μια αξέχαστη θεατρική εμπειρία…

To Marios, an exceptional person I met in Cyprus, a man who instantly won our friendship, I dedicate this text together with my absolute gratitude … Thank you!


One of the relevant features of the theatre’s language is universality – this is the assumption with which I choose to introduce my following thoughts. Wherever you are, on any meridian you travel, meeting the theatre’scene or a group of talented actors – regardless of their nationality – is an extraordinary experience which is able to give you a suite of inner states, emotions and intense feelings almost impossible to describe. Moreover, regardless the linguistic universe where the artistic message is delivered, it succeeds somehow to provoke you, to enlighten you, to give you a great amount of excitement, far beyond the limitations of the communication system (or your native tongue). You have the chance to experience, in such a context, feelings of intensity similar to the atmosphere charged with electricity before the outbreak of a storm.


My dear reader, I want to talk to you about an unusual event, as far as I can translate it into the right words, and at the same time, as long as you are willing to give me some of your precious time. Watching a theatrical show in a Roman amphitheater (whose beginning is lost in the darkness of the first century B.C.) is not a common event at all, one occurrence meant to easily disappear into the corridors of memory. Especially when the play is called ”Orestes” and it is written by one of the fathers of the Greek tragedy, Euripides. Staged by a group of actors in Greece under the direction of Yannis Anastasakis, the show tends to give theatrical experience a new and surprising meaning, largely due to the context in which it unfolds. Let me explain this… Imagine yourself on a rocky plateau lying a hundred meters above the sea level. You are on a hillside mercilessly crammed by the warmth of the day that has just passed, in a place full of invaluable vestiges that testify about the glory of a city- kingdom from antiquity. You are at ”Kourion” (latin, ”Curium”) in one of the archaeological wonders of Cyprus, and you are preparing to take part in the drama of young Orestes, the prototype of struggle that characterizes the human condition. Son of Agamemnon and Clitemnestra, Orestes embraces the tumultuous character torn between implacable destiny and the lawless will of the gods.


Set on one of the steps of the circular shape of the amphitheater, I am eagerly waiting for the play to start, filled with both a delight and a childhood curiosity that is hard to conceal. From time to time, as the steps of the amphitheater are filled with people, I scrutinize the surroundings and I feel, at some distance, the fury of the sea, a personal suspicion confirmed by the cool breeze that comforts my cheeks. Closer to me, the walls, the mosaics, the porticoes and the columns of Kourion are resting in the darkness that embraces the surroundings tenderly. Impressions of a glorious history, the archaeological miracles invite me to discover the lives of people of the past, their needs, their excitement, their joys and their dramas. In such moments I feel connected to the spirit of another age, becoming myself a part of an fascinating ”Zeitgeist”. I even dare to give a summary judgment of value (inspired by my friend Marios): probably people who once lived in these places had fewer things compared to those we have today. But I am tempted to think that they enjoyed more and more happily everything that life gave them. Instead, a significant part of the people of today’s civilization have a wealth of goods, often forgetting to enjoy what they have or, worse, no longer enjoying anything.  The ruins of a once-blooming kingdom are coming to life, a living testimony about what remains from all of our human ambitions and passions: nothing… because, at the end, everything is abandonment and despair…


I’m turning to the present: although there are still a few minutes before the play, a woman in a night-color dress walks to the scene from one side of the other. She stops, waits, scrutinizes distances, then resumes his itinerary. Close to the middle of the scene there is a camp bed, and, under bed clothes, you spot the shapes of a human body. The actress approaches from time to time on the bed, leans over him with careful gestures, touches the body, freeze for a while, then rises and goes to the edge of the stage. She stops there, and fixes the surroundings … afterwards she returns, and repeats the movements, as an incomprehensible ritual … It’s Electra, and the body hidden beyond that white sheet is Orestes, her brother.

After the usual message to the audience, over the spectators lay the darkness, the reflector lights now focus only on the scene, and the show begins … Looking to the black sky, with a firm tone, saying words in the most beautiful Greek language ever given me to hear, Electra invokes the gods, addresses to them a kind of imprecation in which she complains to the inhabitants of Olympus about the cruelty, the cynical game in which they transform the lives of the poor mortals. My heart beats faster, my body begins to shiver, as the atmosphere is fueled with waves of emotions that includes sadness, helplessness, compassion, hate and rebellion. I am striving to distribute my attention between what’s happening on stage and the screen on which English subtitles are projected. But my attention is irremediably confiscated by the remarkable performance of the actors. Orestes rises from his bed, embraces his sister, addresses her words of warm consolation, then he defies Apollo without fear, blaming God of Light for causing him to commit murder. His athletic body then becomes the prey of a real convulsive fire. The Furies, the ruthless goddesses of the Inferno, torment him, devour him in the flames of remorse. He committed a murder, he killed his mother, Clitemnestra, to revenge his father… Acompanied by a stunning musical crescendo, twelve women sing, dance, easily gain admiration of the audience with their amazing performance. The play of lights, the delusional sequence of sounds, the exotic sound of the Greek language, the choreography of the twelve faces that instantiate the choir, everything on that stage conspires to amplify my emotions andf bring them to the paroxysm. I do not feel like a mere spectator, neither a passive receiver, obstructed by the lack of knowledge of Greek language. On the contrary, I feel that I become part of the show, my thoughts and feelings are contemporary with the troubles of Orestes and his sister Electra. Two young tragically beautiful, human-toys in the ruthless hand of destiny, seeking hopelessly deliverance. My psycho-analytical projection mechanism works perfect: I find myself in their struggle, with their help I recollect, in a katharsis saga, parts of my own childhood… I forget to watch the subtitles on the screen, because I am subjugated by the characters’ dialogue, by the amplifying actions, by the the Greek linguistic musicality, by the characters of this exceptional show. The show goes further, and the tensions grow, the lives of protagonists unfold before my eyes as a succession of unpredictable movements. Everything looks to me like a painting which contains – beyond lights, shadows, and artificially produced mists – rhetorical questions about destiny, and lots of enriched-wisdom words: ”consciousness is a flame which illuminates the heart”; ”the most beautiful union is that of power and justice”; ”no mortal passes through life without being touched by the wrath of the gods”; ”the god only helps the one who strives”, and many others. I feel more and more intensely the drama of the situations that the protagonists cross: insanity, mercy is replaced by the wild desire for vengeance, because ”blood comes after blood”, ”abyssus abyssum invocat”. The seduction of violent chaos is too strong to be soothed by the voice of reason, the fruits of revenge are sweet and scented like ”Commandaria” wine. Until Orestes, helped by his friend Phylades, decides to kill Elena and her daughter Hermione, to take revenge on his uncle Menelaos, who refused to escape the punishment of the crowd. The end of the play is under the sign of the Apollo god, de facto embodied in the voice of an actor behind the spectators. The words of the god embody the redeemer voice of consciousness, or the power of reason, God is ”deus ex machina” and He is meant to put things in their natural order, to transform the terrible chaos into a cosmos, or in other words, to change the disorder in a much desired order.


