Debate în cadrul proiectului IDENTITATE ȘI MULTICULTURALITATE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC…

Am trăit astăzi din nou o experiență memorabilă într-un context oferit de proiectul „Identitate și multiculturalitate în spațiul românesc”, un proiect coordonat de doamnele profesoare Luminița Lăzărescu, Mirela Chelba, Miriam Leon Postolache și Cristina Anfimov. Proiectul își propune să promoveze diversitatea și dialogul intercultural prin intermediul unei succesiuni de activități și manifestări remarcabile. Ca parte a acestui proiect educativ, în sala CDI a colegiului, s-a desfășurat dezbaterea în formatul World Schools pe o temă provocatoare: „Multiculturalitatea este o utopie”. Echipele care s-au înfruntat au fost: de partea Guvernului, elevele Daniela Irimescu, Geanina Bahnean și Ancuța Coroamă (clasa a XI-a H) iar de partea Opoziției, Daniela Prelipcean, Alexandru Rusu și Sebastian Prelipceanu (clasa a XI-a F). Referitor la experiența pe care a trăit-o astăzi ca debater, eleva Geanina Bahnean mi-a declarat: „mă pot mândri cu faptul că, pentru o zi am fost un debater. Întotdeauna am admirat debaterii pentru curajul de a-și exprima ideile în fața unui auditoriu și, poate că astăzi, am fost și eu la rândul meu obiectul admirației. Mi-e destul de greu să exprim prin cuvinte această experiență extraordinară. Am în vedere orele îndelungate de studiu și documentare pe tema aleasă, articularea cazului, emoțiile și stresul de dinaintea și din timpul dezbaterii – toate mi-au folosit. Eu sunt o persoană foarte emotivă și reușesc să fac față stresului cu dificultate, însă având în vedere faptul că a fost prima mea rundă de dezbateri, prima dată când am susținut un discurs în fața unui public atât de numeros și ținând cont de gradul de dificultate al moțiunii (din perspectiva unui începător), consider că atât eu cât și colegele și colegii mei ne-am descurcat foarte bine. E destul de stresant când toate privirile sunt ațintite asupra ta, însă am dobândit pe parcursul meciului siguranță pentru că știam că aveam ceva de spus și vroiam să fiu ascultată. Mi-ar face o deosebită plăcere să particip și la alte dezbateri deoarece acestea contribuie decisiv la îmbogățirea culturii generale, la conturarea și dezvoltarea limbajului, amplifică spiritul de colegialitate și totodată supune persoana la diferite stări precum stresul, emoțiile, frustrarea dar și bucuria, satisfacția ce urmează înfruntării. Aș dori să mulțumesc doamnei diriginte, Popovici Angelica, care ne-a fost de un real ajutor și ne-a sprijinit din punct de vedere moral. Chiar dacă nu fac parte din echipa câștigătoare, nu consider că am pierdut pentru că astăzi am primit o diplomă (figurat vorbind) pe care scrie: EXPERIENȚĂ, iar în spatele acestei diplome se află multă muncă. Așa cum spune și domnul profesor Popovici, am pierdut frumos, elegant și demn, tot așa cum florile de cireș cad în bătaia vântului.” Atunci când l-am întrebat pe Sebastian Prelipceanu ce a însemnat pentru el activitatea la care a participat, iată ce mi-a răspuns: „în dezbaterea de astăzi am avut parte de o experiență unică, am învățat cum trebuie să procedezi și cum să îți aduci contribuția la succesul unei echipe, dar și cum este să vorbești în fața unui public relativ mare. Desigur am avut emoții la început, dar în momentul în care am început să susțin partea mea de caz, totul s-a așezat, a început să funcționeze de la sine. M-a impresionat această activitate întrucât promovează munca în echipă dar și spiritul competitiv, activează și dezvoltă ambiția de a oferi tot ce ai mai bun. Îmi doresc să mai particip la astfel de activități pentru că îți oferă șansa de a câștiga, pe lângă un set important de cunoștințe pe subiectul dezbaterii, numeroase competențe și abilități.” Al doilea vorbitor al echipei Opoziției, Alexandru Rusu mi-a spus: „la început a fost foarte greu să-mi stăpânesc emoțiile fiindcă nu am mai vorbit niciodată în fața unui public atât de numeros și, totodată, a fost prima mea dezbatere. M-am bazat mai mult pe faptul că aș putea fi spontan, așa încât nu mi-am notat dinainte prea multe eventuale arii de conflict sau posibile contraargumente. Aveam din ce în ce mai multe emoții până să ajung să vorbesc. După ce m-am ridicat în picioare și am început să vorbesc, emoțiile pur și simplu au dispărut, eu concentrându-mă mai mult pe ceea ce urma să spun. Mi-am dat seama de unele greșeli pe care le-am făcut dar a fost puțin cam târziu pentru a le repara. A fost o experiență frumoasă și nu regret nicio clipă faptul că m-am implicat în ea cu toată inima.” Fiecare vorbitor din cadrul dezbaterii a adus în rundă propria valoare și propriul stil, eleganța, forța persuasivă, controlul mai mult sau mai puțin reușit al emoțiilor.

