Ascunde-te în lumină!

Nu se poate excela în lumea aceasta fără a trăi o viață morală.

(David Starr Jordan)

Există o simbolistică generoasă a vulturului, care include traduceri precum perspicacitatea, curajul, puterea, nemurirea ș.a., de unde și prezența substanțială a acestuia în arealul reprezentărilor heraldice. Însă nu despre emblemele sau blazoanele caselor nobiliare mi-am propus să vorbesc în rândurile care urmează, ci mai curând asum ca punct de plecare un comportament specific acestei păsări deosebite. Heraldica a consacrat vulturul ca însemn al nobilimii, însă, în cele ce urmează, îmi propun să abordez un alt fel de noblețe, aceea caracterială. În itinerariile mele de lectură am descoperit cândva faptul că vulturii reușesc performanța de a înainta în direcția soarelui fără a fi deloc deranjați de razele strălucitoare ale astrului suprem. De acolo, din înălțimi nebănuite, privirea lor ageră scrutează, în căutarea prăzii, spectacolul terestru desfășurat dedesubt. Cum reușesc să se înalțe direct către soare fără a fi deranjați de strălucirea acestuia? Ei bine, performanța se datorează faptului că peste ochii lor se așterne, atunci când privesc direct spre soare, un înveliș protector. Lumina devine astfel adăpostul lor, camuflajul perfect, locul de unde pot pregăti și declanșa ofensiva necruțătoare pentru supraviețuire. Găsesc interesant acest comportament întrucât îmi permite să operez o extrapolare legitimă, deși cu limite de rigoare, către breviarul complex al conduitei umane. Așa cum vulturul „se ascunde” în lumină pentru a declanșa atacul necruțător asupra prăzii orbite de strălucirea soarelui, tot astfel persoana înzestrată cu noblețe de caracter deține privilegiul unei „ascunderi” în spațiul valorilor și principiilor imuabile. Cu ajutorul arsenalului axiologic – structurat pe cele două paliere, etic și estetic – omul bun și frumos poate opune rezistență sau, mai mult, poate declanșa atacul neîndurător asupra ipocriziei, aroganței, meschinăriei, conduitelor grobiene, tuturor ticăloșiilor mundane. În câteva cuvinte, consider că integritatea reprezintă adăpostul perfect pentru cel dispus să o transforme în modus vivendi, traducând-o în atitudini și comportamente dezirabile. Pentru a reuși să învingi rigorile vieții, să traversezi talazurile necruțătoare, către țărmuri mai bune, trebuie să ai un caracter puternic. Deținerea unei busole morale îți permite să străbați tenebrele timpului tău și să-ți fortifici speranța în descoperirea unor orizonturi liniștite, senine. Dacă atunci când parcurgi o situație de criză existențială sau o perioadă de primejdii nu posezi un inventar bine consolidat de competențe caracteriale, există riscul deloc neglijabil să cazi în capcana compromisului dizolvant, a slăbiciunii, a viciului, a disoluției. Totodată dacă zilnic admiți concesii minore, dacă abdici în fața slăbiciunilor, acestea ajung treptat să-ți erodeze edificiul caracterului, transformându-te în victima sigură a unei debilități morale ce-i ține la distanță pe ceilalți. Cel mult ai șansa de a a aduna în jurul tău oameni care manifestă aceleași lacune în privința onestității, spirite mărunte, desfigurate moral. Oricine poate face pași însemnați către dobândirea inteligenței însă, privată de probitate, inteligența se depreciază irevocabil. Mai mult, îndrăznesc să cred că fără etică, inteligența își pierde orice valoare. Caracterul, consideră Stephen R. Covey în cartea sa Eficiența în 7 trepte. Un abecedar al înțelepciunii, reprezintă unul dintre ingredientele esențiale care compun rețeta succesului. El deține în scenariul reușitei umane rolul fundamental de catalizator, activând și dinamizând persoana către performanță. John C. Maxwell traduce caracterul prin ceea ce credem și nu împărtășim nimănui, convingerile noastre profunde, totodată ceea ce facem atunci când nu ne vede nimeni. Caracterul constituie structura de adâncime care, din umbră, din intimitatea eului, ne coordonează acțiunile. Indiferent de cât de aproape sau de departe se găsesc limitele cunoștințelor noastre, adevăratele limite sunt acelea pe care ni le fixează caracterul nostru.

În cele ce urmează, vreau să trec sumar în revistă modalitățile prin care se manifestă caracterul în câteva dintre cele mai importante compartimente ale vieții: viața de cuplu, raporturile sociale, carieră sau profesie, status financiar. În cadrul vieții de cuplu, caracterul se manifestă prin iubire, devotament, disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt și nevoia sinceră de a-l înțelege, prin gesturi de tandrețe mărunte dar extrem de valoroase, prin colaborarea în spiritul progresului reciproc. În privința raporturilor sociale, a relațiilor cu ceilalți (prieteni, colegi etc.), caracterul se exprimă prin comunicarea de calitate, autentică, prin respect și loialitate. Un caracter viciat, duplicitar, nesincer provoacă din partea celorlalți suspiciune, neîncredere, retragere, refuz. În profesia pe care o exerciți, caracterul se vădește prin dorința de a evolua, de a te perfecționa, de a fi dispus să faci zilnic cât mai mult posibil pentru a-ți aduce contribuția, pentru a crește calitatea produselor pe care le oferi sau eficiența și productivitatea serviciilor tale. Referitor la statutul financiar, este vrednic de respect cel care, în drumul către abundență, nu sacrifică valorile esențiale, dimpotrivă, își păstrează și chiar cultivă, amplifică generozitatea, empatia, spiritul altruist.

