Pagini dintr-un jurnal de pandemie

Au trecut două luni[1] de când traiectoria realității românești a dobândit, datorită situației pandemice, coordonate inedite, depășind orice experiență sau anticipare. S-au succedat zile în care noi, protagoniștii acestui scenariu, am traversat, fiecare după măsura temperamentului și a caracterului propriu, o suită abundentă de gânduri, emoții și trăiri. Am experimentat pentru prima dată o țesătură complicată de stări psihologice în care s-au amestecat negarea fermă, credulitatea, suspiciunea ezitantă, sfidarea, revolta înăbușită, resemnarea, speranța. Obligați de autorități să practicăm recluziunea, distanțarea socială, am reacționat fiecare dintre noi diferit, în funcție de gradul nostru de reziliență interioară, totodată de cultura și civilizația proprie, de exercițiul prealabil al respectului față de lege, normă sau interdicție. Ne-am străduit să examinăm spectacolul unei realități dramatice prin obiectivele și filtrele montate sub presiunea evenimentelor de către actorii instituționali și mediatici, atenți la cei de bună credință, totodată vulnerabili la contaminarea celor dispuși să obțină profit sau audiență în miezul acestor împrejurări neobișnuite. Am tresărit la fiecare alarmă stridentă de ambulanță, imaginându-ne istorii credibile despre salvatori și cei salvați, despre viață și moarte, am încercat să-i înțelegem, dar fără speranță, pe trecătorii ieșiți fără motive din case. Am privit în jurul nostru cu neliniște și speranță, dar mai ales ne-am străduit în răstimpuri să pătrundem dincolo de suprafața lucrurilor, într-un itinerariu reflexiv cu și despre noi înșine.

Ca părinte, pandemia mi-a dăruit o oportunitate nesperată, aceea de a mă reconecta cu propriul copil, încântarea greu de descris a reinventării unei legături psihologice care, cu sinceritate trebuie să admit, fusese oarecum slăbită de abundența și agitația obligațiilor profesionale. Am redescoperit în aceste zile de izolare farmecul și seninătatea bucuriilor împărtășite în familie, frumusețea gesturilor simple dar esențiale, momentele de conversație degajată în fața unei cești cu ceai sau cacao, colaborarea în diferite întreprinderi domestice, competiția amicală într-o serie de jocuri și activități distractive pe care aproape că le uitasem. Am improvizat sesiuni spontane de creativitate muzicală sau am orchestrat cu meticulozitate ateliere de ingeniozitate artistică. Am decis, de la o vreme, să evităm torentul de știri alarmiste, însă ne-am abandonat confortabil bucuriei de a urmări cu interes filme, documentare și seriale… În toată această perioadă am descoperit și redescoperit la propriul copil o suită de idei, atitudini, trăsături, manifestări afective și conduite de o interesantă și totodată dezarmantă diversitate, ingredientele unui spectacol al maturizării firești[2]. Am asistat, ca părinte, la desfășurarea unor stări distincte, de la bucuria trezirii ceva mai târziu, la exuberanța întâlnirilor cu colegii pe Whatsapp, de la frustrarea de a nu putea ieși în parcul de joacă, la seriozitatea cu care a abordat fiecare temă și provocare online.

Ca profesor, pandemia a așezat în fața mea dificultățile specifice educației online, chiar dacă domeniul în cauză nu a fost pentru mine, până acum, deloc străin, dimpotrivă, dobândisem deja o oarecare familiaritate și chiar competență[3]. Personal, consider că nu poți înlocui influențele educative directe, survenite la nivelul realității fizice, cu unele de aceeași complexitate și eficacitate prin intermediul tehnologiei. Fără să asum niciun fel de partizanat față de maniera clasică, consider totuși că sala de clasă, în raport cu mediul virtual, oferă avantaje și beneficii educative certe. De pildă, în privința predării filosofiei, este dificil să transpui online, oricât de abil te-ai strădui, interacțiunea și spontaneitatea directă, dialogul prolific de idei, întrebările, curiozitățile și mirările, răsturnările conversaționale binevenite. Chiar și așa, cu toate rezervele și limitările, precum toți colegii mei profesori, dar și elevi, am făcut efortul de a mă adapta, de a ține pasul, pentru a face față rezonabil situației. Atunci când porțile școlii s-au închis, mi-am dat seama că este nevoie de o soluție, că este necesară deschiderea altor porți, cele ale educației la distanță facilitate tehnologic. Evident, lucrurile s-au pus în mișcare cu ezitări și dificultăți firești, oferind tuturor celor implicați, protagoniști ai acestei situații inedite – profesori, părinți și elevi – pretextul unor manifestări și reacții diferite. Într-una din conversațiile pe care le-am purtat cu un elev în mediul online, acesta mi-a mărturisit: „Perioada cu zile neîntrerupte de somn – mâncat – somn a trecut foarte repede, m-am săturat după mai puțin de o săptămână…  Am început să fac ceea ce-mi place, să mă dedic pasiunilor: am învățat mai multe lucruri despre electricitate, am realizat un film, m-am înscris la niște cursuri online ș.a.m.d. Totuși planurile mele s-au schimbat atunci când am primit un email prin care eram anunțat că trebuie să rezolv n variante de bacalaureat.” Abordând problema beneficiilor și dezavantajelor dintre educația directă (offline) și cea mediată tehnologic (online), un alt elev mi-a scris: „Orice materie, inclusiv cele legate de bacalaureat, nu sunt tratate de elevi cu aceeași rigoare și conștiinciozitate. Mai mult, este foarte dificil să te concentrezi asupra a ceea ce înveți, atunci când stai în fața unui ecran de computer. Parcă lipsește ceva din implicarea și motivația specifice unui grup de persoane aflat într-o încăpere, prezența efectivă, sentimentul de apartenență la un scop comun, camaraderia, faptul că fiecare primește ceva de făcut, se schimbă idei, se împărtășesc rezultate… Școala desfășurată în mediul online pare mai curând o abstracție ce nu poate înlocui în niciun caz mediul educativ fizic, concret”. Evident, opiniile și reacțiile elevilor cu privire la învățarea online diferă: într-un capăt al spectrului se găsesc cei interesați de ceea ce se întâmplă în spațiul virtual din perspectiva învățării, urmează cei dispuși să schimbe mai greu computerul ca modalitate de evadare, joc și divertisment, cu computerul ca unealtă educativă. În fine, la celălalt capăt al spectrului sunt cei care păstrează distanța, rezerva față de educația prin intermediul tehnologiei, din motive știute numai de ei. Dincolo de ceea ce ne străduim cu toții să facem, de eforturile învățării digitalizate desfășurate de profesori și elevi, descopăr câteodată, spre neplăcuta mea surprindere, atitudini neînțelese, reacții și raportări viscerale centrate pe discreditare, intoleranță și chiar dispreț. Este îmbucurător totuși că există și replici de încurajare, chiar admirative, la adresa profesorilor care se străduiesc să se actualizeze în ritm alert cu rigorile educației tehnologice. Interesant este faptul că percepția asupra tehnologiei și discursul implicit a înregistrat, în această perioadă, o schimbare semnificativă: de la exagerarea și stigmatizarea efectelor negative, balanța înclină acum către extrema rolului salvator, mesianic. Cert este faptul că, indiferent dacă suntem nativi sau simpli imigranți digitali, mediul online ne oferă șansa de a ne întâlni, de a schimba idei și impresii, de a ne confirma, în circumstanțele neobișnuite pe care le impune izolarea și distanțarea socială, calitatea de ființe eminamente sociale.

Pandemia ne-a oferit tuturor oportunitatea de a înțelege și de a admite că, indiferent de statutul nostru, de privilegiile, posesiile și anvergura noastră socială, suntem la fel de vulnerabili în fața suferinței, a îmbolnăvirii și a morții. Nimeni nu deține privilegiul zeilor, nu este de neatins! În astfel de circumstanțe se cuvine să reconsiderăm cine suntem și cine vrem să fim cu adevărat, ca persoane, ca grup sau comunitate, ca părți și ca întreg. Poate că este momentul să angajăm responsabil tehnologia în confruntarea cu o entitate biologică infimă, însă periculoasă, care ne amenință viața, sănătatea, confortul, modul de viață. Poate că nimic nu este întâmplător, iar dincolo sau în însăși miezul acestei realități frământate există o rațiune pe care rațiunea însăși nu este în stare să o înțeleagă. Indiferent de ceea ce credem sau simțim, pandemia ne-a oferit contextul și pretextul unor lecții importante de viață. Așa cum este firesc în orice scenariu educativ, la finalul acestei lecții, unii vor fi învățat ceva, alții, din păcate… Unii poate că vor fi ceva mai responsabili, mai atenți cu ei înșiși și cu semenii lor. Alții, dimpotrivă, vor fi rămas precum Pălărierul cel Nebun și tovarășii lui din povestea celebră a lui Lewis Carroll, continuând să-și irosească timpul, iar după ce vor fi pustiit locuri și suflete, se vor muta în alte locuri și suflete, până când, din festinul lor se va alege praful și dezolarea.