I offer you, with sincere sympathy, my dear reader, the joy and also the privilege of giving me a feedback, that means possible thoughts with a conclusive status, for which I thank you in advance. I am also grateful to you, for your patience of being part of a glamorous theatre experience, even indirectly, through these humble lines.


O experiență teatrală de neuitat în Cipru…

Lui Marios, un om excepțional pe care l-am întâlnit în Cipru, un om care ne-a câștigat instantaneu prietenia, dedic acest text, cu absolută recunoștință…

Una dintre caracteristicile relevante ale limbajului artei dramatice o constituie universalitatea – aceasta este asumpția cu care optez să introduc rândurile următoare. Oriunde te-ai afla, pe orice meridian te-ar purta pașii, întâlnirea cu scena, cu un grup de actori talentați, indiferent de naționalitatea acestora, este în măsură să-ți pricinuiască o suită de stări interioare, emoții și sentimente de o intensitate aproape imposibil de descris. Mai mult decât atât, oricare ar fi universul lingvistic în care este livrat mesajul artistic, acesta reușește, cumva, dincolo de limitările sistemului de comunicare, să te provoace, să te însuflețească, să te încânte. Ai șansa de a traversa, într-un astfel de context, trăiri de o intensitate asemănătoare atmosferei încărcate cu electricitate dinaintea izbucnirii unei furtuni.


Despre o astfel de experiență inedită vreau să-ți vorbesc, dragul meu cititor, în măsura în care voi reuși să o transpun în cuvinte potrivite și, totodată, în măsura în care ești dispus să îmi oferi o parte din prețiosul tău timp. Să urmărești un spectacol teatral într-un amfiteatru roman a cărui început se pierde în negura primului secol dinaintea apariției lui Hristos nu este deloc o întâmplare obișnuită, menită să dispară cu ușurință pe coridoarele memoriei. Mai ales atunci când piesa de teatru se numește Orestes și aparține unuia dintre părinții tragediei grecești, Euripide. Pusă în scenă de o trupă de actori din Grecia[1], sub coordonarea regizorală a lui Yannis Anastasakis, reprezentația tinde să confere experienței teatrale o nouă și surprinzătoare semnificație, în mare parte și datorită contextului în care se desfășoară. Să mă explic… Imaginează-te pe un platou stâncos situat la o sută de metri deasupra nivelului mării, pe un deal mistuit fără milă de căldura zilei care tocmai a trecut, într-un loc plin de vestigii neprețuite[2] ce mărturisesc gloria apusă a unui oraș-regat din antichitate. Te afli la Kourion (în limba latină, Curium), într-una dintre minunile arheologice ale Ciprului, și te pregătești să iei parte la drama tânărului Orestes, prototipul confruntărilor ce marchează condiția umană. Fiu al lui Agamemnon și al Clitemnestrei, Orestes încarnează personajul frământat, sfâșiat între destinul implacabil și voința grandioasă a zeilor.


Așezat pe una dintre treptele construcției de formă circulară, aștept nerăbdător ca piesa să înceapă, cuprins deopotrivă de o încântare și o curiozitate copilărească greu de disimulat. Din când în când, în timp ce treptele amfiteatrului se umplu cu oameni, scrutez împrejurimile și intuiesc, la o oarecare depărtare, freamătul mării, bănuială confirmată de briza răcoroasă ce îmi mângâie obrajii. Mai aproape de mine, în întunericul ce îmbrățișează tandru împrejurimile, se odihnesc netulburate zidurile, mozaicurile, porticurile și coloanele Kourionului. Amprente ale unei istorii glorioase, minunile arheologice mă invită parcă să descoper viața oamenilor de altădată, cu nevoile, frământările, bucuriile și dramele lor. În astfel de momente mă simt conectat la spiritul altei epoci, devin eu însumi parte dintr-un fel de Zeitgeist[3] fascinant. Îndrăznesc chiar să emit o sumară judecată de valoare: probabil că oamenii care au trăit cândva în aceste locuri au avut mai puține lucruri în comparație cu cele de care dispunem noi astăzi. Sunt însă tentat să cred că s-au bucurat mai intens și mai frumos de tot ceea ce le-a oferit atunci viața. În schimb, o parte însemnată a oamenilor ce aparțin civilizației actuale dispun astăzi de nenumărate bunuri, uitând adesea să se bucure de ceea ce au sau, mai rău, amorțesc în încrâncenarea de a avea totul și, ca urmare, nu se mai bucură de nimic. Ιερή περιέργεια![4] Ruinele unui oraș-regat altădată înfloritor prind viață, renasc, vor parcă să îți vorbească despre ceea ce rezistă tuturor ambițiilor și patimilor omenești… τίποτα … όλα είναι εγκατάλειψη… ![5]