Există oameni care, prin acrobații deopotrivă ilicite și imorale, reușesc să dobândească bunuri, proprietăți, devenind în consecință protagoniștii unui scenariu financiar ce poate cu ușurință provoca invidia celor încercați de rigorile destinului. Practicanți ai algoritmului îmbogățirii rapide, artizani ai averii câștigate fără muncă, prin jonglerii lipsite de orice scrupule, astfel de prestidigitatori ai eschivei în fața legii sunt pentru mine nimic altceva decât ilustrarea monumentală a ratării. Auzim frecvent că banul este în măsură să-l corupă pe cel care-l dobândește. Nimic mai fals! Banul, prosperitatea reușește doar să amplifice trăsăturile de personalitate pe care omul le deține deja în mod potențial: dacă suferă de micime sau îngustime caracterială, banul nu va face altceva decât să-i diminueze și mai mult fizionomia morală, altfel spus, îmbogățitul va deveni și mai mic. Dacă deține însă un caracter admirabil, banul va reuși să-l evidențieze și mai mult, să-i pună și mai mult în valoare trăsăturile încântătoare. Printr-un joc al analogiei, banul constituie lentila care, odată ce o plasăm în fața caracterului nostru, ne amplifică trăsăturile, le face vizibile, le aduce mai aproape de privirea atentă a celuilalt. La polul opus se găsesc întreprinderile memorabile, reușitele durabile, perene, întrucât se fundamentează pe principii și valori sănătoase. Disciplina interioară, responsabilitatea, loialitatea față de adevăr, cinstea, echitatea, justiția, bunătatea, modestia, simțul măsurii și al echilibrului, simplitatea, onestitatea, toate aceste concepte și multe altele pe care nu am reușit să le enunț, pot și trebuie transformate în deprinderi esențiale de viață, prin exercițiu și efort permanent.

Caracterul este fundația ce susține întregul nostru edificiu interior atât de necesar în drumul către împlinire. Competențele cognitive, intelectuale, artistice și de orice altă natură se sprijină toate pe această structură de rezistență. În dezvoltarea integrității și caracterului nu există scurtături, eschive, artificii miraculoase, sesiuni de instruire sporadice cu efect imediat garantat. Există doar efort susținut cu convingere și hrănit cu pasiune, modelare și remodelare permanentă a propriului eu, exercițiu de autocontrol ce se întinde pe durata întregii vieți. Contrar declarațiilor noastre construite cu măiestrie retorică, în inima și în mintea semenului nostru ajunge în cele din urmă doar mesajul despre cine suntem cu adevărat, despre ceea ce se găsește în templul nostru interior. Faptele izvorâte dintr-un caracter bun sau rău depășesc în forță și profunzime verbul, oricât de bine meșteșugit ar fi. Iată de ce se impune cu rigoare de imperativ să facem din caracterul nostru un adăpost pentru circumstanțele mai puțin favorabile, totodată călăuza demnă de încredere de-a lungul itinerariului nostru existențial. Să ne găsim zilnic adăpostul în lumină, în acele valori și principii morale eterne, menite a ne multiplica resursele vitale și a ne potența deprinderile și abilitățile. Doar astfel vom dobândi privilegiul contemplării câmpului de luptă numit viață și de a spune fără regrete: „Am trecut și eu pe aici pentru o vreme și am făcut tot ce mi-a fost cu putință ca să las în urma mea o lume mai bună.”

Anunțuri

Caută prezența oamenilor remarcabili!