Pandemia de coronavirus va trece cu siguranță, iar noi vom fi bine! Ieșirea din starea de urgență, relaxarea măsurilor privind distanțarea socială și chiar sfârșitul încă incert al pandemiei ne va permite să ne reconfigurăm traiectoria propriilor existențe, să ne reluăm atât de râvnitele obișnuințe cotidiene. Unii vor uita, poate, cu repeziciune ceea ce au experimentat, abandonându-se voluntar unui binevenit exercițiu de igienă mentală. Alții poate că vor uita mai greu sau niciodată. Este posibil ca unii să nu mai fie niciodată la fel sau chiar să nu mai fie… Îmi doresc ca dincolo de aceste vremuri frământate să ne oprim pentru câteva momente și să încercăm un exercițiu de sinceritate, reevaluând ceea ce trebuie valorizat, analizând și interogând ceea ce contează cu adevărat pentru noi, respectând mai mult ceea ce trebuie respectat, apreciind, prețuind și iubind ceea ce se cuvine a fi apreciat, prețuit și iubit. Suntem, indiferent dacă vrem sau nu să recunoaștem, protagoniștii unui eveniment istoric ce ne testează deopotrivă robustețea fizică, integritatea, amplitudinea caracterială, compasiunea, reziliența. Important este ca, la finalul acestui episod fără precedent în existența noastră, atunci când și dacă vom îndrăzni un anamnesis[4] curajos, totodată un sumar examen de conștiință, să putem spune, senini și împăcați cu noi înșine: „am trecut demn și responsabil printr-o astfel de situație, am reușit să-i rezist fără a-mi pierde umanitatea”.

[1] Am în vedere prima zi de suspendare a cursurilor.

[2] De pildă, ideea de a-și redecora propria cameră.

[3] Din 2010, mă număr printre cei care dețin un blog – https://floringeorgepopovici.wordpress.com/ – despre care îmi place să cred că are valențe educative. M-am inițiat în schimb, într-un ritm alert, cu câteva dintre beneficiile pe care le oferă platforma Google Classroom.

[4] Termen ce aparține epsitemologiei platoniciane redate în dialogurile Menon și Phaidon, unde are înțelesul de reamintire a unei existențe trecute, în care sufletul nemuritor a avut acces la Idei sau Forme (Bine, Adevăr și Frumos). În contextul de față, asum conceptul ca o modalitate de a retrăi cu ajutorul gândirii, memoriei și imaginației, o experiență din care ai posibilitatea să înveți.

Ucenicul Vrăjitor, Golemul și Pandemia zilelor noastre

Să ne imaginăm poezia lui J.W. Goethe ca fiind un exercițiu mental, un „experiment al gândirii” (thought experiment) sau, cu o expresie atribuită unuia dintre filosofii din domeniul mentalului, Daniel C. Dennett, o „pompă intuitivă” (intuition pump) menită a activa imaginația creatoare. În acest caz, versurile lui Goethe pot dobândi, în urma unui efort hermeneutic, o serie de sensuri și semnificații provocatoare.

Să pornim de la o asumpție pe cât de necesară, pe atât de optimistă: prin efort susținut cu consecvență, prin lectură și studiu, oamenii au șansa de a-și cultiva anumite abilități, de a-și îmbogăți orizontul cognitiv. Într-o formulare sumară, devenim mai inteligenți dacă reușim, prin educație, să ne înzestrăm mintea cu cunoștințele și competențele potrivite. Iar în cazul în care preferați să situăm discursul nostru într-un tablou ceva mai amplu, de tip evolutiv, voi spune că milioanele de ani de evoluție ne-au echipat cu un sistem nervos central de o admirabilă complexitate și cu un creier capabil să desfășoare o suită de funcții ce ne diferențiază radical de celelalte forme de viață, înzestrări precum: limbajul articulat, capacitatea de reprezentare mentală, conștiința sau reflexivitatea (meta-gândirea sau gândirea despre gândire), intenționalitatea etc.

Să lăsăm lui Yuval Noah Harari registrul amplu, istoric, al evoluției lui homo sapiens, venind mai aproape de actualitate și de pretextul reflecțiilor de față. Existăm astăzi, ca specie și ca indivizi, în interiorul unor contexte și structuri culturale care pierd din ce în ce mai mult dimensiunea sacralității, în societăți care se opacizează din punct de vedere spiritual. Nu am în vedere în niciun fel crizele pe care le înregistrează vreo instituție religioasă sau alta. Precum în versurile poetului german, ne găsim în postura ucenicului rămas singur în marea casă a lumii. Dacă ne consolează gândul, atunci se cuvine să admitem că Maestrul Vrăjitor a plecat de ceva vreme, s-a ascuns pe undeva, dincolo de seducțiile spectacolului profan al acestei lumi în care ne interpretăm, fiecare după propria pricepere, partitura sau rolul. Este posibil să fim observați sau dimpotrivă, am rămas, după o expresie consacrată, „singuri și de capul nostru”. Interesant este faptul că, în absența Maestrului Vrăjitor, oamenii se străduiesc să-și aroge, fiecare după puteri, rolul acestuia. Pentru cei mai mulți dintre noi, posesiile, averile fabuloase sunt „incantațiile” magice, trucurile cu ajutorul cărora manevrează abil universul, orchestrând tot felul de inginerii ale manipulării celor naivi și mai puțin îndrăgiți de destin. Pentru alții, inteligența este cartea de vizită, altfel spus, cucerirea lumii se face prin efort științific, prin invenții și inovații de ordin tehnic, prin conceperea a tot felul de dispozitive tehnologice ingenioase. De cele mai multe ori, aceștia din urmă își pun eforturile în slujba celor dintâi. Am reușit chiar să ne îmbătăm cu gândul că putem păcăli moartea, că suntem în stare să o amânăm, să o întârziem prin intermediul medicinei, biotehnologiei și a altor „trucuri”. Am ajuns să ne credem invincibili, greu de atins, aroganți, sfidători, neglijenți cu noi înșine, cu ceilalți și cu mediul în care trăim. Precum Pălărierul Cel Nebun și tovarășii lui, epuizăm resursele unui loc și apoi ne căutăm alt loc la acest festin al abundenței și risipei. În timp ce unii manipulează zeci de miliarde, își fac calcule pentru eternitate, alții se adâncesc mai mult în sărăcie, ignoranță și uitare. Societățile sunt tablouri segregate, abrutizate, atomizate. Întâlnim rar decizii responsabile, acțiuni înțelepte și tot mai des eșecuri repetate în stăpânirea propriilor impulsuri care, invariabil, ne pot aduce distrugerea. Mai mult, planurile noastre sunt zădărnicite de mici entități biologice despre care știm prea puțin și care ne folosesc organismul ca pe o gazdă ce trebuie secătuită de resurse. Să fie oare posibilă o intervenție salvatoare, precum în scenariul poetic al lui Goethe, sau salvarea se găsește în fiecare dintre noi? Formularea unui răspuns consolator depinde de credințele și convingerile fiecăruia dintre noi, dar mai ales de gradul nostru de angajament și implicare.

Aserviți propriilor dispozitive, gadget-uri și jucării tehnologice scumpe, riscăm să devenim precum ucenicul din poezia lui Goethe: comozi, atrași de perspectiva de a munci mai puțin, de a gândi și cântări mai puțin, totodată de a trăi cât mai plăcut și confortabil. Admirăm truda inginerilor care ne seduc cu unelte tot mai performante menite a ne îndeplini orice dorințe, capabile să facă treburile noastre. La o primă vedere, nu este nimic rău în intențiile lor și ale noastre. Scenariul devine problematic când, fără să conștientizăm, ne abandonăm lenevirii mentale, ne îngustăm spiritul, ne sărăcim limbajul și imaginația, instrumentalizăm relațiile dintre noi. Paradoxal, avem la dispoziție tot mai multe unelte și mijloace tehnice pentru a îndeplini cu succes sarcini și activități cognitive provocatoare, însă mintea noastră riscă să fie tot mai puțin folosită. În numele eficacității și randamentului, concepem și folosim tot mai multe dispozitive sau instrumente tehnologice. Ne aruncăm frenetic în cursa abundenței de stimuli reali și virtuali, atrași ca fluturii de noapte de sclipirea vitezei și puterii de calcul sporite, a cantității de informații în detrimentul calității, a ușurinței ca eschivă la dificultățile care formează și fortifică aparatul nostru mental. Uităm că ar trebui să stăpânim formulele magice menite să oprească, măcar din când în când, frenezia digitală.

