Scrisoarea unui pionier anacronic către „copilul tehnologic” (I)

Îți scriu aceste rânduri de dincolo de loc și vreme, dintr-un alt ev ce riscă să-ți pară nimic mai mult decât un ierbar[1] cu pagini lipsite de vigoare și frunze din care viața a fugit demult. Eu, odrasla nedorită a unei cronici uitate, mă-ncumet să întind în fața ta gândurile mele, mărturisindu-ți povestea veacului în care își dau întâlnire inocența copilăriei cu morbul epocii, comedia cu drama, visarea clandestină cu fapta crudă. Îți scriu despre-un „cândva” îndărătnic, ce-l port cu mine, reminiscențe ce refuză să moară, să se stingă. Nu cer să crezi ce-ți spun, nu vreau favoruri oarbe sau false complezențe, compătimiri simulate, revendic doar, în mod deschis și sincer, o fărâmă din atenția ta, un strop din fluviul devenirii tale. Dacă găsești că este potrivit, citește ce urmează…

Ce înseamnă pentru tine timpul? Nu te grăbi să-mi spui, chiar dacă știi, mai degrabă păstrează tăcerea, iar dacă taci voi crede că înțelegi…[2] În ce mă privește, caut valoarea timpului atunci când mă trezesc în miezul unui șir de oameni abătuți, încolonați precum vertebrele unei reptile interminabile. Smuls din așternut când zorii zilei sunt mai mult o promisiune, cu nisip în ochi și cu nedumerire în suflet, traversez răcoarea nopții, pășind alert spre întâlnirea cu satisfacții elementare și totuși atât de prețioase: pâinea neagră cea de toate zilele, laptele îndoit cu apă, uleiul cețos precum tenebrele Infernului dantesc, zahărul înfrățit cu fibrele de cânepă, buteliile obosite, pe jumătate umplute cu gaz izbăvitor… Din când în când, cuprins de somnolență, mă las târât hipnotic de mâna unui bunic ursuz – prea bătrân pentru revoltă și totodată prea tânăr pentru moarte. Stau cuminte în rânduri, de repetate ori, încercând să rezist dezolării, îmi educ răbdarea sau, cel puțin, îmi narcotizez luciditatea ce tinde să se nască. În toate aceste ore disperate, aș vrea să dorm, să mă bucur de copilărie, să mă abandonez jocului, aș vrea să citesc și să scriu, pentru că îmi place să scriu, iubesc să dau viață cuvintelor și apoi să le observ cum mă trădează, urmându-și singure destinul. Chiar am scris, să știi, am înnegrit câteva zeci de pagini, străduindu-mă să evadez, trudind să ies din rânduri, să traversez fraudulos granițele alienării. Îmi amintesc cum, într-o zi, m-am înfățișat într-un birou din Casa Pionierilor, cu manuscrisul unei povestiri în mâini, nerăbdător să aflu părerea cuiva avizat despre călătoria mea imaginară în jurul lumii. Am fost întâmpinat de o doamnă care, cu o amabilitate bine regizată, mi-a survolat rândurile cu un interes mimat și apoi mi-a spus: „Vom vedea ce se poate face…nu-ți promit nimic”. În naivitatea mea speram ca textul să apară în revista „Cutezătorii” însă nimic nu s-a întâmplat nici atunci, nici a doua zi și nici în următoarele săptămâni…de fapt, în acest regim, nimic nu se întâmplă niciodată, dimpotrivă, totul îngheață într-un somn adânc. Înțeleg că, uneori, trebuie să accepți faptul dureros că visurile tale, atât de importante pentru tine, sunt pentru alții doar umile pagini exilate în sertarele uitării. Poate că nu reușesc să aflu ce valoare are timpul, nici atunci când îmi „ard” ochii, așteptând izbăvitoarea mașină de aprovizionare, nici atunci când nădăjduiesc să debutez în lumea scrisului. Însă descopăr că frigul, întunericul și foamea, oricât de violent ar răscoli prin măruntaiele trupului sfărâmicios, nu pot pătrunde în sufletul copilăriei, pentru a-l schilodi irevocabil. Îmi pare că asist la funeraliile timpului, răpus de strădania absurdă de a dobândi cele necesare traiului, însă constat că timpul pe care cei din jurul tău se străduiesc să îl ucidă naște, paradoxal, în tine nevoia de eternitate. Cât despre hrană, savurez delicii ce ție s-ar putea să-ți fie străine, chiar exotice: desertul suprem, constând în felii de mămăligă tăvălite prin zahăr, răcoritorul chișleac[3] sau arzătoarea chisăliță[4], mălaiul cucernic[5] corupt de ispita magiunului lipsit de mlădiere[6] – „rafinamente” culinare pregătite cu patos ancestral de bunica, desfătări mai gustoase decât orice rețetă pe care o încerci, constrâns de grabă, la KFC sau la McDonalds. Mai gust și din beția vinovată a mirosului de mere coapte, răpuse de dogoarea plitei încinse, împrăștiind parfum de vară în miezul sec al celei mai cumplite ierni. Alerg pentru propria viață prin livezi și grădini străine, fugărit de câini, hăitași nemiloși, bătrâni posaci sau babe eterne, niciunul dispus să capituleze în fața încrâncenării cu care tânjesc după fructele lor.