Fiecare persoană care ne pătrunde în viață și ne însoțește pentru o vreme exercită asupra noastră o influență mai mult sau mai puțin semnificativă. De la părinții care sunt pentru noi primul refugiu confortabil în fața asperităților vieții până la prietenii cărora ajungem să le imităm cuvintele, gesturile, atitudinile și comportamentele, semenii noștri își aduc contribuția în proporții variabile la structurarea arhitecturii noastre interioare. Ne probăm astfel statutul privilegiat de ființe sociale în stare nu doar să recepteze în mod neangajat contextul uman, ci mai curând dispuse să-l interiorizeze și să-l transfigureze. Textura noastră sufletească angajează atât tendința spre autoconservare, spre menținerea de multe ori dramatică a propriei autonomii, cât și ispita permanentă a cameleonismului social, seducția inautenticității. Se întâmplă însă frecvent să admitem în viața noastră oameni a căror prezență se vădește a fi cu adevărat toxică pentru evoluția și dezvoltarea noastră personală. Prizonieri ai unui cadru existențial îngust, limitat, confiscat de accesoriile clipei prezente sau de îngrijorările zilei de mâine, astfel de oameni ne contaminează cu lipsa lor de orizont, ne transferă deficitul lor de perspectivă, ne copleșesc cu obtuzitatea lor. Garnitura vieții lor s-a blocat pe o linie moartă iar neputința lor se cere compensată prin dorința meschină de a-i aduce alături de ei și pe alții, tributari algoritmului egoist „doare mai puțin când suferă mai mulți”. Am cunoscut astfel de oameni, și nu numai că i-am cunoscut, dar din păcate le-am îngăduit să-mi răpească timpul, să-mi deturneze idealurile, să-mi strecoare perfid în fibre lăuntrice neputințele, resentimentele și frustrările lor. I-am întâlnit încă din copilărie, în aurora devenirii mele, iar balastul lor îl mai resimt uneori precum rănile adânci a căror urme și ecouri nu pot fi ignorate. Mi s-ar putea reproșa în acest loc că dau dovadă de cruzime, că ar fi trebuit mai curând să-i ajut să se schimbe decât să-i abandonez în transa dizolvantă a autosuficienței. Mă voi apăra prin a spune că bunele mele intenții au echivalat cu tot atâtea tentative eșuate și că am ajuns să cred că, în cele din urmă, există oameni care se obișnuiesc într-atât cu insuficiența pustiitoare a propriei vieți încât resping orice invitație de a scruta orizontul. Mai mult, încercarea de a-i trezi pe astfel de oameni, de a-i disloca din zona lor de confort se poate solda cu contestări și reacții ostile, chiar cu agresivitate. Cumplit mi se pare faptul că, de la o vreme, o viață deplorabilă îmbracă nonșalant haina normalității din dezarmantul motiv că este expresia unei forme de narcotizare sau amorțire a conștiinței. Altfel spus, nu realizezi cât de adânc ești cuprins de somnul mediocrității întrucât ești absorbit profund de desfășurarea lui și astfel ajungi să îl asumi ca parte firească din ceea ce ți se întâmplă, la fel de firească precum respirația. Înclin să cred că după un timp somnul rațiunii ajunge să nu mai zămislească nimic, nici măcar monștri, e somn și atât!

Atâta timp cât nu ești dispus să înlocuiești prezențele toxice cu cele remarcabile, invitând în viața ta oameni înzestrați cu gândire sănătoasă, profundă și, mai ales, cu robustețe morală, vei rămâne blocat în vestiarul vieții tale, așteptând fluierul de debut al meciului decisiv, semnalul salvator care s-ar putea să survină prea târziu sau poate niciodată. Numai oamenii înzestrați cu idei originale, creative, deținători de principii și valori sănătoase sunt cei care obțin rezultate notabile și tot ei sunt cei care te pot ajuta să crești, să te dezvolți, să explorezi și să-ți fructifici potențialul. Iată de ce este mai mult decât oportun să cauți proximitatea lor și să fii dispus să înveți de la ei. Oamenii extraordinari, deosebiți prin felul în care gândesc, comunică și trăiesc, sunt mentori, maeștri, profesori care dăruiesc celor din jurul lor un plus de valoare. Cum îi recunoști? Sunt mereu dispuși să învețe, doresc cu ardoare să se perfecționeze și întreprind zilnic ceva în această direcție, da mai ales radiază energie pozitivă, dinamism, incendiind atmosfera din jurul lor cu nevoia de a schimba ceva, de a îmbunătăți starea de lucruri. Caută compania acestor gânditori de elită, ascultă-i cu atenție, privește-i, observă-le comportamentul, încearcă să vezi ce fac pentru a se descurca mai bine în viață! Străduiește-te să descoperi ce poți asuma de la ei, ce funcționează ca instrument și tehnică eficientă în calea către împlinire. Îmi amintesc că bunicul meu, un om cu puțină școală dar cu suficient bun-simț și spirit practic, obișnuia să ascută un cuțit trecându-i lama peste aceea a altuia, cu mișcări abrupte, repezite, îndelung repetate. Rămâneam uimit în fața acestui duel zgomotos, pradă facilă a perplexității, până când îndemnul la fel de tăios al bătrânului (pe care îmi place să-l văd ca pe un substitut firav al tatălui), mă smulgea din fascinație, livrându-mă realității: „Să nu te atingi de el!” De ce am invocat acest sumar memento autobiografic? Pentru că am convingerea că, la fel precum cuțitele bunicului meu, mințile înzestrate cu o gândire ascuțită, profundă, pătrunzătoare, reușesc să le ascută pe acelea cu care își dau întâlnire.