O poveste pe care am descoperit-o într-o lectură recentă, în aceste tulburate vremuri de pandemie, vorbește despre un rabin din Praga care a reușit să creeze, printr-o serie de formule magice, un om din lut. Golemul, căci astfel era numit, avea ca sarcină să îi apere pe locuitorii cartierului evreiesc de orice agresori, patrulând noaptea pe străzi. Deși era sărac cu duhul și nu putea vorbi, golemul era totuși în stare să execute toate ordinele ce i se dădeau. Interesant este faptul că, așa cum spune povestea, pe fruntea lui rabinul scrisese cuvântul aemaeth, adică adevăr. Dacă însă erau șterse primele două litere ale cuvântului inițial, rămânea maeth, care însemna moarte, ceea ce ducea implicit la distrugerea Golemului. Impresionant la creația rabinului, pe lângă forța sa extraordinară, era faptul că se dezvolta cu fiecare zi care trecea, hrănindu-se cu pământ și riscând să se transforme într-un uriaș pericol pentru cei pe care trebuia să-i păzească. Golemul a crescut până când nimeni nu a mai reușit să ajungă la fruntea lui pentru a-i șterge cele două litere. Povestea spune că rabinul ar fi recurs la o viclenie și că în cele din urmă uriașul a fost distrus, însă prefer să nu divulg ingeniozitatea rabinului. O întrebare se cuvine a fi adresată totuși în acest loc: oare crearea unui Golem nu ar fi trebuit precedată de un firesc exercițiu reflexiv menit să clarifice eventualele consecințe pe care le-ar putea dobândi „însuflețirea” sau animarea unui obiect?

Evoluția noastră actuală în raport cu mijloacele și instrumentele tehnologice de care dispunem în prezent pare să fie mai curând o succesiune de gesturi spontane, un fel de entuziasm tineresc necalculat, indiferent la consecințe. „Să creăm asta și asta, vedem cum funcționează și apoi ne descurcăm noi cu eventualele consecințe…”. Este posibil ca dispozitivele noastre să își facă prea bine treaba pentru care au fost concepute. Este însă la fel de posibil să transcendem limitele, ajungând dincolo de orice așteptări pe care un utilizator nechibzuit, imatur, prea puțin exersat în arta controlului responsabil să le bănuiască măcar. Fără îndoială că există beneficii certe, avantaje cu multă greutate. Însă există totodată și efecte nebănuite, consecințe incalculabile, urmări, riscuri și implicații pe care nu le putem anticipa. În miezul acestui ev tehnologic deopotrivă salvator și amenințător, puși la încercare de un virus despre care nu cunoaștem prea multe, nu știm încă dacă vom fi izbăviți de vreun Maestru Vrăjitor, de către un nou Mesia, fie și unul inventat tehnologic. Sau poate că, în ultimă instanță, salvarea se găsește în fiecare dintre noi, ascunsă sau rătăcită în însăși adâncimile profunde ale ființării noastre, acolo unde este posibil să mai locuiască, după cum a spus-o cândva înțeleptul Socrate, Zeul și Cugetarea.

Un sumar omagiu adus femeii…

…însoțit de o dedicație specială pentru Angie

Portretizată frecvent într-o manieră hiperbolizată sau, dimpotrivă, adusă la contururi reducționiste, simplificatoare, femeia însoțește precum o constantă universală desfășurarea culturală a umanității. Delicată, sensibilă, vulnerabilă, dar în aceeași măsură puternică, impetuoasă, imposibil de stăpânit, înălțată pe un piedestal și venerată de către poeți, totodată discreditată de artizanii discursului misogin, transformată în unealtă vizibilă de șantaj sau presiuni mai mult sau mai puțin subtile, vizibilă, epatantă și deopotrivă ascunsă sub masca inefabilului, femeia întruchipează prin excelență paradoxul, tabloul plurivalent copleșitor, portretul complex până la destrămare, caleidoscopul derutant de trăsături antagonice și în aceeași măsură complementare. Compensând deficitul de forță fizică printr-un elan vital neîmblânzit, femeia a purtat de-a lungul veacurilor nenumărate măști și chipuri, schimbând o multitudine de identități și caractere. A dobândit, de pildă, forma abstractă a principiului și elementului primordial generator și, în mod paradoxal, a forței distrugătoare, așa cum o descoperim în mitologia hindusă. Deși întunecat și sobru, aservit tenebrelor, a fost totuși elementul de stabilitate, echilibru și armonie, precum în celebrul binom yin și yang aparținând spiritualității chineze. A provocat venerație, extaz, dar și seisme agonice în locuința zeilor, a hrănit gelozia, revolta, mânia sau disperarea mută, atunci când a îmbrăcat hlamida de splendoare și farmec a divinităților greco-romane. Ne-a dăruit exemplul viu al compasiunii și al iubirii dezinteresate atunci când a ales să poarte veșmântul de cenușă al mamei îndurerate, din iconografia creștină. A traversat destinul cumplit al persecuției în perioada tulbure a Evului Mediu. A fost, pe rând, muză și inspirație romantică, model sublimat pentru nenumărate capodopere aparținând artelor plastice, element psihic abstract (anima), instituit în însăși miezul psihicului masculin (animus), după cum descoperim în psihologia abisală a lui C.G. Jung. Și-a asumat rolul de luptătoare-eroină, dar l-a primit, fără voie, și pe acela de victimă colaterală, în perioade frământate de confruntări și conflicte de orgolii masculine. Nu a lipsit din galeria sa de concretizări și instanțieri statutul de militant activ, capabil de fermitate și ambiție exemplară în promovarea propriilor drepturi și libertăți, ca alternativă la o cultură și o civilizație predominant patriarhale. Nu în ultimul rând, în tabloul delirant al actualității, a devenit întruchiparea unui nou fenomen Pygmalion, ca prototip analogic al „metaforei tehnologice” și a primit chiar și un nume: „Sophia”.

Iar dincolo de toate acestea și de multe altele, pe care timpul limitat mă obligă să le trec sub tăcere, femeia a fost și rămâne suprema și eterna încercare atât a virtuților, cât și a limitelor unei masculinități derutate și înșelate de propria putere. Femeia – portretul unui destin la fel de amplu și mult mai complex decât însăși destinul umanității.

Un gând profan în „Pan-Tech-On” – Templul Tehnologiei

Former-Google-Engineer-Has-Created-a-Religion-Where-Artificial-Intelligence-is-Worshipped-as-God.

Doar cei digitalizați, slujitori ai  tehnicii, au acces în templul tehnologiei, în Pan-Tech-On. Adulatorii, cei care transformă Zeul Technos în Idolul Suprem, sunt așteptați, primiți cu ramuri de măslin, cinstiți peste măsură. Technos, ultimul Zeu, orfanul zeilor uitați de altădată gelos pe liniștea noastră, pe tihna noastră matinală de duminică ne cheamă la închinare, ne joacă pe degete curiozitatea, mirările, spiritul de exploratori pe care-l purtăm în însăși miezul ființei noastre. Iar noi pășim  în templul digitalizat, în catedrala postumană plină de cabluri, computere, monitoare, servere, drivere, led-uri ce clipesc isteric, febril, fără încetare. Intrăm într-un tehno-univers populat cu o sumedenie de distracții și deturnări, o cyber-sferă în care bucuria echilibrului  survine arareori sau niciodată. Rugăciunile noastre către Technos îmbracă forma unor imnuri frenetice și a salturilor repetate pe care le facem de la un icon la altul, dintr-o aplicație în alta, de la un chip cioplit la o altă reprezentare, de la un fragment de gând la altul, până la rătăcirea deplină a minții, primejdia supremă.

Vigilența, atenția noastră a devenit o resursă valoroasă pentru noii sacerdoți ai erei tehnologice, pentru cyber-preoții din Silicon Valley și de oriunde. Pentru ei, comercianții iluziilor digitale, nu suntem nimic mai mult decât mărfuri, cel mult, utilizatori. Confiscarea și alterarea imediată a concentrării noastre face parte din strategiile de marketing, dintr-un plan de convertire, motivat în subteran de ecuația complicată a înmulțirii arginților.

