Eu sunt cuvântul…

DSCF4929-1

Eu sunt cuvântul, iar casa mea, precum o știți, e-n carte,

în miezul frământat și vid al lumii, de tihnă eu am parte,

nu-s singur, am aliați, torente, cuvinte-fluvii, râuri – o mie,

iar desfătarea mea sublimă e marea-ntinsă de hârtie

Picture1

Mă plimb printre coperți sau pânzele îmi strâng cuminte,

ogar viclean, adulmec mintea dispusă în jocul meu să intre,

nu plâng mocnit, nu strig, nu cer avid să mi se prindă sensul,

dar dacă ajungi să mă cunoști, îți dăruiesc tot universul

07

Îndrăznește să mă cauți! Corabia cuvintelor te-așteaptă!

spre țărmuri neîmblânzite ea inima și gândul ți-l îndreaptă.

Cu fiecare val înalt sau pagină adâncă pe care-o întâlnești,

te cauți și te descoperi pe tine însuți, înveți frumos să crești.

_MG_4641

Reclame

OARE UNDE MERG CĂRȚILE ATUNCI CÂND SE PREGĂTESC SĂ MOARĂ? – REFLECȚII SUMARE DESPRE CONDIȚIA LITEREI SCRISE ȘI A BIBLIOTECII ÎN ERA TEHNOLOGIEI DIGITALE

„Avem tot ce ne trebuie ca să fim fericiți, dar nu suntem fericiți. Ceva ne lipsește. M-am uitat în jurul meu și mi-am dat seama că lipsesc tocmai cărțile, la a căror ardere am contribuit din plin (…) poate că în cărți se află izbăvirea!”

(Ray Bradbury)[1]

În cunoscutul său roman Fahrenheit 451, autorul american Ray Bradbury transpune, într-un scenariu distopic fascinant, teama sa obsesivă cu privire la o lume din care cartea lipsește, litera scrisă este incontestabil prohibită iar „distrugerea minții ca entitate întipărită în materie”[2] devine scopul suprem al cenzurii. Cu multe secole mai devreme, Platon, artizanul entuziast al utopiei filosofice, considera, în dialogul intitulat Phaidros (274 b – 277 a), că „scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte”[3]. Legătura dintre cele două figuri emblematice ale culturii universale, oricât de diferite la o primă vedere, este legitimă în măsura în care atrag deopotrivă atenția asupra condiției problematice a literei scrise și, ca o consecință firească, asupra bibliotecii ca depozitar prin excelență al culturii tipărite. Este firesc să ne întrebăm astăzi, în era dezvoltării explozive a tehnologiilor digitale, în ce măsură cartea, în forma ei clasică, printată, mai rămâne un vehicul cultural de actualitate sau, dimpotrivă, constituie o realitate desuetă, defunctă chiar. La fel de firesc este să ne întrebăm în ce măsură bibliotecile sunt astăzi spații condamnate la o dispariție iminentă sau, în cel mai fericit caz, promisiuni ale unei resemnificări dorite dar incerte a rolului pe care îl îndeplinesc în comunitate.

Premisa de la care plec, în considerațiile de față, este aceea că spațiul bibliotecii generează o suită de experiențe cognitive extraordinare, fiind mediul ideal pentru gândirea care se pune în mișcare în urma unui autentic primum movens[4] al reflecției. Indiferent dacă este vorba despre interiorul modest al bibliotecilor sătești sau despre rafinamentul copleșitor al unei instituții universitare, spațiul împânzit cu volume oferă celui curios oportunitatea unei adevărate revelații. Prin ordinea sacră a liniștii, lumina filtrată sau, dimpotrivă, calculat distribuită, prin atmosfera pătrunsă de un miros aparte și obiectele de mobilier învechite sau noi și strălucitoare, perimetrul locuit de nesfârșitele rânduri cu cărți închide în el tentația inevitabilă a evadării din realitate, seducția călătoriei în universul gândirii și al imaginației. Sau, după cum atât de expresiv o imaginează Thomas Wolfe, în romanul său Of Time and the River – A Legend of Man’s Hunger in his Youth, biblioteca pare să fie arealul de vânătoare al omului ce se aruncă febril în vârtejul căutărilor, abandonând voluntar echilibrul interior, trăind o experiență sfâșietoare, echivalentă cu însăși delirul sau nebunia, un „teribil desfrâu al cărților” ce zdrobește orice liniște: „Acum el răscolește precum un prădător nocturn stivele din bibliotecă, smulgând cărțile din miile de rafturi și devorându-le precum un nebun. Gândul la aceste mulțimi nesfârșite de cărți îl înnebunește: cu cât citește mai mult, cu atât pare să cunoască mai puțin, cu cât este mai consistent numărul cărților citite, cu atât este mai mare numărul celor pe care nu va reuși să le citească vreodată. Citește precum un nebun, sute, mii, zeci de mii de cărți… Gândul că alte și alte cărți îl așteaptă îi sfâșie inima pentru totodeauna. Se imaginează rupând măruntaiele cărților cum le-ai smulge pe acelea ale unei păsări.”[5] Cărțile sunt obiectele care mediază această pierdere, contradictoriul salt ontologic, transcenderea universului vizibil către ceea ce, fideli textului platonician, am putea numi kosmos noetos[6]. Deși autorul britanic Samuel Johnson ne invită să credem că inutilitatea speranțelor omenești se face resimțită cel mai acut într-o bibliotecă, îmi place totuși să concep depozitul de cărți și periodice sub forma unui topos al credinței într-o lume mai bună, purificată prin cunoaștere și cultură. Mai mult, sedus de metaforă, îmi imaginez biblioteca sub forma unei „păduri cognitive”, plină de cărări și labirinturi întortocheate, cu luminișuri surprinzătoare și hățișuri ce te pot confisca iremediabil. Cât de frumos este ca, măcar din când în când, să te abandonezi, rătăcirii prin desișul de pagini și litere, însoțit de spectrele numeroșilor autori precum altădată Dante în peregrinările lui submundane.

