Berlin – metropola diversității

Ceea ce mă fascinează la Berlin – mai mult decât oricare alte experiențe urbane pe care  am reușit să le trăiesc – este sentimentul pregnant al diversității, trăirea unei eterogenități radicale, concretizată în infinite moduri. Totul respiră aerul obișnuit al unei diferențe neobișnuite: clădirile care nu seamănă între ele, unele cu pereții înnobilați de istorie, altele concepute ca adevărate incursiuni în viitor, magazinele rânduite în șiruri de seducții luminoase, esplanadele ample, parcurile abil organizate, șirurile de biciclete ce se odihnesc în spațiile special amenajate… Însă cel mai mult resimți experiența diversității atunci când privești oamenii din jurul tău. Pe trotuarele înțesate, în stațiile de S-Bahn sau U-Bahn, pe terasele ce radiază de bună dispoziție, în magazinele cu vitrine strălucitoare și o abundență derutantă de produse – pretutindeni întâlnești oameni de toate rasele sau naționalitățile, ajunși aici din toate meridianele și vorbind toate limbile pământului. Nu întâmplător Berlinului i s-a atribuit supranumele de „Die (schönste) Stadt der Welt”, Orașul (cel mai frumos al) Lumii. Blonzi, bruneți, înalți sau scunzi, slabi sau mai cu greutate – înfățișarea oamenilor pe care îi descoperi în Berlin acoperă un inventar uriaș. Nu de puține ori, ți se întâmplă să te întâlnești cu extravaganța, cu insolitul: de la ținuta vestimentară, la accesoriile și artificiile de efect – tatuaje, piercing-uri, culori și accesorii stridente, coafuri în tonuri de verde aprins, portocaliu agresiv, negru rock sau bej de poveste, ochelari de soare mari sau minusculi, dread-uri slinoase sau coafuri futuriste, unghii lungi, ascuțite. Credincios rațiunii, în timp ce îmi savurez cafeaua, încerc să induc ordine în acest Babel de sunete care se surpă, fără avertisment asupra urechilor mele. Încerc să aduc o amprentă de familiar în însăși miezul lipsei de familiaritate. Limba germană este, firesc idiomul cel mai întâlnit, dar auzi întâmplător arabă, turcă, hindu, engleză, rusă, spaniolă, italiană sau mai îndepărtatele limbi ale Orientului: chineză, japoneză, coreeană… Este reconfortant să te pierzi în această mare de oameni, să te abandonezi oceanului neobosit al diversității, să devii victima voluntară a seducției pe care o exercită anonimatul, pierderea în mulțime. Deși, lucid, riști să îți faci o idee despre cât de ușor este ca, la capătul exercițiului de abandon conștient, să resimți înstrăinarea, alienarea, angoasa kierkegaardiană, inautenticitatea lui Heidegger, absurdul camusian sau orice alte astfel de stări generatoare de reflecții metafizice. Orașul fierbe, bolborosește efectiv, freamătă de oameni, este un fel de „cocktail” efervescent din care sorbi cu nesaț, o înlănțuire de hățișuri urbane în care reperele se estompează până la dispariție, în care e tot mai ușor să confunzi nordul cu sudul, estul cu vestul, acolo cu aici și aici cu acolo.