Faptul că auzim bipurile pe dispozitivele noastre, notificările, avertizările etc., toate acestea ne fac să credem că suntem la curent, mai mult, că suntem pioni relevanți în spectacolul irelevanței globale. Notificarea, vibrația, alerta… sunt toate PENTRU NOI, ca semn că mai contăm, că suntem necesari, căutați, doriți, vizitați, vizibili. Vânzătorii de gadget-uri, comercianți de iluzii, s-au instalat demult în templul lui Technos, în Pan-Tech-On și profită din plin de slăbiciunile noastre, ei știu cât de importanți suntem în ochii noștri, cât de mult râvnim după admirația celor din jur, dar mai ales știu cum și cât trebuie să ne tămâieze orgoliile. Ne promit mai mult timp, deși ni-l fură, mai multă frumusețe, deși o întinează, mai multă comuniune, deși ne izolează, mai multă fericire, deși o schimbă cu opusul ei. Ajungem să venerăm tehnologiile inteligente, artefactele tot mai „deștepte”, dar oare nu riscăm degradarea, regresul, involuția în ceea ce privește propria inteligență?… Nu cumva această cursă a înarmării cu dispozitive smart este, în ultimă instanță, cursa propriei dezarmări, a sărăcirii noastre intelectuale, morale și spirituale? Poate că rugăciunea cea mai potrivită în Pan-Tech-On – Templul Tehnologiei ar putea fi, măcar din când în când, o simplă dar salvatoare apăsare pe butonul de oprire. Switch off, Technos! This life, my life is waiting for me!

 

Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri

Într-una din peregrinările cotidiene întreprinse zilele trecute, întâmplarea a făcut să descopăr un mesaj scris pe o bucată de hârtie și așezat în fereastra unui magazin: „MARII REDUCERI”. Într-un mod firesc, nefirescul anunț mi-a provocat, prin derapajul gramatical pe care-l conține, un acces de trăiri afective ambivalente, livrându-mă, dincolo de perplexitatea inițială, unei dispoziții de factură tragi-comică. Mai mult de atât, am decis să asum inscripția ca pe un pretext al câtorva reflecții cu privire la Zeitgeist-ul (lb.germ. spiritul timpului) în care trăim. Nu mă înțelege greșit, dragul meu cititor! Nu îndrăznesc să-mi asum complicatul rol de avocat al gramaticii, din cel puțin două motive: nu sunt chiar atât de naiv să iau locul celor avizați în materie, totodată nu mă consider imun la capcanele și subtilitățile nebănuite ale limbii române. Chiar mi se întâmplă să păcătuiesc, forțând de multe ori frontiera constrângătoare a exprimării corecte, printr-o serie de licențe lingvistice cu aspirații ludice. Totuși înclin să cred că, dintr-o perspectivă distinctă de cea evidentă, afișul nu reprezintă deloc o greșeală, ci poate fi asumat, mai curând, ca expresia unui trist adevăr: riscăm să fim astăzi protagoniștii unei paradigme culturale pe care aleg să o denumesc, parafrazându-l pe Robert Musil[1], epoca MARII REDUCERI a omului lipsit de însușiri. Permite-mi, dacă răbdarea și timpul ți-o îngăduie, să explic ciudățenia aparentă a acestei formulări…

Marea reducere cognitivă – riscăm să fim reduși din punct de vedere cognitiv de fluxul nesfârșit de informații ce se revarsă zilnic asupra noastră, obosindu-ne creierul, suprasolicitându-ne pragurile percepției și ale înțelegerii. Tot mai puțin autonomi în gândire, sărăciți în privința memoriei și a imaginației, incapabili să alegem din potopul de stimuli pe cei cu adevărat relevanți și folositori, ne expunem pericolului anesteziei intelectuale, pierdem din vedere legăturile dintre date, succesiunea sau evoluția lor, procesăm tot mai puțin din punct de vedere inferențial, logic, critic. Accesăm cu lejeritate informații, însă dobândim mai greu sau deloc cunoștințe. Creierul nostru, el însuși un dispozitiv performant de calcul, se lenevește sau pur și simplu se împrăștie, riscă să „înghețe” din punct de vedere intelectual, se blochează frecvent în fața potopului de biți și megabiți.

Marea reducere lingvistică – ignoranța cultivată benevol față de rigorile formulării corecte gramatical, dezinteresul pentru expresia îngrijită, trădează atât lacunele și limitările rezultate în urma unui efort educativ superficial și inconstant, cât și nonșalanța cu care se adoptă, pe scară largă, limbajul prescurtat, „îmbogățit” cu simboluri și emoticoni, limitat la valențele elementare, totul în numele așa-zisei eficiențe și rapidități în comunicare. Texting-ul înlocuiește discursul, logos-ul viu, exprimarea coerentă, practica în interiorul unui cyber-vocabular populat cu semne și simboluri limitate îi atrage nu numai pe nativii digitali, nu-i iartă nici pe imigranții mediului online. Deși limbajul articulat ne-a permis saltul deasupra animalității, tehno-limbajul, scrisul mediat tehnologic, ne amenință cu pericolul prăbușirii în cea mai crudă barbarie lingvistică.

Marea reducere afectivă – suntem expuși sistematic unei campanii de reducere emoțională. Ținta predilectă a acestei campanii este constituită din însăși virtutea empatiei și a compasiunii. Abundența de avertismente ce ar trebui să ne pună la adăpost de o potențială rănire, are ca efect de facto paralizia afectivă, diminuarea sensibilității față de neplăcerile și suferințele semenilor: „vă avertizăm că urmează informații, detalii și imagini care vă pot… desensibiliza emoțional”. Consultăm publicații ce abundă în articole despre progresul în domeniul inteligenței artificiale, evoluție probată de numeroasele cercetări și inovații spectaculoase, însă pierdem din vedere involuția pe care o înregistrăm, inconștient, în domenii esențiale precum Inteligența Emoțională și Interpersonală.

Marea reducere etică și spirituală – respectul față de valorile și principiile morale se deteriorează pe măsura izolării noastre afective unii față de ceilalți. Discursurile despre modul în care trebuie aplicate regulile de conduită – despre traducerea imperativelor categorice și a maximelor cu valabilitate universală în comportamente curente dezirabile și prosociale – se izolează în arealul teoretizărilor pedagogice sau al polemicilor academice. Deconectați de la repere caracteriale vitale, precum virtutea echilibrului, a respectului reciproc, a moderației și integrității, riscăm să devenim protagoniștii unui contract social aservit cinismului mercantil, un fel de joc sadic de-a prada și prădătorul social, un bellum omnium contra omnes[2]. Cât despre categoria și funcțiile consacrate ale sacrului, un element valoros de echilibru și ordine interioară, acesta se transformă tot mai mult într-o poveste pentru naivi sau spirite nostalgice, un mit defunct, desconsiderat de spiritul profan, cu pretenții de științificitate, al epocii.

Marea reducere estetică – datorită invaziei de produse de larg consum, a mărfurilor de calitate îndoielnică fabricate de industria și comerțul șabloanelor, al himerelor și simulacrelor, experimentăm pseudo-abundența, acea stare în care nevoilor și plăcerilor satisfăcute le urmează noi satisfacții și necesități artificiale, multiplicate cu frenezie. Ne sunt servite, în diferite moduri și proporții, rețete vestimentare, comportamentale și atitudinale în care se amestecă urâtul și stridența, insignifianța și spectacolul vulgar, „nimicul” senzațional și vidul interior, cu efect garantat de alterare a bucuriilor simple ale vieții. Până la gestul salvator nesperat și nesigur, simțul estetic, contemplarea frumosului artistic și a celui natural, totodată miracolul reîntâlnirii cu sinele, toate acestea rămân în stare de asediu.

Este foarte probabil ca rândurile de mai sus să nu fie altceva decât o încercare firavă de a schița cadrele unui scenariu distopic, portretul sumar al unei lumi pe care o putem intitula, cu reverența cuvenită față de scrierea lui Aldous Huxley, „minunata lume nouă”. Sau poate că formulările nu reprezintă altceva decât o invitație sinceră – pe cât de succintă, pe atât de riscantă – la un moment de răgaz, de contemplație, de analiză lucidă a spiritului unei epoci: epoca MARII REDUCERI… Se poate, totodată, să fim departe de orice reducere identică sau similară celor invocate mai sus. Se poate chiar să fim imuni la orice amenințare ce ne survolează sau pleacă din însăși miezul propriei noastre ființări. Chiar și așa, găsesc oportun să te deranjez cu o întrebare: dar dacă totuși trăim în epoca MARII REDUCERI?… Te avertizez: urmează căutări, neliniști, întrebări și răspunsuri ce te pot afecta…

[1] Robert Musil, Omul fără însușiri (traducere din limba germană realizată de Mircea Ivănescu), Editura Humanitas, București, 2018.