Te admir pentru dibăcia cu care manevrezi zilnic uneltele tehnologiei deși, cu riscul de a te supăra, înclin să cred că, uneori, te transformi, chiar fără voie, în prelungirea sau anexa propriilor tale gadgeturi. Am aflat de la un înțelept că suntem homo faber, meșteșugari, creatori de unelte, dar tind să admit că în era tehnologiei atotputernice nu omul este cel care născocește unelte, ci uneltele îl inventează și îl reinventează pe om. Eu nu cunosc computerul, Iphone-ul, laptopul, Icloud-ul, nici Google, Chrome, Mozilla Firefox, nici Facebook, Linkedin, Twitter, Instagram sau alte „realități virtuale” atât de dragi și familiare ție. Însă am reușit deja să mă specializez în „pătrățica umblătoare”[7], în „țară, țară, vrem ostași”[8], în „hoții și gardiștii”[9], în castel[10], șotron sau atunci, când cerul cade peste noi, devin expert în aventuri și povestiri eroice, pe care le născocesc făr prea mult efort și le împărtășesc episodic sub vreo streașină grijulie, până târziu în noapte. Tu ai bloguri interesante, pagini de Facebook, canale Youtube, webinare, cursuri online, nesfârșite spații virtuale în care îți institui dominația sau, cel puțin, îți revendici prezența. Eu am doar întinderea nesfârșită, plină de provocări, a hârtiei albe, totodată carnețelul în care îmi notez cu acribie de funcționar cuvintele inedite pe care le-ntâlnesc, expresiile frumoase ce-mi ies în cale, jocurile lingvistice al căror izvor nu mi-l pot explica adesea. În carnetul cu coperți patinate, născut din bucăți de foi cusute atent, cu colțurile îndoite de îndelunga frunzărire, îmi adun visurile, speranțele, planurile, le traduc febril în cuvinte, expresii, notițe, fâșii de gând și suflet… Iar când minciuna devine adevăr girat ideologic, prefer să fug în iluzie, în fantasmă, în realitatea curată și salvatoare a cărților. Nu găsesc de fiecare dată ceea ce vreau să citesc, dar mă arunc cu o voluptate greu de înțeles asupra a tot ce îmi cade în mână. Îl însoțesc pe căpitanul Nemo în aventurile sale maritime, rătăcesc alături de el prin abis, învăț fiecare articulație, fiecare cotlon al capodoperei tehnice numite Nautilus[11]. Plec fără să ezit, pe iahtul Duncan, alături de Mary și Robert, în căutarea Căpitanului Harry Grant, traversând peripeții nebănuite[12]. Inventez comunități utopice pe insule ce nu au primit încă binecuvântarea și blestemul civilizației, transformându-mă, atunci când pericolul o cere, din copil în bărbat[13]. Ascult povești marinărești și plec apoi în căutarea comorilor din insule ascunse, alături de mateloți viguroși și pirați ce împrăștie spaimă[14]. Călătoresc în Japonia, pentru a-i întâlni pe neînfricații samurai, de la care învăț credința, respectul pentru bushido, codul onoarei, totodată fidelitatea față de adevăr[15]. Nu de puține ori mă văd constrâns să învăț suprema artă a fugii, artificiul ascunderii într-un viitor pe care-l presimt diferit, mi-l doresc cu toată ființa altfel, pentru că simt cum realitatea în care trăiesc mă condamnă fără drept de apel la non-existență[16]. Mă ascund pentru o vreme de teama copoilor în coliba unchiului Tom, stoicul fidel egalității dintre oameni, sperând să scap de persecuție și nedreptate[17], sau hoinăresc pe Mississippi, împreună cu Huckleberry Finn, în căutarea izbăvirii prin educație și clutură[18].  Îmi asum cu temeritate rolul de detectiv în laboratorul de cercetări cosmice intitulat profetic Racheta Albă[19]. Învăț cu o oarecare dificultate să aleg grâul de neghină, să disting informația de calitate de tot ce poartă stigmatul ideologiei oficiale, devorând articole din Magazinul Istoric. Aduc la lumină piramide pierdute prin desișurile junglei, devin protagonistul salvator al întâlnirilor de gradul III sau explorez continente scufundate, prin paginile revistei Magazin. Chiar și în almanahul Scânteia descopăr lucruri ce îmi confiscă interesul: misterul epavelor celebre, acupunctura, „arta focului”, misterele universului… Uneori, în după-amiezi tihnite, proiectez atent și meșteresc navomodele sau aparate de zbor a căror schițe le descopăr în paginile almanahului „Cutezătorii”. Colecționez cu o febrilitate de-a dreptul suspectă timbre, numeroase mărci poștale viu colorate pe care le cumpăr, le vând, le schimb cu alți pasionați ai filateliei. Mă descopăr cu înfrigurare cum sacrific multe dintre bucuriile firești ale copilăriei pentru a strânge câțiva bănuți. Când reușesc să adun 4 lei dau fuga la oficiul poștal pentru a cumpăra încă un plic de timbre, încă o cutie a misterelor necercetate. Întârzii să deschid plicurile, sperând să descopăr o colecție fabuloasă, o coliță sau mai multe de o valoare rară, pe care apoi să le prezint, cu aer de licitator expert, prietenilor cuprinși de aceeași febră[20]. Seara ascult teatru radiofonic la radioul „RIC”, întâlnind autori precum Victor Ion Popa, Ion Băieșu, Tudor Mușatescu, Barbu Șefănescu Delavrancea sau Cehov, Gogol, Ibsen, Shakespeare, Goethe și mulți alții. Mă amuz cu Stan și Bran, cu Charlie Chaplin și Norman Wisdom, pe care-i primesc în suflet în serile de Cinematecă, printre puținele emisiuni ce-mi captează atenția la postul național, singurul de altfel…

În universul meu finit, închis de griji și frică, deprind totuși respectul față de cei din jur printr-un bizar exercițiu al reducerii la absurd: când întâlnesc mitocănia, când înfruntarea cinică pentru supraviețuire devine politică oficială, mă străduiesc să rezist prin respect, politețe și, mai ales, prin cultură. Când nu primesc nimic de la nimeni, nici măcar atât de râvnita încurajare, caut să dobândesc de unul singur ceea ce îmi doresc. De altfel degeaba primești totul de la cei din jur dacă nu cucerești nimic prin propriile puteri.

Nu vreau să te critic, dragul meu „copil tehnologic”, nu intenționez să te schimb, îmi doresc, cel mult, să meditezi atent la ceea ce ai și, mai ales, la ceea ce ești sau poți deveni. Căci „a avea” nu poate cu niciun chip să ia locul lui „a fi”… În goana tehnologică pe care-o practici cu nesaț, te pândește un pericol real: uitarea a ceea ce este esențial, a ceea ce se cuvine să prețuiești cu adevărat. Te privesc de aici, din timpul și locul meu, căci lucrurile se văd mai clar de la distanță. Nu îți ofer lecții, nu îți spun cum să trăiești, nu te invit să crezi că aici, în vremea pe care o locuiesc fără să fi decis eu asta, e mult mai bine sau mai rău. Departe de mine o astfel de ispită. Nu vreau decât să-ți spun că împărtășim aceleași bucurii, tristeți, speranțe, visuri, aparent diferite însă identice în esența lor. De altfel așa ar trebui să fie: copilăria să nu cunoască limite ce țin de timp și loc, rigori politice, programe sau platforme, planuri cincinale, proiecte sistematice de înfometare. Te conjur să nu ignori cu bună știință șansele enorme ce stau în fața ta, bucuriile la care eu nu îndrăznesc să visez acum, să nu te lași sedus de oceanul informațiilor în care poți plonja oricând, printr-o simplă apăsare de buton. Oceanul ăsta te poate duce spre teritorii însorite sau poate să te înghită, atunci când sorbi din el fără discernământ. Nu risipi bucatele ce-ți prisosesc, avuții deopotrivă pentru trup și suflet, ci, mai degrabă, hrănește-l pe cel nefericit sau osândit de soartă. Nu irosi liniștea nopților pe bucurii frivole, pe lucruri fără importanță, sedus de arta frivolității sau a eschivei. Nu aștepta ca ziua să-ți aducă în dar bucuria de-a trăi, mai degrabă pornește tu în căutarea vieții: o carte ce invită la frumos te schimbă, un gând profund împrătășit cu un prieten rar te-aruncă în înălțimi, un cântec cald, de voie bună, te smulge din concret. Aici, în universul meu obscur, oamenii trăiesc sub tirania fricii, bieți sclavi ai lipsei de securitate și confort, orbiți de planuri ce rareori strivesc carcasa dură a clipei. Îi poți vedea cum evoluează narcoleptic, oameni-atomi îmbolnăviți de derizoriu, captivi într-un univers ce se strânge în jurul lor, se-mpuținează, precum oxigenul ce descrește într-o grotă închisă treptat. Trăiesc de la o zi la alta, dar mor încet fără să simtă, până într-o zi, fatală, când somnul etern își intră-n drepturi, făcându-i să dispară fără urmă. Copii fiind, și tu și eu, noi nu trăim pentru prezent, ci mai curând ne proiectăm, seduși de-un viitor oricât de incert. Tu însă ai norocul de a trăi un „azi” nerăsturnat, firesc, și totodată de-a visa lipsit de teamă la un „mâine” mai bun, mai cald, mai luminos. Îndeplinește-ți rolul, trăiește clipa așa cum se cuvine, nu-ți irosi prezentul, nu-ți bate joc de viața ta decât dacă ești sigur că undeva, departe de aici, îți vei răscumpăra trecutul. Eu n-am avut această șansă…