Mă răsucesc către prezent: deși mai sunt câteva minute până la debutul piesei de teatru, o femeie îmbărcată într-un sarafan de culoarea nopții se plimbă cu pași măsurați dintr-o parte în alta a scenei. Se oprește, așteaptă, scrutează depărtările, apoi își reia itinerariul știu doar de ea. Aproape de mijlocul scenei se găsește un pat de campanie, iar pe acesta, sub un cerșaf, intuiești formele unui corp omenesc. Actrița se apropie din când în când de pat, se apleacă asupra acestuia, cu gesturi atente, își întinde mâinile, atinge corpul, împietrește astfel pentru o vreme, după care se ridică și merge către marginea scenei. Se oprește acolo, fixează împrejurimile… revine, repetă mișcările… Este Electra, iar corpul ascuns privirilor de cearșaful alb este Orestes, fratele ei. După obișnuitul mesaj adresat publicului, peste spectatori se așterne bezna, luminile reflectoarelor se concentrează acum numai asupra scenei, spectacolul începe… Privind spre înalt, cu un ton ferm, rostind cuvintele în cea mai frumoasă limbă greacă pe care mi-a fost dat vreodată să o ascult, Electra îi invocă pe zei, adresează acestora un fel de imprecație în care reproșează locuitorilor Olimpului cruzimea, jocul cinic în care transformă viețile muritorilor. Simt cum bătăile inimii mi se întețesc, pielea se înfioară, pe măsură ce atmosfera se încarcă progresiv cu un caleidoscop de emoții ce înglobează sfîșiere, tristețe, neputință, compasiune, revoltă. Mă străduiesc să îmi distribui atenția între ceea ce se petrece pe scenă și ecranul pe care este proiectată subtitrarea în limba engleză. Însă sunt confiscat iremediabil de prestația absolut remarcabilă a actorilor. Orestes se ridică din pat, își îmbrățișează sora, îi adresează cuvinte de caldă consolare, îl înfruntă apoi cu vorbe sfidătoare pe Apollon, învinuindu-l că l-a determinat să comită crima. Trupul său atletic devine apoi prada unui adevărat incendiu convulsiv. Eriniile, nemiloasele zeițe ale Infernului, îl chinuie, îl mistuie în focul remușcărilor. A comis o crimă, și-a ucis mama, pe Clitemnestra, pentru a-și răzbuna astfel tatăl…


Pe fondul unui crescendo muzical amețitor, în scenă își fac apariția douăsprezece femei care cântă, dansează, câștigă cu ușurință admirația publicului cu prestația lor uimitoare. Jocul de lumini, succesiunea delirantă de sunete, sonoritatea exotică a limbii grecești, coregrafia celor douăsprezece fete ce compun corul, totul conspiră pentru a amplifica până la paroxism trăirile pe care le experimentez. Nu mă mai simt doar ca un simplu spectator, ca un receptor pasiv, obstrucționat de necunoașterea limbii grecești, dimpotrivă, devin parte din spectacol, contemporan cu frământările lui Orestes și ale surorii sale Electra. Doi tineri tragic de frumoși, mai mult, două jucării în mâna nemiloasă a destinului, căutând fără speranță izbăvirea. Mecanismul psihanalitic de proiecție funcționează impecabil: mă regăsesc în zbaterea lor, mă reîntâlnesc cathartic[6] cu părți din propria copilărie… Constat că mă uit din ce în ce mai puțin la subtitrarea de pe ecran, sunt subjugat de dialogul personajelor, de întretăierea de acțiuni ce se amplifică, de muzicalitatea limbii eline, de personajele care evoluează într-un spectacol excepțional.


Spectacolul evoluează, tensiunea crește, viețile protagoniștilor se desfășoară în fața ochilor mei precum o succesiune de mișcări imprevizibile, un tablou ce conține, pe lângă lumini, umbre, cețuri produse artificial, și întrebări retorice despre destin, cuvinte de înțelepciune: conștiința este o flacără care luminează inima; cea mai frumoasă uniune este cea dintre putere și dreptate; niciun muritor nu trece prin viață fără a fi atins de mânia zeilor; zeul îl ajută numai pe cel care se străduiește ș.a. Resimt tot mai intens dramatismul situațiilor pe care le traversează protagoniștii: neputința, mila sunt înlocuite de dorința sălbatică de răzbunare, pentru că αίμα μετά από αίμα[7]. Seducția haosului violent este mult prea puternică pentru a fi potolită de vocea rațiunii, fructele răzbunării sunt dulci și parfumate precum vinul de Commandaria[8], până în momentul în care Orestes, ajutat de prietenul său, Phylades, decide să o ucidă pe Elena și pe fiica acesteia Hermione, pentru a se răzbuna astfel pe unchiul său Menelaos, cel care a refuzat să-l scape de pedeapsa mulțimii. Finalul piesei de teatru stă sub semnul intervenției zeului Apollo, concretizat de facto în vocea unui actor aflat în spatele spectatorilor. Cuvintele zeului instanțiază vocea salvatoare a conștiinței, puterea restauratoare a rațiunii, acel consacrat deus ex machina[9] menit a pune lucrurile în ordinea lor firească, a transforma cumplitul χάος (chaos) în κόσμος (kosmos), altfel spus, de a schimba dezordinea în mult dorita ordine.