[2] (lb.lat.) războiul tuturor împotriva tuturor.

Gânduri în amurgul unei zile speciale: ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FILOSOFIEI

Deși astăzi riscă să devină doar o disciplină academică rezervată unor inițiați ce schimbă între ei parabole sibilinice, un domeniu al culturii sau un obiect de studiu adesea înțeles greșit, contestat sau evitat pentru complexitatea lui, pentru aparenta lipsă de ancorare în imediatul frământărilor cotidiene…

…altădată era o activitate nobilă, o practică a virtuții, un mod admirabil de a trăi viața corect, frumos și demn, un exercițiu de seninătate menit a te înarma pentru momentele dificile și a te pregăti pentru nebănuita trecere în lumea umbrelor.

Au fost vremuri când i s-a cerut ajutorul pentru a întemeia dogme și pentru a sabota efortul demolator al ereticilor. I s-a cerut chiar să devină slujnică în casa Domnului și, pentru o vreme, s-a supus, chiar dacă nu a încetat să-și revendice autonomia. În alte timpuri, a dobândit rolul de metodă, de drum drept, itinerariu ordonat și sistematic în vederea cartografierii teritoriului atât de vast și încețoșat al cunoașterii.

A fost privirea lucidă și încrezătoare dincolo de vălul aparențelor și al ignoranței, totodată descinderea curajoasă în abisul amețitor al sufletului omenesc. A fost privirea critică și ascultarea alertă a oricărui dezacord specific intoleranței, fanatismului, ipocriziei și derapajului ideologic. A fost călătoria solitară printre ghețuri și înălțimi la care s-au încumetat doar câțiva temerari, dar și străduința comună de a schimba societatea…

A fost sonda trimisă să scaneze universul infinit și tainic al minții omenești…

Pentru unii a fost tribunalul suprem, instanța ce judecă fără drept de apel idoli, prejudecăți, opinii, iluzii, credințe lipsite de consistență și legitimitate…

Mai mult, unii au fost dispuși să moară pentru triumful adevărurilor ei, iar alții au ajuns în lanțuri, pentru ca apoi, prin forța împrejurărilor favorabile, să-și redobândească libertatea și spiritul.

A fost ceasul mult râvnit al deșteptării, glasul copilului din grădină sau zborul abrupt din amurg, visul unei nopți de iarnă sau trăirea intensă așezată pe un bilet și ascunsă cu grijă în căptușeala unui veșmânt de eremit…

Pentru unii dintre noi a fost calea izbăvitoare către mai bine, salvarea prin iubire, deopotrivă febra, neodihna, căutarea…

 

Noile veșminte vechi ale împăratului

BN-QH265_1016pi_P_20161016202534

„Te cam înfioară să vezi cum urcă și coboară clapele, nu-i așa, dom’ doctor? Parcă vezi o stafie cântând pe ele de mama focului.” (Kurt Vonnegut, Pianul mecanic)[1]

Ai fost vreodată uimit de complexitatea organismelor, a sistemelor biologice? Chiar și fără să dispui de prea multe noțiuni de biologie, constați cât de eficient organizată este uzina de captat lumină a unei frunze, cât de complicată este arhitectura unei plante, cât de performantă este dinamica schimburilor ce se produc între o ființă vie și mediul în care funcționează. Mergând mai departe, te-ai gândit cât de fascinantă este, de pildă, structura și funcționarea unui dispozitiv organic cum ar fi, de pildă, creierul omenesc? Îți spun doar că, deși ocupă 2% din masa corpului nostru, consumă peste 60% din rezervele noastre de energie. Observând toate acestea, ajungi să te întrebi cum au evoluat către un astfel de nivel de complexitate: printr-un determinism natural riguros sau o teleologie[2] cosmică, prin jocul hazardului și al întâmplării, prin accidente, salturi, încercări repetate și erori?… Mai mult, dacă jocurile de imaginație nu te sperie, ajungi să te întrebi: oare evoluția s-a oprit la noi, oamenii, sau, dimpotrivă, reprezentăm, ca specie, o stație de tranzit către altceva, preferabil mai bun, mai performant, mai eficient, mai bine adaptat la mediu? În înțelepciunea ei, natura pare să tacă sau, cel puțin, se ascunde, în ciuda eforturilor noastre neobosite de a o provoca, de a o chestiona, ispiti, supune… Ar trebui să-i ignorăm tăcerea și să mergem mai departe, în încăpățânarea noastră de a-i descoase complicata țesătură? Sau, dimpotrivă, ar trebui să ne oprim, măcar pentru câteva momente, și, lăsând deoparte orice orgolii stupide, să ne întrebăm unde ne aflăm, cum am ajuns aici și care sunt efectele secundare nedorite ale evoluției noastre, costurile pe care trebuie să le plătim pentru presupusa noastră superioritate.

Prin temperamentul meu, nu sunt un exaltat perpetuu, nu obișnuiesc să mă abandonez naiv și nejustificat oricărei euforii. Dar nici nu las fatalismul, anestezia pesimismului și a resemnării să îmi inunde coridoarele minții, chiar dacă viața mi-a oferit și continuă să îmi ofere destule ocazii pentru a face asta. Cu atât mai puțin, cei care mă cunosc, pot proba faptul că nu împărtășesc talentul sadic de a sacrifica bucuria clipei prezente. Dimpotrivă, mă străduiesc, pe cât posibil, să cultiv măcar o parte din virtutea tonică și atât de lăudată a lucidității. Rândurile care urmează se înscriu în registrul unei astfel de străduințe.

Cred că suntem ființe ale paradoxului într-o lume caracterizată deopotrivă prin lipsă și exces, sărăcie și abundență, zgârcenie și risipă. Locuim într-un univers artificial, într-o rețea virtuală derutantă, subiecți ai unei ontologii contrafăcute, însă totodată ne declarăm admirația pentru viața simplă, autentică, naturală. Rezidenți ai metropolei virtuale, deplângem uitarea a tot ceea ce ne ancora consistent în realitate. Lăudăm calitatea echilibrului, a moderației și cumpătării, dar ne seduce tot mai des hybris-ul[3], sfidarea limitei, abuzul, exagerarea. Glorificăm rațiunea și inteligența, în multiplele ei instanțieri, dar deturnăm pulsiuni și porniri ancestrale, transformăm foamea în poftă gurmandă, devorând tot ce este ameliorat și îmbunătățit genetic, tot ce arată bine, tot ce absoarbe magnetic privirea. În paralel cu aceasta, cultivăm obsesii greu de înțeles față de ceea ce este nealterat, natural, nepervertit. Privim cu speranță către regimuri, diete și remedii naturiste, tânjim după senin, în timp ce savurăm frenetic arome artificiale și gusturi tulburi, fabricate în laboratoare, ferme, firme și corporații, furnizori de otrăvuri discrete, cu acțiune sistematică și eficientă. Facem mișcare, chiar dacă tot mai rar, atunci când reușim să înșelăm comoditatea fotoliului sau a canapelei. Tânjim după un stil de viață pe care îl considerăm măcar apropiat de firesc, deși am uitat cum arată un astfel de scenariu. Chiar reușim câteodată să evadăm în mijlocul naturii, atât cât a mai rămas din aceasta, însă adesea o găsim sufocată de deșeuri, siluită de reziduurile erupte din ignoranță și lipsă de responsabilitate. Am ajuns să înlocuim tot mai des civismul cu cinismul. La fel de paradoxal, tânjim după bucuriile simple ale vieții la țară, dar ne împingem, ne dăm coate în furnicarele urbane, în care înălțăm clădiri tot mai mari și tot mai goale. Ne lamentăm ostentativ atunci când ne lovesc arșițele, inundațiile, furtunile și multe alte nenorociri, însă ne exaltăm când mai adăugăm o mașină la parcul auto familial deja abundent. Lansăm proiecte, strategii și agende fabuloase, dar trecem indiferenți pe lângă plasticurile de la picioarele noastre. Cădem în perplexitate atunci când ne îmbolnăvim și suferim în mod „misterios” și aparent inexplicabil de boli inexistente pentru străbunicii noștri, modificați la nivel celular, corporal și mental de aerul pe care-l respirăm, hrana pe care o mâncăm și băuturile pe care le sorbim.