Bibliotecile pot constitui, în era galopului infomațional, refugiul perfect în fața anonimatului și inautenticității, a impersonalului se.. (se spune sau se crede că..) la care ne condamnă lumea din jur, sanctuarul celor care, din când în când, suferă un deficit de realitate, al celor etichetați ca fiind inadecvați sau atipici pentru că pierd încleștarea cu cinismul statu-quo[7]-ului social. Dacă teatrul lumii constrânge de multe ori persoana[8] la o abundență de roluri, fuga din fața propriului sine, capitularea în fața alienării sau a inautenticității, biblioteca îți redă șansa reîntâlnirii salvatoare cu tine însuți, cu propria esență de ființă-întrebătoare, cum o numește Martin Heidegger. Sanctuar al liniștii, templu al regăsirii sinelui, biblioteca este un fel de ashram[9] în care spațiul și timpul profan se suspendă, dobândind mult râvnitul privilegiu al sacralității. Dacă ne imaginăm paradisul ca pe o bibliotecă, atunci este firesc să ne întrebăm: ce sunt bibliotecarii? Îndrăznesc să cred că ei sunt un fel de îngeri păzitori ai mirărilor și curiozităților noastre, negociatorii neliniștilor pe care le resimțim în fața realității, comercianți de speranțe și iluzii. Bibliotecile sunt precum acele săli cu oglinzi de diferite dimensiuni în care fiecare dintre noi se oglindește pe măsura staturii lui interioare, mai firavă sau mai robustă intelectual. Jorge Luis Borges spune într-un loc că absurdul, nonsensul e regulă în bibliotecă, în timp ce raționalul, oricât de umil, este excepția. Oare nu înseamnă asta că în bibliotecă orice gând este posibil, orice idee, oricât de îndrăzneață ar fi, este binevenită? „În bibliotecă, cititorul se trezește din visul comuniunii cu o singură carte, devine conștient de materialitatea cuvintelor provocată de numărul volumelor adunate, de sunetul paginilor întoarse și al coperților mângâiate, de mirosul extrem al cărților adunate laolaltă în număr copleșitor.”[10] Este fascinantă experiența fizică, palpabilă a cărților, modul în care cuvintele capătă materialitate, devin consistente, litera scrisă începe să-și exercite propria forță gravitațională, în timp ce forța de atracție reală pare să se suspende. În acest univers al valorilor perene ghidat de gravitația cunoașterii, se instituie cu totul alte legi decât cele ale fizicii, acționează alți vectori. „Experiența fizicalității cărților este mai puternic resimțită într-o bibliotecă mare, acolo unde este adunată o cantitate semnificativă de cuvinte scrise ce par să exercite o gravitație proprie.”[11] Deși gravitația sau forța manifestată de cărțile reunite pe rafturi nu îți oferă neapărat șansa de a eluda legile fizicii, totuși dobândești, prin exercițiul lecturii și al reflecției, aptitudinea de a înțelege și de a folosi în propriul avantaj necesitățile lumii înconjurătoare. La limită, bibliotecile operează o adevărată mutație de factură ontologică, substituind realul cu irealul și invers: lumea cărților se materializează sub presiunea exercitată de curiozitatea cititorilor în timp ce lumea exterioară se dematerializează, își pierde consistența. Fără biblioteci – spune într-un loc Ray Bradbury – nu avem nimic, nici trecut, nici viitor, suntem prizonierii unui permanent hic et nunc ce riscă să ne livreze dacă nu neantului, disoluției, cel puțin animalității. Biblioteca poate fi concepută nu doar ca un teritoriu al reîntâlnirii sau al regăsirii sinelui, ci totodată sub forma unei veritabile terra firma[12] a dialogului, a conversației cu oameni ce aparțin altor timpuri și spații, o întâlnire cu Celălalt în instanțierea lui absolută. „Biblioteca, în special una de mare anvergură, nu este doar o simplă vitrină de curiozități, ea este o lume, finită și infinită în aceeași măsură, însă plină cu secrete. Precum o lume, ea are schimbările și anotimpurile ei care contrazic stabilitatea pe care o implică rafturile ordonate de cărți.”[13] Din această perspectivă, bibliotecarul devine atât echivalentul interpretului, al mediatorului, cât și al celui care, prin eforturile lui, se străduiește să asigure ordinea paradoxală a acestui haos livresc și deopotrivă ideatic. El este călăuza dăruită cu virtuțile expertizei sau, cel puțin, navigatorul înzestrat cu mai multă experiență ce îi ghidează pe cititori și bibliofili în oceanul atât de vast, copleșitor, de multe ori deconcertant al lecturilor. „Smulse de sub gravitația exercitată de dorințele cititorilor, cărțile se revarsă în interiorul și în afara bibliotecii precum valurile. (…) Biblioteca este un corp iar paginile cărților stau strânse laolaltă precum organele stau ascunse în întuneric.”[14]

