μια αξέχαστη θεατρική εμπειρία…

To Marios, an exceptional person I met in Cyprus, a man who instantly won our friendship, I dedicate this text together with my absolute gratitude … Thank you!


One of the relevant features of the theatre’s language is universality – this is the assumption with which I choose to introduce my following thoughts. Wherever you are, on any meridian you travel, meeting the theatre’scene or a group of talented actors – regardless of their nationality – is an extraordinary experience which is able to give you a suite of inner states, emotions and intense feelings almost impossible to describe. Moreover, regardless the linguistic universe where the artistic message is delivered, it succeeds somehow to provoke you, to enlighten you, to give you a great amount of excitement, far beyond the limitations of the communication system (or your native tongue). You have the chance to experience, in such a context, feelings of intensity similar to the atmosphere charged with electricity before the outbreak of a storm.


My dear reader, I want to talk to you about an unusual event, as far as I can translate it into the right words, and at the same time, as long as you are willing to give me some of your precious time. Watching a theatrical show in a Roman amphitheater (whose beginning is lost in the darkness of the first century B.C.) is not a common event at all, one occurrence meant to easily disappear into the corridors of memory. Especially when the play is called ”Orestes” and it is written by one of the fathers of the Greek tragedy, Euripides. Staged by a group of actors in Greece under the direction of Yannis Anastasakis, the show tends to give theatrical experience a new and surprising meaning, largely due to the context in which it unfolds. Let me explain this… Imagine yourself on a rocky plateau lying a hundred meters above the sea level. You are on a hillside mercilessly crammed by the warmth of the day that has just passed, in a place full of invaluable vestiges that testify about the glory of a city- kingdom from antiquity. You are at ”Kourion” (latin, ”Curium”) in one of the archaeological wonders of Cyprus, and you are preparing to take part in the drama of young Orestes, the prototype of struggle that characterizes the human condition. Son of Agamemnon and Clitemnestra, Orestes embraces the tumultuous character torn between implacable destiny and the lawless will of the gods.


Set on one of the steps of the circular shape of the amphitheater, I am eagerly waiting for the play to start, filled with both a delight and a childhood curiosity that is hard to conceal. From time to time, as the steps of the amphitheater are filled with people, I scrutinize the surroundings and I feel, at some distance, the fury of the sea, a personal suspicion confirmed by the cool breeze that comforts my cheeks. Closer to me, the walls, the mosaics, the porticoes and the columns of Kourion are resting in the darkness that embraces the surroundings tenderly. Impressions of a glorious history, the archaeological miracles invite me to discover the lives of people of the past, their needs, their excitement, their joys and their dramas. In such moments I feel connected to the spirit of another age, becoming myself a part of an fascinating ”Zeitgeist”. I even dare to give a summary judgment of value (inspired by my friend Marios): probably people who once lived in these places had fewer things compared to those we have today. But I am tempted to think that they enjoyed more and more happily everything that life gave them. Instead, a significant part of the people of today’s civilization have a wealth of goods, often forgetting to enjoy what they have or, worse, no longer enjoying anything.  The ruins of a once-blooming kingdom are coming to life, a living testimony about what remains from all of our human ambitions and passions: nothing… because, at the end, everything is abandonment and despair…


I’m turning to the present: although there are still a few minutes before the play, a woman in a night-color dress walks to the scene from one side of the other. She stops, waits, scrutinizes distances, then resumes his itinerary. Close to the middle of the scene there is a camp bed, and, under bed clothes, you spot the shapes of a human body. The actress approaches from time to time on the bed, leans over him with careful gestures, touches the body, freeze for a while, then rises and goes to the edge of the stage. She stops there, and fixes the surroundings … afterwards she returns, and repeats the movements, as an incomprehensible ritual … It’s Electra, and the body hidden beyond that white sheet is Orestes, her brother.