Îți ofer, cu sinceră simpatie, dragul meu cititor, bucuria și totodată privilegiul unor eventuale gânduri cu statut conclusiv, pentru care îți mulțumesc anticipat. Nu îți sunt mai puțin îndatorat pentru răbdarea de a fi trăit, fie și indirect, prin intermediul rândurilor pe care le-ai parcurs, o experiență plină de farmec.

[1] Teatrul Național din Nordul Greciei (The National Theatre of Northern Greece). Vezi, pentru mai multe detalii, adresa: https://www.greekdramafest.com/orestes-by-euripides-2018/

[2] Cu nume dintre cele mai provocatoare: Casa lui Ahile, Casa Gladiatorilor, Casa Cutremurului, Forumul roman sau Agora ș.a.

[3] În limba germană, spirit al timpului, reprezentând climatul intelectual, moral și cultural al unei epoci.

[4] „ierí periérgeia”, expresie în limba greacă, însemnând sfânta curiozitate.

[5] „típota … óla eínai enkatáleipsi în limba greacă, nimic… totul este deșertăciune!

[6] Purificator, terapeutic.

[7] „aíma metá apó aíma”, în limba greacă, Sângele urmează după sânge.

[8] Vin cipriot, unul dintre cele mai vechi din lume, atestat de poetul grec Hesiod încă din anul 800 î.Hr, chiar dacă numele l-a primit în perioada cruciadelor, întrucât zona în care se cultivă strugurii din care este obținut, pantele din sud-vestul insulei, a fost numită Le Grande Commanderie.

[9] Zeul din mașină, cel care oferă soluția salvatoare a ieșirii dintr-o situație dilematică, încărcată de dramatism.

Vlăstare de gânduri răsărite printre nesfârșite rânduri…

Descopăr în cartea pe care o citesc, Soul Dust. The Magic of Consciousness, semnată de Nicholas Humphrey (Princeton University Press, 2011), o trimitere la poetul britanic Rupert Brooke. Se spune că poetul ar fi primit, la un moment dat, o scrisoare. Un prieten i se confesa, spunând că, în ultima vreme, se simte copleșit de pesimism. Chiar dacă nu am reușit încă să verific acuratețea citatului reprodus, am ales totuși să traduc (adaptez) răspunsul lui Brooke. Motivul? Îl vei intui, dragul meu cititor… îmi pare că rândurile ce urmează reprezintă un adevărat imn al bucuriei de a trăi (joie de vivre):

„Am un remediu. Este unul periculos, însă foarte eficient… remediul constă în a privi oamenii ca atare și a lua lucrurile așa cum sunt în ele însele – a nu le considera nici ca fiind folositoare, nici morale, urâte sau oricum altfel; să iei oamenii și lucrurile din jurul tău doar ca pe simple moduri de a fi… În strălucirea unei raze de soare pe un perete alb sau pe un caldarâm noroios, în fumul produs de un motor în noapte, există o semnificație neașteptată, o importanță și o inspirație ce îți poate înlocui răsuflarea cu o înghițitură a certitudinii și a bucuriei. Peretele sau fumul nu sunt importante pentru vreun scop anume, sau pentru că îți produc spontan vreo considerație cu valabilitate universală, nici pentru că le concepi în mod rațional ca fiind bune sau frumoase în ele însele – mai degrabă pentru tine acestea sunt perfecte și unice. Este ca și cum ai fi îndrăgostit de cineva,… ești încântat într-o manieră extraordinară de faptul că acea persoană, de care ești îndrăgostit, pur și simplu există, într-un mod unic și splendid. Este un sentiment, nu o convingere sau o credință. Numai că este un sentiment care îți oferă rezultate uimitoare. Cred că îndeletnicirea mea principală este să fiu îndrăgostit de univers… Cu o astfel de muncă minunată pe care o am de făcut, împreună cu aventura fantastică pe care o presupune, cu încântarea pe care o resimt de a trăi chiar și pentru o clipă într-o lume de lucruri reale… și de oameni ce există, – nu-mi rămâne timp pentru a fi pesimist”.