Comisia de arbitrii care au jurizat confruntarea argumentativă a fost formată din seniorii Clubului de Dezbateri „Ars Dicendi”: Victor Cobuz, Andreea Bouariu, Ilaria Nica, Mădălina Ciotău, Gabriel Chiraș și Paul Chiraș. Le-am cerut să-mi împărtășească gândurile lor despre cele petrecute. Andreea Bouariu mi-a mărturisit următoarele: „este adevărat că dezbaterile reprezintă un sport sângeros. Ca și în viața de zi cu zi, loviturile („atacurile”) cele mai voalate, mai discrete, dor cel mai tare. Acest fapt nu se învață decât în focul luptei, în experiența trăită deplin, iar până a învăța că brutalitatea (atacul la persoană) nu este cea mai eficientă armă, riști să fii tu însuţi deseori înfrânt. M-am bucurat să arbitrez astăzi o dezbatere bună, în cadrul căreia am observat că tânăra generaţie s-a descurcat mult mai bine decât mă descurcam eu la început. Mă bucură faptul că tot mai mulți elevi încep să fie interesați de activitățile clubului de dezbateri. Cu toții mai avem multe de învățat, însă ceea ce am observat astăzi este de-a dreptul promițător. De curând am realizat că unul dintre cele mai grele dar și cele mai frumoase aspecte la o dezbatere este să întinzi mâna adversarului tău la sfârșitul meciului ca și cum ar fi prietenul tău. Atunci și numai atunci simți cum rănile înfrângerii se vindecă.” În maniera lui concisă și pătrunzătoare, Victor Cobuz mi-a declarat că „…dezbaterea de astăzi a pus în discuţie o temă mereu actuală – multiculturalitatea. A fost o plăcere să arbitrez un asemenea meci, în care s-au înfruntat opinii diferite, idei și arugmente interesante. Nu pot să nu remarc faptul că sub ochii noștri se produce o schimbare în mentalitatea celor din jur, faptul că diferenţele culturale și de perspectivă încep să fie mult mai uşor acceptate, înțelese și tolerate. Constat cu bucurie că virusul debate-ului se răspândește cu repeziciune în liceul nostru.” Despre ceea ce a experimentat astăzi, Paul Chiraș, membru entuziast și activ al clubului de dezbatere, mi-a spus: „experienţa de jurat pe care am trăit-o astăzi a însemnat pentru mine încă un pas important pe drumul către progresul personal. Chiar dacă m-am situat în afara câmpului de luptă, așezat la masa arbitrilor, cu garda jos, dacă pot spune astfel, însă cu privirea atentă și urechile ciulite, urmărind cum cele două echipe lansează reciproc săgeţi-cuvinte, experiența a fost pentru mine un privilegiu și un factor motivațional important.” Gabriel Chiraș declară că a asistat la „un meci intens pe o moțiune interesantă, susținută și contestată cu aceeași fermitate de tineri ambițioși. A fost un privilegiu să mă număr printre cei care aveau să hotărască soarta acestui meci în calitate de arbitri, împreună cu patru colegi minunați, fiecare dintre noi având o experiență respectabilă în sfera dezbaterilor. Ca arbitru trebuie să fii atent la orice lucru spus de vorbitori, cu atât mai mult cu cât și tu te-ai aflat, la un moment dat, în postura lor. Bătălia a fost una acerbă, au existat arii de conflict care s-au menținut pe întreaga durată a meciului, ceea ce a dat ritm și substanță dezbaterii. Chiar dacă nu te numeri printre cei șase debateri asta nu înseamnă că nu gândești moțiunea în amănunt, ci dimpotrivă, ca arbitru trebuie să cântărești cu grijă informațiile aduse de cele două echipe pentru a stabili cine este mai convingător. Deși sună paradoxal, pot să afirm că lupta s-a terminat cu victoria ambelor echipe care au reușit să evolueze atât ca vorbitori și oratori dar și ca oameni și prieteni. Îi încurajez pe elevi să încerce debate-ul ca sport autentic al minții.” Cu franchețea ei neobișnuit de… obișnuită, Ilaria Nica mi-a spus: „probabil că debaterii care își prezintă pledoariile în fața noastră consideră că noi, ca arbitrii, nu avem emoții sau că nu resimțim stresul. În opinia mea, acest lucru nu este deloc adevărat. Cu siguranță, cei care încearcă să ne convingă depun mai mult efort, sunt urmăriți, evaluați de public și de noi, însă la sfârșitul dezbaterii, rezultatul se află în mâinile noastre, iar noi le datorăm o evaluare justă. Frica de a rata detalii, de a trece peste argumente, de a nu evalua corect nu e mai prejos ca frica de a vorbi în fața unui public. Până la urmă, același public și aceeași debateri vor accepta sau vor contesta decizia ta. Astăzi am avut ocazia de a urmări un meci, care deși a fost purtat între două echipe de începători, a reușit să ne impresioneze prin buna organizare, informarea meticuloasă de ambele părți și mai ales prin faptul că am simțit implicarea puternică a ambelor echipe. Sper să avem parte de meciuri tot mai bune iar spiritul de debate să fie păstrat în liceul nostru.” Mădălina Ciotău mi-a declarat următoarele: „dezbaterea din cadul proiectului Identitate şi multiculturalitate în Bucovina a fost un eveniment care mi-a demonstrat cu adevărat ce înseamnă evoluţie. Amintindu-mi de primul meu meci de debate, pot spune că sunt plăcut surprinsă de această dezvoltare a fiecărei generaţii, având deosebita plăcere de a arbitra un meci calitativ al unor elevi pe care ar fi nedrept să îi numesc „începători”. M-a bucurat enorm să observ cazuri foarte bine pregătite cu vorbitori siguri pe ei, talentaţi şi care deţin calităţii oratorice deosebite, calități care, odată exersate şi îmbunătăţite, pot aduce un plus valoros atât în plan personal, cât şi la nivel de societate. Consider că un eveniment este fructuos şi demn de apreciere şi respect atunci când fiecare are ceva de câştigat din acea experienţă şi cred cu convingere că această dezbatere este un eveniment demn de cele mai sincere aprecieri, îndeplinindu-şi scopurile pe toate planurile: auditoriul a putut să asiste la o dezbatere care ridică o problemă atât de controversată precum multiculturalismul, colegii mei arbitri şi cu mine am asistat la o evoluţie frumoasă şi am descoperit noi modalităţi de abordare, iar coordonatorii echipelor, cât şi cei ai proiectului au putut să vadă valoarea şi calitatea efortului depus şi al implicării, care cu siguranţă nu a fost în van.”

