In memoriam: Zig Ziglar (6 noiembrie 1926 – 29 noiembrie 2012)

După 29 de cărţi motivaţionale care i-au inspirat şi încurajat pe oamenii din întreaga lume să abordeze cu mai mult curaj şi încredere împrejurările propriei existenţe, după 50 de ani de nenumărate seminarii şi conferinţe ce au schimbat vieţile celor care l-au ascultat şi văzut, transformându-le în destine, cel supranumit pe bună dreptate ”maestrul motivaţiei” s-a retras… Omul care a schimbat pentru totdeauna istoria s-a retras „dincolo de vârf”, pentru a parafraza o carte apărută acum un an la Editura Curtea Veche (Zig Ziglar, Dincolo de vârf: de la supraviţuire la echilibru, de la echilibru la reuşită, de la reuşită la permanenţa ei). Debutând în viaţa profesională ca agent de vânzări într-o serie de companii, Zig Ziglar a urcat cu ambiţie şi determinare scara succesului, punând bazele unei companii ce a oferit pretutindeni în lume cursuri de formare profesională, lecţii valoroase de dezvoltare şi optimizare personală.

Iată, ca un tribut, doar câteva dintre gândurile sale, pline de înţelepciune, umor şi inspiraţie:

„Oamenii îmi reproşează adesea că lecţiile motivaţionale pe care le predau nu au efecte durabile. Ei bine, nici efectul unei băi nu durează – iată de ce este recomandat să te speli în fiecare zi.”

„Motivaţia este necesară pentru a schimba costumul viselor cu hainele de muncă ale realităţii pe baza obiectivelor generate de vis.”

„Caracterul ne determină să ne ridicăm din pat pentru a începe o nouă zi, angajamentul este cel care ne provoacă să trecem la fapte iar disciplina este cea care ne constrânge să mergem până la capăt.”

„Este util să-ţi aminteşti că dacă nu ar exista probleme puse în slujba ta, şansele ca prezenţa ta acolo să nu fie necesară ar fi mari. Tot mari sunt şi şansele ca, pe măsură ce cresc dificultăţile, să crească şi necesitatea ca tu să fii acolo pentru a le rezolva. Acesta este motivul pentru care te afli pe statul de plată.”

„Primim alinare de la cei care sunt de acord cu noi şi evoluăm în urma relaţiei cu cei care ne dezaprobă.”

„O mare spaimă va pierde întotdeauna în faţa unei mari credinţe.”

„Lucrurile sfârşesc cu bine pentru cei care ştiu să profite din plin de modul în care sfârşesc lucrurile.”

„Recunoaşterea greşelii este un început; îndreptarea ei este un pas înainte; menţinerea direcţiei înseamnă succesul.”

Luminile scenei s-au stins, Maestrul discursurilor motivaţionale s-a retras, dar raman în mintea noastră cuvintele şi replicile sale extrem de vii şi pline de însufleţire.

R.I.P., Zig Ziglar, respectabil profesor, mentor şi prieten. Gândindu-mă la paginile pe care le-am savurat din cărţile tale, îmi revin în minte cuvintele lui William Arthur Ward: „Un profesor mediocru este cel care doar predă. Un profesor bun este cel care explică. Un profesor remarcabil demonstrează. Însă profesorul cu adevărat excepţional este cel care te inspiră.” Odihneşte-te în pace, profesor de excepţie! Ţi-ai adus din plin contribuţia semnificativă la schimbarea vieţii multor oameni în a căror memorie vei rămâne pentru totdeauna.

România paradoxului…

Cu reverenţa pe care o datorez unuia dintre intelectualii de calibru ai actualităţii culturale româneşti, Andrei Pleşu, îndrăznesc să postez un text pe care l-am primit de la o stimată doamnă, colegă întru efort pedagogic, un text deosebit. Las cititorului să aprecieze, precum invită şi autorul, în ce măsură tonul pesimist adoptat este sau nu justificat. Lectură plăcută şi generatoare de reflecţii cât mai prolifice!