Înzestrați cu privilegiul remarcabil al conștiinței, noi, oamenii, avem capacitatea de a interacționa cognitiv, senzorial și perceptiv cu universul înconjurător, totodată de a sonda, prin introspecție, profunzimile propriei interiorități. Se întâmplă însă, nu de puține ori, să fim confiscați de angoasa cotidiană, de grijile și neliniștile firești ale fiecărei zile. Precum niște zombi, antrenați în scenariul spasmotic al acumulării beneficiilor și avantajelor mai mult sau mai puțin necesare, uităm să ne oprim, să inspirăm adânc și apoi să expirăm, să ne bucurăm pur și simplu de viață, savurând frumusețea și simplitatea lucrurilor. Pierdem abilitatea de a resimți mirarea, încântarea și admirația față de Marele ToT, de a ne abandona, fie și pentru câteva momente, fascinației față de frumusețea și magia spectacolului din jurul nostru. Poate că nu trebuie neapărat să ne mirăm filosofic de fiecare dată când cuprindem cu simțurile și cu mintea noastră obiectele lumii înconjurătoare. Poate că nu trebuie neapărat să conștientizăm modul extraordinar în care integrăm, procesăm valurile de informații în care ne scăldăm zilnic. Poate că nu trebuie să analizăm neapărat felul în care traducem în impulsuri nervoase stimulii de natură fizică – fascicule de lumină, intensități, rezonanțe și sunete, mirosuri, gusturi…

Poate că este suficient să trăim frumos și să spunem cu convingere, parafrazându-l pe poet: profesia mea este să îndrăgesc universul cunoașterii iar asta nu îmi oferă timp pentru a fi pesimist.

Copil frumos…

…în aurora vieții, universul pare o grădină,

un paradis țesut din joc, magie și lumină,

te cheamă tot ce-i viu, e nou și e strălucitor,

te-așteaptă marea largă să-i fii navigator.


Tu logica adultă știi să o întorci pe dos,

ce-i mic, de fapt e mare, urâtul e frumos,

dezordinea-i sublimă, iar haosul – divin,

în bezna cea adâncă, te-aventurezi senin.


Uscate ramuri preschimbi în arme-ncrâncenate,

arunci cu flori în îngeri, spui vorbe-nflăcărate,

o biată mătură îți pare un roib neîmblânzit,

cu care fugi prin lume, mereu neistovit.


Porți la încheietură un ceas ursuz, stricat,

căci timpul pentru tine demult a înghețat,

ești curios, te miră toate câte se întâmplă,

aprinzi fără efort idei-văpăi sub tâmplă.


Ai casa minții pe-un munte ce plutește,

chiar peștii zboară când fantezia îi gonește,

uriașii sunt pitici, girafele au aripi antrenate,

ai vise multe, planuri-oștiri nenumărate.


Copil frumos, ascunde în al inimii album

splendoarea vârstei pe care o trăiești acum,

curat și fără teamă, păstrează-ți bucuria,

chiar dacă timpul trudește să-ți ia copilăria.



Eu sunt cuvântul…


Eu sunt cuvântul, iar casa mea, precum o știți, e-n carte,

în miezul frământat și vid al lumii, de tihnă eu am parte,

nu-s singur, am aliați, torente, cuvinte-fluvii, râuri – o mie,

iar desfătarea mea sublimă e marea-ntinsă de hârtie


Mă plimb printre coperți sau pânzele îmi strâng cuminte,

ogar viclean, adulmec mintea dispusă în jocul meu să intre,

nu plâng mocnit, nu strig, nu cer avid să mi se prindă sensul,

dar dacă ajungi să mă cunoști, îți dăruiesc tot universul


Îndrăznește să mă cauți! Corabia cuvintelor te-așteaptă!

spre țărmuri neîmblânzite ea inima și gândul ți-l îndreaptă.

Cu fiecare val înalt sau pagină adâncă pe care-o întâlnești,

te cauți și te descoperi pe tine însuți, înveți frumos să crești.



„Avem tot ce ne trebuie ca să fim fericiți, dar nu suntem fericiți. Ceva ne lipsește. M-am uitat în jurul meu și mi-am dat seama că lipsesc tocmai cărțile, la a căror ardere am contribuit din plin (…) poate că în cărți se află izbăvirea!”

(Ray Bradbury)[1]

În cunoscutul său roman Fahrenheit 451, autorul american Ray Bradbury transpune, într-un scenariu distopic fascinant, teama sa obsesivă cu privire la o lume din care cartea lipsește, litera scrisă este incontestabil prohibită iar „distrugerea minții ca entitate întipărită în materie”[2] devine scopul suprem al cenzurii. Cu multe secole mai devreme, Platon, artizanul entuziast al utopiei filosofice, considera, în dialogul intitulat Phaidros (274 b – 277 a), că „scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte”[3]. Legătura dintre cele două figuri emblematice ale culturii universale, oricât de diferite la o primă vedere, este legitimă în măsura în care atrag deopotrivă atenția asupra condiției problematice a literei scrise și, ca o consecință firească, asupra bibliotecii ca depozitar prin excelență al culturii tipărite. Este firesc să ne întrebăm astăzi, în era dezvoltării explozive a tehnologiilor digitale, în ce măsură cartea, în forma ei clasică, printată, mai rămâne un vehicul cultural de actualitate sau, dimpotrivă, constituie o realitate desuetă, defunctă chiar. La fel de firesc este să ne întrebăm în ce măsură bibliotecile sunt astăzi spații condamnate la o dispariție iminentă sau, în cel mai fericit caz, promisiuni ale unei resemnificări dorite dar incerte a rolului pe care îl îndeplinesc în comunitate.