[1] ierbar, ierbare, s. n. Colecție de plante uscate, presate între foi de hârtie (sugativă), păstrate în cutii sau în mape etichetate și orânduite pe grupe sistematice, constituind un material pentru studiile de botanică; mapă specială în care se păstrează o astfel de colecție. [var.: (rar) herbár s. n.] – iarbă + suf. -ar (după fr. herbier) – sursa: https://dexonline.ro/definitie/ierbar.

[2] „Ce este deci timpul? Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare, atunci știu ce este timpul. Dar dacă aș vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă, nu mai știu…” (Augustin, Confesiuni, Cartea a XI-a, Ediție bilingvă, traducere din limba latină de Eugen Munteanu, Editura Nemira, București, 2000, p.464).

[3] lapte de vacă bătut, lapte rămas după luarea smântânii și bătut (din el, pus la scopt în căldare, iese brânza); în partea de nord-est a țării, chișleac – sursa: https://dexonline.ro/definitie/chi%C8%99leac).

[4] zeamă de poame (prune, corcodușe, cireșe) fierte [ceh. kyselițe, zeamă acră (din slav. kyselŭ, acru) – sursa: https://dexonline.ro/definitie/chis%C4%83li%C8%9B%C4%83

[5] aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte (și cu zahăr), dospit și copt apoi în cuptor – sursa: https://dexonline.ro/definitie/m%C4%83lai .

[6] pastă alimentară consistentă obținută prin fierberea și terciuirea prunelor sau a altor fructe (fară adaos de zahăr) – din termenul turc macun – sursa:

[7] joc prin care terenul – de obicei spațiul prea puțin circulat al străzii – era împărțit în patru careuri, fiecărui jucător fiindu-i atribuit un astfel de careu, sarcina fiind ca prin intermediul jocului cu piciorul să ții mingea în afara propriului pătrat și totodată să încerci să îți elimini adversarii.

[8] joc care constă în două echipe „ostile” care își trimit alternativ mesageri ce au misiunea de a străpunge „zidurile” sau linia defensivă formată din înlănțuirea mâinilor.

[9] joc prin care o echipă de gardieni avea ca misiune să-i caute și să-i rețină pe cei care formau echipa „hoților”; urmărirea avea loc după o prealabilă stabilire a perimetrului (care putea să conțină câteva cartiere sau străzi); erau desemnate și spații de detenție (carcere), se foloseau semnale, coduri, simboluri de orientare etc.

[10] joc care constă în faptul că o echipă are misiunea de a demola cu ajutorul unei mingi de tenis un „castel” construit din pietre de formă plată ce aparține celeilalte echipe care, evident, trebuie să-și protejeze construcția.

[11] Jules Verne, 20.000 de leghe sub mări.

[12] Jules Verne, Copiii căpitanului Grant.

[13] Jules Verne, Doi ani de vacanță.

[14] Robert Louis Stevenson, Comoara din insulă.

[15] James Clavell, Shogun.

[16] Heidegger instituie diferența dintre a fi și a exista, cea de-a doua fiind o modalitate privilegiată de a fi specifică exclusiv omului: ființarea care își adresează întrebări cu privire la propriul mod de a fi.

[17] Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom.

[18] Mark Twain, Aventurile lui Huckleberry Finn.

[19] Ludovic Roman, Racheta Albă, roman după care a fost realizat și un film serial de aventuri

[20] coliță, colițe – coală de hârtie pe care sunt tipărite una sau mai multe mărci poștale și pe care se găsește o inscripție indicând ocazia cu care s-a lansat emisiunea respectivă – sursa: https://dexonline.ro/definitie/coli%C8%9B%C4%83.

Lăsați-ne să trăim…

Rândurile care urmează nu sunt, din păcate, produsul imaginației mele, nu reprezintă niciun fel de exercițiu ficțional, niciun fel de evocare menită să-ți activeze curiozitatea, dragul meu cititor. Nu vreau să scriu vreun fel de manifest cu pretenții cvasi-virale, oricât de mult mi-aș dori ca mesajul meu să ajungă la cei care au făcut posibilă producerea lui. Ceea ce urmează este, mai curând, rezultatul unei trăiri intense, a unui caleidoscop copleșitor de emoții pe care încă le resimt, acum, la stingerea zilei, la câteva ore distanță, trăiri care-mi fac inima să evolueze în zbateri greu de controlat.