Sunt astăzi bibliotecile în pericol? Pentru a căuta un răspuns apelez la deja consacratul și de multe ori contestatul argument al autorității. „Bibliotecile sunt astăzi în pericol pentru că am uitat cât de importante sunt. În era lui Google și Amazon, cei care dispun de mijloace suficiente pot accesa informații cu mai mare ușurință și viteză decât a fost vreodată posibil. Ca o consecință, în metropolele și orașele din întreaga lume izbucnesc dezbateri aprinse în fiecare an, atunci când se fac previziuni bugetare, cu privire la rolul bibliotecilor în era digitală, despre necesitatea lor.”[15] Nimeni nu contestă faptul că nevoia de acces la informație nu a fost niciodată mai mare decât cea pe care omul o resimte din plin astăzi.[16] Totuși această necesitate, adevărată bulimie sau „boală informațională”[17], dobândește riscuri deloc neglijabile, cum ar fi confuzia, împrăștierea sau disiparea atenției, atrofierea puterii de concentrare, diluarea până la dispariție a simțului critic, incapacitatea de a distinge între ceea ce merită să facă obiectul interesului nostru și ceea ce poate fi lăsat deoparte, indistincția dintre esențial și accesoriu. În era digitală, bibliotecile se găsesc într-o stare de proces, de flux, o stare ce nu se diferențiază prea mult de starea de criză, nu doar din perspectivă instituțională, dar și din perspectiva cărților pe care le conțin, le păstrează și le popularizează, o criză a literei scrise.[18] Se pierd spații, dispar fonduri necesare achiziționării de cărți și volume prețioase. Ne confruntăm cu pierderea sau extincția unei lumi. Precum în Alexandria de după epoca lui Aristotel sau în universitățile și mănăstirile Renașterii timpurii (…) cuvântul se schimbă în modurile lui, tinde tot mai mult să se reducă la pixeli și biți în loc de cerneală și hârtie.[19] Criza instituțională, politică, socială sau de orice altă natură pare să afecteze resorturile profunde ale bibliotecii, principiul sau însăși rațiunea existenței sale. Rafturile unei biblioteci par să fie astăzi locul unde cărțile se retrag pentru a muri. Cărțile dispar în toata splendoarea lor mistificatoare.[20] Iată de unde necesitatea de a conștientiza această amenințare, de a-i asigura vizibilitatea în mediul academic și neacademic și, astfel, de a încerca o eventuală atenuare a consecințelor ei nefaste.

După cum spune o tradiție rabinică uitată, atunci când cărțile mor, spiritul lor transcende vizibilul, se ascunde în paradis, în timp ce învelișul lor fizic, concret, dispare în ceea ce se numește genizah, un fel de depozit aflat în interiorul sinagogii sau chiar al cimitirului. Uitată, litera scrisă se retrage în muțenia ei celestă, lăsându-ne pradă unui abandon teluric alienant, hiper- și ultratehnologic, un fel de second (-hand) life. Și dacă tot l-am invocat pe Samuel Johnson în debutul acestor reflecții, voi încheia, mai puțin obișnuit, cu o recomandare pe care acesta o adresează tinerilor: „purtați cu voi, în buzunare, oriunde veți merge, câte o carte! Pentru ca atunci când găsiți puțin timp liber sau pur și simplu nu aveți altceva mai bun de făcut, să citiți măcar câteva rânduri.”[21] Cât despre biblioteci, obiectul rândurilor de față, îmi asum convingerea optimistă că acestea nu vor dispărea sub asaltul digitalizării frenetice, ci mai curând vor suporta o mutație, o transfigurare, o resemnificare în funcțiile și statutul lor social. Într-un ev al excesului de zgomot promovat cu agresivitate în mediul on-line, al risipei încurajate abil din rațiuni economice și al agitației derutante menite a crește vulnerabilitatea și dependența, bibliotecile și bibliotecarii au o responsabilitate sau, dacă expresia nu deranjează, o menire sacră. Rolul lor este acela de a se deschide către comunitate, lansând – prin acțiuni, proiecte și programe specifice – invitația către cultură și cunoaștere. Iar dacă Google ne ademenește, precum cântecul amețitor al sirenei, prin abundența deconcertantă de date și informații, de biți și megabiți, e bine ca, măcar din când în când, să ne oferim un binemeritat răgaz, o conectare fie și temporară la izvorul serenității. Într-un astfel de moment, în perimetrul senin al bibliotecii, avem șansa izbăvitoare a reîntâlnii cu noi înșine și totodată oportunitatea salvatoare a dialogului prolific cu alteritatea. Cât despre cărțile tipărite, cu aerul lor vetust și oricât de anacronic, să încercăm ca, prin interesul nostru onest, să le împiedicăm disoluția. Căci așa, cum spune undeva un gând frumos, zeii mor numai atunci când oamenii îi uită…

Bibliografie:

  • Battles, Mathew (2003). Library, an unquiet history, New York, London: W.W.Northon&Company.
  • Ray Bradbury (2013). Fahrenheit 451, Petre Solomon, București: Editura Paladin.
  • Hiner, Kristi, (2001). Bradbury’s Fahrenheit 451, New York: Hungry Minds Inc.
  • Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson (1845). London, Henry G. Bohn.
  • Palfrey, John (2015). Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books.
  • Platon, Opere (1983). vol. IV, București: Editura Științifică și Enciclopedică.

[1] Ray Bradbury, Fahrenheit 451, (trad. Petre Solomon), Editura Paladin, București, 2013, p.89.

[2] Kristi Hiner, Bradbury’s Fahrenheit 451, Hungry Minds Inc., New York, 2001, p.8.

[3] Platon, „Phaidros”, în Opere, vol. IV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.485.

[4] expresie latină care desemnează, conform tradiției scolastice, cauza primă, primul impuls care pune în mișcare lucrurile fără a fi el însuși mișcat de ceva (cf. http://www.thefreedictionary.com/Primum+movens).

[5] Thomas Wolfe, Of Time and the River – A Legend of Man’s Hunger in his Youth, roman accesibil, în limba engleză, la adresa http://gutenberg.net.au/ebooks03/0301021h.html.

[6] universul inteligibil al Formelor sau Ideilor, inaccesibil și totodată opus lumii sensibile, accesibilă cu ajutorul simțurilor

http://www.dictionaryofspiritualterms.com/public/Glossaries/terms.aspx?ID=317

[7] stare sau situație de fapt (cf. https://dexonline.ro/definitie/statu-quo).