Se spune că fiecare om este media persoanelor cu care obișnuiește să-și petreacă cea mai mare parte a timpului. Dacă admitem această asumpție constatăm că din ea rezultă precum un imperativ firesc nevoia gestionării responsabile a prezențelor ce ne străbat viața și, implicit, a timpului pe care îl avem la dispoziție și suntem dispuși să-l dăruim celorlalți. La limită, ar trebui să avem curajul de a declara celorlalți: „Timpul tău și al meu este o resursă valoroasă. Să-l prețuim, învățând ceva bun împreună!” Lansez un îndemn la care eu însumi subscriu: caută să îți petreci cât mai mult timp cu cei care te inspiră, îți stimulează gândirea și îți fortifică credința, care îți dăruiesc valoare, te ajută să progresezi în domeniile strategice ale vieții: sănătate, familie, profesie (carieră), spiritualitate, finanțe. Smulge-te din mediile otrăvite, renunță la contextele ce-ți amenință aspirațiile, idealurile, proiectele și realizările. Îmi revine în minte distincția surprinzătoare pe care John C. Maxwell, un autor ce a dobândit un loc binemeritat în galeria oamenilor mei admirabili, a creionat-o cândva: aceea dintre așa-zișii „piromani” și „pompieri”. Pentru a preîntâmpina orice viciu interpretativ, îi voi traduce pe „piromani” drept persoane care îi însuflețesc pe cei din jurul lor cu tonusul lor intelectual și motivațional remarcabil iar prin „pompieri” voi înțelege persoanele care sting, inundă entuziasmul, atrofiază pasiuni, blochează inițiative, suprimă vise și ambiții. Pe care dintre aceștia ești dispus să-l cauți? Pentru că, în ceea ce mă privește, am decis să îi caut pe cei dintâi și, învățând de la ei, să dăruiesc mai departe.

Despre confirmare, apreciere și posibilitatea de a obține succesul…

Încep considerațiile de față cu un enunț mai puțin surprinzător dar în măsură să genereze încă destule controverse: fiecare om tânjește după apreciere, recunoaștere, după confirmarea din partea semenilor, mai ales a acelora pe care-i consideră importanți, cărora le conferă încredere. Cred că nevoia de a ne fi confirmată valoarea, de a ne fi întărite comportamentele dezirabile prin răspunsuri optime, adecvate, crește, se dezvoltă o dată cu noi și ajunge să se înrădăcineze în structurile noastre de profunzime, condiționându-ne evoluția. În cazul în care se întâmplă să nu descoperim această confirmare, există șansa deloc neglijabilă de a căuta subterfugii, soluții compensatorii, strategii de eschivă mai mult sau mai puțin eficiente în planul dezvoltării sufletești. Copilul are nevoie de confirmarea adultului, elevul are nevoie de confirmarea profesorului, soția sau, după caz, soțul are nevoie de confirmarea partenerului de viață. John Dewey, un psiholog remarcabil, considera că dorința de a fi important reprezintă una din nevoile fundamentale ale omului. Aprecierea celorlalți, confirmarea dobândită pe merit din partea lor, fortifică sentimentul importanței personale. Tânjim după replicile care ne dau puterea de a continua, de a evolua, de a înainta cu tărie pe traiectoria vieții cu aceeași naturalețe cu care privim din când în când indicatorul de combustibil pentru a ne asigura șansa accederii la următorul popas de realimentare. Aprecierea celorlalți, reflectarea valorii noastre în replicile lor sincere ne asigură combustibilul psihic.

Fidel spiritului polemic, lansez lectorului o provocare la reflecție sub forma câtorva interogații: oare această nevoie de a fi validat nu este cumva în esență expresia unei oarecare nesiguranțe, neîncrederi, originate în copilăria timpurie? (cred că psihanaliștii ar fi în măsură să facă mai multă lumină în acest caz). Sau poate că validarea reprezintă mai curând marca unui veritabil barometru comportamental, expresia propriilor realizări și împliniri memorabile… Tind să cred că problemele care survin pe unul dintre palierele esențiale ale vieții (componenta familială) pot să-și găsească explicația și eventuala soluționare o dată cu înțelegerea nevoii de a fi apreciat. Există situații, deloc puține, în care unul dintre cei doi parteneri caută să se replieze în sfera profesională ca reacție compensatorie la dificultățile pe care le experimentează în plan familial. Mă întreb: oare în acest caz funcționează legea compensației? Sau este mai degrabă un subterfugiu palid, un remediu provizoriu, un antidot cu slabe șanse de reușită? În ce mă privește, admit cu dificultate să vorbesc despre succes în plan profesional atunci când una dintre celelalte componente ale vieții este neglijată sau, mai rău, ignorată deliberat. Câtă consistență mai poate avea reușita profesională dacă prețul plătit este restrângerea sau chiar renunțarea la bucuriile familiale, spirituale?… Este ca și cum ai încerca să centrezi o roată de bicicletă strângând câteva spițe, conferindu-le robustețe, dar ignorându-le, cu sau fără intenție, pe cele slăbite, vulnerabile. Deși s-au formulat numeroase definiții, îndrăznesc să spun că succesul reprezintă nimic altceva decât o problemă de echilibru. Evoluezi optim din perspectivă profesională numai dacă regăsești căldura și aprecierea unui mediu familial armonios, dacă descoperi cu încântare, la capătul unei zile de muncă, odihna, confortul, refugiul într-o conversație cu celălalt, bucuria unei priviri sau șoapta care-ți spune: Cât de mult mă bucur să te revăd!… Te simți mai împlinit, mai încrezător în forțele proprii, capabil de realizări memorabile în aceeași măsură în care resimți iubirea celuilalt, în aceeași măsură în care dăruiești și primești apreciere. Există riscul semnificativ ca partenerii de viață, pradă obișnuințelor și unui anumit automatism relațional, să uite să-și dăruiască apreciere, neglijând astfel resurse vitale pentru creștea reciprocă. Atunci când unul dintre ingredientele ce hrănesc relația, ce conferă forță și frumusețe iubirii, recunoașterea reciprocă, începe să fie mai mult râvnit decât exprimat, cuplul intră într-un declin care poate, fără prea mare dificultate, să genereze o ruptură ireparabilă. Într-un astfel de context nefavorabil, nu-ți rămâne decât să identifici resorturile vulnerabile, să localizezi punctele nevralgice de pe harta afectivă și să te străduiești să repari fără întârziere ceea ce poate fi refăcut, sperând că nu este totul vătămat ireparabil. Trebuie însă să fii dispus să angajezi suficientă energie și deschidere față de celălalt: fibrele rănite sau rupte se vindecă greu! Cu riscul de mă repeta: recunoașterea aduce în viața fiecăruia dintre noi încrederea și determinarea de a merge mai departe, de a te înălța mai sus, de a vrea mai mult, de a tinde către mai bine. Însă pentru a progresa, trebuie să fii dispus să admiți ceea ce nu funcționează și să îți dorești cu încrâncenare să schimbi acele aspecte. O atitudine păguboasă, chiar catastrofală, este aceea de a crede că ești în regulă cu ceea ce însemni la un moment dat, că reprezinți apogeul a tot ceea ce poți ajunge, poți fi sau deveni. A admite că nu ai nimic de schimbat la persoana ta, că ești perfect în regulă și că doar ceilalți ar trebui să se schimbe neîntârziat, este simptomul unei naivități sau, mai mult, al unei perspective decalibrate asupra propriului sine.