Manifestarea a debutat cu un discurs introductiv adresat asistenței de către directorul adjunct al colegiului, doamna profesoară Luminița Lăzărescu, care a insistat asupra importanței pe care o are cunoașterea și înțelegerea culturilor care conviețuiesc în spațiul românesc, importanța deosebită a promovării unui dialog intercultural autentic. Elevele Andreea Maxim și Maria Simota au prezentat apoi scopul, obiectivele și activitățile cuprinse în cadrul proiectului educativ Identitate și multiculturalitate în spațiul românesc. Iată ce mi-a spus Maria Simota despre experiența angajării în activitățile proiectului: „…am reușit să mă familiarizez cu diferitele culturi existente în spațiul în care îmi desfășor activitatea zilnică de elev, am dobândit repere importante în cultivarea toleranței și respectului, dar și mai important, am învățat să valorific și să îmi formez o personalitate deschisă și flexibilă, facilitându-mi astfel procesul de integrare într-o societate multiculturală europeană și, de ce nu, mondială. Am descoperit pe parcursul participării la prima ediție a acestui proiect că lumea poate fi săracă sau bogată în funcție de capacitatea fiecăruia dintre noi de a descoperi și fructifica miraculoasa bogăție a diferențelor, care la rândul lor ne ajută să ne descoperim pe noi înșine.” Cât despre Andreea Maxim, coprezentator al manifestării, aceasta mi-a mărturisit că „…în Colegiul Național Eudoxiu Hurmuzachi se încurajează participarea elevilor la numeroase proiecte, acestea aducând beneficii sigure, atât în planul imediat al dezvoltării personale, cât și acela virtual al dezvoltării profesionale. Cea de-a doua ediție a proiectului Identitate și multiculturalitate în spațiul românesc mi-a captat atenția atât prin activitățile din cadrul său, cât și prin importanța pe a dobândit-o la nivel regional și național. Participarea în prima ediție a acestui proiect mi-a oferit posibilitatea de a acumula informații valoroase despre cultura diferitelor minorități, șansa de a cunoaște oameni noi, dar mai ales de a mă dezvolta personal. Am acceptat cu entuziasm și emoție participarea în cadrul acestui proiect și în acest an, pentru că mă consider o persoană deschisă către oportunitățile de învățare și împărtășirea cunoștințelor. Și nu în ultimul rând, în calitate de vicepreședinte al Consiliului Școlar al Elevilor, recomand cu căldură colegilor mei să participe la un astfel de proiect, care le va aduce cu siguranță numai beneficii.”