Depășirea umanului, transferul nostru ca specie către „altceva” – perspectivă postulată cu atâta emfază de postumaniști – a început de ceva timp, doar că noi nu reușim să înțelegem încă, nu conștientizăm traiectoria pe care a apucat-o destinul nostru ca specie. Încapsulați, închiși, atomizați social, suntem precum un comandant arogant al unei armate defuncte, personajul tragic fără voia lui, aruncându-se spre liniile dușmane, acolo unde îl așteaptă moartea, ignorând totodată drama împuținării până la dispariție a propriei armate. Cu toate acestea, la fel de paradoxal, nu riscăm extincția, dimpotrivă, suntem tot mai mulți într-o casă-planetă ce ne tolerează, totodată se zbate să se regenereze după fiecare atac al nostru. Printre mall-urile și supermarket-urile în care se comercializează tendințe, mode și iluzii, răsar magazine ce tranzitează promisiuni naturiste, paradisuri artificiale alimentate în subteran de compuși, extracte și interese cu conținut dubios. Chiar și alimentele cu etichete ce ne „înțeapă” privirea cu mesajul „100% natural” ascund amelioratori suspecți, inserții camuflate abil în coduri și denumiri „științifice” menite a pune la respect orice curiozitate. Lăudăm beneficiile consumului de fructe și legume, dar le inundăm cu compuși și adjuvanți chimici meniți a le forța creșterea și a umple cât mai curând unele buzunare. La fel procedăm, de multe ori și chiar fără să vrem, cu copiii noștri: am vrea ca ei să se bucure cât mai mult de frumusețea și jocurile copilăriei, dar îi obligăm să se maturizeze, dăruindu-le gadget-uri și recompense tehnologice scumpe, expunându-i la derizoriu, violență, divertisment, la toate grozăviile imaturității adulte.

Locuim, ca specie, în miezul unui continuum spațio-temporal paradoxal. Protestăm pentru mediul înconjurător, blocăm drumuri și înălțăm baricade, totodată continuăm să cumpărăm zilnic obiecte, mărfuri de care nu avem neapărată nevoie: încă o haină, o unealtă mai performantă, un artificiu civilizațional mai smart decât noi înșine. Ridicăm blocuri în grădini, strivim spații verzi pentru a face loc parcărilor din beton, mai secăm câte un izvor, mai facem să dispară câte un colț de pădure. Tot mai indiferenți la ziua de mâine, insensibili față de viitor, imuni la gândirea de perspectivă, ne călcăm în picioare în acest parc global de distracții, o arenă a divertismentului menit să ne inducă uitarea, anestezia, înghețul rațional. Victime ale unui solipsism[4] descurajant, uităm că existența umană este limitată și că, după dispariția noastră, această lume nu ar trebui să se suspende. Reduși la un set de instincte, la câteva impulsuri primare tot mai greu de controlat sau de ascuns în subterane, ne programăm și manipulăm precum niște roboți cu afecte rudimentare: perfidia, ipocrizia, ura, invidia, disprețul. Confundăm nevoile cu dorințele, dezideratele realității cu fantezia, deplinătatea cu plinul, sensul cu teama de neant, bucuria cu narcotizarea, relevanța cu derizoriul. „Dorințele mele sunt cele mai importante, mai importante decât ale tale!”, acesta pare să fie imperativul vremurilor în care trăim, filosofia noastră de viață. O filosofie ce riscă să ne înrăiască, să ne izoleze de ceilalți și, ce-i mai trist, să ne evacueze din noi înșine. Succesul ajunge să se rezume la impresia artistică, reușita pare să fie, tot mai mult, despre cine știe să păcălească, să disimuleze fără stil dar cu nesimțire, să obțină profit din slăbiciuni, defecte, din orgoliul sau naivitatea celorlalți.

Antidotul pe care educația este în stare să-l ofere, promisiunea imunității prin cultură, anticorpii gândirii critice, toate acestea devin perspective incerte. Precum în povestea cunoscută, noile haine ale împăratului sunt de fapt veșminte inexistente, bunuri-și-servicii inconsistente, produse ce sfidează decența și bunul-simț firesc. Constat, fără o oarecare tristețe, că evoluăm ca specie, ne schimbăm: de la vânător-culegător și producător, la statutul de consumator ce riscă să se consume pe el însuși, precum șarpele din mitologiile străvechi, Uroboros, își devora propria coadă.

Oare ce urmează în acest scenariu al evoluției? Unde suntem meniți să ajungem? Ne vom transforma, mai devreme sau mai târziu, în supra-oameni, în post-oameni sau orice alt fel de entități, dobândind un statut ontologic nebănuit încă? Sau, dimpotrivă, vom continua saga dramatică a dezumanizării, pierzându-ne orice urmă de demnitate și noblețe sufletească, otrăviți fiind de nectarul fanteziilor, dorințelor și obsesiilor noastre?  Îndrăznesc să cred în speranța unei reabilitări, am convingerea, oricât de naivă, că ne putem salva, ca indivizi și ca specie, chiar dacă, precum într-un serial urmărit recent [5], nu întrevăd încă fereastra către minunata lume nouă. Văd însă un pian ce redă intens și febril partitura evolutivă a umanității, compoziția unei Appasionata menită a ne răscoli gândurile și a ne trezi din visul colectiv. Cu atât mai mult cu cât, de ceva timp, pianistul pare să fi plecat din fața clapelor…

[1] Kurt Vonnegut, Pianul mecanic, traducere din limba engleză de Sanda Aronescu, Editura Art, București, 2015, p.47.

[2] teleologie (lb.gr. telos = scop, țel; logos = discurs, cuvânt, studiu, teorie) – concepție filosofică potriv căreia nimic din ceea ce se petrece în natură nu este rodul întâmplării, dimpotrivă, orice eveniment are un rol în evoluția lucrurilor.

[3] hybris (lb.gr.) – mândria sau încrederea exagerată, totodată sfidarea normelor.

[4] solipsism (lat. solus ipse = numai el însuși) – concepție filosofică idealistă potrivit căreia singura realitate este aceea a subiectului, conștiința individului; lumea înconjurătoare, inclusiv ceilalți, există numai în conștiința subiectului.

[5] Westworld (HBO, 2016; producători: Jonathan Nolan și Lisa Joy), secvența vizată este aceea din ultimul episod al celei de-a doua serii, pe care optez să nu o deconspir, din rațiuni bine știute.

Gânduri de ziua educației…

 

În fiecare an, pe 5 octombrie, îi sărbătorim pe educatori, altfel spus, celebrăm World Teachers’ Day sau International Teachers Day. Ca profesor, mărturisesc că ezit, amenințat de spectrul indiscreției, să vorbesc despre însemnătatea pe care o acord acestei zile și, prin intermediul ei, educației. Așa că optez, în cele ce urmează, să mă rezum la formularea câtorva considerații, asumându-mi cu seninătate riscurile și vulnerabilitățile ce decurg dintr-o asemenea întreprindere.

Educația înseamnă pentru mine, într-o formulare sintetică, încercarea de a-ți consolida cele trei dimensiuni ale arhitecturii personale, componente fundamentale pe care, în vremuri ascunse privirii prezente, un artizan al cetății ideale le-a ridicat la statutul de repere existențiale, totodată modele imuabile: Binele, Adevărul și Frumosul.

BINELE… să înveți conduita decentă într-o epocă a derapajelor indecente, devenind adeptul voluntar, dar discret, al bunei-cuviințe, prietenul sincer al moderației și echilibrului, convins că respectul față de tine însuți și față de semeni îți legitimează demnitatea, permițându-ți să abordezi situațiile și opțiunile problematice de viață în mod lucid și responsabil, fără resentimente.

ADEVĂRUL… să lași în urmă, prin străduință neîntreruptă, condiția originară a neștiinței, eliberându-te de sub tirania opiniilor lipsite de temei, a prejudecăților, stereotipurilor, căutând permanent, chiar dacă iluzoriu, o terra firma[1] a certitudinii și odihnei, în timp ce reziști oricărei îndoctrinări și influențe cu scop de manipulare, transformându-ți apropierea de adevăr, pe cât posibil, într-o raison d’etre[2].

FRUMOSUL… să te înscrii pe traiectoria valorilor estetice, în pofida seducțiilor provocate de amuzamentul ieftin ce expune la distragere și irelevanță, tânjind permanent după frumusețea reală din spatele măștilor și a etichetelor, cuprins de febra activităților creatoare generatoare de flow[3], totodată conștient de pericolul alunecării în derizoriu, grosolan, stridență și kitsch[4].