Există oare rivali ai confirmării, ai recunoașterii? Voi formula un răspuns iar evaluarea lui o las la discreția cititorului: critica este una dintre otrăvurile perfide ce atrofiază simțul valorii proprii și suprimă efectele aprecierii. Am în vedere aici critica întreprinsă cu cinism, critica demolatoare. Nu există om care să nu deteste visceral critica înțepătoare, dojana, admonestarea, insulta, ridiculizarea. Toate acestea sunt toxice pentru progresul nostru spiritual, cognitiv sau de orice altă natură. Iată de ce găsesc că este mai mult decât oportun să înlocuiești critica și avalanșa de resentimentele pe care le generează cu întăriri pozitive ale comportamentelor celor din jurul tău. Poate că pe termen scurt critica aspră, reproșul caustic scăpat printre dinți, reușește să modifice o conduită însă o transformă, ceva mai târziu, într-o succesiune devastatoare de comportamente reactive, resentimentare. Absența confirmării poate genera nesiguranță, frustrare, derută sau, în cel mai rău caz, atrofierea sinelui și, în cele din urmă, moarte sufletească. Este foarte important să îți alegi cu grijă și responsabilitate modul în care decizi să obții confirmarea celorlalți: prin fraudă, înșelătorie, presiune, sau, dimpotrivă, prin adoptarea unei atitudini de a servi celorlalți, de a te pune în slujba lor. Nu este deloc un secret faptul că, pentru a câștiga aprecierea și atenția celorlalți, suntem dispuși să realizăm lucruri uimitoare sau, dimpotrivă, gesturi și acțiuni detestabile. Aprecierea hrănește relația dintre copil și părinte, dintre partenerii de viață, dintre conducător și cel condus, dintre lider și cei care aleg să-l urmeze. Însă nu orice apreciere, ci aceea sinceră, izvorâtă din inimă. În schimb, lingușirea, măgulirea, flatarea – cuvinte care sunt tot atâtea practici din breviarul generos de strategii meschine ale spiritelor înguste, interesate doar să obțină ceea ce vor cu orice preț. Măgulirea, fortificarea vanității este o bancnotă falsă strecurată în buzunarele celor flămânzi după laude. Mai devreme sau mai târziu lingușitorii sunt deconspirați iar frauda lor îi expune disprețului. Spiritele mici sunt victima sigură a propriei lor meschinării. Sinceritatea, onestitatea reprezintă testul optim prin care avem șansa de a remarca diferența dintre apreciere și lingușire. Lingușirea este o laudă ieftină, fără acoperire în capital sufletesc, când îi spui celuilalt doar ceea ce vrea să audă, sfidând adevăr, valoare, decență.