Confruntarea a însemnat aducerea în fața asistenței a unei succesiuni de argumente mai mult sau mai puțin pertinente, exemple și ilustrări, studii, statistici și rapoarte, opinii ale unor personalități din spațiul politic sau academic etc. În pofida gradului destul de ridicat de dificultate a temei alese și a lipsei de experiență în sfera confruntărilor argumentative, echipele au reușit să mențină dezbaterea la un nivel de elevație mai mult decât rezonabil.

Am solicitat opinia unei eleve, Iuliana Mihăilă, din clasa a XI-a H,  care a fost parte a asistenței și care mi-a împărtășit următoarele gânduri: „Activitatea desfășurată astăzi în cadrul proiectului Identitate și multiculturalitate în spațiul românesc a fost cu adevărat un eveniment impresionant. Runda de dezbatere a fost, în opinia mea, punctul culminant al manifestării, întrucât tinerii oratori au reușit să acapareze atenția publicului prin acuratețea informației prezente în sprijinul argumentelor, prin modul convingător de a-și susține punctul de vedere pe baza moțiunii date. Consider că această manifestare este în măsură să determine elevii să se implice la rândul lor în astfel de activități ce pot aduce succese atât la nivel școlar cât și în planul personal prin autodepășirea limitelor.”  Ami Loliceru, prezentă în rândul publicului pentru a-și susține colegii din clasa a XI-a F, mi-a mărturisit: „dacă în prima dezbatere dintre clasele noastre – XI F și XI H –, desfășurată în luna noiembrie, mă aflam în ring, astăzi la cea de-a doua dezbatere, am devenit susținător. Am asitat la un meci frumos, antrenant, care a scos în evidență pasiunea și interesul arătat de ambele echipe. Mi-a plăcut foarte mult atât prestația colegilor mei dar și tema pe care a avut loc dezbaterea. Moțiunea le-a permis ambelor echipe să aibă cel puțin trei argumente bine fundamentate. Părerea mea este că echipa guvernului s-a exprimat cu mai multă ușurință, mai cursiv, dar cei din echipa opoziției au fost mai preciși și, fără a fi agresivi sau agitați, au reușit să fie mai convingători. Ceea ce m-a impresionat foarte mult la echipa opoziției a fost faptul că ei au reacționat destul de bine la intervenții și au vădit stăpânire și relaxare când au abordat tema multiculturalismului în încercarea de a convinge că acesta nu este o utopie. Ceea ce poate m-a deranjat este faptul că intervențiile au fost cam „dezordonate”, însă meciul în sine a decurs ca la carte. Ca spectator, ceea ce am văzut azi a fost o dezbatere frumoasă, instructivă, elegantă și cu toți am observat și apreciat faptul că vorbitorii au reușit să-și depășească în mare măsură emoțiile, și-au intrat repede în rol și l-au îndeplinit impecabil.”

