Texte de analizat: J.J. ROUSSEAU şi THOMAS HOBBES:

TEXTE DE ANALIZAT:

TEXT 1: „Cum va izbuti omul să se vadă aşa cum l-a format natura, cu toate schimbările pe care le-a suferit alcătuirea lui originară, datorită succesiunii timpului şi a bunurilor, şi cum va putea să deosebească ceea ce aparţine fondului său propriu de ceea ce au adăugat, ori au schimbat la starea lui primitivă, împrejurările şi progresele sale?…sufletul omenesc, modificat în sânul societăţii datorită unor nenumărate cauze ce se repetau mereu, datorită unei mulţimi de cunoştinţe câştigate ori erori, datorită schimbărilor intervenite în constituţia corpului şi tulburărilor continue provocate de pasiuni, şi-a schimbat, ca să zicem aşa, înfăţişarea în aşa măsură încât a devenit aproape de nerecunoscut … Dar atâta timp cât nu cunoaştem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm legea pe care a primit-o, sau cea care se potriveşte cel mai bine constituţiei lui. tot ce putem vedea foarte limpede în legătură cu această lege este că, pentru a fi lege, trebuie în primul rând ca voinţa celui pe care ei îl obligă să i se poată supune, în mod conştient, apoi, pentru ca această lege să fie naturală; trebuie, de asemenea să vorbească nemijlocit prin glasul naturii. Lăsând deci deoparte toate cărţile ştiinţifice care nu ne învaţă decât să vedem oamenii decât aşa cum s-au făcut ei înşişi şi cugetând asupra primelor şi celor mai simple activităţi ale sufletului omenesc, cred că disting două principii anterioare raţiunii: unul, care ne face să fim puternic interesaţi de în bunăstarea şi conservarea noastră şi altul, care ne inspiră o repulsie naturală în faţa pieirii sau suferinţei oricărei fiinţe simţitoare şi, în primul rând, a semenilor noştri. Din unirea şi îmbinarea pe care spiritul nostru este în stare s-o realizeze cu aceste două principii, fără a fi necesar să fie introdus aici şi principiul sociabilităţii, ni se pare că decurg toate regulile dreptului natural; reguli pe care raţiunea este apoi silită să le stabilească pe alte baze atunci când, prin dezvoltarea sa treptată, ea a reuşit să înăbuşe natura”(J.J. Rousseau – Discurs asupra inegalităţii dintre oameni)

Cerinţe:

    1. Identificaţi şi formulaţi problema filosofică abordată în fragmentul de mai sus;
    2. Identificaţi conceptele-cheie din textul în cauză şi enunţaţi notele definitorii ale acestora;
    3. Reformulaţi punctul de vedere susţinut în textul menţionat;
    4. Adoptaţi un punct de vedere personal (pro sau contra) în legătură cu problema abordată.

TEXT 2: „Întreb care din două – viaţa civilizată sau cea naturală – este mai susceptibilă să devină de nesuportat celor care o trăiesc? Aproape că nu vedem în jurul nostru decât oameni care se plâng de existenţa lor; şi mai mulţi sunt aceia care nu se plâng, deşi sufletul le e plin de aceasta; îmbinarea legilor divine şi omeneşti abia dacă este de ajuns pentru a împiedica dezordinea. Concluzia va fi că, rătăcind prin păduri, fără meşteşuguri, fără grai, fără locuinţă, fără război şi fără legături, fără a avea nevoie de semenii săi şi fără a avea vreo dorinţă de a le face rău, poate fără a recunoaşte vreodată pe vreunul dintre ei în mod individual, omul sălbatic, prea puţin supus pasiunilor şi fiindu-i de ajuns lui însuşi, nu avea decât sentimente şi cunoştinţe cu această stare…” (J.J. Rousseau – Discurs asupra inegalităţii dintre oameni).