Premisa de la care plec, în considerațiile de față, este aceea că spațiul bibliotecii generează o suită de experiențe cognitive extraordinare, fiind mediul ideal pentru gândirea care se pune în mișcare în urma unui autentic primum movens[4] al reflecției. Indiferent dacă este vorba despre interiorul modest al bibliotecilor sătești sau despre rafinamentul copleșitor al unei instituții universitare, spațiul împânzit cu volume oferă celui curios oportunitatea unei adevărate revelații. Prin ordinea sacră a liniștii, lumina filtrată sau, dimpotrivă, calculat distribuită, prin atmosfera pătrunsă de un miros aparte și obiectele de mobilier învechite sau noi și strălucitoare, perimetrul locuit de nesfârșitele rânduri cu cărți închide în el tentația inevitabilă a evadării din realitate, seducția călătoriei în universul gândirii și al imaginației. Sau, după cum atât de expresiv o imaginează Thomas Wolfe, în romanul său Of Time and the River – A Legend of Man’s Hunger in his Youth, biblioteca pare să fie arealul de vânătoare al omului ce se aruncă febril în vârtejul căutărilor, abandonând voluntar echilibrul interior, trăind o experiență sfâșietoare, echivalentă cu însăși delirul sau nebunia, un „teribil desfrâu al cărților” ce zdrobește orice liniște: „Acum el răscolește precum un prădător nocturn stivele din bibliotecă, smulgând cărțile din miile de rafturi și devorându-le precum un nebun. Gândul la aceste mulțimi nesfârșite de cărți îl înnebunește: cu cât citește mai mult, cu atât pare să cunoască mai puțin, cu cât este mai consistent numărul cărților citite, cu atât este mai mare numărul celor pe care nu va reuși să le citească vreodată. Citește precum un nebun, sute, mii, zeci de mii de cărți… Gândul că alte și alte cărți îl așteaptă îi sfâșie inima pentru totodeauna. Se imaginează rupând măruntaiele cărților cum le-ai smulge pe acelea ale unei păsări.”[5] Cărțile sunt obiectele care mediază această pierdere, contradictoriul salt ontologic, transcenderea universului vizibil către ceea ce, fideli textului platonician, am putea numi kosmos noetos[6]. Deși autorul britanic Samuel Johnson ne invită să credem că inutilitatea speranțelor omenești se face resimțită cel mai acut într-o bibliotecă, îmi place totuși să concep depozitul de cărți și periodice sub forma unui topos al credinței într-o lume mai bună, purificată prin cunoaștere și cultură. Mai mult, sedus de metaforă, îmi imaginez biblioteca sub forma unei „păduri cognitive”, plină de cărări și labirinturi întortocheate, cu luminișuri surprinzătoare și hățișuri ce te pot confisca iremediabil. Cât de frumos este ca, măcar din când în când, să te abandonezi, rătăcirii prin desișul de pagini și litere, însoțit de spectrele numeroșilor autori precum altădată Dante în peregrinările lui submundane.

Bibliotecile pot constitui, în era galopului infomațional, refugiul perfect în fața anonimatului și inautenticității, a impersonalului se.. (se spune sau se crede că..) la care ne condamnă lumea din jur, sanctuarul celor care, din când în când, suferă un deficit de realitate, al celor etichetați ca fiind inadecvați sau atipici pentru că pierd încleștarea cu cinismul statu-quo[7]-ului social. Dacă teatrul lumii constrânge de multe ori persoana[8] la o abundență de roluri, fuga din fața propriului sine, capitularea în fața alienării sau a inautenticității, biblioteca îți redă șansa reîntâlnirii salvatoare cu tine însuți, cu propria esență de ființă-întrebătoare, cum o numește Martin Heidegger. Sanctuar al liniștii, templu al regăsirii sinelui, biblioteca este un fel de ashram[9] în care spațiul și timpul profan se suspendă, dobândind mult râvnitul privilegiu al sacralității. Dacă ne imaginăm paradisul ca pe o bibliotecă, atunci este firesc să ne întrebăm: ce sunt bibliotecarii? Îndrăznesc să cred că ei sunt un fel de îngeri păzitori ai mirărilor și curiozităților noastre, negociatorii neliniștilor pe care le resimțim în fața realității, comercianți de speranțe și iluzii. Bibliotecile sunt precum acele săli cu oglinzi de diferite dimensiuni în care fiecare dintre noi se oglindește pe măsura staturii lui interioare, mai firavă sau mai robustă intelectual. Jorge Luis Borges spune într-un loc că absurdul, nonsensul e regulă în bibliotecă, în timp ce raționalul, oricât de umil, este excepția. Oare nu înseamnă asta că în bibliotecă orice gând este posibil, orice idee, oricât de îndrăzneață ar fi, este binevenită? „În bibliotecă, cititorul se trezește din visul comuniunii cu o singură carte, devine conștient de materialitatea cuvintelor provocată de numărul volumelor adunate, de sunetul paginilor întoarse și al coperților mângâiate, de mirosul extrem al cărților adunate laolaltă în număr copleșitor.”[10] Este fascinantă experiența fizică, palpabilă a cărților, modul în care cuvintele capătă materialitate, devin consistente, litera scrisă începe să-și exercite propria forță gravitațională, în timp ce forța de atracție reală pare să se suspende. În acest univers al valorilor perene ghidat de gravitația cunoașterii, se instituie cu totul alte legi decât cele ale fizicii, acționează alți vectori. „Experiența fizicalității cărților este mai puternic resimțită într-o bibliotecă mare, acolo unde este adunată o cantitate semnificativă de cuvinte scrise ce par să exercite o gravitație proprie.”[11] Deși gravitația sau forța manifestată de cărțile reunite pe rafturi nu îți oferă neapărat șansa de a eluda legile fizicii, totuși dobândești, prin exercițiul lecturii și al reflecției, aptitudinea de a înțelege și de a folosi în propriul avantaj necesitățile lumii înconjurătoare. La limită, bibliotecile operează o adevărată mutație de factură ontologică, substituind realul cu irealul și invers: lumea cărților se materializează sub presiunea exercitată de curiozitatea cititorilor în timp ce lumea exterioară se dematerializează, își pierde consistența. Fără biblioteci – spune într-un loc Ray Bradbury – nu avem nimic, nici trecut, nici viitor, suntem prizonierii unui permanent hic et nunc ce riscă să ne livreze dacă nu neantului, disoluției, cel puțin animalității. Biblioteca poate fi concepută nu doar ca un teritoriu al reîntâlnirii sau al regăsirii sinelui, ci totodată sub forma unei veritabile terra firma[12] a dialogului, a conversației cu oameni ce aparțin altor timpuri și spații, o întâlnire cu Celălalt în instanțierea lui absolută. „Biblioteca, în special una de mare anvergură, nu este doar o simplă vitrină de curiozități, ea este o lume, finită și infinită în aceeași măsură, însă plină cu secrete. Precum o lume, ea are schimbările și anotimpurile ei care contrazic stabilitatea pe care o implică rafturile ordonate de cărți.”[13] Din această perspectivă, bibliotecarul devine atât echivalentul interpretului, al mediatorului, cât și al celui care, prin eforturile lui, se străduiește să asigure ordinea paradoxală a acestui haos livresc și deopotrivă ideatic. El este călăuza dăruită cu virtuțile expertizei sau, cel puțin, navigatorul înzestrat cu mai multă experiență ce îi ghidează pe cititori și bibliofili în oceanul atât de vast, copleșitor, de multe ori deconcertant al lecturilor. „Smulse de sub gravitația exercitată de dorințele cititorilor, cărțile se revarsă în interiorul și în afara bibliotecii precum valurile. (…) Biblioteca este un corp iar paginile cărților stau strânse laolaltă precum organele stau ascunse în întuneric.”[14]