„România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme,  pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple: Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să  avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce. O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste.. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, „sistemul” te omoară. Alt miracol: avem o mare concentrare de „atracţii turistice” şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii  în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm  grosolan nota de plată, pe baza ideii că „străinul” trebuie jumulit. Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici. Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea. Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă. Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinăritul limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei,  monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm. Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare. Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă. Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare.  Inventarul lor pare infinit. În rezumat,  s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nici o evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi = previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără… De la Andrei Plesu citire : Nici în străinătate nu e  totul perfect. Nici vorbă. În  Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri  dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie. La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica „milenară” a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din când în când”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă. NATO  încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră… Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii „profesionişti sau amatori” vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreșan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. „Relaţiile”, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la  conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place. Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic. Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald  decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de control-pașapoarte nu  funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări.  Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept să fiu contrazis. (Andrei  Pleşu)

Despre un alt fel de geografie… GEOGRAFIA INTERIOARĂ

Se spune despre hărţile navigatorilor din perioada medievală că aveau, pentru teritoriile necunoscute (lb.lat. terra incognita), o formulă ce poate fi echivalată fără riscul de a greşi cu tabu-ul, interdicţia, dezarmarea şi chiar frica de păcat: hic sunt leones. Obiceiul poate fi urmărit de-a lungul timpului până în perioada antichităţii, istoricul roman Plutarch (cca.46-125), în ale sale Vieţi paralele criticându-l ca pe un produs al imaginaţiei poeţilor şi plăsmuitorilor de fabule. Dincolo de aceste mărturisiri despre animale fioroase sau bestii sălbatice gata să sfâşie pe oricine ar îndrăzni să sfideze limita, mărturisirile cartografice au meritul de a ne furniza pretextul reflecţiilor care urmează. În mintea multor oameni se găseşte un astfel de teritoriu prohibit, iar traversarea limitelor pare, cel puţin pentru simţul comun, o întreprindere hazardată şi plină de riscuri sau pericole iminente.

Geografia noastră interioară este îngrădită de propriile amânări, tergiversări şi neputinţe, de limitele pe care noi înşine le stabilim cu mai multă sau mai puţină încrâncenare.  De altfel, psihologii dezvoltării şi optimizării personale au un termen specific pentru o astfel de limitare interioară: zona de confort. Ce reprezintă această zonă de confort din mintea noastră? Ea poate fi tradusă prin spaţiul familiar, cunoscut, călduţ, un perimetru în care te simţi protejat, la adăpost de orice iniţiativă care-ar putea să-ţi zdruncine comoditatea. Zona de confort este precum un regressus ad uterum la care ne întoarcem pentru a resimţi mai puţin acut agresiunea sarcinilor şi responsabilităţilor ce ne dau târcoale zilnic precum hienele care-şi aşteaptă ospăţul furibund. Câte oportunităţi nu trec pe lângă noi, neobservate, pentru că tot ce facem este să ne convingem că nu suntem încă pregătiţi, nu suntem suficient de înzestraţi, antrenaţi etc. Corabia care ar putea să ne ducă spre orizonturile senine, luminoase ale unei vieţi mai bune stă lângă mal, din simplul şi dezarmantul motiv că nu avem tăria de a ne spune nouă înşine: „Ajunge! E timpul potrivit… acum!” Sau dacă totuşi avem curajul de a ridica ancora, navigăm aproape de mal, în ape liniştite, la adăpost de eventualele furtuni sau pericole, în mediocritate. Nu ştim însă cât de mult pierdem cu prudenţa noastră, ascunşi în fortăreaţa propriei comodităţi. Cât de mult lăsăm ca potenţialul valoros de care dispunem să se irosească, ignorând premeditat resurse mentale şi spirituale ce-şi aşteaptă deblocarea. E bine ştiut faptul că, deşi folosim mai mult de zece la sută din potenţialul nostru mintal, totuşi suntem departe de a ne atinge limitele[1]. Irosim talente, abilităţi, creativitate, energie. Ce-ar fi dacă ne-am hotărî, fără nicio amânare, să angrenăm cât mai mult din rezervele noastre mentale, acel rezervor energetic care îşi aşteaptă activarea?