A fost o activitate frumoasă, reușită deplin sub aspectul formei și conținutului, cu un nivel de eleganță și forță discursursivă ce poate și trebuie să fie transformat în tradiție în școala noastră și, îndrăznesc să spun, în orice școală românească. Mulțumesc sincer coordonatorilor proiectului pentru oportunitatea creată, debaterilor pentru efortul întreprins în documentarea și susținerea propriului caz, publicului pentru interesul și atenția manifestată, colegilor mei profesori pentru suportul acordat.  Mi-am confirmat o dată în plus faptul că dezbaterile dezvoltă deopotrivă competențe pe care îndrăznesc să le numesc interpersonale – precum lucrul în echipă, cooperarea, negocierea civilizată a conflictelor – dar și competenele intrapersonale – forța persuasivă, spiritul de convingere, controlul emoțiilor, comunicarea verbală, non-verbală și para-verbală optimă, eficientă.

Fotografii de la aceste eveniment> https://www.facebook.com/profile.php?id=100005602877412&sk=photos&collection_token=100005602877412%3A2305272732%3A69&set=a.307697272760366.1073741830.100005602877412&type=3

O schiță de fabulă…

…Inspirată de Miruna, copila mea dragă, astăzi, la micul-dejun…

Deși împart de ceva vreme aceeași bucătărie și chiar locuiesc pe același raft, doamna Solniță-de-Sare și domnul Plic-de-Piper au personalități surprinzător de diferite, sunt un fel de spectacol Yin-Yang al gastro-universului. Ei îi plac dansurile oglindite în sticla amețitoare de ulei, acrobațiile delirante în pași de salsa, sonoritățile patinate ale lui Kohen și giumbușlucurile savurate atunci când nimeni nu e prin preajmă. El preferă să compună rețete bizare de expresii și cuvinte sau să transforme într-un cult meditația ascunsă în umbra borcanelor de pe raftul înțesat. Doamna Solniță-de-Sare adoră să chestioneze indiscret caserolele strălucitoare cu privire la ultimele lor achiziții îndrăznețe, la planurile de viitor sau înfriguratele nopți petrecute în frigider. În schimb, domnul Plic-de-Piper cade adesea pradă unor înțepătoare crize de mizantropie, când orice zdrăngănit, oricât de subțire, de furculiță sau lingură prin preajmă devine echivalentul agresiunii supreme. În astfel de momente simte că fierbe și se trezește strănutând și aruncând zgomotos în stânga și în dreapta valuri de praf întunecat și înțepător. O dată a ajuns chiar să fie certat de Domnul-Cuțit pentru vorbele usturătoare pe care le-a șuierat printre dinți la adresa Domnișoarei-Linguriță, plecată pe meleaguri străine, sau a Bunicii-Ibric, cu al ei șuierat tragic. Ea vorbește adesea într-un limbaj pentru el fascinant, dar nu întotdeauna inteligibil până la capăt, adus din meleaguri teutone, el umple cu formule metafizice pereții mai puțin frecventați ai bucătăriei. Ea iubește misterul din fiecare urmă pierdută pe textura feței de masă, el se declară partizanul incurabil al clarității solare ce străbate prin cristalul ferestrei. El se avântă temerar în şedinţe de escaladă pe florile agăţătoare pentru ca apoi să înopteze în corturi improvizate pe corpurile suspendate din bucătărie. În schimb, ea preferă lectura şi odihna cuminte în liniştea unui sertar, departe de agitaţia cu care sunt pregătite reţetele lunii. Ea detestă adâncimile neştiute şi vârtejul, el se aruncă în vâltoare fără să ştie de fiecare dată dacă va ieşi la liman.