O altă dimensiune a realității berlineze este timpul. Pentru un provincial ca mine, temporalitatea, înțeleasă ca timp experimentat, trăit, resimțit, este cu totul și cu totul altfel: distanțele uriașe pe care îți propui să le acoperi, cu ajutorul mijloacelor de transport, compromit oarecum durata. Spațiile mari, întinderile ample dintre obiectivele sau atracțiile turistice pe care intenționezi să le bifezi, comprimă în mod paradoxal duratele, fură secvențele ce se scurg cu o viteză amețitoare, secvențe pe care conștiința nu mai are privilegiul de a le înregistra. Berlinul se pricepe de minune să-ți fure timpul, este hoțul perfect și face asta cu o nonșalanță și o viclenie fantastică. Datorită lui ajungi să decizi pentru scurtarea orelor de somn, îți împingi zilele și veghea până când cochetezi fatal cu epuizarea. Înfometat de locuri și lucruri pe care îți dorești cu încrâncenare să le vezi dar copleșit de numărul mare al acestora, trăiești suprema neliniște generatoare de gând filosofic. Timpul este într-adevăr o dimensiune variabilă a existenței noastre, o relativă intuiție a subiectivității, însă în Berlin, resimți asta cu o acuitate dureroasă. Timpul care părea suficient în proiectele tale își pierde acum consistența sub presiunea nenumăratelor obiective și ambiții pe care ai vrea să le treci sub eticheta de ținte îndeplinite. Duratele călătoriilor cu mijloacele de transport, superb articulate, așteptările pe peron sau la semafor, toate clipele acestea trec cu o uimitoare rapiditate, îți imprimă, fără voia ta, un ritm alert, intens, dinamic până la depresie. Împrumuți de la Berlin neodihna, te contaminezi cu agitația lui nefiresc de firească, începi să experimentezi pe nesimțite dependența de acest drog urban numit mișcare, te hrănești cu cadența frenetică de funk citadin căruia nu îi poți opune rezistență. Totul se petrece în metropola de pe Spree într-un tempo ce nu lasă loc niciunui fel de imobilism oriental – cu care erai obișnuit să mai cochetezi din vreme în vreme – niciunui fel de exercițiu contemplativ cvasi- sau pseudo-budist, niciunui răgaz sau moment de încremenire binefăcătoare și revigorantă. E pur si muove…

