Provocarea filosofiei…

Tocmai am terminat de vizionat filmul documentar „Examined Life” (2008) – accesibil la adresa Web http://www.3moviesonline.com/Examined-Life – și simt cum îmi dau năvală gândurile. Le urmăresc cum răsar, mă însoțesc pentru o vreme și apoi se pierd pe cărările neștiute ale minții. Încerc să le înregistrez (consemnez) frenezia, să le traduc în cuvinte, enunțuri, judecăți, înainte să dispară nevăzute în subteranele conștiinței.  Voi folosi un artificiu menit să-l provoace pe eventualul lector (spectator) – un fragment din intervenția lui Cornel West, absolvent de Harvard și (primul afro-american) doctor în filosofie la Princeton, cel care apare în debutul filmului și reușește, prin discursul său deopotrivă firesc și profund, să fascineze imediat și irevocabil: „Filosofia definește situația noastră finită (…) [noi, oamenii, suntem] ființe orientate către moarte. Creaturi lipsite de blană, născute în mizerie, conștiente din punct de vedre lingvistic (…) ale căror corpuri vor fi cândva deliciul culinar al viermilor tereștri. Ăștia suntem noi. Ființe orientate către moarte. În același timp avem dorințe. Suntem organisme în timp și spațiu. Deci este dorința împotriva morții. Apoi, desigur, avem dogmatismul, diferite încercări de a ne agăța de certitudine. Diferite forme de idolatrie. Și avem dialogul ca opoziție a dogmatismului (…) Filosofia în sine devine o amplasare critică în lupta cu dorința împotriva morții, lupta cu dialogul împotriva dogmatismului…”

Cred că una dintre provocările în fața cărora se găsește astăzi filosofia este aceea de „a coborî în cetate”, de a-și accesibiliza discursul, de a-l plia pe problemele și situațiile concrete ale vieții, fără a-l trivializa. Sunt conștient că o astfel de „dez-academizare” a discursului filosofic nu este deloc o întreprindere inedită (îmi amintesc de Alain de Boton, despre care am scris cândva: https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/16/un-filosof-al-cotidianului-alain-de-botton/) însă sunt la fel de conștient că ea singură poate să-i restituie filosofiei valoarea și noblețea originare, statutul privilegiat de „modus vivendi” (mod de a trăi) anterior celui de „modus cognoscendi” (mod de a cunoaște). Immanuel Kant a dovedit în mod exemplar faptul că filosofia în general (metafizica, în special) reprezintă o dispoziție naturală, o înzestrare, o funcție fundamentală, constitutivă, dacă-i pot spune astfel, a naturii umane. Fie că survine în momentele de luciditate sau la capătul celui mai cumplit abandon al rațiunii, reflecția filosofică ne însoțește precum un alter ego. Nu contest faptul că filosofia se manifestă în splendoarea ei profundă dincolo de suspendarea grijii față de ziua de mâine, atunci când preocuparea pentru „pâinea cea de toate zilele” nu mai constituie o prioritate decisivă. Să depășești interesul față de propriul stomac, să te deplasezi către aria superioară a ființei tale („la mansardă”, acolo unde locuiește gândul!), constituie condiția prealabilă a exercițiului filosofic. Deși riscă să pară categoric, fără această „dez-locuire” sau strămutare a propriului eu, n-ai nicio șansă să înțelegi ceva din utilitatea efortului filosofic (și câți nu sunt în această postură?!?). Mai mult decât atât, filosofia îți oferă cheia înțelegerii a ceea ce reprezintă o preocupare sau o nevoie legitimă, justificată, în raport cu nevoile, grijile, adesea absurde, ce ne jalonează modestul parcurs terestru. Filosofia nu-ți poate aduce mai mulți bani în cont (nu în acest cotidian răsturnat, răvășit, în care trăim și căruia îi spunem cu amărăciune realitate românească), dar te poate învăța să gândești (cântărești) înainte de a-i arunca fie pe îndulcite inutilități fie pe lucruri ce-ți pot construi personalitatea. Filosofia nu îți promite un câștig imediat, o scurtătură către succes (oricât de schimonosit și mercantil ar fi portretul acestui succes). Sunt multe lucruri pe care filosofia nu le face, nu le promite, nu le dăruiește. Sunt multe ingrediente din formula acestui timp pe care filosofia le evită, le omite sau le reneagă pur și simplu. Însă branșarea la o lungă și valoroasă tradiție filosofică, concretizată în doctrine, sisteme, concepții, viziuni sau perspective, își găsește utilitatea în măsura în care reușește să deschidă torentul interior al interogațiilor, investigației, problematizării și reflecției. Textul filosofic (iar aceasta este o convingere pe care o repet frecvent în orele de curs) reprezintă doar un pre-text, un „trăgaci” sau o ancoră aruncată în mințile celor prezenți pentru a aduce la lumină curiozitatea, mirarea, curajul de a gândi (și de a fi) tu însuți. Gândul propriu se naște numai la marginea gândului străin sau, câteodată, pe ruinele acestuia din urmă. De altfel acesta este singurul drum onest și productiv în filosofie: să descoperi ce au gândit alții pentru a afla cum poți să gândești tu! Ca profesor de filosofie îmi propun (și reușesc atât cât îmi permit înzestrarea și achizițiile cognitive de până acum) să provoc, să declanșez resorturi și mecanisme interne, să deschid un drum (sau măcar o cărare) către gândirea ce se gândește pe sine ca gândire, așa cum remarca odată un om de geniu, iscusit creator de școală filosofică. Iată de ce consider că provocarea filosofiei rezidă în a-și revendica și dobândi, fără părtinire sau orgoliu deopotrivă eterat și steril, valoarea de demers formator în cetatea educației. De ce? Pentru că unul dintre serviciile cele mai importante pe care le poate aduce celor care se îndeletnicesc cu studiul ei (fie doar și pentru un singur an școlar) este acesta: puterea și curajul de a gândi.  Sapere aude! Îndrăznește să gândești!

Anunțuri