After the usual message to the audience, over the spectators lay the darkness, the reflector lights now focus only on the scene, and the show begins … Looking to the black sky, with a firm tone, saying words in the most beautiful Greek language ever given me to hear, Electra invokes the gods, addresses to them a kind of imprecation in which she complains to the inhabitants of Olympus about the cruelty, the cynical game in which they transform the lives of the poor mortals. My heart beats faster, my body begins to shiver, as the atmosphere is fueled with waves of emotions that includes sadness, helplessness, compassion, hate and rebellion. I am striving to distribute my attention between what’s happening on stage and the screen on which English subtitles are projected. But my attention is irremediably confiscated by the remarkable performance of the actors. Orestes rises from his bed, embraces his sister, addresses her words of warm consolation, then he defies Apollo without fear, blaming God of Light for causing him to commit murder. His athletic body then becomes the prey of a real convulsive fire. The Furies, the ruthless goddesses of the Inferno, torment him, devour him in the flames of remorse. He committed a murder, he killed his mother, Clitemnestra, to revenge his father… Acompanied by a stunning musical crescendo, twelve women sing, dance, easily gain admiration of the audience with their amazing performance. The play of lights, the delusional sequence of sounds, the exotic sound of the Greek language, the choreography of the twelve faces that instantiate the choir, everything on that stage conspires to amplify my emotions andf bring them to the paroxysm. I do not feel like a mere spectator, neither a passive receiver, obstructed by the lack of knowledge of Greek language. On the contrary, I feel that I become part of the show, my thoughts and feelings are contemporary with the troubles of Orestes and his sister Electra. Two young tragically beautiful, human-toys in the ruthless hand of destiny, seeking hopelessly deliverance. My psycho-analytical projection mechanism works perfect: I find myself in their struggle, with their help I recollect, in a katharsis saga, parts of my own childhood… I forget to watch the subtitles on the screen, because I am subjugated by the characters’ dialogue, by the amplifying actions, by the the Greek linguistic musicality, by the characters of this exceptional show. The show goes further, and the tensions grow, the lives of protagonists unfold before my eyes as a succession of unpredictable movements. Everything looks to me like a painting which contains – beyond lights, shadows, and artificially produced mists – rhetorical questions about destiny, and lots of enriched-wisdom words: ”consciousness is a flame which illuminates the heart”; ”the most beautiful union is that of power and justice”; ”no mortal passes through life without being touched by the wrath of the gods”; ”the god only helps the one who strives”, and many others. I feel more and more intensely the drama of the situations that the protagonists cross: insanity, mercy is replaced by the wild desire for vengeance, because ”blood comes after blood”, ”abyssus abyssum invocat”. The seduction of violent chaos is too strong to be soothed by the voice of reason, the fruits of revenge are sweet and scented like ”Commandaria” wine. Until Orestes, helped by his friend Phylades, decides to kill Elena and her daughter Hermione, to take revenge on his uncle Menelaos, who refused to escape the punishment of the crowd. The end of the play is under the sign of the Apollo god, de facto embodied in the voice of an actor behind the spectators. The words of the god embody the redeemer voice of consciousness, or the power of reason, God is ”deus ex machina” and He is meant to put things in their natural order, to transform the terrible chaos into a cosmos, or in other words, to change the disorder in a much desired order.


I offer you, with sincere sympathy, my dear reader, the joy and also the privilege of giving me a feedback, that means possible thoughts with a conclusive status, for which I thank you in advance. I am also grateful to you, for your patience of being part of a glamorous theatre experience, even indirectly, through these humble lines.

O experiență teatrală de neuitat în Cipru…

Lui Marios, un om excepțional pe care l-am întâlnit în Cipru, un om care ne-a câștigat instantaneu prietenia, dedic acest text, cu absolută recunoștință…

Una dintre caracteristicile relevante ale limbajului artei dramatice o constituie universalitatea – aceasta este asumpția cu care optez să introduc rândurile următoare. Oriunde te-ai afla, pe orice meridian te-ar purta pașii, întâlnirea cu scena, cu un grup de actori talentați, indiferent de naționalitatea acestora, este în măsură să-ți pricinuiască o suită de stări interioare, emoții și sentimente de o intensitate aproape imposibil de descris. Mai mult decât atât, oricare ar fi universul lingvistic în care este livrat mesajul artistic, acesta reușește, cumva, dincolo de limitările sistemului de comunicare, să te provoace, să te însuflețească, să te încânte. Ai șansa de a traversa, într-un astfel de context, trăiri de o intensitate asemănătoare atmosferei încărcate cu electricitate dinaintea izbucnirii unei furtuni.