Cerinţe:

1. Identificaţi şi formulaţi problema filosofică abordată în textul de mai sus.

2. Exprimaţi punctul de vedere asumat de autorul textului.

3. Formulaţi pe scurt un punct de vedere personal cu privire la problema abordată în text.

TEXT (facultativ) 3:

„Astfel se află în natura umană trei cauze principale de conflict: în primul rând, concurenţa, în al doilea rând, neîncrederea, în al treilea rând, dorinţa de glorie. Prima face ca oamenii să fie dominaţi de câştig, a doua le dă siguranţă şi a treia reputaţie. Primele se folosesc de forţă pentru a se înstăpâni asupra altor bărbaţi, asupra femeilor, copiilor şi vitelor acestora, celelalte, pentru a apăra toate acestea, şi ultimele pentru fleacuri, precum un cuvânt, un surâs, o părere diferită sau orice alt semn de desconsiderare care se îndreaptă fie direct spre ei, fie constă dintr-o critică adusă rudelor, prietenilor, poporului, profesiei sau numelui lor”(Th. Hobbes, Leviathan).

  1. Identificaţi şi formulaţi problema filosofică abordată în fragmentul de mai sus;
  2. Identificaţi conceptele-cheie din textul în cauză şi enunţaţi notele definitorii ale acestora;
  3. Reformulaţi punctul de vedere susţinut în textul menţionat;
  4. Adoptaţi un punct de vedere personal (pro sau contra) în legătură cu problema abordată.
Anunțuri

Text pentru analiză: mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII)

„Mai departe – am zis – compară firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de [lungimea] întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile …”

„Văd” – spuse el.

„ … mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă diferite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei ce le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea.”

„Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!”

„Sunt asemănători nouă – am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi, cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate în foc, pe zidul de dinaintea lor?”

„Cum ar putea vedea altceva – spuse el – dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?”

„Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelaşi lucru?”

„Bun, şi?”

„Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?”

„Necesar.”

„Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte?”

„Pe Zeus, – răspunse el – nu cred!”

„În general, deci – am spus eu – asemenea oameni ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.”

„E cu totul obligatoriu.”

„Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse înainte. ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de  ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă, arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?”

„Ba da.”

„Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?”

„Chiar aşa!”

„Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?”

„N-ar putea, cel puţin îndată, să le vadă!” – grăi el.

„Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele însele. În continuare, i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele şi lumina sa.”

„Cum de nu!”

„La urmă, el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla, aşa cum este, pe el însuşi, în locul său propriu.”

„Necesar.”

„După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, văzute de ei [în peşteră].”

„E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.”

„Ei, şi nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?”

„Cu totul.”

„Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce, de obicei, se precedă, se succedă, sau trec laolaltă, şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare, consimţind să paţă orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?”

„Aşa cred – zise el. Ar voi să păţească orice mai curând decât să trăiască în acel chip.”

„Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă, iarăşi, acel om, coborând, s-ar aşeza în acelaşi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?”

„Ba da” – zise.

„Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legaţi şi dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că deci nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?”

„Ba chiar aşa.”

„Iată, dragă Glaucon – am spus eu – imaginea care trebuie, în întregime, pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie”.

Repere critice:

„Alegoria este, în sens literal, acţiunea de a spune altceva, de a vorbi altfel într-o adunare (agora). Pro­cedând astfel, Platon se adresează unui număr cât mai mare de oameni şi, în continuarea învăţăturii socratice, conferă filosofiei o dimensiune exoterică. Mitul din cartea a VII-a a Republicii capătă astfel vocaţia unei propedeutici la înţelepciune, atât sub formă teoretică (ştiinţa), cât şi practică (morala şi politica), a unei încurajări întru părăsirea umbrei peşterii — simbol al acestei lumi care ne face captivii săi (517b) — şi întru înălţarea graduală până la un principiu al luminii vizibile, mai apoi invizibile ochiului corporal. Dintr-o dată Platon vorbeşte despre natura noastră (514a): „Prizonierii sunt asemeni nouă” (515a), înlănţuiţi într-o poziţie fixă încă din copilărie, cu spatele întors către intrarea peşterii, ei nu pot decât să considere adevărate şi reale umbrele şi reflexele de pe pereţii locuinţei subterane, pereţi pe care ochii lor s-au fixat dintotdeauna. A-i elibera dintr-o dată, fără nici o tranziţie, n-ar da naştere decât la revoltă, nebunie, suferinţă excesiv de violentă şi mutaţie sterilă. Cecitatea lor ar fi mai adâncă chiar decât înainte. Platon subliniază eşecul unei educaţii indiferente la evoluţie, deloc preocupată să ofere timpul şi mijloacele asumării procesului de transformare necesar unei schimbări durabile, unei înţelegeri durabile a faptului că umbra obiectului pe un perete nu este decât o umbră. A-i face pe prizonieri să treacă de la o opacitate nocturnă în imperiul luminii solare presupune în primul rând consimţământul lor liber şi voluntar în faţa mutaţiei, cu durerile fizice şi psihice pe care ea le provoacă.