Dincolo de spectrul oricăror finalități, scopuri și obiective, de competențe fetișizate și conținuturi cu aer cvasi-vetust, de pseudo-reforme irelevante și revoluții de proporții galactice, de proiecte sustenabile și strategii cu miză utopică, rămân doar eforturile tale educative, dragul meu cititor. Sapere aude![5] Și chiar dacă, în debutul acestor reflecții, am așezat verbul a educa sub semnul reflexivității, al caracterului personal-subiectiv, ontogenetic, nu te lăsa înșelat! Te provoc, dacă îți stă în putere, să infirmi ceea ce urmează să-ți spun: este mult mai dificil să te educi de unul singur, să te smulgi din bezna ignoranței prin propria sforțare, propriul avânt. Vei spune că este greu, dar nu este imposibil! Privind desfășurarea propriei mele vieți, sunt tentat să îți dau dreptate! Cu toate acestea, gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să te ajute în răsucirea ta interioară, de cineva care să spere, cu naivitate supremă, alături de tine că, dincolo de murdăriile și îngustimea acestei lumi debusolate, te așteaptă un orizont curat, senin și limpede. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să ridice, ca și tine, întrebări, mirări și nedumeriri nu întotdeauna comode, nesigur de revelația unui răspuns definitiv. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să-și recunoască, umăr la umăr cu tine, neliniștile istovitoare în fața unui viitor tot mai incert, dispus să-și accepte propriile cedări și neputințe, gata să se întoarcă alături de tine și să o ia de la capăt de fiecare dată când drumul pare blocat sau te poartă fie într-un hățiș, fie pe cărări lăturalnice.

Îmi asum orice risc prin aceea că îți spun, dragul meu cititor, că ai nevoie și poți conta pe un astfel de om: educatorul tău, învățătorul tău, profesorul tău sau, cine știe, chiar mentorul tău. Iar dacă totuși, sceptic sau dezamăgit, ai încetat să-l mai cauți și, eventual, să-l găsești, nu te lăsa cuprins de deznădejde! Fii încredințat că dincolo de orice chip și înfățișare omenească sau mult-prea-omenească, există un Magistru Interior în fiecare, un daimon[6], o voce interioară pe care ai șansa de a o asculta numai dacă suspenzi freamătul lumii, dacă îți încordezi auzul și cauți virtutea atât de rară astăzi a serenității. Nu uita să te întorci, cu reverența cuvenită, către mulțimea de învățători ce locuiesc în cărțile de istorie – Alexandru Cel Mare, Martin Luther, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela et al. Amintește-ți să aduci tribut de admirație profesorilor din paginile de literatură – Don Quijote, Micul Prinț, Sherlock Holmes, Atticus Finch, Holly Golightly, Jay Gatsby, pentru a-i numi doar pe câțiva. Cheamă-i în ajutorul tău pe mentorii care acum călătoresc prin cerul înstelat al cugetării filosofice: Socrate, Platon, Aristotel, Augustin, Descartes, Kant, Nietzsche și încă mulți alții pe care spațiul limitat nu îmi permite să-i invoc. Dar mai ales, fii recunoscător, în taina propriilor gânduri, unui educator, învățător, profesor, fie și pentru simpla dar binecuvântata posibilitate pe care ai primit-o de a citi aceste rânduri. La fel cum eu trimit către tine, dragul meu cititor, gratitudinea sinceră pentru că mi-ai dăruit din timpul tău valoros, mulțumire pe care o însoțesc cu invitația la fel de onestă de a-ți continua cu și mai multă râvnă căutările și descoperirile educative.

[1] (lb.lat.) teren stabil, ferm.

[2] (lb.franc.) rațiune de a fi.

[3] (lb.engl.) flux (creativ), concept psihologic promovat de Mihaly Csikszentmihalyi, psiholog maghiar-american, pe care acesta îl înțelege ca pe o stare mentală extrem de concentrată favorabilă productivității.

[4] termen care desemnează un obiect sau produs de proastă calitate, prin extrapolare, un comportament de prost gust.

[5] (lb.lat.) Îndrăznește să gândești!, celebru îndemn iluminist ridicat la rangul de axiomă comportamentală de către filosoful german Immanuel Kant.

[6] (lb.gr.) δαίμων socratic, purtător al mesajului divin, un alt chip al conștiinței.

LABORATORUL DE IDEI FILOSOFICE (ilustrare)

transhuman.png

Exercițiu de analiză și interpretare filosofică:

„O dată ce era nanoroboților va începe în anii 2020, vom fi în stare să observăm toate particularitățile importante ce conferă performanță creierului, la o rezoluție foarte ridicată și chiar din interiorul acestuia. Vom trimite milioane de nanoroboți prin vasele capilare ale creierului, ceea ce ne va permite să scanăm într-o formă noninvazivă întregul organ, observându-l în timp real cum funcționează. Deja am creat modele eficiente (chiar dacă incomplete) ale unor regiuni extinse din creier cu ajutorul uneltelor relativ primitive pe care le avem în prezent. În următorii douăzeci de ani, se va produce o creștere de cel puțin un milion de ori a puterii de calcul, totodată a rezoluției și a frecvenței cu care suntem în stare să scanăm creierul. Așa că putem fi încrezători că vom reuși să avem uneltele de colectare a informațiilor și de calcul necesare pentru anii 2020, astfel încât să reușim să modelăm și să simulăm întregul creier. Aceasta ne va permite să combinăm principiile operațiilor inteligenței omenești cu formele de procesare a informației pe care le-am obținut din cercetările Inteligenței Artificiale. Vom profita de avantajele puterii inerente a mașinilor în ceea ce privește stocarea, redarea și distribuirea rapidă a unei cantități uriașe de informații. Vom fi apoi în situația de a implementa aceste sisteme puternice de tip hibrid pe platforme de calcul ce depășesc cu mult capacitățile destul de limitate ale arhitecturii noastre cerebrale.” (Ray Kurzweil, The Singularity is Near. When Humans Transcend Biology)

Citiți cu atenție fragmentul de mai sus și răspundeți la următoarele cerințe:

1). Subliniați conceptele filosofice (cuvintele-cheie) din text lui Ray Kurzweil.

2). Precizați tema și problema filosofică abordată de autor în fragmentul de text.

3). Descrieți ideea principală (ideea-nucleu) precum și argumentele aduse de autor în sprijinul acesteia.

4). Realizați o analiză comparativă cu o altă perspectivă asupra naturii umane (max.10 rânduri), justificând raportul existent între aceasta și punctul de vedere al lui Kurzweil.

5). Argumentați un punct de vedere personal coerent și structurat (în aproximativ jumătate de pagină) referitor la opinia lui Kurzweil cu privire la natura umană, reliefând actualitatea perspectivei asumate de autor.

Sugestii rezolutive:

1). Termeni-cheie: nanorobot, creier, model, unealtă (tehnologie), putere de calcul, rezoluție, modelare/simulare, inteligență omenească, Inteligență Artificială, mașină, informație, arhitectură cerebrală.

2). Tema abordată de autor în fragmentul de text are în vedere raportul dintre om și tehnologie, iar problematica se referă la impactul relevant pe care evoluția tehnologiei îl are asupra modului în care omul are posibilitatea de a cunoaște modul în care funcționează propriului creier.

3). Autorul se dovedește a fi un optimist convins cu privire la faptul că dezvoltarea accelerată a tehnologiei ne va permite să pătrundem în „arhitectura cerebrală”, pentru a înțelege cum funcționează mașina biologică gânditoare. Pentru a-și întemeia convingerea optimistă cu privire la posibilitățile științei, autorul invocă pentru început nanotehnologia, invitându-și cititorul să devină protagonistul unei călătorii imaginare. Într-un itinerariu fascinant al descoperirii, micro-roboții vor pătrunde prin vasele de sânge ale creierului, oferindu-ne imagini în timp real despre ceea ce se petrece în creierul nostru atunci când gândim. Invocând status quo-ul, autorul ne spune că tehnologia actuală ne-a permis deja să cartografiem o parte importantă din regiunile creierului, chiar dacă uneltele pe care le folosim în prezent nu sunt încă atât de evoluate. În următorii douăzeci de ani, datorită unei adevărate explozii tehnologice (creștere exponențială), vom fi capabili să scanăm creierul într-un mod mult mai minuțios (precis) și detaliat. Noile unelte ne vor permite să modelăm creierul, să-l reproducem în laborator, să-i simulăm operațiile. Mai mult decât atât, datorită noilor tehnologii vom fi în stare, după opinia autorului, să combinăm inteligența umană cu inteligența artificială. Întrevedem în cele spuse de autor posibilitatea apariției unei noi specii, una de tip hibrid, în care limitările puterii cognitive a omului vor fi depășite prin sinteza sau simbioza realizată între gândirea omenească, cu toate imperfecțiunile ei, și puterea de calcul nelimitată, viteza și capacitatea uimitoare de transfer a informațiilor pe care le deține o mașinărie.