Însă dincolo de toate acestea, doamna Solniță-de-Sare și domnul Plic-de-Piper ajung să realizeze împreună lucruri fabuloase prin simplitatea lor. Câteodată, dacă ești curios, îi găsești leagănându-și încântați genunchii pe marginea raftului și privind amuzați la vasul de ciorbă ce bolborosește înfierbântat și periculos pe aragazul încins. Alteori savurează la unison mirosurile ce urcă în spirale îmbătătoare din cele trei farfurii zâmbitoare de pe masă. Câteodată pleacă alături de prietenii lor deosebiți în călătorii extraordinare prin dulapurile pline de peripeții ale bucătăriei. Din când în când se răsfață leneși prin coșul de pâine sau se întind voluptos pe vreo farfurie adormită și privesc seriale palpitante despre crimele elucidate de Motani roșcați și somnoroși prin bucătăriile altora…

Am învățat de la Doamna Solniță-de-Sare și de la Domnul Plic-de-Piper de-a lungul anilor numeroase lecții de viață de o valoare inestimabilă. Mai mult, chiar ei mi-au spus într-o seară că au reușit să crească împreună, contribuind unul la dezvoltarea celuilalt. Deși ea este sărată iar el cumplit de iute, împreună formează un cuplu dulce, acea mixtură potrivită, prin care își aduc contribuția la cele mai bune rețete.

Așa stau lucrurile și între doi oameni, dragă Miruna, trăiesc în armonie numai dacă sunt dispuți să își înțeleagă și să își admită imperfecțiunile, lipsurile, neajunsurile și le transformă în tot atâtea punți de legătură, în poduri de la suflet la suflet. Deși lucrurile acestea nu sunt deloc facile, merită din plin întreaga străduință.

Tu cum ai proceda în această situație?…

Următorul scenariu, inspirat de vizionarea unui film[1], poate fi abordat ca punct de plecare într-o călătorie-dezbatere la ora de filosofie (capitolul Morala, tema etica aplicată) întrucât ridică problema complexă a judecății și deciziei morale într-o situație-limită. Mărturisesc că optez pentru o prezentare sumară a cazului relatat în film (mult mai complex și abundent în privința situațiilor dilematice succedate febril), din dorința de a nu spulbera interesul cititorului pentru o eventuală vizionare.

Reasonable Doubt (2014)Imaginează-ți că ești angajatul exemplar al municipalității, un tânăr procuror de succes și tocmai ți-ai adăugat la palmaresul impresionant încă un caz pe care l-ai instrumentat impecabil în instanță și l-ai câștigat. Prin rigoarea argumentelor tale, carismă, eleganță și stil persuasiv, ai reușit să convingi grupul de jurați și pe judecător că răufăcătorul trebuie trimis după gratii, acolo unde îi este locul. Colegii îți propun, pentru a sărbători triumful, o seară într-un local dintr-o suburbie mai puțin agitată a orașului. După câteva ore de conversații, șarade, glume, planuri și proiecte profesionale mai mult sau mai puțin realiste, „ornate” din plin cu pahare de tequila, părăsești localul împreună cu colegii tăi dezinhibați, euforici și extrem de volubili. La colțul străzii te desparți de ei și te pregătești să chemi un taxi pentru a ajunge acasă, locul unde te așteaptă o soție încântătoare și un copilaș nou-născut absolut minunat. În timp ce te pregătești să suni la dispecerat, observi că doi tineri dau târcoale mașinii tale elegante cu scopul evident de a o vandaliza. Strigi la ei și te îndrepți grăbit spre mașină timp în care aceștia îți întorc spatele și dispar în noapte… În acel moment îți spui că nu poți lăsa mașina la discreția hoților, pe această stradă mai puțin circulată, și, într-un acces de determinare, te urci la volan hotărât să conduci până acasă. Te îndrepți spre casă, rulând cu viteză redusă, din două motive: pe de-o parte, carosabilul este acoperit cu un strat semnificativ de zăpadă și, pe de altă parte, nu vrei să atragi atenția echipajelor de poliție care patrulează pe străzi. La un moment dat surprinzi în oglinda retrovizoare girofarul unei mașini de poliție, însă continui să rulezi liniștit și virezi apoi pe o străduță mai puțin circulată. Te uiți în oglindă și constați că mașina de poliție trece de intersecție urmându-și ruta pe șoseaua principală. Ești gata să respiri ușurat când, deodată, șocul unui impact te avertizează că tocmai ai lovit ceva sau pe cineva. Oprești brusc mașina și constați că, în spatele vehiculului, în zăpadă, se află prăbușită o persoană. Te apropii și îngrozit descoperi un bărbat desfigurat, cu fața însângerată, îl privești șocat cum se scutură convulsiv, cum agonizează, implorându-te să nu-l abandonezi…