Sunt astăzi bibliotecile în pericol? Pentru a căuta un răspuns apelez la deja consacratul și de multe ori contestatul argument al autorității. „Bibliotecile sunt astăzi în pericol pentru că am uitat cât de importante sunt. În era lui Google și Amazon, cei care dispun de mijloace suficiente pot accesa informații cu mai mare ușurință și viteză decât a fost vreodată posibil. Ca o consecință, în metropolele și orașele din întreaga lume izbucnesc dezbateri aprinse în fiecare an, atunci când se fac previziuni bugetare, cu privire la rolul bibliotecilor în era digitală, despre necesitatea lor.”[15] Nimeni nu contestă faptul că nevoia de acces la informație nu a fost niciodată mai mare decât cea pe care omul o resimte din plin astăzi.[16] Totuși această necesitate, adevărată bulimie sau „boală informațională”[17], dobândește riscuri deloc neglijabile, cum ar fi confuzia, împrăștierea sau disiparea atenției, atrofierea puterii de concentrare, diluarea până la dispariție a simțului critic, incapacitatea de a distinge între ceea ce merită să facă obiectul interesului nostru și ceea ce poate fi lăsat deoparte, indistincția dintre esențial și accesoriu. În era digitală, bibliotecile se găsesc într-o stare de proces, de flux, o stare ce nu se diferențiază prea mult de starea de criză, nu doar din perspectivă instituțională, dar și din perspectiva cărților pe care le conțin, le păstrează și le popularizează, o criză a literei scrise.[18] Se pierd spații, dispar fonduri necesare achiziționării de cărți și volume prețioase. Ne confruntăm cu pierderea sau extincția unei lumi. Precum în Alexandria de după epoca lui Aristotel sau în universitățile și mănăstirile Renașterii timpurii (…) cuvântul se schimbă în modurile lui, tinde tot mai mult să se reducă la pixeli și biți în loc de cerneală și hârtie.[19] Criza instituțională, politică, socială sau de orice altă natură pare să afecteze resorturile profunde ale bibliotecii, principiul sau însăși rațiunea existenței sale. Rafturile unei biblioteci par să fie astăzi locul unde cărțile se retrag pentru a muri. Cărțile dispar în toata splendoarea lor mistificatoare.[20] Iată de unde necesitatea de a conștientiza această amenințare, de a-i asigura vizibilitatea în mediul academic și neacademic și, astfel, de a încerca o eventuală atenuare a consecințelor ei nefaste.

După cum spune o tradiție rabinică uitată, atunci când cărțile mor, spiritul lor transcende vizibilul, se ascunde în paradis, în timp ce învelișul lor fizic, concret, dispare în ceea ce se numește genizah, un fel de depozit aflat în interiorul sinagogii sau chiar al cimitirului. Uitată, litera scrisă se retrage în muțenia ei celestă, lăsându-ne pradă unui abandon teluric alienant, hiper- și ultratehnologic, un fel de second (-hand) life. Și dacă tot l-am invocat pe Samuel Johnson în debutul acestor reflecții, voi încheia, mai puțin obișnuit, cu o recomandare pe care acesta o adresează tinerilor: „purtați cu voi, în buzunare, oriunde veți merge, câte o carte! Pentru ca atunci când găsiți puțin timp liber sau pur și simplu nu aveți altceva mai bun de făcut, să citiți măcar câteva rânduri.”[21] Cât despre biblioteci, obiectul rândurilor de față, îmi asum convingerea optimistă că acestea nu vor dispărea sub asaltul digitalizării frenetice, ci mai curând vor suporta o mutație, o transfigurare, o resemnificare în funcțiile și statutul lor social. Într-un ev al excesului de zgomot promovat cu agresivitate în mediul on-line, al risipei încurajate abil din rațiuni economice și al agitației derutante menite a crește vulnerabilitatea și dependența, bibliotecile și bibliotecarii au o responsabilitate sau, dacă expresia nu deranjează, o menire sacră. Rolul lor este acela de a se deschide către comunitate, lansând – prin acțiuni, proiecte și programe specifice – invitația către cultură și cunoaștere. Iar dacă Google ne ademenește, precum cântecul amețitor al sirenei, prin abundența deconcertantă de date și informații, de biți și megabiți, e bine ca, măcar din când în când, să ne oferim un binemeritat răgaz, o conectare fie și temporară la izvorul serenității. Într-un astfel de moment, în perimetrul senin al bibliotecii, avem șansa izbăvitoare a reîntâlnii cu noi înșine și totodată oportunitatea salvatoare a dialogului prolific cu alteritatea. Cât despre cărțile tipărite, cu aerul lor vetust și oricât de anacronic, să încercăm ca, prin interesul nostru onest, să le împiedicăm disoluția. Căci așa, cum spune undeva un gând frumos, zeii mor numai atunci când oamenii îi uită…