[8] termenul persona provine din limba etruscă și înseamnă „om cu mască”; în opera lui Carl Gustav Jung, de pildă, conceptul desemnează „masca” pe care omul o arată celorlalți și care îi permite să se adapteze lumii înconjurătoare, aflată adesea în conflict cu adevărata lui personalitate sau adevăratul lui caracter.

[9] loc de retragere, de meditație (cf. https://www.merriam-webster.com/dictionary/ashram).

[10] Mathew Battles, Library, an unquiet history, W.W.Northon&Company, NY, London, p.8.

[11] Ibidem, p.8.

[12] pământ stabil, întindere de uscat (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Terra_firma).

[13] Mathew Battles, op.cit., p.9.

[14] Ibidem, p.9.

[15] John Palfrey, BiblioTech. Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books, 2015, p.7.

[16] Ibidem, p.13.

[17] Kristi Hiner, op.cit., p.9.

[18] Mathew Battles, op.cit., p.107.

[19] Ibidem, pp.107-108.

[20] Ibidem, p.108.

[21] Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson, London, Henry G. Bohn, 1845, p.18.

8 martie – omagiu femeii

O șoaptă, un cuvânt, un gest de-al ei a răscolit tot cerul,
neobosite oști de muritori și zei au botezat în sânge fierul,
surâsul ei a pârjolit cetăți, imperii ce păreau nepieritoare,
cumplitul dans al morții și iubirii ea l-a adus sub soare.
Și tot de dragul ei s-au înălțat orașe, temple și grădini,
în miezul încinsului pustiu, bărbatul-rob i-a dăruit fântâni,
sfioasă vrând să fie, ea a plătit prin farmec și descântec,
a subjugat gândirea prin dans tremurător din pântec.
Îngenunchiați, răpuși de Eros, artiștii i-au râvnit misterul,
pentru a-i cuprinde trup și suflet, au sfidat pământul, cerul.
Însă nici vers, nici proză, magie, știință sau grea filosofie
n-a reușit să-nchidă-n logos simplu frumoasa-i bogăție.
Iată de ce invoc acum natura în prag de primăvară,
să ne-amintească nouă, bărbați-nebuni, iară și iară,
că singură femeia, ea deopotrivă dorită, detestată,
prin doar un gest mărunt preschimbă lumea toată.
Atunci când sufletul femeii tu îți propui să cucerești,
speranța ta-i deșartă: abisul negru riști să-l întâlnești,
căci ea-i visare, fantasmă spulberată de-o slabă adiere,
e totodată piatră prețioasă, voință însetată de putere.
Oricâte veacuri dulci-amare ar trece peste lume,
în zi de mărțișor senin să îndrăznim a spune:
de vrem ca a-l nostru spirit să-și capete scânteia
e potrivit să ne oprim din mers: să cercetăm femeia…

Un gând se-ntoarce asupra altui gând…

think.create...

…gândirea care se gândește pe sine ca gândire… (Aristotel)

Un gând se-ntoarce asupra altui gând,

să-l prindă, vrea, captiv într-un cuvânt,

nu-i totuși lesne ca mintea să priceapă

cum poate spirit în materie să încapă.

 

Închisă-n verb, ideea tainic viețuiește

iar intelectul, orb, prin lume rătăcește,

nu-s multe minți ce caută să înțeleagă

cum spirit și materie în gând se-ncheagă.

 

Cu fiecare gând născut, o lume începe iar,

izvorul tainic și natura lui e nesfârșitul dar

pe care mintea celui brav, atent și curios

trudește să-l îmbrace în veșmânt frumos.

 

Nici trup, nici lume nu poate să conțină

a gândului putere nevăzută și lumină,

ideea este piatră ce mintea o clădește,

miracol prin care destinul se-mplinește.

Scurt eseu despre lumile posibile ale imaginii fotografice

Existăm, prin complicitatea tehnologiilor informaționale și, mai ales, a vastului teritoriu intitulat rețea socială (social network), în plină epocă a imaginii fotografice. Indiferent dacă sunt realizate cu mai multă sau mai puțină îndemânare, dacă sunt editări surprinzătoare sau, dimpotrivă, simple reproduceri neșlefuite ale unui statu-quo indecidabil, fotografiile constituie mediul predilect prin care noi, locuitorii info-sferei, ne legitimăm existența. Prin intermediul imaginilor fotografice, ne asigurăm vizibilitate în spațiul virtual, reușim să atragem atenția, ne manifestăm bucuria participării la un eveniment sau altul, ne etalăm înzestrările, calitățile, posesiile, ne împărtășim cu indiscreție asumată speranțele, idealurile, temerile, ne recunoaștem public propriile idiosincrazii sau afinități. Imaginea fotografică ne seduce prin „înghețul” iluzoriu al clipei prezente, totodată prin făgăduiala unui astâmpăr urgent al poftei noastre bulimice de relevanță și imortalitate. Succesiunea amețitoare de snap-uri, tweet-uri și selfie-uri pare astăzi suprema piatră de încercare așezată în calea virtuții smereniei. Ispita narcisistă, tentația re-prezentării propriului chip, a oamenilor dragi, a situațiilor, împrejurărilor și evenimentelor ce compun traiectoria noastră existențială, instituie o nouă și periculoasă formă de sacralitate, aceea a ego-ului.