În seara ce s-a încheiat m-am întors de la Suceava, conducând atent pe binecunoscutul drum european, rulând cu o viteză înscrisă în limitele legale, totodată cu o prudență firească pentru condițiile de drum – întuneric, trafic din când în când abundent din ambele sensuri. Deși riscă să pară o indiscreție, la Suceava am avut parte de o întâlnire cu oameni care-mi sunt dragi, oameni deosebiți pentru mine și pentru restrânsa dar atât de prețioasa mea monadă familială: conversații dintre cele mai alese, de la literatură la film, de la școala românească la planurile estivale, de la sportul de întreținere la regimurile alimentare. Ne-am bucurat de câteva ore de destindere, de bună-dispoziție, căldură sufletească, sinceritate amicală… Conduceam cu atenție pentru că din loc în loc coloane de vehicule se mișcau spre Suceava, precum omizile luminoase, încercându-mi flexibilitatea retinei și capacitatea de adaptare la succesiunea trecerilor din lumină la întuneric și invers. Gimnastica mea oftalmologică a intrat chiar de câteva ori în zona sportului extrem (sau chiar de avarie) atunci când unii conducători de vehicule ce veneau din sens opus uitau deschise, mai mult sau mai puțin intenționat, luminile de drum, indiferenți la încercările mele disperate de a-i convinge să treacă pe faza de întâlnire. Tocmai discutam cu doamna mea și cu Petra, sora ei cât de frumoși sunt unii oameni, cât de tonică și de reconfortantă este conversația cu ei, când timpul pare să-și suspende dureroasa consistență, despre cât de frumoasă este compania acestor oameni și cât de binecuvântat te simți atunci când, întâlnindu-i, descoperi cu nedisimulată bucurie că termenul prieten înseamnă, pentru tine, cu mult peste orice semnificație cuprinsă într-un dicționar. Rulam într-o rampă lină, apropiindu-ne de cota maximă a dealului, doar  noi, cu evocările noastre, muzica preferată în surdină, cu bucuria în inimi, în timp ce afară, în fața mașinii, linia continuă străbătea odată cu noi întunericul.  Nimeni în spatele nostru pentru o vreme, doar o coloană de mașini la câțiva zeci de metri distanță înainte. Când deodată, fără niciun fel de avertisment, din coloana ce se apropia pe sensul opus au țâșnit două faruri sfidătoare, o mașină care se îndrepta cu viteză amețitoare spre noi. Am încetinit, am frânat ușor apoi cu mai multă îndârjire, am tras apoi de volan, apropiindu-mă periculos de marginea șoselei, totul cu un singur scop: să evit coliziunea care părea inevitabilă. Aproape instantaneu, independent de controlul meu conștient, am simțit cum stomacul se chircește ca un copil speriat, mușchii brațelor se crispează pe volan, piciorul tremură pe pedala de frână… Conversația din mașină a înghețat ca un cadru de film, gândirea s-a suspendat, pentru câteva clipe greu de cuantificat, neputincioasă parcă în fața inevitabilului iar în locul ei a acționat, atotputernicul instinct de supraviețuire. Am respirat ușurat… a fost aproape, mult prea aproape! Am mulțumit Cerului că mi-a oferit prezența de spirit să frânez și să trag de volan atât cât să evităm o acroșare ce putea fi tragică și, în același timp, să trecem razant pe lângă o ieșire funestă în decor. Am reușit să-mi adun gândurile și cuvintele, am invocat în mintea mea (probabil ca toți ceilalți din mașină) o rugăciune de recunoștință preabunului Dumnezeu și ne-am continuat drumul către casă. Însă după o oarecare distanță, nu foarte mare, în apropierea benzinăriei de la Românești, episodul s-a repetat: din nou o coloană de vehicule venind cu viteză din sens opus, din nou o mașină care a intrat imprudent în depășire, fără niciun fel de semnal prealabil, în ciuda faptului că ne apropiam, cuminți, pe cărarea noastră… Am reușit să evit din nou acroșarea, de data aceasta din timp, fără a vira violent, fără a smunci volanul, la mică distanță de șoferul iresponsabil și de acostament… După acest al doilea episod, survenit atât de aproape de primul, ne-a fost destul de greu să ne adunăm, să ne reluăm conversația obișnuită, eram oarecum paralizați… E uimitor cum nesimțirea celor doi șoferi, călăreți spre dezastru, stăpâni ai unor herghelii de cai putere, angajați în depășiri pe zone cu real pericol, ne-a înghețat pentru o bună bucată de vreme orice cuvânt, orice gând, orice inițiativă. Nici măcar atât de obișnuitele cuvinte vulgare în astfel de circumstanțe nu mai vroiau parcă să ne scoată din perplexitate…

Iartă-mi indiscreția la care te fac părtaș, dragul meu cititor, însă dacă mă cunoști cât de cât, știi deja că simt nevoia, după o astfel de experiență, să scriu despre ea. Simt nevoia să scriu aceste rânduri pentru că vreau să te pun în gardă cu privire la un adevăr pe care-l bănuiești dar poate l-ai uitat: de fiecare dată când te urci la volan devii, fără să vrei, victima potențială a unui astfel de hazard generat de oameni ce merită prea puțin sau deloc calificativul de oameni. Devii, fără vrerea ta, sacrificiul potențial, inutil și neînțeles al unui joc pe care alții decid, inconștient, să-l joace, un joc mai periculos decât orice călătorie a exploratorilor prin junglele amazoniene, o ruletă a morții…

Cât despre astfel de specimene, pe care îmi este greu să nu-i numesc imbecili, bipezi cocoțați pe herghelii de cai putere, dar fără niciun mânz-putere în minte, pseudo-zmei umflați de propriul egoism însă goliți de orice respect față de semeni, aș îndrăzni să-i rog ceva. O rugăminte sinceră, adâncă, nu doar din partea mea, ci și a altor muritori ca mine: vă rog, lăsați-ne să trăim! Pentru că deși voi nu dați doi bani pe viața voastră, din simplul motiv că nu-i înțelegeți valoarea sacră, noi totuși, muritorii, cei care ne străduim să respectăm regulile, noi totuși iubim și respectăm viața, a noastră și a celorlalți. Chiar vrem să savurăm și mâine încă un răsărit de soare și încă un apus, alături de oameni dragi nouă, prieteni și familie.

Vă rog, șoferi cu pretenții de piloți de curse, vă implor, în numele celor care pot deveni oricând victima colaterală a iresponsabilității voastre, gândiți-vă măcar pentru o clipă! Ieșiți din prezent, dacă sunteți capabili, abandonați delirul vostru momentan, conștientizați dureroasele consecințe pe care falsa voastră glorie, nebuna voastră goană sau „eroismul” vostru pueril le-ar putea aduce! Noi ceilalți știm că stăpâniți bolizi performanți, că pedala călcată a accelerației vă inundă simțurile, că adrenalina voastră fierbe de fiecare dată când indicatorul sare limita celor 100 de kilometri la oră. Ieși din voi, puneți-vă fie și pentru o clipă între paranteze, nu mai alimentați deja clișeul evident că doar bolânzi conduc bolizi… Am o surpriză tristă pentru voi: nu sunteți piloți de curse, nici măcar replici palide ale profesioniștilor circuitului, precum Ayrton Senna, Felipe Massa, Lewis Hamilton, Max Verstappen sau oricare alții. Nu! Nu sunteți și nici nu veți ajunge să fiți precum aceștia! Și știți de ce? Motivul descurajant de simplu este acela că ei au conștientizat un adevăr fundamental, un adevăr ce vă rămâne, din păcate străin: cursele de viteză nebună, depășirile spectaculoase, „la mustață”, ero(r)ismele își au locul numai pe circuit, nicicum pe șosele. Stimați „piloți de duminică”, corigenți la bun-simț și elementară civilitate, când simțiți demonul vitezei că tinde să vă înșface, trageți aer adânc în plămâni și opriți-vă, la propriu chiar, pe marginea șoselei. Priviți măcar pentru o clipă (dacă sunteți capabili) în jurul vostru: vedeți oameni care vor să trăiască? Nu-i condamnați strivind pedala accelerației sub greutatea voastră! Opriți pe marginea șoselei, inspirați și respirați profund și gândiți-vă că nu puțini dintre ei sunt așteptați acasă de cei dragi. Nu-i condamnați pentru că au neșansa de a împărți cu voi aceleași drumuri! Gândiți-vă că noi, ceilalți, care așteptăm cuminți și răbdători, în coloană, culoarea verde a semaforului, nu suntem deloc „fraieri” sau naivi. Și noi avem urgențe, priorități, termene… dar, mai mult decât acestea, avem respect chiar și pentru voi, un respect pe care nu-l meritați când ieșiți din coloană și virați nervos, trecând pe lângă „fraieri”. Noi nu facem lucrurile acestea pentru că am fi mai slabi decât voi, pentru că nu am avea mașini la fel de „șmechere” sau pentru că nu avem curaj, ci pentru că am învățat la școală, în familie sau viața ne-a învățat că nu e bucurie  mai mare decât să-l respecți pe cel de lângă tine. Deși știu că tocmai voi nu aveți cum să citiți aceste rânduri – probabil pentru că sunteți mult prea ocupați să vă faceți selfie-uri mândre lângă bolidul vostru bine echipat, totuși simt, la finalul acestei zile ce s-a topit ușor în noapte, simt, inexplicabil, nevoia de a vă mulțumi. Vă sunt recunoscător pentru că mi-ați îngăduit să trăiesc, pentru că, deși n-ați vrut, voi totuși m-ați lăsat în viață. Vă mulțumesc nu atât în numele meu, cât al copilului meu care în seara aceasta mi-a zâmbit, înainte de a adormi și m-a îmbrățișat, spunându-mi simplu și frumos: „Ne vedem dimineață, tati!”.