Îți lansez, dragă cititorule, către finalul acestor rânduri, propunerea pe care mi-o adresez și mie însumi: ca în fiecare zi să dăruiești celorlalți aprecieri sincere, în cuvinte simple, firești, ferite de abundență sau artificii lingvistice sterile. Nădăjduiesc să așezăm împreună pietre importante în templul încrederii de sine a celorlalți, totodată îmi exprim speranța că îi vom împuternici pe cei dragi să înfăptuiască lucruri cu adevărat remarcabile. Vom sădi în sufletul copiilor noștri semințe ce vor crește în adâncuri, și, atunci când va veni timpul lor, vor rodi inteligență și caracter într-un mod cu adevărat uimitor și admirabil. Să nu uităm să-i spunem celui de lângă noi cât este de frumos, de bun, cât este de minunat ceea ce realizează, pentru că aprecierile noastre vor fortifica și mai mult fibrele care ne îngemănează sufletele. Scânteia recunoașterii sincere a celuilalt este în măsură să aprindă până la incandescență flacăra prieteniei și a iubirii. Printr-o alchimie neștiută, aprecierile pe care le vom dărui se vor întoarce la noi, oglindindu-ne și dăruindu-ne la rândul lor o forță extraordinară. Și îmi mai asum convingerea că astfel vor începe să apară neîntârziat în viața noastră experiențe și situații neprețuite pe care le vom putea plasa fără regrete sub semnul miracolului și al binecuvântării divine.

P.S. scriind aceste rânduri mi-am amintit că am vizionat cândva un film pe care acum îl recomand cordial cititorului (chiar și celui care l-a mai văzut, în vederea unei resemnificări):

http://www.youtube.com/watch?v=j-DxDnK6tMA

Alfabetul iubirii se deprinde în copilărie…

Mai presus de toate, învață-mă părinte drag cum să iubesc iar viața mă va învăța cu siguranță toate celelalte…

Notă preliminară: debutul scrierii textului de mai jos s-a făcut la o oră destul de matinală – patru și cincisprezece minute –, după doar câteva ore de somn, încât găsesc oportun să solicit cititorului îngăduință pentru eventualele neajunsuri ce țin de formă sau de conținut.

În orice relație de iubire, fiecare dintre cei implicați angajează, chiar și fără să conștientizeze acest lucru, propria istorie afectivă, un summum de experiențe existențiale (în special infantile) care-i pot facilita dezvoltarea relației sau, dimpotrivă, pot duce la disoluția ei irevocabilă. Virtual, deținem în configurația noastră interioară, în subteranele umbrite ale personalității, semințele reacțiilor afective, a atitudinilor și comportamentelor noastre de mai târziu. Iar aceste semințe pe care le purtăm în fondul nostru intim rodesc iubirile noastre viitoare. Din ce se constituie acest depozit subteran? Din impresiile formate în copilăria timpurie și întipărite prin complicitatea reacțiilor părinților noștri unul față de celălalt. Atenția pe care aceștia și-o dăruiesc, cuvintele frumoase și bucuriile simple pe care și le exprimă, pasiunea reciprocă manifestată decent sau, dimpotrivă, neajunsurile, lipsurile, reproșurile, căderile la care suntem părtași fără voie ne pregătesc propriul viitor emoțional. Cu riscul de a fi suspectat de fatalism, consider că suntem, ca adulți, condiționați într-o manieră semnificativă să existăm într-o relație tocmai prin modurile de conviețuire întâlnite la părinții noștri. Iubirea lor, preferințele și aversiunile lor, respectul și grija pe care și-o arată în prezența noastră, toate acestea ne schițează treptat fizionomia afectivă cu care vom ajunge mai târziu să evoluăm în propria relație. Toată această succesiune de quid pro quo-uri pe care le trăiesc părinții se proiectează asupra personalității copilului, schițându-i astfel profilul raportării la iubirile pe care le va experimenta ca adult. Lansez cititorului în acest loc sintagma de alfabet al emoțiilor, despre care consider că se formează și se dezvoltă sub influența breviarului comportamental, gestual și fizionomic al părinților. Calitățile și, din păcate, defectele părinților, modalitățile prin care aceștia concep să-și împărtășească dragostea, cuvintele și tăcerile lor se grefează pentru totdeauna în sufletul copilului. De acolo, din profunzimi nebănuite, urcă permanent către lumina conștiinței, și-i modifică peisajul comportamental precum aluviunile purtate de torentele unui fluviu ieșit din matcă lovesc cu furie și modifică malurile estuarelor.