Reclame

O experiență culinară neobișnuită în Berlin

În prima zi a sejurului nostru prin Berlin, cuprinși de senzația de foame, decidem să încercăm o experiență inedită din perspectiva mâncării. Cochetăm fără succes cu Imbiss-urile, seducțiile culinare ale străzii, rezistăm ispitelor impregnate oriental – falalfel-ul de sorginte egipteană, doner kebap-ul turcesc – sau arhicunoscutei soluții de îmblânzit pofta: celebrul curry brattwurst german. Decidem să provocăm alteritatea, încercând cu totul și cu totul altceva, dincolo de ceea ce a reușit să ne ofere până acum șirul nostru mai mult sau mai puțin generos de aventuri culinare. Pentru a ne reduce semnificativ căutările, ne aliem cu Google și în scurtă vreme reușim să ne stabilim destinația: „Nin Hao”, un restaurant chinezesc situat în Bismarckstrasse, numărul 24. Ca niște buni călători ce suntem, o luăm la pas lejer, traversăm străzi cu trafic ferm, străbatem trotuare inundate de trecători, admirăm mulțimea, studiem chipuri și comportamente. Ne oprim din când în când la semafoare, ascultând cu admirație de ordinele lui Ampelmann, celebrul brand berlinez, omulețul din semafor, cu pălăriuța lui nostimă. Trecem prin fața clădirii impresionante a Operei Germane (Deutsche Oper) și poposim apoi în fața unui local împodobit cu arhicunoscutele felinare din hârtie, pictate cu ideograme chinezești. Ezităm pentru o clipă, indeciși, surprinși parcă de un acces de luciditate neobișnuită pentru un om flămând, ne facem apoi curaj și intrăm în restaurant. Descoperim o atmosferă plăcută, de tihnită încremenire orientală, un fel de oază de calm confucianist, contrastând vizibil cu neliniștea urbană de afară. La vreo două mese, câțiva oaspeți se înfruptă din bucate, iar noi reușim cu greutate să ne ținem în frâu indiscreția. Ne așezăm la o masă și imediat își face apariția o chinezoaică cu zâmbet larg și talie subțire. Ne lasă meniul. Studiem ofertele, alunecând între curiozitate și perplexitate, ne mirăm, glumim sec sau râdem gras, și, la capătul câtora minute bune, descoperim esența vizitei noastre:  Hotpot-ul suprem care sună conform cu provocarea în a cărei căutare suntem. Mai mult, ne seduce oferta: mănânci oricât poți pentru doar 14,50 euro. Decidem să ne jucăm cartea curiozității și îndrăznelii până la capăt. Explicăm chelneriței decizia noastră, pe jumătate în germană, pe jumătate în engleză, ne înțelegem, printre priviri și zâmbete de complezență, cu o reciprocitate aproximativă. În scurtă vreme, ospătărița se întoarce cu un dispozitiv de încălzit, un fel de reșou pe care-l așează în centrul mesei, sub pri virea noastră încremenită. Contemplăm dispozitivul de încălzit și cochetăm cu aminitirea: în diminețile de pe vremuri, bunicii noștri obișnuiam să ne încălzească laptele, ceaiul sau cicoarea gustoasă. Chelnerița ne smulge din reverie pentru a ne însoți într-un spațiu al localului, într-o zonă în care, ordonate obsesivo-compulsiv, stau vase și cuve pline cu tot felul de ciudățenii crude. Suntem invitați să ne alegem ce vrem și oricât vrem din acest cosmos de vietăți și bucăți în culori și forme care de care mai bizare. Fără rezerve și fără calm chinezesc, mânați doar de o foame românească neaoșă, trecem la treabă. Urmează o navetă repetată între acest corn al abundenței orientale și masa noastră, în care purtăm pe farfurii tot ce ni se pare că arată mai ciudat și mai puțin apetisant: de la bucăți de pește, crabi burtoși, scoici timide și bucățele de burtă de vită, la ciuperci, salată, mazăre și alune prăjite. Chelnerița vine și deschide instalația de gătit din centrul mesei, pe care așază un vas cu două separeuri pline cu supă: o jumătate de supă condimentată, iute ca Jakie Chan în filmele lui de acțiune, o altă jumătate cu supă blândă, liniștită, precum Jet Li, înaintea furtunii de pumni și picioare pe care vrea s-o împartă. La scurtă vreme, fiertura începe să bolborosească. Distribuim atent conținuturile farfuriilor în cele două compartimente ale tigăii, atenți să nu irosim nimic. După câteva minute de așteptare, în care ne înarmăm cu boluri cu felurite sosuri, așezăm pe farfurii peștele neidentificat, scoicile cărnoase, guvizii timizi, racii rușinați, creveții mustăcioși, bucățile de tentacule livide, crabii dezasamblați, tăițeii obraznici, felii de toate felurile posibile și imposibile. Începe festinul: spargem cruste încăpățânate, separăm articulații, tăiem sau rupem, dislocăm și desfacem, înmuiem sau stoarcem, întindem, mai exact, tăvălim totul prin sosul de alune, ardei iuți sau usturoi impregnat cu tot felul de ierburi aromatice. Înfulecăm tot ce prindem, fără a ști în fiecare moment ceea ce înfulecăm: ignorance is bliss. Ne folosim de tot instrumentarul avut în dotare: degete, bețișoare chinezești, furculițe și linguri, cuțite tocite sau polonice zgârcite… Ne înfruptăm din acest potop abundent de ingrediente cu forme și culori bizare, prizonieri neputincioși, gurmanzi cu bunăvoie, abandonați voluntar unor gusturi și amprente olfactive neobișnuite. Devorăm fără rezerve bietele viețuitoare ale unui presupus dezastru maritim, victime ale unui tsunami captiv în farfuriile noastre. Sperăm, dar nu foarte siguri de reușită, ca după tot acest festin scăpat de sub control, noi înșine să scăpăm teferi, cu imunitatea crescută sau, dimpotrivă, cu sănătatea serios avariată de indigestie, crampe, blocaj sau orice alt fel de tulburări gastrointestinale. După cum sună un clișeu celebru: și mâine e o zi sau, poate… To be continued…