Este necesar să ne sfidăm limitele, să hăituim pur şi simplu acele teritorii neexplorate. Cum? Lucrând zilnic pentru a ne mobila interiorul şi pentru a ne înnobila spiritul. Cum? Hrănindu-ne spiritul cu lucruri care ne zidesc, ne înalţă, ne fortifică. Păstrându-ne mintea deschisă faţă de lucrurile noi pe care le descoperim în jurul nostru, punând întrebări şi căutând cu înfrigurare răspunsuri. Cum? Făcând lucrurile pe care le amânăm sau de care ne temem, credincioşi adagiului celebru: „Fă lucrurile de care ţi-e teamă iar teama o să dispară.”[2] Trăind cu pasiune şi entuziasm fiecare zi, fiecare clipă a vieţii cu convingerea că viaţa este o incursiune extraordinară în teritorii neexplorate dar fascinante.

Sunt momente în care îmi vine să strig celor care ezită, care întârzie în faţa marilor decizii sau schimbări: Îndrăzneşte să ridici ancora, navigatorule! Te-aşteaptă experienţe extraordinare! Te-aşteaptă propria viaţă, să o transformi în destin! Însă pentru a te îndepărta de mal – de tot ceea ce-i familiar, comun sau obişnuit – trebuie să-ţi mobilizezi întreaga energie, întrucât curenţii puternici ai obişnuinţei te pot arunca înapoi către mal, zdrobindu-ţi elanul. Trezeşte-te mai devreme, plin de energie şi voioşie, pentru a contempla răsăritul soarelui! Nimic nu se compară cu aerul rece şi proaspăt al unei dimineţi care-ţi biciuieşte obrazul şi-ţi aprinde plămânii. Să nu-ţi fie ruşine să dansezi în ploaie, dacă asta este ceea ce simţi! Mobilizează-ţi toate energiile pentru a te inventa, pentru a deveni acela care visezi şi vrei cu adevărat să fii! Nu uita o vorbă înţeleaptă care spune că norocul surâde doar celor îndrăzneţi! Aşa încât avântă-te în necunoscut, în ţinutul luxuriant al tuturor posibilităţilor! Şi întipăreşte-ţi bine în minte că trebuie să nu-ţi fie frică decât de frica însăşi.

Nu te uita la cei care-ţi strigă de pe maluri cât de periculos este să te avânţi în larg, câte furtuni şi uragane stau să te înghită. Dacă Amerigo Vespucci, Cristofor Columb, Vasco da Gama sau Magellan i-ar fi ascultat pe cei care strigau de pe maluri, astăzi nimeni nu ar fi auzit de aceşti temerari extraordinari. Cei care stau pe maluri sunt cei pe care atitudinea nu-i va lăsa să-şi trăiască niciodată viaţa la amplitudinea şi anvergura de care sunt capabili. Scepticii, pesimiştii, nehotărâţii sunt cu adevărat toxici prin simpla lor proximitate. Evită-i! Adu-ţi aminte de povestea aceea celebră despre puiul de vultur care a trăit multă vreme printre găini, fără a şti ce înseamnă zborul. Iată de ce trebuie să-ţi întorci privirea dinspre maluri, să scrutezi mai degrabă linia orizontului, să-ţi urmezi destinul! Pentru că te întreb, pe tine, cel ce ai avut răbdarea să citeşti aceste rânduri: E oare preferabil să mori încercând să realizezi ceva remarcabil sau să trăieşti cu regretul că nu ai încercat niciodată? Răspunsul îţi aparţine…                  


[1] Într-un articol din Scientific American, neurologul Barry Gordon de la Johns Hopkins School of Medicine din Baltimore, demolează atât de răspânditul mit al celor 10 procente pe care le folosim din capacităţile creierului: „S-a dovedit ştiinţific faptul că oamenii folosesc fiecare zonă a creierului şi că o mare parte a  acestuia este activă aproape tot timpul. Trebuie să admitem că, deşi reprezintă trei procente din greutatea corpului, creierul foloseşte douăzeci de procente din energia acestuia”.

Sursa: http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=people-only-use-10-percent-of-brain   

[2] Do the things you fear the most and the death of fear is certain (Mark Twain), conform http://www.brainyquote.com/quotes/quotes/m/marktwain141714.html