Nu îmi propun totuși, în cele ce urmează, să situez tehnologia sub lentila criticii, inventariind caleidoscopul efectelor pe care mediul digital le are asupra personalității utilizatorului. Mai curând, doresc să lansez cititorului o provocare: în spatele de-la-sine-înțeles-ului pe care-l conține imaginea fotografică pot fi descoperite conținuturi, interogații filosofice, exerciții prolifice în plan reflexiv. De pildă, la o cercetare oricât de sumară, decoperim puncte de vedere interesante în ceea ce privește fotografia ca mediu de transmitere: o perspectivă care concepe fotografia ca fiind un mediu transparent – obiectiv, realist prin excelență – alta care admite imaginea fotografică drept un artefact caracterizat prin opacitate – subiectiv, nerealist, vulnerabil la distorsiuni, interpretări și falsificări, „inevitabil colorat de interesele personale ale fotografului, de atitudinile și prejudecățile acestuia”[1].

Realismul imaginii fotografice devine subiectul problematizării în momentul în care autorul (fotograful) dispune de modalități tehnice prin care ajustează imaginile astfel încât să corespundă propriilor sale exigențe sau pretenții artistice[2]. Tehnologia permite, prin intermediul programelor de editare sau procesare digitală, intervenția asupra imaginii fotografice, modificarea tonurilor și perspectivelor, introducerea sau eliminarea unor efecte de umbră sau contrast, adăugarea efectelor, filtrelor, realizarea de ajustări privind optica, luminozitatea sau culoarea, evidențierea sau recuperarea obiectelor situate în zone întunecate ș.a. La capătul unor astfel de artificii digitale, este firesc să îți pui întrebarea: mai poate fi vorba despre un realism al imaginii fotografice, de obiectivitate sau transparență?  Mai mult, a admite fotografia ca fiind obiectul însuși, „obiectul eliberat de condițiile spațio-temporale care-l guvernează”[3], nu pare să fie nimic altceva decât o asumpție hazardată. Chiar dacă este destul de tentant să afirmi că fotografia, deși nu creează neapărat eternitatea, precum reușește opera de artă, în speță pictura, totuși are meritul de a „îmbălsăma” timpul, salvându-l astfel de la propria corupere[4]. Imaginea fotografică poate fi admisă ca fiind nimic mai mult decât o re-prezentare, un duplicat, o construcție mecanică ce lasă doar impresia prezenței obiectului, ni-l arată ca și cum ar fi prezent, ca și cum ar fi de față. În articolul său intitulat „Transparent Pictures: On The Nature of Photographic Realism”[5], Kendall L. Walton neagă identitatea dintre fotografie și obiect: obiectul nu poate fi redus la imaginea lui, în măsura în care este mult mai complex decât simpla redare prin intermediul imaginii fotografice. Se pune problema: în ce măsură imaginea fotografică este despre realitate și nu realitatea însăși? Față de pictură – care poate reda lucruri ce nu există în realitate, fiind astfel non-denotativă – pictura nu trebuie să fie neapărat pictura unui lucru real – în schimb imaginea fotografică este cu predilecție redarea a ceea ce există în realitate: „A photograph is always a photograph of something which actually exists”[6]. Iată de ce fotografia, văzută printr-o asemenea perspectivă, este echivalentul „mediului realistic suprem (a supremely realistic medium)”[7]. Fotografia, după cum admite Andre Bazin, a reușit să elibereze artele plastice de obsesia lor pentru asemănare.[8] Pictura nu mai înseamnă căutarea cu obstinație a asemănării cu realitatea, ci mai curând o îndepărtare de la acest deziderat. „Fotografia și cinematografia (…) sunt descoperiri care satisfac, o dată pentru totdeauna și în însăși esența lor, preocuparea noastră pentru realism.”[9] Comparând fotografia cu pictura, constatăm faptul că fotografia are un caracter eminamente obiectiv[10], este produsul unor mijloace mecanice, caracteristică de care pictura este lipsită, având în vedere că pictura presupune filtrarea subiectivă a realității prin prisma intereselor, talentului, abilităților artistului, a trăsăturilor lui de personalitate. Evident, și fotograful poate interveni într-o oarecare măsură asupra obiectului, mai exact asupra modului în care surprinde realitatea: alegerea obiectului, a poziției aparatului de fotografiat în raport cu obiectul, alegerea lentilelor, a timpilor de expunere etc. Totuși, comparată cu pictura, fotografia redă într-o mai mare măsură realitatea, diminuând într-o proporție semnificativă intervenția celui care o surprinde sau o redă. Față de pictor, care este creatorul unei lumi în care se amestecă elemente ce țin de subiectivitatea acestuia, fotograful pare să se mulțumească doar cu redarea unui aspect sau altul din realitate, un fragment sau altul din lumea înconjurătoare. „Toate artele se bazează pe prezența omului [în sensul intervenției acestuia], numai fotografia își întemeiază avantajul tocmai pe absența acestuia.”[11] Fotografia poate chiar să surclaseze arta în ceea ce privește puterea creativă pe care o conține. Dacă arta își propune să imite natura, atunci natura pare să îl imite, prin intermediul imaginii fotografice, pe însăși omul care o realizează[12]. Transparența fotografiei, realismul ei, comprarativ cu opacitatea picturii, se referă la modul în care este realizată, mai mult decât la conținuturile pe care le transmite, altfel spus, dacă redă sau nu realitatea. Fotografia este realizată într-o manieră mecanică: „obiectele cauzează fotografiile și experiențele vizuale ale privitorilor în manieră mecanică”[13], astfel încât se poate accepta faptul că noi, privitorii, ajungem să vedem efectiv obiectele prin intermediul imaginilor fotografice. „Fotografia este în mod cert cel mai important eveniment în istoria artelor plastice. Deopotrivă o eliberare și o împlinire, ea a eliberat pictura occidentală, o dată pentru totdeauna de obsesia pentru realism și a permis astfel artei să-și redobândească autonomia estetică.”[14] Fotografia se pare că a adus un serviciu major picturii, eliberând-o de obsesia ei pentru redarea realistă a aspectelor din lumea înconjurătoare. Mai mult, imaginea fotografică revendică, prin intermediul artificiilor tehnologice, statutul privilegiat al operei de artă.