Nu doresc să divulg mai mult din desfășurarea acestei producții cinematografice pe care eu o găsesc interesantă și provocatoare, o producție vizionată aseară împreună cu un grup de prieteni extraordinari, cărora țin să le mulțumesc pentru oportunitatea creată (și nu numai…). Mă rezum doar să adresez cititorului acestor rânduri o întrebare-provocare: tu cum ai proceda într-o astfel de situație? De ce așa și nu altfel?

[1] filmul Reasonable doubt este regizat de Peter Howitt, după un scenariu scris de Peter A. Dowling și îi are ca protagoniști pe Dominic Cooper și Samuel L. Jackson.

„Hurmuzachi ascultă, înţelege, ajută”

Pentru a te situa afectiv în orizontul unui sufletul ce are nevoie de ajutor, trebuie să fii capabil să ieşi din propria interioritate, să te pui între paranteze, să te abandonezi pe tine însuţi în favoarea celuilalt. Trebuie să-ţi învingi egoismul şi aroganţa pentru a rezona cu cel care-şi ascunde cu greu lacrimile, dificultăţile, pierderile. Trebuie să fii dispus să suprimi preocuparea exclusivă pentru propria persoană pentru a pune în locul ei grija sinceră pentru cel aflat în suferinţă. Toate acestea solicită efort consecvent, presupun o congruenţă a priori a gândului, simţirii, cuvântului şi faptei… Toleranța, empatia, atenţia sporită la nevoile celuilalt, ajustarea propriului suflet la rezonanţa semenilor răniţi, decepţionaţi de soartă, toate acestea nu sunt deloc caracteristici insolite, extravagante rezervate numai unor privilegiați, ci sunt, mai curând, achiziţii fireşti ale inteligenţei. Umanitatea, solidaritatea fac parte din arsenalul omului educat, instruit, fiind înzestrări elementare ale celui care optează să-şi trateze propriul parcurs educaţional cu maximă responsabilitate şi seriozitate.

Aşa cum învăţăm, prin studiul matematicii, să descifrăm limbajul deloc facil dar fascinant al numerelor, operând calcule complexe şi traducând formule riguroase în paradoxale realităţi virtuale, cu ajutorul informaticii, tot astfel trebuie să învăţăm să descifrăm algoritmica afectivităţii, logica profundă a inimii. Demonstraţiile pline de revelaţii ale emoţiilor şi sentimentelor înalţă şi construiesc eşafodajul caracterului nostru. Să te străduieşti să identifici o soluţie în matematică înseamnă, după profana mea gândire, să dobândeşti privilegiul admirabil al raționării corecte, chiar și cu riscul alunecării fie şi temporare în eroare. Dacă soluţia problemelor matematice stă în rigoare, în disciplină, în respectarea unei secvenţialităţi elaborate, descoperirea soluţiei salvatoare la problemele noastre presupune, printr-o axiomatică a destinului, atenţia şi concentrarea la problemele semenilor noştri. Când optăm să fim solidari şi înţelegători, optăm de fapt să ne disciplinăm şi organizăm în mod riguros mintea şi inima. Iată de ce vă mulţumesc anticipat vouă, tuturor elevilor de la specializarea matematică-informatică, pentru că alegeţi să deprindeţi, pe lângă lumea numerelor, şi limbajul mai puţin axiomatizat însă la fel de riguros al generozităţii.