Fii surd atunci când trebuie!

(Anti)Moto: „Urechea ta ți-o pleacă orișicui, dar să-ți audă glasul doar aleșii.” (William Shakespeare, Hamlet)

octav_bancila_-_cap_de_taran_batran

În rarele momente de răgaz, când reușesc să concediez agitația zilei, mi-l amintesc pe bunicul meu, protagonist al unui tablou plin de vitalitate. Cu vestonul lui muncitoresc de culoare mohorâtă, cu pantaloni cazoni de tercot și cizme din cauciuc, victime triste ale unei prea îndelungate întrebuințări – simboluri ale unui suflet agrar peste care se prăbușise demult psihoza comunistă a industrializării – bunicul meu își aștepta parcă, senin, deportarea dincolo de marginile lumii. Așezat pe un butuc din lemn, căruia îi spuneam „lemnar”, strângea între dinți portțigaretul obosit în care se istovea astenic țigara lui preferată „Carpați”. Cum răscolea cu privirea deopotrivă cer și pământ, părea un țăran din pictura lui Octav Băncilă, cuprins de un fel de revoltă mută la adresa unei vieți pe care eu, copilul, o bănuiam străină de orice sărbătoare sau odihnă. Imun față de galopul clipei, indiferent la izvorul zilei sau revărsarea nopții, își savura odihna, dulcea toropeală ce însoțește după-amiaza, când duhurile trândăvelii luau în stăpânire o însemnată parte din lume. Răscolind cu mâinile aspre paginile ziarului „Scânteia”, la care se abona lunar cu fervoare, bătrânul sorbea pe îndelete din acest dolce far niente al bătrâneții, sceptic precum un erou pensionat, retras pe o linie secundară a vieții.

bunicu2

Te-ntrebi, dragul meu cititor, de ce am ales să scriu despre bunicul meu. Te mai întrebi, probabil, de ce ai optat să fii martorul evocărilor mele, prin care îți aștern, aici, în fața privirii tale curioase, figura unui Goliat ce pare învins de cohorta încercărilor vieții. Sau poate, cine știe, speri să regăsești în rândurile acestea ceva din amintirea caldă a figurii tipice, bunicul-simbol, a cărui urmă o pierdem, fără voia noastră, la un moment dat. Vreau, dacă ești dispus să îmi dăruiești răbdarea și puțin din timpul tău, să-ți spun de ce… Avea bătrânul meu o calitate rară sau poate un defect, oricum dispunea de o trăsătură despre care nici până astăzi nu știu dacă era sau nu reală. Un mit familial spunea că își pierduse auzul în tinerețe, în timp ce slujea sub arme, din cauza unei grenade aruncate, imprudent, sub limita de siguranță. O altă legendă domestică, mai apropiată însă de adevăr, spunea că bucuria simțului îi fusese furată în urma unui tratament medical administrat pe cât de amatoristic, pe atât de cinic. Cert și totodată paradoxal este faptul că n-am reușit să aflu niciodată, înainte ca țărâna să-l înghită, dacă bunicul meu era cu adevărat surd sau dacă surzenia lui era doar produsul nevinovat al unei escrocherii bine orchestrate. Poate că nu era deloc surd, ci își confecționase numai un mecanism de apărare pe care și-l exersa cu virtuozitate pentru a se sustrage din fața a ceea ce nu-i convenea. Îmi amintesc că atunci când i se cerea să părăsească imobilitatea lui pseudo-budhistă, să întreprindă vreo acțiune domestică pe care nu o agrea – tăiatul lemnelor, urcatul sacilor cu făină în pod, adunatul frunzelor și altele din aceeași serie – solicitantul trebuia să facă un efort uriaș pentru a livra mesajul, repetându-l uneori până la exasperare. „Ce spui?… cum?… ce să fac?… nu te aud…”, acestea erau replicile favorite ale bătrânului, însoțite de ridicarea senină a umerilor și un zâmbet de o inocență enervantă. Degajarea cu care-și rostea replicile, wu wei-ul sau in-acțiunea taoistă pe care o juca impecabil, calmul de statuetă adormită în pagodă, toate acestea sufocau agitația și presiunea momentului, făcându-te victima unor sentimente contradictorii: derută, admirație, frustrare, amuzament, isterizare mută. Înclin să cred că atitudinea bătrânului meu se hrănea, în adâncimile sufletului său obosit de viață, din convingerea că repetarea unor cereri sau solicitări era în măsură să ducă, în urma întrebărilor lui, la un abandon de neocolit. „Îmi dai cîțiva bani de-o înghețată?…”, „Pot să plec la joacă?…”, „Ai tăiat lemnele pentru foc?”, „Ai dat cu coasa prin grădină?…” – întrebări și alte întrebări, dar prea puține răspunsuri. Uneori, când curajul meu infantil întâlnea imprudența și exasperarea, mai scăpam printre dinți, abia șoptit, câte un „Du-te naibii, hodorog bătrân…” sau „Surdu’ naibii, iar n-aude…” Surprinzător este faptul că, exact în astfel de momente, timpanele bătrânului meu își reluau ca prin minune fireasca funcționare, consecința fiind o avalanșă de amenințări și expresii lingivistice nu neapărat elegante, precum „Așa vorbești tu cu moș’tu?… vascrisu’[1] tău de plod împielițat…” și altele pe care imaginația odihnită a unui bătrân era în stare să le smulgă din neant și să le arunce peste copilăria mea neastâmpărată. Mă gândesc astăzi la surzenia bătrânului meu, autentică sau doar inventată, și realizez că ea poartă, peste timp, un mesaj pe care la acea vreme nu l-am înțeles, o lecție de viață destul de importantă.

S-a spus nu de puține ori că ignoranța este o binecuvântare. Am detestat de tot atâtea ori acest adagiu, considerându-l o formă de capitulare în fața comodității, autosuficienței sau chiar a prostiei. Încerc acum, în lumina celor spuse, să reabilitez dictonul, să-l resemnific în așa fel încât să poată revendica, oricât de puțin, privilegiul înscrierii în panteonul vorbelor purtătoare de înțelepciune. Ignoranța poate fi o binecuvântare atâta timp cât alegem să o traducem prin genul de surzenie practicată de bunicul meu în fața disconfortului și a problemelor pe care viața ni le aruncă înainte. Înclin să cred că, până la urmă, a fi surd în fața lucrurilor ce te pot smulge din seninătatea ta, te pot răni sau chiar prăbuși interior, reprezintă mai mult decât un mecanism de apărare sau un artificiu de eschivă, reprezintă chiar un ingredient în scenariul propriei deveniri. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să jucăm la masa vieții, măcar din când în când, cartea surzeniei: să ne străduim a rămâne indiferenți la neplăcerile provocate de lumea din jur, la malițiozitatea deloc puțină a celorlalți, la săgețile otrăvite, provocările obraznice și reproșurile izvorâte din necunoaștere, cinism sau invidie. Să încercăm, în schimb, să deschidem larg porțile auzului nostru și, o dată cu el, a atenției noastre, către lucrurile care ne înalță, ne construiesc sau ne mobilează interiorul, ne aduc lumină și bucurie în viață.