Îmi pun adesea întrebarea firească: oare când se naște cu adevărat în om iubirea pentru celălalt? Atunci când îl întâlnești pentru prima dată? Răspunsul este altul: înveți să-l iubești pe celălalt încă de atunci când, copil fiind, îți privești părinții cum își îndreaptă cu grijă, cu atenție, cu respect sufletele unul spre celălalt, atunci când îi vezi că împart clipe autentice de comuniune și intimitate psihică, când îi asculți râzând împreună, cântând împreună, rezonând afectiv la diferitele împrejurări ale vieții, când îi vezi cum traversează cu seninătate și curățenie interioară asprimile și dificultățile vieții, când îi vezi cum își declară onest, deschis, fără emfază iubirea reciprocă. Iată de ce cred fără rezerve că învățăm să-l iubim pe celălalt o dată cu aurora conștiinței noastre de copil. Nicio iubire nu se naște subit, ci ea crește odată cu noi și ajunge să se actualizeze la un moment dat, să devină vizibilă, primind astfel garanția evidenței. Deși la un moment dat întâlnim un om pe care ajungem să-l iubim (spun că ajungem să-l iubim tocmai pentru a anticipa o distincție între vârstele sau etapele iubirii pe care o voi aborda ulterior), înclin să cred că învățăm să-l iubim cu mult înainte de a-l cunoaște. Purtăm cu noi un orizont vast de așteptări, de speranțe, un capital de încredere virtuală pe care ni-l consolidăm în anii copilăriei. Virtuțile și neajunsurile relației trăite de părinți se strecoară, independent de voința copiilor, în meandrele propriilor relații afective de mai târziu, precum apa își găsește calea printre spărturile malurilor încă neconsolidate. Iată de ce unii oameni intră într-o relație fără să dețină capitalul afectiv atât de prețios și astfel ajung să adopte cel puțin două atitudini: pe de-o parte, se străduiesc să descopere din mers, după lansare, regulile navigației emoționale și trudesc să-și configureze propriul alfabet afectiv capabil să-i poarte către o relație matură, împlinită. Pe de altă parte, caută cu disperare să-și ascundă sau, eventual, să-și ajusteze propriile diformități afective iar dacă nu reușesc asistă dezarmați la dezagregarea relațiilor, incapabili să recunoască faptul că sunt incapabili să iubească, să acorde atenție și totodată să primească iubire. Mă număr printre cei care, datorită unor circumstanțe asupra cărora nu vreau să stăruiesc aici, nu au dobândit în copilăria lor premisele unei așa-zise competențe afective. Mi-au rămas extrem de puține impresii întipărite în memorie despre articulațiile relației dintre părinții mei, mai ales că retragerea din lume a unuia dintre aceștia a survenit destul de devreme pentru devenirea mea. Am încercat însă atât cât a fost posibil să compensez această lipsă în periplul meu existențial, prin angajări emoționale plenare, prin trăirea febrilă a unei succesiuni de relații afective mai mult sau mai puțin durabile. Nu îndrăznesc să-mi asum astăzi autoritatea celui ce oferă sfaturi sau recomandări despre cum ar trebui să-ți trăiești iubirea, sunt mult prea departe de imaginea unui Socrate meșteșugar în arta iubirii. Mai mult, dacă cineva m-ar întreba ce reprezintă pentru mine iubirea, probabil că aș fi tentat să-i răspund că nu sunt deloc sigur că am reușit să aflu, dar că mă număr printre cei care sunt dispuși să învețe în fiecare zi. Și i-aș mai spune că pot doar bănui ce înseamnă iubirea: ea este dorința împărtășită pentru frumusețe, pentru adevăr și pentru bine. Cred că fiecare om traversează după propria pricepere mai multe vârste sau epoci ale acestui sentiment: copilăria iubirii, marcată de curiozitate, nevoia arzătoare de a ți-l apropia pe celălalt, de a-l descoperi, totodată epoca dorinței, a exaltării, a atracției pe care cel îndrăgostit o resimte aproape fatal față de obiectul iubirii lui. Înflăcărarea ce însoțește această vârstă, electricitatea ei magică este, nu de puține ori, oarbă. Copilăria iubirii devine astfel etapa freneziei în care se alunecă ușor în tentația idealizării celuilalt, a falsificării deliberate a identității lui. Ajungi, altfel spus, să proiectezi imaginar asupra celuilalt un set de calități ce frizează perfecțiunea și care te blochează într-un scenariu fantasmagoric. O dată cu împrăștierea fantasmelor există riscul deloc nesemnificativ ca iubirea să intre în declin și chiar să apună. Urmează epoca tinereții, a consolidării atașamentului, în care iubirea se înscrie pe traiectoria valorilor comune, a principiilor de viață împărtășite, a convingerilor și idealurilor, cei doi ajungând să experimenteze nevoia completării și a perfecționării reciproce. Epoca maturității (la care îndrăznesc să spun că ajung probabil foarte puțini oameni) este perioada echilibrului deplin, a stabilității, iubirea dobândind în această etapă un fel de certificat de competență afectivă, prin aceea că trece frumos și demn testele tuturor încercărilor.

Determinismul familial poate produce în structura de personalitate a copilului mutații profunde, cu reverberații dramatice irecuperabile, îl poate pregăti pentru relația (sau relațiile) de mai târziu sau, dimpotrivă, îl poate mutila din punct de vedere emoțional, expediindu-l în universul atât de complex al interacțiunilor umane cu serioase avarii sufletești care, mai devreme sau mai târziu, ajung să genereze o abundență de efecte devastatoare.