Despre o astfel de experiență inedită vreau să-ți vorbesc, dragul meu cititor, în măsura în care voi reuși să o transpun în cuvinte potrivite și, totodată, în măsura în care ești dispus să îmi oferi o parte din prețiosul tău timp. Să urmărești un spectacol teatral într-un amfiteatru roman a cărui început se pierde în negura primului secol dinaintea apariției lui Hristos nu este deloc o întâmplare obișnuită, menită să dispară cu ușurință pe coridoarele memoriei. Mai ales atunci când piesa de teatru se numește Orestes și aparține unuia dintre părinții tragediei grecești, Euripide. Pusă în scenă de o trupă de actori din Grecia[1], sub coordonarea regizorală a lui Yannis Anastasakis, reprezentația tinde să confere experienței teatrale o nouă și surprinzătoare semnificație, în mare parte și datorită contextului în care se desfășoară. Să mă explic… Imaginează-te pe un platou stâncos situat la o sută de metri deasupra nivelului mării, pe un deal mistuit fără milă de căldura zilei care tocmai a trecut, într-un loc plin de vestigii neprețuite[2] ce mărturisesc gloria apusă a unui oraș-regat din antichitate. Te afli la Kourion (în limba latină, Curium), într-una dintre minunile arheologice ale Ciprului, și te pregătești să iei parte la drama tânărului Orestes, prototipul confruntărilor ce marchează condiția umană. Fiu al lui Agamemnon și al Clitemnestrei, Orestes încarnează personajul frământat, sfâșiat între destinul implacabil și voința grandioasă a zeilor.


Așezat pe una dintre treptele construcției de formă circulară, aștept nerăbdător ca piesa să înceapă, cuprins deopotrivă de o încântare și o curiozitate copilărească greu de disimulat. Din când în când, în timp ce treptele amfiteatrului se umplu cu oameni, scrutez împrejurimile și intuiesc, la o oarecare depărtare, freamătul mării, bănuială confirmată de briza răcoroasă ce îmi mângâie obrajii. Mai aproape de mine, în întunericul ce îmbrățișează tandru împrejurimile, se odihnesc netulburate zidurile, mozaicurile, porticurile și coloanele Kourionului. Amprente ale unei istorii glorioase, minunile arheologice mă invită parcă să descoper viața oamenilor de altădată, cu nevoile, frământările, bucuriile și dramele lor. În astfel de momente mă simt conectat la spiritul altei epoci, devin eu însumi parte dintr-un fel de Zeitgeist[3] fascinant. Îndrăznesc chiar să emit o sumară judecată de valoare: probabil că oamenii care au trăit cândva în aceste locuri au avut mai puține lucruri în comparație cu cele de care dispunem noi astăzi. Sunt însă tentat să cred că s-au bucurat mai intens și mai frumos de tot ceea ce le-a oferit atunci viața. În schimb, o parte însemnată a oamenilor ce aparțin civilizației actuale dispun astăzi de nenumărate bunuri, uitând adesea să se bucure de ceea ce au sau, mai rău, amorțesc în încrâncenarea de a avea totul și, ca urmare, nu se mai bucură de nimic. Ιερή περιέργεια![4] Ruinele unui oraș-regat altădată înfloritor prind viață, renasc, vor parcă să îți vorbească despre ceea ce rezistă tuturor ambițiilor și patimilor omenești… τίποτα … όλα είναι εγκατάλειψη… ![5]


Mă răsucesc către prezent: deși mai sunt câteva minute până la debutul piesei de teatru, o femeie îmbărcată într-un sarafan de culoarea nopții se plimbă cu pași măsurați dintr-o parte în alta a scenei. Se oprește, așteaptă, scrutează depărtările, apoi își reia itinerariul știu doar de ea. Aproape de mijlocul scenei se găsește un pat de campanie, iar pe acesta, sub un cerșaf, intuiești formele unui corp omenesc. Actrița se apropie din când în când de pat, se apleacă asupra acestuia, cu gesturi atente, își întinde mâinile, atinge corpul, împietrește astfel pentru o vreme, după care se ridică și merge către marginea scenei. Se oprește acolo, fixează împrejurimile… revine, repetă mișcările… Este Electra, iar corpul ascuns privirilor de cearșaful alb este Orestes, fratele ei. După obișnuitul mesaj adresat publicului, peste spectatori se așterne bezna, luminile reflectoarelor se concentrează acum numai asupra scenei, spectacolul începe… Privind spre înalt, cu un ton ferm, rostind cuvintele în cea mai frumoasă limbă greacă pe care mi-a fost dat vreodată să o ascult, Electra îi invocă pe zei, adresează acestora un fel de imprecație în care reproșează locuitorilor Olimpului cruzimea, jocul cinic în care transformă viețile muritorilor. Simt cum bătăile inimii mi se întețesc, pielea se înfioară, pe măsură ce atmosfera se încarcă progresiv cu un caleidoscop de emoții ce înglobează sfîșiere, tristețe, neputință, compasiune, revoltă. Mă străduiesc să îmi distribui atenția între ceea ce se petrece pe scenă și ecranul pe care este proiectată subtitrarea în limba engleză. Însă sunt confiscat iremediabil de prestația absolut remarcabilă a actorilor. Orestes se ridică din pat, își îmbrățișează sora, îi adresează cuvinte de caldă consolare, îl înfruntă apoi cu vorbe sfidătoare pe Apollon, învinuindu-l că l-a determinat să comită crima. Trupul său atletic devine apoi prada unui adevărat incendiu convulsiv. Eriniile, nemiloasele zeițe ale Infernului, îl chinuie, îl mistuie în focul remușcărilor. A comis o crimă, și-a ucis mama, pe Clitemnestra, pentru a-și răzbuna astfel tatăl…