Dacă imaginii, reprezentării îi poate fi atribuită o funcție magică originară[15], atunci fotografia vehiculată astăzi în mediul digital pare să recupereze ceva din sacralitatea inițială. Cel puțin în ceea ce privește fotografia de tip portret (autoportret), suntem îndreptățiți să admitem o nouă formă de sacralitate: aceea a propriei persoane. Oare să fie portretele, autoportretele, selfie-urile, snap-urile, tweet-urile realizate, versiunea camuflată a strigătului nostru, firesc de altfel, împotriva obnubilării la care ne condamnă mecanica vieții cotidiene? Indiferent dacă le realizăm singuri sau le dobândim de la ceilalți, reprezentările, imaginile fotografice sunt parte integrantă, semnificativă a parcursului nostru vital. Este de bun-simț să admiți că – atunci când împărtășești, prin intermediul imaginilor, bucuria sau încântarea evenimentelor ce-ți compun viața – riști să sacrifici virtutea modestiei laice sau a umilinței creștine. Este de bun-simț să speri că – atunci când publici în spațiul virtual reprezentările propriilor momente de încântare – ceilalți gustă, empatic, din bucuria ta. Și chiar dacă, prin fotografiile noastre, riscăm să ne pierdem modestia sau ne manifestăm suprema naivitate, totuși dobândim șansa unui abandon, fie și iluzoriu, al propriului anonimat.

[1] Scott Walden (ed.), Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Blackwell Publishing, 2008, p.15.

[2] am în vedere aici abundența de programe sau produse software ce permit editarea sau prelucrarea imaginilor fotografice; un inventar al unor astfel de programe poate fi găsit la adresa: https://www.clubulfoto.com/25-de-programe-foto-alternative-la-photoshop/.

[3] Andre Bazin, „The Ontology of the Photographic Image”, în What Is Cinema, vol.1, 1967, p.14.

[4] ibidem, p.14.

[5] articol redat în volumul Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Scott Walden (ed.), Blackwell Publishing, 2008, pp.14-49.

[6] Scott Walden (ed.), op.cit., p.20.

[7] ibidem, p.21.

[8] Andre Bazin, „The Ontology of the Photographic Image”, în What Is Cinema, vol.1, 1967, p.12.

[9] ibidem, p.12.

[10] Andre Bazin, op.cit., p.13.

[11] ibidem, p.13.

[12] ibidem, p.14.

[13] Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Scott Walden (ed.), Blackwell Publishing, 2008, p.34.

[14] Andre Bazin, op.cit., p.15.

[15] a se vedea, în acest sens, reprezentările religioase prezente în camerele mortuare ale faraonilor sau desenele descoperite în peșterile universului arhaic.

A new year’s resolution…

Se sfârșește încă un volum cu cele 365 de pagini ale lui: file încărcate cu trăiri dulci-amare, cu experiențe bune-rele, jocuri de lumini și umbre, momente de înălțare sufletească și dureroase prăbușiri. Se încheie un an în care am râs cu nesaț, m-am întristat fără voie, am jubilat cu ceilalți sau m-am retras timid în adăpostul propriilor neputințe și indecizii. Profesional, cu riscul pierderii modestiei, admit că am evoluat, am imaginat și construit lumi și scenarii posibile, am articulat proiecte îndrăznețe, m-am străduit să dezvolt la cei din jurul meu deprinderi și abilități, să aprind setea de cunoaștere, înțelegere și problematizare. Concret, 2017 a însemnat pentru mine anul apariției unui volum, perioada publicării unei suite de articole și a susținerii unor discursuri publice, anul debutului într-o solicitantă și provocatoare călătorie academică. Familial, m-am descoperit în repetate rânduri protagonistul unor situații și provocări domestice generatoare de revelații cu privire la numeroasele lucruri pe care le mai am de învățat. Am exersat, nu întotdeauna cu succesul râvnit, rolul părintelui bun, al soțului atent și înțelegător, al companionului dispus să ofere sprijin și încredere. Social, nu mi-am lărgit semnificativ cercul de cunoștințe și prieteni, concentrându-mă mai degrabă pe păstrarea și cultivarea relațiilor existente, pe apropierea celor dragi. Emoțional, am traversat întregul spectru de manifestări afective, de trăiri și sentimente ce au dăruit cerului meu interior nuanțe, tonuri, lumini și umbre de multe ori surprinzătoare. Spiritual, am călătorit în intervalul tuturor răsucirilor, deopotrivă atras de credința ce izbăvește și de îndoiala ce mistuie, prizonier fără speranță între forța rugăciunii și momentele dizolvante ale ispitei. Financiar, mărturisesc că nu am fost întotdeauna la fel de prudent pe cât mi-aș fi dorit, rigoarea păstrării, a gestiunii optime a propriilor mijloace și-a dat întâlnire cu seducția periodică și irezistibilă a risipei și imprudenței bănești. Atras de forța aventurii și a curiozității, am descoperit locuri de neuitat, am savurat peisaje de poveste, am călătorit peste munți și întinderi de ape, am urcat înălțimi și m-am aventurat sub oglindiri de turcoaz, am experimentat împrejurări și impresii menite a-mi activa și a-mi dinamiza deopotrivă trup și suflet: alergarea dar și adăstarea, mișcarea febrilă dar și inerția apatică, exercițiul fizic dar și voluptatea sedentară, deschiderea către lume dar și închiderea, exilul asumat voluntar în adâncimile sinelui…