Ei vor fi eliberaţi noaptea, pentru ca ochii să li se obişnuiască mai uşor cu contemplarea astrelor şi a firmamentului (516b). Ei vor descoperi că soarele era principiul a ceea ce vedeau pe zidurile peşterii, cauză a imaginii fiinţei, dar mai presus, cauză a fiinţei sensibile. Mai mult, vor înţelege că soarele este el însuşi un principiu derivat şi sensibil, vizibil doar cu ochii trupului. Imaginea principiului inteligibil, reflex material al Ideii celei mai înalte în valoare şi demnitate — Binele —, soarele are statutul de „fiu al Binelui”, statut pe care deja îl stabilise conceptual, dacă nu metaforic, cartea a VI-a a Republicii: „Soarele [este] odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuşi. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligenţa, cât şi cu inteligibilele, acelaşi lucru este soarele faţă de vedere şi de lucrurile vizibile” (Republica VI, 508c). Cartea a VIl-a transpune această dezvoltare teoretică în limbajul mitului, dar ambele texte sunt dedicate, în genuri literare diferite, expunerii concepţiei platoniciene asupra fiinţei şi cunoaşterii, cu diferitele sale grade, momente şi etape. Platon nu ezită să facă uz de schema matematică sensibilă — teoria proporţiilor — pentru a facilita accesul la înţelegerea doctrinei sale.

Într-o introducere magistrală la alegoria peşterii şi graţie, de această dată, simbolismului abstract al geometriei — linia (Republica VI, 509e-51 le), sunt reprezentate într-adevăr cele patru nivele ale fiinţei: imagini, obiecte ale lumii sensibile (topos oratos), imagini, obiecte ale lumii inteligibile (topos noetos). Acestora le corespund, termen cu termen, patru nivele de cunoaştere: opinia (doxa) — sub dubla formă: a repre­zentărilor confuze (eikasia) şi a credinţei (pistis) —, cunoaşterea inte­lectuală — în dubla sa formă: ipotetico-deductivă sau matematică şi discursivă (dianoia), care merge de la principii sau axiome indemonstrabile la implicaţiile lor logice, şi dialectica sau filosofia, care merge de la ipoteze la principiul absolut, de la condiţionat la ceea ce condiţionează (noesis). Gradelor fiinţei le corespund, după o proporţie matematică îngrijită, gradele cunoaşterii. O aceeaşi lege ascensională le guvernează. Opinia este inferioară în natură şi valoare ştiinţei, după cum imaginea este inferioară Ideii. Cunoaşterea matematică este inferioară în natură şi valoare cunoaşterii filosofice, în dubla sa expresie: demonstrativă şi in­tuitivă. Ea este totuşi ridicată la rang de propedeutică (propaideia) la filosofie (Republica VII, 536d). Ştiinţa şi arta măsurii (metretike) nu dau „măsura” perfect justă (pros to metrion), ci se apropie de ea şi o vizează (Omul politic, 284a). „Ea se aplică la tot ceea ce devine” (Omul politic, 285a) şi nu „celor care sunt”. Ea arată drumul Ideii şi este prin excelenţă metoda formativă a spiritului. Acesta să fie motivul pentru care Platon a pus să se graveze pe frontonul şcolii sale, Academia: „Să nu intre nimeni aici, dacă nu este geometru”?