Pe fondul unui crescendo muzical amețitor, în scenă își fac apariția douăsprezece femei care cântă, dansează, câștigă cu ușurință admirația publicului cu prestația lor uimitoare. Jocul de lumini, succesiunea delirantă de sunete, sonoritatea exotică a limbii grecești, coregrafia celor douăsprezece fete ce compun corul, totul conspiră pentru a amplifica până la paroxism trăirile pe care le experimentez. Nu mă mai simt doar ca un simplu spectator, ca un receptor pasiv, obstrucționat de necunoașterea limbii grecești, dimpotrivă, devin parte din spectacol, contemporan cu frământările lui Orestes și ale surorii sale Electra. Doi tineri tragic de frumoși, mai mult, două jucării în mâna nemiloasă a destinului, căutând fără speranță izbăvirea. Mecanismul psihanalitic de proiecție funcționează impecabil: mă regăsesc în zbaterea lor, mă reîntâlnesc cathartic[6] cu părți din propria copilărie… Constat că mă uit din ce în ce mai puțin la subtitrarea de pe ecran, sunt subjugat de dialogul personajelor, de întretăierea de acțiuni ce se amplifică, de muzicalitatea limbii eline, de personajele care evoluează într-un spectacol excepțional.


Spectacolul evoluează, tensiunea crește, viețile protagoniștilor se desfășoară în fața ochilor mei precum o succesiune de mișcări imprevizibile, un tablou ce conține, pe lângă lumini, umbre, cețuri produse artificial, și întrebări retorice despre destin, cuvinte de înțelepciune: conștiința este o flacără care luminează inima; cea mai frumoasă uniune este cea dintre putere și dreptate; niciun muritor nu trece prin viață fără a fi atins de mânia zeilor; zeul îl ajută numai pe cel care se străduiește ș.a. Resimt tot mai intens dramatismul situațiilor pe care le traversează protagoniștii: neputința, mila sunt înlocuite de dorința sălbatică de răzbunare, pentru că αίμα μετά από αίμα[7]. Seducția haosului violent este mult prea puternică pentru a fi potolită de vocea rațiunii, fructele răzbunării sunt dulci și parfumate precum vinul de Commandaria[8], până în momentul în care Orestes, ajutat de prietenul său, Phylades, decide să o ucidă pe Elena și pe fiica acesteia Hermione, pentru a se răzbuna astfel pe unchiul său Menelaos, cel care a refuzat să-l scape de pedeapsa mulțimii. Finalul piesei de teatru stă sub semnul intervenției zeului Apollo, concretizat de facto în vocea unui actor aflat în spatele spectatorilor. Cuvintele zeului instanțiază vocea salvatoare a conștiinței, puterea restauratoare a rațiunii, acel consacrat deus ex machina[9] menit a pune lucrurile în ordinea lor firească, a transforma cumplitul χάος (chaos) în κόσμος (kosmos), altfel spus, de a schimba dezordinea în mult dorita ordine.


Îți ofer, cu sinceră simpatie, dragul meu cititor, bucuria și totodată privilegiul unor eventuale gânduri cu statut conclusiv, pentru care îți mulțumesc anticipat. Nu îți sunt mai puțin îndatorat pentru răbdarea de a fi trăit, fie și indirect, prin intermediul rândurilor pe care le-ai parcurs, o experiență plină de farmec.

[1] Teatrul Național din Nordul Greciei (The National Theatre of Northern Greece). Vezi, pentru mai multe detalii, adresa: https://www.greekdramafest.com/orestes-by-euripides-2018/

[2] Cu nume dintre cele mai provocatoare: Casa lui Ahile, Casa Gladiatorilor, Casa Cutremurului, Forumul roman sau Agora ș.a.

[3] În limba germană, spirit al timpului, reprezentând climatul intelectual, moral și cultural al unei epoci.

[4] „ierí periérgeia”, expresie în limba greacă, însemnând sfânta curiozitate.

[5] „típota … óla eínai enkatáleipsi în limba greacă, nimic… totul este deșertăciune!

[6] Purificator, terapeutic.

