Izbăvirea avea atunci gustul amar-acrișor…

Vă propun să abandonați pentru câteva momente orice griji sau să vă oferiți o pauză de la orice preocupări cotidiene… Vă avertizez, totodată, că rândurile care urmează vă pot afecta (benefic) emoțional, chiar dacă nu sunt altceva decât o (pseudo-)ficțiune…

Diminețile de duminică ale copilăriei mele au fost cu totul și cu totul speciale… nu vă grăbiți să mă întrebați de ce pentru că vă lămuresc imediat (asta numai dacă Madam Insomnia decide să se joace în continuare cu mintea mea, ascunzându-mi somnul). Diminețile de duminică ale copilăriei mele au fost cu totul și cu totul speciale pentru că debutau oarecum barbar, câteodată cumplit de abrupt, cu o serie de bătăi neanunțate în fereastră: mai întâi un fel de mângâieri timide ale geamului, ca o tatonare discretă a mediului urmată apoi de o repriză de ciocăneli din ce în ce mai puternice, revărsate insistent, ca o demonstrație de forță pe care încercam zadarnic să o neutralizez acoperindu-mi cu perna urechile. Oricât de seducătoare ar fi fost fabricațiile onirice ale inconștientului meu, oricât de adânc îmi era somnul, eram smuls prematur și livrat fără drept de apel stării de veghe și totodată disperării neputincioase, iar asta în singura zi în care nu îmi doream altceva decât să savurez nederanjat de nimeni plăcerea somnului. Cine erau protagoniștii unor astfel de deșteptări (treziri pe care aveam să le experimentez mai târziu, cu variațiunile de rigoare, în perioada de armată)? Nu vă grăbiți cu presupunerile… Erau câțiva „bețivi zonali”, câțiva crai smochiniți și încercănați, răpuși pe frontul tuturor sindrofiilor posibile și imposibile, biete suflete înmuiate în tărie și erupte pe neașteptate din interiorul încins al unor trupuri stângace. Cu fizionomiile lor tragi-comice, efigii caricaturizate ce înglobau un nas roșu și o privire coborâtă de câine bătut, păreau cetățenii stelari descinși dintr-o altă lume, un univers paralel diriguit de demonul suprem: Stăpânul Alcool. Își făceau apariția de niciunde, răsăreau din pământ, se iveau pe neașteptate de sub iarba caldă sau de sub zăpada rece, exact în astfel de momente nepotrivite ale debutului de zi, precum pot să dea năvală orcii dintr-o nou blockbuster hollywoodian intitulat, deloc surprinzător, „Stăpânul Capacelor”. Deciși să-și „panseze” cu orice preț (și cu ultimii bani rămași prin buzunare) arsurile cumplite ale nopții, cu privirea jilavă și stomacul spășit până la greață, totodată cu caracterul diluat, timid precum cel al unei fecioare fugite de acasă, transpirând etil prin toți porii, bețivii târgului poposeau, la ceas matinal, pentru a-și primi, precum altădată cățeii lui Pavlov hrana, rația de elixir salvator, balsamul, poțiunea recuperatoare: borșul de putină. Cu competența unui vraci clandestin al micii jungle urbane, „îmbătată” ea însăși de propria putere exercitată asupra unor astfel de făpturi, bunica le împărțea contra-cost licoarea menită a-i pune pe picioare, lichidul capabil să potolească arșița din bietele lor trupuri chinuite, suprimându-le astfel, măcar pentru o vreme, reproșurile neîndurătoare ale conștiinței. Preparat după o rețetă ancestrală, știută numai de bătrâna amfitrioană, borșul de putină dobândea în astfel de circumstanțe virtuți cu adevărat taumaturgice, salvatoare. Cu privirile spășite, cu mâinile tremurând și cu respirația radiind de „anestezicul” auto-administrat cu o seară înainte, bețivii își căutau izbăvirea în acest ritual matinal profan derulat exclusiv în jurul unui cocktail de tărâțe, drojdie și crenguțe de vișin.”Bunica, ne văd vecinii cum suntem asediați de bețivi… și ce or să spună?…” urla în mine mut și apoi erupea zgomotos simțul proaspăt născut al pudorii din sufletul meu de copil. „Nah, lasă-i să ne vadă… da’ ce, ăștia nu sunt oameni, nu sunt și ei copii ai lui Dumnezeu?” Unui astfel de argument teologic îi urma, sub privirea mea confuză și rușinată, infailibilul argument financiar: „Și-apoi, cu bețivii ăștia mai facem și noi câte un leu, doi… că doar le dăm borș, nu le dăm în cap…” „Așa e – gândeam cuprins de amară perplexitate – că doar nu le dăm în cap. De ce să le dăm în cap? Sunt deja căzuți în cap din cauza băuturii…” Și uite așa, de voie, de nevoie, mă ridicam din pat, mă „târam” până la poartă, înșfăcam sticla („șâpul”, cum îi spunea bunica), cu ochii cât cepele, ca să nu fiu văzut de vecini, mă năpusteam în casă, intram în cămară, apucam cana („ulcica”, adevărat obiect ritualic) și o scufundam repetat, cu grijă, în oala emailată, având grijă să îndepărtez spuma… Întors la poartă, nici nu apucam să întind nefericitului mistuit de arsuri fiola cu balsam că două mâini tremurătoare mi-o smulgeau din mână, înapoindu-mi două hârtii mototolite de pe care zâmbea sfidător vreun poet. Sub ochii mei, conținutul nu mai avea nicio speranță, dispărea sub asaltul înghițiturilor avide….puteam doar să asist neputincios cum mărul lui Adam era plimbat de jos în sus și retur… „Bun, tare bun… mai adu’ o sticlă…plătesc!” Parcă eram martor la zămislirea unei cvasi-minuni, la un fel de renaștere contrafăcută, oricât de provizorie, nesigură dar mult râvnită. Simțeam, cu fiecare astfel de episod, că am în față promisiunea neonorată a unei renunțări definitive la alcool, sau mai curând speranța înșelătoare a unei reabilitări incerte…

Astăzi, la mulți ani distanță, constat că pentru acei (ne)fericiți – un fel de oameni-păsări Phoenix îndrăgostiti fără speranță de starea cenușii – izbăvirea avea atunci gustul amar-acrișor al borșului de putină…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s