Aşa cum explorăm cu privirea curioasă şi atentă tainele mediului înconjurător – prin studiul chimiei şi al biologiei, sau pătrundem în mecanismele complexe ale funcţionării propriului corp – cu ajutorul anatomiei – tot astfel trebuie să fim dispuşi să intrăm în universul marcat de nelinişti şi suferinţă al celor aflaţi în nevoie, pentru a încerca să-l schimbăm oricât de puţin, sa îi aducem oricât de puţin confort sufletesc sau alinare. Ca potenţiali tămăduitori ai corpului atât de vulnerabil în faţa bolii și suferinței, trebuie să deprindem atenția și sensibilitatea față de rănile și afecțiunile mai puțin vizibile ale sufletului. Iată motivul pentru care vă mulțumesc avant la lettre vouă, elevilor de la specializarea științele naturii, pentru că, prin implicarea în această campanie, decideți să ascultați în aceeași măsura strigătele mocnite, ascunse ale sufletului.

Așa cum învățăm să descoperim universul fascinant al umanului, cu secole întregi frământate de istorie sau descoperim teritorii exotice, mai mult sau mai puțin explorate, cu ajutorul geografiei, tot astfel trebuie să ne aplecăm urechea la frământările vinovatului fără vină și să-i explorăm teritoriile ascunse ale sufletului, să-l luăm de mână și să-l însoțim măcar pentru o vreme în călătoria lui, în povestea lui dramatică. Ce rost mai au toate cunoștințele noastre despre gândirea unor epoci demult apuse, despre rațiunea care se gândește pe sine (logica), despre incursiunile în hățișul psihicului uman (psihologie), sau despre cum să devenim eficienți din perspectivă financiară (economie), dacă nu suntem conștienți de un adevăr fundamental, acela că logica inimii întrece în profunzime și complexitate logica minții? Ce rost au toate lecțiile despre datorie, umanism, spirit filantropic, dacă ne închidem în propria carapace și rămânem indiferenți la nevoile semenilor noștri? Iată motivul pentru care îmi exprim gratitudinea din inimă, înainte ca voi să vă exprimați gestul profund omenesc, vouă, elevilor de la specializarea științe sociale.

Așa cum idiomul uriaș, copleșitor al culturii și spiritualității universale clasice sau moderne se deprinde cu străduință, cu trudă, entuziasm și pasiune pentru lectură, interpretare, exegeză și reflexivitate, tot astfel alfabetul empatic, acela al rezonanței afective cu cei decepționați, decepționați de destin, presupune efort, trudă, sensibilitate, dăruire și pasiune necondiționată. Alfabetul filantropiei presupune să privești în interiorul tău, să te citești și să descoperi ceea ce îți conferă valoare: bunătatea, noblețea sufletească. Iată motivul pentru care țin să vă mulțumesc pentru gestul vostru atent, dragi elevi ai specializării filologie.

Mulțumesc părinților pentru că înțeleg că a dărui oricât de puțin din ceea ce dețin nu înseamnă să pierzi, să irosești, ci dimpotrivă, să dobândești, să primești înzecit. Oricât de măruntă, bucuria realizată din generozitate se întoarce, pe traiectoriile nevăzute ale destinului, la cel care o inițiază și o practică permanent.

Mulțumesc colegilor mei, doamnelor, domnișoarelor și domnilor profesori, care au înțeles că trebuie să dăruim o dată cu cunoștințele și achizițiile noastre cognitive, o lecție  mult mai importantă: aceea a altruismului și generozității.

Vă mulțumesc anticipat, dragi elevi, pentru gestul frumos, neprețuit, pe care sunteți dispuși să îl săvârșiți în aceste zile, implicându-vă în campania „Hurmuzachi ascultă, înțelege, ajută”. Am încredere în noblețea caracterului vostru și sunt ferm convins că, prin gestul vostru admirabil, arătați că înțelegeți faptul că șlefuirea propriului caracter reprezintă o parte semnificativă, chiar decisivă, a transformării personalității voastre.

Vă mulțumesc tuturor celor care înțelegeți că școala noastră poate și trebuie să devină o comunitate în adevăratul înțeles al cuvântului, nu numai prin cunoștințe și competențe dezvoltate, ci prin abilități de viață, prin atitudini și valori profund umane asumate sincer ca mod de a fi.