[7] „aíma metá apó aíma”, în limba greacă, Sângele urmează după sânge.

[8] Vin cipriot, unul dintre cele mai vechi din lume, atestat de poetul grec Hesiod încă din anul 800 î.Hr, chiar dacă numele l-a primit în perioada cruciadelor, întrucât zona în care se cultivă strugurii din care este obținut, pantele din sud-vestul insulei, a fost numită Le Grande Commanderie.

[9] Zeul din mașină, cel care oferă soluția salvatoare a ieșirii dintr-o situație dilematică, încărcată de dramatism.

Vlăstare de gânduri răsărite printre nesfârșite rânduri…

Descopăr în cartea pe care o citesc, Soul Dust. The Magic of Consciousness, semnată de Nicholas Humphrey (Princeton University Press, 2011), o trimitere la poetul britanic Rupert Brooke. Se spune că poetul ar fi primit, la un moment dat, o scrisoare. Un prieten i se confesa, spunând că, în ultima vreme, se simte copleșit de pesimism. Chiar dacă nu am reușit încă să verific acuratețea citatului reprodus, am ales totuși să traduc (adaptez) răspunsul lui Brooke. Motivul? Îl vei intui, dragul meu cititor… îmi pare că rândurile ce urmează reprezintă un adevărat imn al bucuriei de a trăi (joie de vivre):

„Am un remediu. Este unul periculos, însă foarte eficient… remediul constă în a privi oamenii ca atare și a lua lucrurile așa cum sunt în ele însele – a nu le considera nici ca fiind folositoare, nici morale, urâte sau oricum altfel; să iei oamenii și lucrurile din jurul tău doar ca pe simple moduri de a fi… În strălucirea unei raze de soare pe un perete alb sau pe un caldarâm noroios, în fumul produs de un motor în noapte, există o semnificație neașteptată, o importanță și o inspirație ce îți poate înlocui răsuflarea cu o înghițitură a certitudinii și a bucuriei. Peretele sau fumul nu sunt importante pentru vreun scop anume, sau pentru că îți produc spontan vreo considerație cu valabilitate universală, nici pentru că le concepi în mod rațional ca fiind bune sau frumoase în ele însele – mai degrabă pentru tine acestea sunt perfecte și unice. Este ca și cum ai fi îndrăgostit de cineva,… ești încântat într-o manieră extraordinară de faptul că acea persoană, de care ești îndrăgostit, pur și simplu există, într-un mod unic și splendid. Este un sentiment, nu o convingere sau o credință. Numai că este un sentiment care îți oferă rezultate uimitoare. Cred că îndeletnicirea mea principală este să fiu îndrăgostit de univers… Cu o astfel de muncă minunată pe care o am de făcut, împreună cu aventura fantastică pe care o presupune, cu încântarea pe care o resimt de a trăi chiar și pentru o clipă într-o lume de lucruri reale… și de oameni ce există, – nu-mi rămâne timp pentru a fi pesimist”.

Înzestrați cu privilegiul remarcabil al conștiinței, noi, oamenii, avem capacitatea de a interacționa cognitiv, senzorial și perceptiv cu universul înconjurător, totodată de a sonda, prin introspecție, profunzimile propriei interiorități. Se întâmplă însă, nu de puține ori, să fim confiscați de angoasa cotidiană, de grijile și neliniștile firești ale fiecărei zile. Precum niște zombi, antrenați în scenariul spasmotic al acumulării beneficiilor și avantajelor mai mult sau mai puțin necesare, uităm să ne oprim, să inspirăm adânc și apoi să expirăm, să ne bucurăm pur și simplu de viață, savurând frumusețea și simplitatea lucrurilor. Pierdem abilitatea de a resimți mirarea, încântarea și admirația față de Marele ToT, de a ne abandona, fie și pentru câteva momente, fascinației față de frumusețea și magia spectacolului din jurul nostru. Poate că nu trebuie neapărat să ne mirăm filosofic de fiecare dată când cuprindem cu simțurile și cu mintea noastră obiectele lumii înconjurătoare. Poate că nu trebuie neapărat să conștientizăm modul extraordinar în care integrăm, procesăm valurile de informații în care ne scăldăm zilnic. Poate că nu trebuie să analizăm neapărat felul în care traducem în impulsuri nervoase stimulii de natură fizică – fascicule de lumină, intensități, rezonanțe și sunete, mirosuri, gusturi…

Poate că este suficient să trăim frumos și să spunem cu convingere, parafrazându-l pe poet: profesia mea este să îndrăgesc universul cunoașterii iar asta nu îmi oferă timp pentru a fi pesimist.