Îți doresc, dragul meu cititor, să joci cartea surzeniei, precum bătrânul meu, în fața acelor lucruri care-ți produc disconfort, neplăcere, suferință. Îți mai doresc totodată să asculți cu respect și concentrare, cu inima proaspătă și spiritul curios, lucrurile ce poartă spre tine mesajul bucuriei, al seninătății, al calmului și împlinirii. Fii surd mai ales atunci când în jurul tău zgomotul, furia meschină și intriga prea-omenescului din noi tind să-ți răpească liniștea, să-ți înstrăineze timpul, să-ți fure bucuria de a trăi.

[1] vascrís (-suri), s. n. – Paști. Sb. vaskrs. În Munt., numai în înjurături. Este dubletul lui voscreană, s. f. (imn liturgic de înviere), înv. din sl. vŭskrŭsenije (conform: https://dexonline.ro/definitie/vascris).

Problema întemeierii cunoașterii. Sclavul lui Platon – între ieșirea din Matrix și „binecuvântarea ignoranței”

Astăzi am pornit la drum, împreună cu elevii clasei a XII-a A, într-o călătorie filosofică ce se va întinde pe durata unui semestru. Mai exact, a avut loc prima din cele 13 întâlniri săptămânale. Având ca temă, conform programei școlare, problema întemeierii cunoașterii, mi-am asumat, în debutul itinerariului filosofic, sarcina îndrăzneață de a situa laolaltă filosofia platoniciană (prin mitul binecunoscut al peșterii din cartea a VII-a a dialogului „Republica”) și producția cinematografică „The Matrix” (prin câteva secvențe reprezentative din filmul fraților Wachowski). Ora a debutat printr-un exercițiu de înviorare mentală în care, după anunțarea temei și scrierea acesteia pe tablă, am cerut elevilor să noteze pe două bilete ceea ce consideră că ar putea să însemne termenul „opinie” și termenul „cunoaștere”. După câteva momente de gândire au fost lipite biletele pe tablă iar eu am dat citire, selectiv, unora dintre gândurile consemnate, insistând asupra ideilor mai puțin obișnuite sau a celor cu mai multă consistență. Am descoperit astfel că a avea o opinie înseamnă a deține „o percepție influențată de propriile valori, experiențe și interese”, a avea „un punct de vedere”, „a folosi cunoașterea pentru exprimarea convingerilor”, a dispune de „un gând propriu ce poate fi adevărat sau fals” etc. Totodată, prin acest exercițiu de brainstorming colectiv, am aflat că, atunci când vine vorba de cunoaștere, ea înseamnă „certitudine”, „opinie apropiată de adevăr”, „stăpânirea unui domeniu”, „știință, adevăr general” ș.a. Am proiectat apoi o secvență din filmul lansat în 1999, scena în care personajul Morpheus (interpretat de Laurence Fishburne) îl provoacă pe Neo (interpretat de Keanu Reeves) să aleagă între a rămâne un simplu prizonier într-o „închisoare a minții”, sclav al iluziei sau a ieși la lumină, altfel spus, a descoperi adevărul[1]. A urmat apoi un dialog dirijat despre ceea ce înseamnă, pe de-o parte, opinie, ca formă degradată, subiectivă, de multe ori lipsită de temeiuri, a cunoașterii, iar pe de altă parte, cunoașterea ca evoluție, transformare, accedere graduală la adevăr. Am dirijiat în așa fel conversația euristică încât să ajung împreună cu cei prezenți la mitul platonician din cartea a VII-a a dialogului Republica. A urmat apoi proiectarea celei de-a doua secvențe video, de data aceasta o adaptare realizată de Michael Ramsey, după alegoria platoniciană[2]. Am identificat, printr-o succesiune de întrebări și răspunsuri, etapele alegoriei: 1).statu-quo-ul: sclavia sau prizonieratul ignoranței, al opiniei (din lumea senisibilă); 2).eliberarea sau smulgerea din lanțurile iluziei; 3).ascensiunea sau evoluția deloc facilă în cunoaștere; 4).întoarcerea sau revenirea formatoare, cu scopul de a transmite și altora bucuria cunoașterii Adevărului (Ideii). Am insistat asupra faptului că aventura platoniciană a cunoașterii relatată în mit poate fi considerată, fără a greși, povestea fiecărui om: ne naștem și creștem, prizonieri ai prejudecăților, ai stereotipurilor și ideilor preconcepute pe care le preluăm, fie și involuntar, din mediul familial, social, din mass-media etc. Și totuși, la un moment dat suntem eliberați, prin eforturile noastre educative, prin „complicitatea” celor care ne ajută să creștem, să ne dezvoltăm (fie ei membri ai familiei, prieteni, profesori, preoți sau pastori…). Începem să evoluăm, opiniile noastre devin mai robuste, mai apropiate de adevăr, mai credibile pentru că dobândesc temeiuri, justificări, greutate sau substanță. Din abundența de idei pe care le transmite povestea înțeleptului antic, două merită evocate: 1. avem nevoie de ceilalți pentru a evolua în cunoaștere, nu ne putem elibera de ignoranță singuri; 2. o dată aflați mai aproape de adevăr, trebuie să dăruim la rândul nostru din cunoștințele și competența, din abilitățile noastre, cu riscul de a fi ridiculizați sau stigmatizați. Pentru că timpul nu este deloc răbdător, am punctat astăzi la oră doar câteva dintre semnificațiile pe care termenul de „cunoaștere” le dobândește la Platon: eliberare sau dezlegare, vindecarea de „lipsa de minte”, răsucire sau întoarcere către Adevăr, corectare a privirii, artă a dialogului (erotetică). Spre finalul întâlnirii, revenind în actualitate, am proiectat scurta secvență din „The Matrix” în care personajul Cypher refuză să fie eliberat, preferând să trăiască în ignoranță, din simplul motiv că „ignoranța este – după cum spune o vorbă celebră – o binecuvântare”[3]. Provocarea zilei: De ce credeți că unii oameni preferă să trăiască în prejudecăți, în opinii lipsite de fundament, confiscați de propriile iluzii sau de „umbrele” servite de ceilalți, scamatori exersați în arta manipulării?

Am stabilit și tema pentru acasă: plecând de la expresia arhicunoscută „cunoașterea înseamnă putere”, elevii au primit ca sarcină să elaboreze un text – între o jumătate de pagină și o pagină – în care să argumenteze de ce este importantă cunoașterea și, totodată, de ce este necesar să depășim (prin efort propriu sau cu ajutorul celorlalți) simplele noastre opinii.

