincolo de el, niciun artificiu, niciun interes, cel mult încrederea pe care este dispus să ți-o ofere necondiționat.