Îndrăznesc să afirm că privirea interioară atentă, retrospectiva mentală este în măsură să ofere repere importante în înțelegerea modului în care ne manifestăm în iubire. Sondarea propriului trecut oferă oportunitatea unor revelații uimitoare cu privire la gesturile și comportamentele noastre actuale. Dacă ar fi să întreprindem o investigație atentă și sinceră similară unui exercițiu de arheologie, am descoperi în propriul sit interior vestigii și artefacte ce ne pot oferi o mai bună înțelegere a prezentului nostru afectiv. Am asista astfel la descoperiri deloc surprinzătoare: poate că nu dăruim flori iubitei (dar ne propunem să învățăm acest lucru) pentru că nu ne-am văzut niciodată în copilărie tatăl dăruindu-i flori mamei. Poate că ne este greu, dacă nu chiar imposibil, să ne exprimăm abundența trăirilor pe care le resimțim față de celălalt din simplul motiv că în copilăria noastră ne-am confruntat cu „muțenia” afectivă a părinților. Poate că preferăm să înlocuim vorbele, cuvintele mari, cu gesturile de tandrețe sau ne vine destul de greu să le formulăm și să le exprimăm pentru că nu am avut șansa de a le întâlni și eventual imita sau oglindi. Oricât de încercați actori am fi și oricât de mult am dori să ascundem aceste filoane adânc îngropate în cotloanele misterioase ale eului nostru, mai devreme sau mai târziu trebuie să deschidem ecluzele pentru a da la iveală ceea ce se găsește dincolo de pelicula aparent liniștită a conștiinței. Dacă nu reacționăm mereu așa cum ar trebui, nu cred că este vorba neapărat despre un analfabetism afectiv, ci pur și simplu despre consecința unei succesiuni de evenimente trăite sau la care am asistat și care ne-au modelat interioritatea. Iată de ce este bine să fim înțelegători cu cei care trudesc să învețe să rescrie corect literele și mai ales spiritul ce compune cuvântul numit IUBIRE. Deși îmi place să spun că gramatica iubirii nu are decât un singur timp: prezentul, totuși bunul simț mă obligă să admit că acest timp este condiționat, printr-un mănunchi de fibre nevăzute, de resorturi vitale, este legat indisolubil de zorii devenirii noastre ca oameni. Sufletul unui copil este precum o oglindă în care se răsfrâng sufletele celor care îl cresc sau au grijă de el. Dacă imaginea din oglindă ajunge să se deformeze este pentru că în ea s-au reflectat conflicte, certuri, dispute, reproșuri sau inadecvări mai mult sau mai puțin justificate. Și mai interesant este faptul că această oglindă are capacitatea de a înmagazina ceea ce surprinde și de a se transforma în sediul unor reflectări ulterioare. Îmi amintesc că în casa bunicilor mei, în a căror grijă m-am aflat pentru o însemnată perioadă, se găsea o oglindă uriașă, încadrată într-o broderie de lemn întunecat, marcată din loc în loc de mușcăturile flămânde ale insectelor. Eram fascinat de această oglindă pentru că timpul reușise să-i modifice argintul din spatele sticlei și să-l patineze în așa fel încât atunci când reușeam, cocoțat pe un scaun, să mă privesc, aveam impresia că văd un alt chip, cu mult schimbat, chipul adultului ce aveam să devin. Tot astfel și oglinda pe care o purtăm fiecare în noi: poate dărui celorlalți o copilărie marcată de bucurii sau, dimpotrivă, poate oferi o imagine schimonosită de suferințe, de răni ce au crestat urme adânci în carnea sufletului și, de acolo, neștiute de nimeni, controlează fiecare pas în direcția celuilalt.

Ca părinte poți dărui copilului tău un set de instrumente afective valoroase, atribute esențiale menite a-i facilita calea spre consolidarea unei relații reușite, spre împlinirea emoțională. Din păcate ai puterea în aceeași măsură de a-i sabota, conștient sau inconștient, drumul către inima și înțelegerea celălalt. Copil fiind, poți să ajungi să te înscrii, datorită acestor experiențe afective trăite prematur, pe orbita interacțiunii firești cu celălalt sau, din păcate, poți să rătăcești într-un spațiu gol, lipsit de repere emoționale, căutând cu disperare oportunitatea unui refugiu salvator. În lipsa înzestrării cu noțiunile elementare ale alfabetului afectiv riști să cazi pradă confuziei, dezolării, să te descoperi permanent sfâșiat de o îndoială mistuitoare cu privire la propria aptitudine de a iubi. Traversezi acut neliniști și ezitări, nesiguranțe mistuitoare referitoare la propria capacitate de a iubi, la propria înzestrare de a dărui iubire și de a resimți la rândul tău acest sentiment.

În culisele copilăriei noastre se fabrică rolurile afective pe care ajungem să le jucăm mai târziu cu mai multă sau mai puțină pricepere. Acolo ne sunt pregătite costumele, recuzita, acolo se șlefuiesc detaliile, se sugerează gestica potrivită, sunt schițate replicile, cuvintele și tăcerile… Dacă avem curajul să pătrundem dincolo de cortină, în anatomia pregătirii piesei numite existență, descoperim de ce viața noastră afectivă se înscrie fie pe traiectoria împlinirii fie pe aceea dureroasă a ratării. Deși din aceste resorturi de profunzime nu se vede mare lucru, precum din plasele pescarilor nu se văd decât bucățile de plută ce le susțin, totuși ele pot purta gândul și simțirea noastră către adâncimile tulburi ale conștiinței sau către apele liniștite și senine ale bunăstării interioare.