[1] https://www.youtube.com/watch?v=zE7PKRjrid4

[2] https://www.youtube.com/watch?v=69F7GhASOdM

[3] https://www.youtube.com/watch?v=TO-LFVHpA4s

Spoon-Man

De ceva vreme, Hollywoodul își exersează arta seducției, strecurând în mentalul colectiv și individual o constelație generoasă de eroi și supereroi. Cu greu poți să admiți, ca locuitor al secolului XXI, că nu ai luat la cunoștință, fie și accidental, de faptele strălucite ale unor personaje precum Batman, Spider-Man, Iron Man, Ant-Man, Aqua-Man, Wonder-Woman, Batgirl, Supergirl et al. Indiferent dacă poartă amprenta DC Comics[1] sau Marvel Comics[2], supereroii salvează lumi, demască intenții malefice, restabilesc echilibrul planetar, alimentându-ne eterna și naiva credință că, în final, Binele triumfă… Dacă Platon s-ar întoarce astăzi printre noi, i-ar face vinovați pe artizanii fabricii de vise din California de cea mai grosolană și impardonabilă mistificare. Dar oare câți dintre noi am auzit de Spoon-Man? Nu vă îngrijorați prea mult, nu suferiți inutil, tocmai l-am inventat sau poate, tributar credinței platoniciene, doar i-am dăruit un nume…

Spoon-Man, Omul-Lingură este și el un fel de supererou al actualității, foarte activ printre noi, însă, paradoxal, dificil de recunoscut datorită arsenalului de mijloace și artificii cu care își camuflează prezența. Mai curând decât intențiile, abil ascunse, reușim să îi recunoaștem dureroasele efecte sau consecințe pe care faptele lui le au asupra noastră. De multe ori, ajungem chiar să-i construim visele de glorie, fără a fi conștienți de alienarea noastră.  Nu mi-am propus, neapărat, în cele ce urmează, să construiesc profilul „eroului” nostru, chiar dacă ar merita din plin străduința. Pentru a te provoca însă, dragul meu cititor, îți așez în față, alături de scuze, o interogație aparent nevinovată: „cu câte linguri crezi că mănâncă astăzi un om?” Nădăjduiesc să spui, poate, dacă accepți să intri în joc: „cu una…” Iar dacă ar fi să te contrazic, am risca să alunecăm împreună în miezul unei polemici contraproductive sau, în cel mai rău caz, ni s-ar reproșa, pe bună dreptate, că ne complacem în postura victimelor insignifianței și derizoriului. Prefer să lansez, în acest punct, o ipoteză îndrăzneață: foarte puțini, tot mai puțini dintre noi, mănâncă astăzi doar cu o lingură… Ajungi să crezi că stă în nefirescul firesc al societății în care trăim să tânjim, să ne zbatem după cât mai multe linguri. Principial, nu văd vreo greșeală într-o astfel de strădanie. Vinovat văd însă modul în care, nu de puține ori, reușim să dobândim aceste linguri[3]. Pentru a-mi consolida invitația la jocul meu de imaginație (să nu uităm, totuși, că Spoon-Man poate fi conceput ca un simplu artefact al zilelor noastre), te întreb, cititorule, dacă ai întâlnit expresia „doar nu mănânci cu două linguri…”? În ce mă privește, de fiecare dată când decopăr un astfel de construct lingvistic, optez să-l traduc în sensul unui îndemn la moderație, echilibru, o convocare firească la autocontrol și cumpătare, dacă nu chiar o sancțiune adresată tendinței egoiste de a ne înfrupta, nejustificat și grosolan, din „hrana” celui de lângă noi. Îl întâlnim pe Spoon-Man atunci când dorința și energia lui erup incontrolabil, când chipul cade iar locul lui e luat de masca hâdă sau dimpotrivă forțat amabilă. Îl întâlnim atunci când absența scrupulelor îl transformă în victima delirului orgiastic al posesiei și puterii, când ajunge să râvnească orice ciorbă, adulmecă bolnăvicios orice situație, orice împrejurare capabilă să-i domolească setea, se aruncă asupra oricărui castron cu oportunități, eventual cât mai mare sau cât mai de adânc[4]. Înfometat cronic, prizonier al propriei insațietăți, Spoon-Man fascinează mulțimile, promite eliberarea celorlalți din presupusa capcană a conștiinței, descătușarea de înzestrări, calități și, mai ales, posesii. El simte că tot ce mănâncă, mănâncă degeaba: vrea Totul și, dacă este cu putință, încă ceva pe deasupra. Aflat pe un palier al existenței mai înalt sau mai  scăzut, Omul-Lingură ar fi dispus să se facă frate cu dracul dacă la finalul acestui târg, cel rău ar ajunge să slujească pentru el fără niciun fel de răsplată. Un astfel de înfometat poate sfârși devorat, în mod fatal, de propria foame. L-ai întâlnit vreodată? Înseamnă că ți-e ochiul ager și privirea exersată. Mi-a fost și mie dat să-l întâlnesc de fiecare dată când am descoperit oameni copleșiți de dorința de a mânca nu doar cu două linguri ci, din păcate pentru oricine le-a stat în cale, cu cât mai multe linguri, devenind astfel, cu sau fără voia lor, candidați perfecți pentru statutul de Spoon-Man.

Te-am provocat să reflectezi, dragul meu cititor, măcar pentru câteva momente, la acest nou „Supererou” al zilelor noastre sau poate al oricărui timp și spațiu. Sunt sincer îndatorat pentru răbdarea ta și îndrăznesc să mai pretind, din partea-ți, clemență pentru o scurtă vreme. Așa cum spuneam, Spoon-Man se găsește printre noi, însă trebuie să fim vigilenți, pentru că, oricând, există riscul de a fi noi înșine confiscați de propria noastră foame de linguri[5], o primejdie deloc neglijabilă care poate atinge pe oricine. De aceea te invit, drag cititor, așa cum mă invit pe mine însumi, să fii atent pentru a nu te prăbuși tu însuți în condiția de Om-Lingură! Alege să trăiești frumos, oricât de greu pare să fie pentru aceste vremuri! Nu te lăsa ispitit de linguri mai multe, de înghițituri nenumărate, de duhul lăcomiei ce îți ascute foamea, de pofta ce îți trezește corpul dar îți ucide sufletul din el. Cândva un înțelept antic m-a învățat că nu tot ce văd îmi trebuie cu adevărat, nu tot ce îmi atrage privirea și îmi încântă pentru o clipă ochii, are valoare pentru suflet. Viața oferă mai multe satisfacții decât cele ce pot să încapă într-o lingură, oricât de mare și adâncă ar fi. Atunci când alegi să o trăiești frumos, viața îți oferă superbe momente de încântare: bucuria conversației cu un prieten, plăcerea rafinată a unei cărți, rătăcirea printre ideile unui film, alături de cineva drag… Te-ntreb: în câte linguri ai putea să prinzi toate aceste lucruri? E ca și cum ai vrea să-nchizi sublimul unei mări într-un pahar… După cum spunea cândva un suflet răscolit, ajuns preasfânt sau fericit părinte, pentru a avea parte de adevărate revelații, trebuie să alegi să trăiești cum se cuvine, să te rogi cum și cât trebuie și, mai ales, să studiezi temeinic. Chiar el a alergat, nu pentru puțină vreme, către satisfacțiile stomacului, sedus de Calea Lingurii, și el a fost un Spoon-Man hedonist, pierdut pentru el și pentru ceilalți… Nu e ușor, în astfel de vremuri, să înțelegi că, în afară de linguri, există bucurii curate, infinit mai simple, deopotrivă frumoase și inteligente. Indiferent cu câte linguri mănânci, cu două sau mai multe, linguri de aur sau de argint, mai înflorate sau fără niciun chip cioplit, primite sau obținute cu ani de străduință, îndrăznesc să-ți spun: destinul tău și-al meu, al nostru, înseamnă mult mai mult decât ce pui în linguri. Câteodată, nu foarte des dar suficient cât să te întrebi, apare în mintea ta un gând chemat de daimonul socratic al mirării: între ceea ce ești și ceea ce ai putea, prin voință proprie, să fii, nu stă, potrivnică, decât chemarea lingurii. Iar dacă-l întâlnești pe Spoon-Man, să ai curaj să întrebi: tu, care mănânci cu două sau mai multe linguri, ce folos găsești în a mânca de unul singur?