Ştiinţele, altele decât dialectica, nu sunt decât „preludiul artei ce trebuie învăţată” (Republica VII, 53ld). Această artă se numeşte dialectică. Ştiinţele numărului, ale suprafeţelor, volumelor, astrelor nu sunt decât etape de parcurs, dar ele nu înalţă până la Idee (eidos), sau la principiul explicativ şi fondator a ceea ce este. Ele nu pot în nici un caz să înlo­cuiască dialectica, cea care merge „de la generare la esenţă” (Philebos, 26d: genesin eis ousian).

Ideea aparţine dublului registru al lui „a demonstra” şi „a vedea”, al discursivităţii logice şi al viziunii intelectuale, contemplaţia. Procesul cunoaşterii se încheie printr-o modalitate privilegiată a actului vederii prin ochii sufletului, după o despuiere metodică de ceea ce, în domeniul sensibilului sortit uitării sau ignorării inteligibilului, putea să fie ecran şi obstacol.

Accesul la contemplarea primului principiu este, pentru prizonierul eliberat din peşteră, deschiderea într-o altă lume care, fără a fi altundeva, într-un statut de exterioritate îndepărtată şi inaccesibilă, se află în sine fără ca înainte să fi existat cunoaşterea sa clară şi luminoasă.

Mitul peşterii narează diferite momente ale procesului mnemonic, ale travaliului anamnezei în care se întâlnesc, strâns legate, cunoaşterea, fiinţa şi devenirea, acţiunea şi contemplaţia. Platon demonstrează şi aici că „a învăţa nu este altceva decât a-ţi reaminti”, cu ajutorul de neînlocuit al maieutului, al educatorului care conduce sufletul către sine, care-l readuce „acasă”. (Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.I – Gândirile fondatoare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.42-44)

Aplicaţii – Capitolul OMUL (1)

(1). Conform tradiţiei, Socrate (469-399 î.Hr.) ar fi preluat de pe frontonul templului lui Apollo de la Delphi, expresia “gnothi seauton” – “cunoaşte-te pe tine însuţi”, pe care a transformat-o într-unul dintre motivele centrale ale reflecţiei sale. Arătaţi care este semnificaţia filosofică a acestei maxime.

(2). Immanuel Kant (1728-1804) considera că întregul domeniu al filosofiei poate fi redus la patru întrebări fundamentale: Ce pot să ştiu? Ce ar trebui să fac? Ce-mi este îngăduit să sper? Ce este omul? Încercaţi să răspundeţi la aceste întrebări, punându-vă în situaţia:

(a). unui om care nu a reflectat niciodată la aceste probleme;

(b). unui om de ştiinţă;

(c). unui credincios.

(3). Care credeţi că este sensul metaforei lui Blaise Pascal (1623-1662): “omul este o trestie cugetătoare”.

(4). Formulaţi enunţuri în care apar următorii termeni, arătând modul în care înţelesurile lor diferă:

(a). om, neom;

(b). uman, inuman;

(c). omenesc, neomenesc.

(5). Ce înţelege Rene Descartes (1596-1650) prin conceptul de “substanţă”? În ce fel trupul şi sufletul sunt substanţe?

(6). Arătaţi care sunt, după Descartes, trăsăturile care diferenţiază trupul de suflet.

(7). În ce constă, după Descartes, relaţia dintre trup şi suflet?

(8). Arătaţi care este structura logică a argumentului lui Henri Bergson (1859-1941) că omul trebuie definit ca homo faber mai degrabă ca homo sapiens.

(9). Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) consideră că pot fi identificate două principii ale dreptului natural care sunt prioritare în raport cu raţiunea. Care sunt acestea?

(10). Ce concluzii credeţi că pot fi derivate din faptul că principiul sociabilităţii nu este cuprins în natura umană?

(11). Ce înţelegeţi prin afirmaţia lui Rousseau că raţiunea, prin dezvoltarea ei treptată, a reuşit să înăbuşe natura?

(12). Argumentaţi în favoarea uneia dintre următoarele susţineri:

(a). Acţionează astfel încât să folosesţi umanitatea, atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc. (Immanuel Kant)

(b). Viaţa însăşi este, în esenţă, sustragere, rănire, biruinţă asupra celui străin şi asupra celui mai slab. (Friedrich Nietzsche)