Ce-mi doresc pentru anul 2018? Ce-mi propun pentru romanul a cărui pagini nescrise se deschid în fața privirii mele? Îmi doresc să am parte de seninătate, echilibru interior, totodată de sănătate și robustețe trupească. Îmi doresc să tânjesc în continuare după cunoaștere fără a sacrifica liniștea și bucuria clipei prezente, să dobândesc rigoare și meticulozitate fără a-mi pierde independența și spontaneitatea, să ofer bucurii și încântare celor din jurul meu fără a-mi uita propriile pasiuni și satisfacții. Totodată îmi doresc să ascult și să înțeleg nevoile celor din jur mai ales atunci când grijile și frământările personale vor da năvală peste mine în torente și averse greu de stăpânit. Vreau nu doar să par un om, ci să fiu un OM, nu doar să dețin sau să am mai mult, mai degrabă să trăiesc cu adevărat, să exist plenar în miezul fiecărui moment ce-mi va fi îngăduit, să dăruiesc și să primesc sinceritate. Îmi doresc să fiu răbdător, mai puțin impulsiv și incandescent în reacții, curat sufletește, înțelegător cu cei din jur, binevoitor, deschis și empatic. Vreau să trăiesc fiecare zi a noului an ca și cum ar fi ultima: frumos, demn, fără regrete sau remușcări, împăcat cu mine însumi și recunoscător providenței. Este copilăresc, naiv sau de-a dreptul absurd să cred că paginile pe care le voi scrie în 2018 vor fi lipsite de griji, suferințe, dezamăgiri, neliniști sau deziluzii, însă îmi doresc ca atunci când le voi întâlni să nu fie mai multe și mai grele decât pot umerii mei să poarte.

Dar, mai ales, tot ce-mi doresc mie, acum – când debutul de an se găsește la doar câteva respirații, promisiuni și speranțe depărtare – vă doresc din suflet și vouă, prieteni dragi, oameni cunoscuți sau întâlniți rar pe agitatele itinerarii ale lumii sau la fel de întortocheatele cărări virtuale.

LA MULȚI ANI!

Impresii de participant la a XXV-a Conferință a Asociației Profesorilor de Limba Germană din România (Moieciu de Jos, 14-17 septembrie 2017)

Die Sprache ist ein Werkzeug des Geistes…

GM-mistral-hotel-exterior-03

În celebra sa „Scrisoare despre umanism”, Martin Heidegger consideră că limba este locul de adăpost al ființei[1], spațiul în care ființarea privilegiată numită om (Daseinființa-aici) dobândește șansa întâlnirii propriei esențe, toposul în care ființa se arată în ceea ce are autentic, se revelează predilect gânditorilor (filosofilor) și poeților. Dacă admitem această presupunere, oricât de sibilinică ar părea celui mai puțin obișnuit cu ineditul limbajului heideggerian, și dacă totodată încercăm să o resemnificăm, livrându-o actualității, atunci se cuvine să acceptăm că între a fi și a rosti, între existență – modul eminamente uman de a fi – și vorbire – expresia lingvistică a ființării – există o legătură de condiționare reciprocă indisolubilă. Fiecare om este ceea ce rostește, iar cultura cuvântului pe care o practică, exemplar sau cu mai puțină inspirație, îi oferă șansa accesului la ceea ce este de fapt. Mai mult decât atât, efortul de pătrundere în culisele unei limbi străine, precum limba germană, permite racordarea la un mod de existență cu adevărat remarcabil, unul în care identitatea noastră se îmbogățește prin asumarea și interiorizarea uneia dintre mărcile semnificative ale alterității.

Fără a-mi asuma pretențiile autorității în materie de lingvistică sau studiu comparat al universurilor lexicale, mă mulțumesc să constat faptul că sonoritatea limbii germane, arhitectura ei acustică împrumută ceva din contextul în care este receptată. Mă aflu, pentru câteva zile, în Moieciu de Sus, la Conferința Profesorilor de Limba Germană, într-o dublă postură, deloc facilă însă cu siguranță provocatoare: oficial particip activ la workshop-urile abil orchestrate de organizatori și voluntari iar neoficial îmi asum rolul de Ideenjäger (Vânător de Idei), căutând metode, procedee, tehnici și instrumente menite să dăruiască, prin transfer, un plus de valoare profesiei în care mă exersez. Așa că, înarmat cu mult entuziasm, cu unelte de scris și nerăbdătoare coli albe, pornesc într-o aventură a cunoașterii și a descoperirii.

O primă constatare este aceea că limba germană pe care o ascult în aceste zile, cu auzul încordat și mintea plină de curiozitate, împrumută din farmecul împrejurimilor de la Moieciu de Sus. Se contopesc în cuvintele și expresiile pe care le ascult, pe durata seminariilor și a pauzelor, duritatea crestelor masivului Bucegi, decupate abrupt, verdele reconfortant al pădurii de conifere, prizonierul unui imobilism etern, albastrul profund și amețitor de înalt al cerului. În astfel de locuri și înconjurat de asemenea oameni minunați, sunt tentat, fără niciun fel de emfază, să atribui limbii germane o dublă apartenență: telurică și deopotrivă cerească. Pământul dăruiește limbii germane atributul stabilității, al echilibrului, fermitatea construcțiilor sintactice îndelung preparate în creuzetul raționalității, în timp ce cerul îi oferă acesteia spontaneitatea, ambiția și nevoia organică de schimbare și evoluție, aspirația spre un ideal intuit dar râvnit cu încrâncenare. Deși ceea ce spun pare rodul unei impresii subiective, totuși am convingerea că trăsăturile intrinseci ale limbii germane împrumută un fel de „Raumgeist”, un spirit al locului (spiritus loci) accesibil chiar și celor care nu se numără neapărat printre rapsozii încercați ai acestui idiom. Sonoritatea limbii germane înglobează în mod inspirat rigoarea, disciplina interioară, asprimea formulărilor, corespondența predominant univocă dintre semnificat și semnificant, cu spontaneitatea și elementele inedite, farmecul insolit al descoperirii. Structurile sintactice stau sub semnul infailibilei condiționări gramaticale, veritabilă matematică a gândirii, enunțurile și frazele sunt circumscrise unei prealabile ordini de la care nu te poți abate decât cu riscul neînțelegerii sau al erorii, la fel cum pe muntele din apropiere, ce-și decupează profilul pe fundalul azuriu al cerului, orice abatere de la traseul prestabilit poate aduce celui imprudent numeroase neplăceri sau suferințe. Așezarea verbelor la finalul construcțiilor propoziționale, o anumită dispunere a elementelor structurale în arhitectura sintactică, topica radical distinctă de aceea a limbii române, toate acestea și încă multe altele pe care timpul și spațiul acestei întreprinderi mă obligă să le trec sub tăcere sunt aspecte ce solicită din plin motorul cognitiv al oricărui temerar interesat de cunoașterea limbii germane.