[1] DC Comics, vezi: http://www.dccomics.com/.

[2] Marvel comics, vezi: http://marvel.com/comics.

[3] Iar termenul lingură poate fi substituit, aici, cu posesii, bunuri, proprietăți, un întreg arsenal de plăceri conjuncturale, dulci inutilități din care pretinsa noastră civilizație ne invită să ne înfruptăm fără rezerve.

[4] Acolo unde poate apoi, cu ușurință, să își piardă urma.

[5] Constantin Noica avertizează undeva, în Jurnal filosofic, că omul se găsește în pericolul de a fi, din păcate, un stomac, un sex și, din când în când, o curiozitate care se plimbă prin lume.

Când ai curaj să te oprești, să taci, un înger îți vorbește…

Zilele trecute, am urmărit, împreună cu un prieten drag, un film de excepție. Vizionarea producției lui Martin Scorsese – pe care-l admir pentru talentul său regizoral din cel puțin două motive: Shutter Island și Departed – mi-a prilejuit întâlnirea cu o suită de interogații și tot atâtea uimiri, pe care le-am notat imediat ce s-a ivit ocazia. Iată, în cele ce urmează, câteva dintre ele. De câte ori nu am simțit, cu o intensitate dureroasă, că Dumnezeu s-a retras în tăcerea Lui, indiferent la chemările și rugăciunile noastre? De câte ori nu am alunecat în prizonieratul îndoielii, jinduind după un răspuns la întrebările și vorbele noastre urcate către Cer? De câte ori, îmbătați de avânt, nu am asistat dezarmați la propriile căderi și neputințe? Precum eroul lui Camus, Sisif, am gustat de multe ori din conștiința tulburătorului exil „prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără adâncime”[1], pendulând între senzația de abandon și revolta resimțită în fața unei lumi tot mai dificil de înțeles. De câte ori, oare, nu ne-am încăpățânat să tânjim după certitudine și claritate, în timp ce ne-am interpretat partitura zilnică, seduși de ispitele zgomotoase ale unui „univers dintr‑o dată întors la tăcerea sa”[2]? Dar mai bine să mă întorc la pretextul acestor rânduri…

Inspirat de romanul omonim al scriitorului nipon Shusaku Endo, în care acesta descrie „suferința credinței și mila lui Dumnezeu”[3], drama istorică Silence[4], regizată de Martin Scorsese merită văzută pentru că, deși este plasată într-un context spațio-temporal, pentru noi, oarecum exotic[5], reușește să aducă în prim-plan teme de esențială actualitate: contactul dintre culturi și perspective religioase diferite, confruntarea dintre mentalități și tipuri de societate cu valori și norme distincte. Filmul ne invită să medităm totodată la puterea credinței și, mai ales, la succesiunea de încercări pe care trebuie să le traversăm pentru a ne apăra și testa rezistența convingerilor. Descoperim totodată frământările sufletului care devine locul unui agon[6] etern între frică, slăbiciunea, prea-omenească dorință de a trăi și chemarea către transcendență, între seducția păcatului și chemarea virtuții, între martiraj și trădare sau apostazie[7]. Aleg să păstrez discreția cu privire la modul în care se desfășoară povestea misionarilor iezuiți plecați să propovăduiască virtutea creștină a iubirii și milei într-o Japonie dominată de virtuțile militariste ale samurailor. Te provoc, dragul meu cititor, să descoperi singur sau alături de prieteni neprețuiți, saga transfigurării celor doi călugări. Îți mai spun doar că nu găsesc deloc ca fiind o întâmplare faptul că Institutul American de Film a decis să nominalizeze filmul lui Scorsese ca fiind printre cele mai bune producții cinematografice ale anului 2016.

Deși filmul oferă indicii prețioase, întreb: oare de ce Silence? Îmi amintesc vorbele, oricât de paradoxale, ale lui Sören Kierkegaard, care spune într-un loc, că „adevărata tăcere nu este atunci când taci, ci atunci când începi să vorbești”. Optez să schimb puțin registrul provocării pe care o așez în fața ta, dragul meu cititor, vorbindu-ți din nou, oricât de riscant ar fi, despre tăcerea lui Dumnezeu. Nu îndrăznesc să îmi atribui, cu niciun chip, pretenții teologice, dar îndrăznesc să-ți mărturisesc un gând: când resimțim cu deznădejde că Dumnezeu se-nchide în tăcerea lui, lăsându-ne pradă propriilor îndoieli, rătăciri și căderi, de-abia atunci începe să vorbească. Atunci când, fie și pentru câteva clipe, avem inspirația de a ne opri din neliniștile noastre, dobândim privilegiul incomparabil de a-l asculta. Iar uneori, mai cred, că ne vorbește prin oameni dragi, prin cărți și filme, prin întâmplări și lucruri, prin timpuri pierdute fără de speranță și locuri regăsite. Iar câteodată, nu foarte des, când zbaterea noastră interioară încetează, El alege să locuiască-n noi sau ne trimite-un înger care ne veghează. Când ai curaj să te oprești, să taci, un înger îți vorbește…

[1] Albert Camus, Mitul lui Sisif, p.56.

[2] ibidem, p.57.

[3] nota traducătorului, Shusaku Endo, Silence (translated by William Johnston), Taplinger Publishing Company, New York, 1969.

[4] http://www.imdb.com/title/tt0490215/.

[5] orașul Nagasaki, Japonia, secolul al XVII-lea.

[6] din lb.greacă, αγών, luptă, confruntare.

[7] apostazie – renunțare publică la o anumită credință religioasă; renegarea unei doctrine sau concepții (din neogreacă „apostasia”), conform https://dexonline.ro/definitie/apostazie.