4). Cu mai bine de un secol în urmă, Henri Bergson publică o lucrare intitulată L’Evolution creatrice (Evoluția creatoare) în care, printre multe idei valoroase, admite superioritatea naturii umane ca fiind dependentă de capacitatea omului de a fabrica unelte. Pe scara evoluției biologice, omul reușește să se desprindă de celelalte forme de existență, construind inferențe sau raționamente complexe, pe care le traduce, grație inteligenței cu care este înzestrat, în invenții și inovații remarcabile. Raționamentele complicate de care este capabil omul, totodată limbajul articulat al acestuia, i-au permis să tezaurizeze cunoașterea și informațiile. Ca aptitudine generală de adaptare la mediu, inteligența a făcut posibilă apariția unor unelte tot mai perfecționate, după cum admitem alături de Bergson. Mai mult, astăzi, prin evoluția tehnologiilor – biotehnologie, nanotehnologie, inteligență artificială, științele cogniției – omul are oportunitatea de a implementa propria gândire în dispozitive de calcul ce operează cu coduri, reguli, protocoale și principii de funcționare. Dacă Bergson ne situa deasupra oricăror altor forme de viață prin capacitatea de a fabrica unelte, Kurzweil pare să ducă mai departe gândul filosofului francez, făcând din noi o verigă intermediară către un nivel diferit de existență, cel postuman. Rămâne să descoperim dacă optimismul epistemologic de care se fac vinovați cei doi gânditori este sau nu unul justificat.

5). O critică previzibilă la adresa optimismului tehnologic este aceea care se străduiește să identifice și să reliefeze în mod pesimist doar riscurile și pericolele pe care le aduce tehnologia. Un astfel de mod de a vedea lucrurile ne situează în interiorul unui univers de discurs tranșant, reducționist, transformându-ne în prizonierii unei logici de tip ambivalent, contradictoriu, de tipul „sau…sau…”. Altfel spus, riscăm să devenim profeți cu un singur ochi, adepți ai unei intoleranțe radicale, motivați de pretenția că doar noi vedem detaliat și holistic tabloul atât de complex al realității. Iată de ce se cuvine mai curând să adoptăm o poziție realistă, ceva mai moderată, analizând cu luciditate atât avantajele, cât și beneficiile tehnologiei în ceea ce privește cunoașterea omului și, mai ales, îmbunătățirea vieții acestuia. Raportul omului cu propriile unelte ar trebui „filtrat” de un set de repere, principii și valori morale, în absența cărora știința și tehnologia pot ajunge să fie deturnate de la menirea lor, fiind redirecționate către scopuri ce ascund un potențial auto-distructiv. Alinierea cercetărilor științifice la un set de valori morale care să situeze demnitatea ființei umane în centru ar trebuie să fie un deziderat și totodată o responsabilitate a oamenilor de știință.

Sursa imaginii:

The Era Of Cyborg Nanotechnology Has Begun

 

I’m not a robot

i am not a robot

De fiecare dată când întâlnesc caseta cu înscrisul respectiv – la finalul instalării unui program sau a unei aplicații descoperite pe coridoarele întortocheate ale motorului de căutare Google – experimentez un sentiment straniu. Conceput ca modalitate de blocaj a intențiilor informatice maligne, enunțul, derutant prin simplitatea lui, dobândește pentru mine, în urma unui sumar exercițiu de imaginație, o semnificație cu totul aparte. Uimirea provine din însăși caracterul problematic al solicitării, din faptul pur însă deloc simplu al confirmării statutului de ființă umană, această dualitate dramatică de substanțe: un res extensa[1] corporal, fizic, însoțit de un res cogitans[2] problematic și dificil de demonstrat. În astfel de momente nu îmi rămâne decât să mă întreb, retoric: oare este posibil ca, printr-o simplă apăsare de buton, să îți probezi umanitatea? Imaginația se inflamează invariabil, cochetând cu scenariul distopic: concep o lume de entități super-inteligente, un univers hiper-tehnologizat, iar în miezul acestui tablou vivant zăresc câțiva oameni, ultimii supraviețuitori ai unei specii care se anihilează, nefericiți ce se străduiesc zadarnic și inutil să-și recupereze umanitatea pierdută.

„I’m not a robot”… Mesajul în sine riscă să devină pretextul unei dureroase interogări a propriilor virtuți și limite, lumini și umbre, sforțări și neputințe. Experimentez conștiința vulnerabilității, într-un exercițiu spontan de interogare a statutului existențial. „Nu sunt robot”… „Dar oare sunt om?”… Mă descopăr, tânjind după strigătul eliberator al lui Sisif, căutătorul clipei de răgaz în care lumina înțelegerii se îmbină, dramatic, cu suferința purificatoare. „Nu! Nu sunt un robot, mă străduiesc să fiu un om, o ființă vie!” Precum vibrații ce scutură praful memoriei, cuvintele disperate ale lui John Merrick, eroul tragic al producției The Elephant-Man, erup în mintea mea: „I am not an animal! I am a human being! I… am… a man!” Ce ușor ar fi dacă, printr-un simplu clic, am reuși să ne confirmăm umanitatea!

Înclin să cred că astăzi este tot mai dificil să păstrezi nealterat statutul de ființă umană, mai mult, să-l confirmi măcar sporadic, însă nu prin manipularea vreunui buton miraculos, ci prin simplitatea unui gest frumos, prin candoarea unei fapte nobile. Poate că scenariul post-umanității, care pe unii îi sperie, iar pe alții îi încântă, este deja de față, este prezent. Am reușit deja să devenim altcineva, să ne transformăm în altceva, un fel de entități programate să răspundă hipnotic doar la stimuli precum „consumă”, „înghite”, „adormi”, „nu gândi”, „acceptă”… Sau poate că suntem deja roboți, doar că unii dintre semenii noștri își deconspiră software-ul dezumanizării atunci când suspendă, cu o sinistră luciditate, viețile altora. Am căzut deja proba umanității, desensibilizați, robotizați prematur, încâlciți precum marionetele în propriile rețele wi-fi, simple viețuiri biologice, carcase vidate de conținut, de sens și semnificație. Poate că suntem deja entități mecanice, un fel de „zombi” cu fețe de oameni, populând spasmodic un studio pan-capitalist în care consumul delirant, stoarcerea resurselor, satisfacerea urgentă a nevoilor artificial produse este încurajată prin strategii și scheme abile ale aparatului ideologic și de control social. Populăm această imensă fabrică de dorințe inutile, non-necesare, ce funcționează 24 de ore din 24, 7 zile din 7, condusă de un uriaș mecanism informatic centrat pe iluzie, deturnare, distragere, totodată de activare și potențare a impulsurilor și instinctelor. Poate că am devenit deja roboți în această mașinărie a disoluției în care se împletesc, pe de-o parte, ambiții comerciale, pofta de profit, interese ascunse abil după amabilități de fațadă, pe de altă parte, dezinteres, apatie, cinism, anestezie emoțională și socială. Am presupus naiv că incursiunea în virtual (online), conectarea informează, ne face mai deștepți, hrănește foamea cognitivă, umple golul, dar mai ales ne echipează optim pentru viața în real (offline). Constat că efectul este tocmai contrar celui pe care l-am așteptat: virtualul ne dezrădăcinează, ne smulge din real, dar mai ales ne îndepărtează de noi înșine, de angajamentul responsabil în propria viață. Dincolo de armata uriașă de tehnofili exaltați, tehnofobi previzibili, pseudo-profeți cu un singur ochi și neo-luddiți ce împânzesc nesfârșitele spații și interspații digitale, înscrisul „I’m not a robot” dobândește pentru mine valoarea unui simptom și, cu toate riscurile, a unui semnal de alarmă. El mă anunță cât de vulnerabili au devenit oamenii, cât de fragili au ajuns în fața răului izvorât din abisul propriei ființe sau din situarea lor în contexte nefaste, cât de ușor și trist s-au lăsat ademeniți dincolo de umanitate.

„I’m not a human…” Probabil că într-un univers de super-inteligențe artificiale capabile să gândească, să simtă, să-și exerseze cu succes privilegiul reflexivității, de cyborgs cu îmbunătățiri impresionante, de conținuturi mentale descărcate pe suport digital, un robot confruntat, pe neașteptate, cu o astfel de opțiune dramatică s-ar opri câteva secunde, pentru a-și interoga cu viteză super-cuantică protocoalele decizionale, totodată pentru a contempla istoria tragică și violentă a unei civilizații umane aproape de extincție, după care ar tasta cu tristețe robotică: „I’am not a human! Are you?…”.

[1] Substanță întinsă, corporalitate, materie, conform filosofiei lui Rene Descartes.

[2] Substanță cugetătoare, gândire, spirit, minte, conform aceluiași autor.