În ceea ce privește aspectul scris al limbii germane, constat chiar și la o analiză sumară abundența deconcertantă de consoane sau asocieri dintre acestea, totodată dublajele de litere, ușor de omis și totuși atât de importante, ropotul prelung sau simfonia calmă de h, k, s, t, w, ck, th, hr, ch, sch, ss, st etc. Nu pot omite din acest inventar frugal formulat cuvintele compuse ce-i pot aduce descurajare sau chiar deznădejde celui cu atenția distribuită neinspirat și chiar practicantului avizat – de exemplu: Weltanschaaung, Entwicklungsgeschichte, Deutschlehrverband, Didaktisierungideen, Minderheitensprachen ș.a. Toate aceste particularități întind în fața temperamentului aprins, nerăbdător să pătrundă sofort (imediat) în culisele limbii germane, dificultăți și chiar capcane semnificative.

Una dintre provocările concludente ale limbii germane constă într-un fel de prizonierat voluntar al atenției interlocutorului, menținerea concentrării până la finalul enunțului, acolo unde verbele modale sau cele obișnuite vin să lumineze propoziția, dăruind coerență structurii discursive sau textuale. Construcțiile sintactice ale limbii germane mă livrează, în primă instanță, unei aparente impresii de aranjament spontan, de o naturalețe ce pare fabricată din mers (unterwegs), când de fapt îmi obligă gândirea la un travaliu cognitiv riguros și minuțios similar efortului arheologic. Îmi rămâne provocarea de a descoperi, prin dialogul cu cei prezenți, măsura în care limba germană lasă loc creativității și inovării, spiritului viu sedus de pretenții cvasi-poetice. Cred că dificultatea receptării limbii germane provine tocmai din constrângerea pe care acest idiom o impune lectorului și, implicit, receptorului: atenția susținută pe durata întregului demers discursiv, un fel de „ai răbdare, nu te grăbi, es ist genug Zeit (este suficient timp), întrucât înțelesul, sensul celor rostite survine de abia la final, la capătul celor rostite”.

Cât despre posibilul portret al dascălilor de limba germană pe care îi întâlnesc și cu care interacționez, constat în atitudinea și comportamentul lor o eleganță nedisimulată, firească, împrumutată probabil din expresia lingvistică pe care o practică. Vorbirea limbii germane produce un fel de transfer legitim dinspre interioritatea ascunsă (gramatică) spre exterioritatea vizibilă, observabilă (conduită, modus vivendi): seninătate, franchețe, calm, detașare, dar în aceeași măsură activism, implicare, angajament, toleranță, empatie dar și o oarecare intransigență, obsesie deloc forțată pentru corectitudine și onestitate. Mai constat, cu riscul de a friza formularea stereotipă, plasticitate și, deopotrivă, dinamism, intuiție și, în aceeași măsură, raționalitate. Sunt înconjurat de oameni extraordinari veniți din întreaga țară, totodată din Republica Moldova și Bulgaria, dascăli ce împărtășesc pasiunea lucrului bine făcut, profesioniști interesați sincer de dezvoltarea lor dar mai ales a celor pe care-i educă, experți ai creșterii preocupați să faciliteze elevilor nu doar accesul la un univers lingvistic diferit și deopotrivă fascinant, ci să transmită valori, principii, convingeri și aspirații.

Sunt multe de spus și de împărtășit acum, aproape de capătul unei experiențe greu de uitat, la finalul unor zile și ore de veritabilă imersiune lingvistică. Mă rezum, pentru a nu abuza de răbdarea cititorului, la o constare oricât de riscantă: identitatea fiecărui om, profilul lui cognitiv, emoțional, socio-cultural sau de orice altă natură se construiește din dialogul susținut cu alteritatea, din interacțiunea repetată cu un alt mediu lingvistic. Fizionomia culturală a unui om se îmbogățește și înfrumusețează, dobândește contururi distincte și elegante, complexitate și relevanță prin dialogul cu cei care practică exercițiul zilnic al unei limbi străine, precum limba germană. Cred, în primă și ultimă instanță, că asta se cuvine să admirăm cel mai mult la limba lui Goethe, Schelling, Wagner și mulți alți oameni remarcabili dar, mai ales, la aceia care astăzi se îndeletnicesc cu rostirea ei coerentă: nevoia de ordine și claritate, trebuința organică de a fixa repere clare și ferme în însăși miezul fluxului complex și fascinant al ființării noastre. Iar în această privință, aceea a haosului care se transformă în ordine, limba și, printr-o extrapolare legitimă, cultura germană își dă întâlnire cu însăși esența ființării într-un mod cu totul și cu totul admirabil.

[1] Martin Heidegger, „Scrisoare despre umanism”, în Repere pe drumul gândirii (traducere din limba germană realizată de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu), Editura Politică, București, 1988, p.297.