  • Battles, Mathew (2003). Library, an unquiet history, New York, London: W.W.Northon&Company.
  • Ray Bradbury (2013). Fahrenheit 451, Petre Solomon, București: Editura Paladin.
  • Hiner, Kristi, (2001). Bradbury’s Fahrenheit 451, New York: Hungry Minds Inc.
  • Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson (1845). London, Henry G. Bohn.
  • Palfrey, John (2015). Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books.
  • Platon, Opere (1983). vol. IV, București: Editura Științifică și Enciclopedică.

[1] Ray Bradbury, Fahrenheit 451, (trad. Petre Solomon), Editura Paladin, București, 2013, p.89.

[2] Kristi Hiner, Bradbury’s Fahrenheit 451, Hungry Minds Inc., New York, 2001, p.8.

[3] Platon, „Phaidros”, în Opere, vol. IV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.485.

[4] expresie latină care desemnează, conform tradiției scolastice, cauza primă, primul impuls care pune în mișcare lucrurile fără a fi el însuși mișcat de ceva (cf. http://www.thefreedictionary.com/Primum+movens).

[5] Thomas Wolfe, Of Time and the River – A Legend of Man’s Hunger in his Youth, roman accesibil, în limba engleză, la adresa http://gutenberg.net.au/ebooks03/0301021h.html.

[6] universul inteligibil al Formelor sau Ideilor, inaccesibil și totodată opus lumii sensibile, accesibilă cu ajutorul simțurilor


[7] stare sau situație de fapt (cf. https://dexonline.ro/definitie/statu-quo).

[8] termenul persona provine din limba etruscă și înseamnă „om cu mască”; în opera lui Carl Gustav Jung, de pildă, conceptul desemnează „masca” pe care omul o arată celorlalți și care îi permite să se adapteze lumii înconjurătoare, aflată adesea în conflict cu adevărata lui personalitate sau adevăratul lui caracter.

[9] loc de retragere, de meditație (cf. https://www.merriam-webster.com/dictionary/ashram).

[10] Mathew Battles, Library, an unquiet history, W.W.Northon&Company, NY, London, p.8.

[11] Ibidem, p.8.

[12] pământ stabil, întindere de uscat (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Terra_firma).

[13] Mathew Battles, op.cit., p.9.

[14] Ibidem, p.9.

[15] John Palfrey, BiblioTech. Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books, 2015, p.7.

[16] Ibidem, p.13.

[17] Kristi Hiner, op.cit., p.9.

[18] Mathew Battles, op.cit., p.107.

[19] Ibidem, pp.107-108.

[20] Ibidem, p.108.

[21] Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson, London, Henry G. Bohn, 1845, p.18.

8 martie – omagiu femeii

O șoaptă, un cuvânt, un gest de-al ei a răscolit tot cerul,
neobosite oști de muritori și zei au botezat în sânge fierul,
surâsul ei a pârjolit cetăți, imperii ce păreau nepieritoare,
cumplitul dans al morții și iubirii ea l-a adus sub soare.
Și tot de dragul ei s-au înălțat orașe, temple și grădini,
în miezul încinsului pustiu, bărbatul-rob i-a dăruit fântâni,
sfioasă vrând să fie, ea a plătit prin farmec și descântec,
a subjugat gândirea prin dans tremurător din pântec.
Îngenunchiați, răpuși de Eros, artiștii i-au râvnit misterul,
pentru a-i cuprinde trup și suflet, au sfidat pământul, cerul.
Însă nici vers, nici proză, magie, știință sau grea filosofie
n-a reușit să-nchidă-n logos simplu frumoasa-i bogăție.
Iată de ce invoc acum natura în prag de primăvară,
să ne-amintească nouă, bărbați-nebuni, iară și iară,
că singură femeia, ea deopotrivă dorită, detestată,
prin doar un gest mărunt preschimbă lumea toată.
Atunci când sufletul femeii tu îți propui să cucerești,
speranța ta-i deșartă: abisul negru riști să-l întâlnești,
căci ea-i visare, fantasmă spulberată de-o slabă adiere,
e totodată piatră prețioasă, voință însetată de putere.
Oricâte veacuri dulci-amare ar trece peste lume,
în zi de mărțișor senin să îndrăznim a spune:
de vrem ca a-l nostru spirit să-și capete scânteia
e potrivit să ne oprim din mers: să cercetăm femeia…