Lipsa rațiunii dezlănțuie iadul… (reflecții și note de lectură despre absurditatea războiului – Platoon)

Scurt preambul (Cinematografie și filosofie): Sper să deschid, prin aceasta, un spațiu al dialogului pe tema filmelor care merită urmărite pentru implicațiile generatoare de gând filosofic…

PLATOON (1986) [Regie: Oliver Stone; Distribuție: Charlie Sheen, Tom Berenger, Willem Dafoe, Forest Whitaker, Johnny Depp ș.a.]

Platoon

În acest sfârșit de săptămână, am revăzut, la sugestia unui prieten, filmul lui Oliver Stone, Platoon (Plutonul). Un film-eveniment, o producție cu adevărat impresionantă! Timp de două ore am experimentat absurditatea războiului din Vietnam[1], am asistat la scene de oroare agonizantă, la spectacolul dezumanizării individului plasat în situații-limită. Am întâlnit, transpuse într-un spectacol actoricesc de un realism zdrobitor, trăiri și emoții de o certă complexitate: frica de moarte transformată în spaimă, cruzimea gratuită sau izvorâtă din frustrare, deznădejdea drept catalizator al violenței, instinctul de supraviețuire convertit în lașitate, furia oarbă, curajul izvorât din datorie, camaraderia, deziluzia, resemnarea… Încerc să schițez profilul unora dintre personajele filmului: Chris Taylor (Charlie Sheen) – tânărul copleșit de răsfățul familiei înstărite, rebelul atras irezistibil de anonimat[2] și aventură, motivat de conștiința datoriei față de patrie, luptător voluntar „pentru societatea și libertatea noastră”, ce ajunge să fie deziluzionat de idealul patriotic; Sgt. Barnes (Tom Berenger) – tipul dominant, intransigent până la cinism, neînfricat, dar lipsit de scrupule, dispus să ucidă pentru a-și conserva autoritatea și orgoliul; Junior (Reggie Johnson) – eternul nemulțumit de inegalitățile sociale, fire vindicativă, participant fără voie la un scenariu de la care încearcă să se eschiveze prin minciună și prefăcătorie; Bunny (Kevin Dillon) – omul lipsit de educație, obsedat de recunoaștere și afirmare, devenit oportunist și fanatic violent; Elias (Willem Dafoe) – pragmaticul curajos, stăpân pe situație, exersat în arta războiului, victimă a credinței naive în virtuțile camaraderiei; Sgt. O’Neill (John C. McGinley) – conformistul volubil, veteranul versat în arta supraviețuirii și a disimulării, creator de scenarii eroice fără acoperire etc.

Filmul mi-a oferit pretextul sau, altfel spus, a declanșat apetența pentru lectura unor pagini despre problematica atât de complexă a războiului. Am ales cartea lui Alexander Moseley[3], A Philosophy of War, și am descoperit o analiză pertinentă, riguros documentată și, deopotrivă, accesibilă, a unui fenomen complex situat la congruența „unei pluralități de cauze originate în natura umană, cauze de ordin biologic, cultural, rațional”[4]. Pe măsură ce avansam în lectură, descopeream, precum într-un exercițiu de arheologie, întrebările ce l-au călăzuit pe autor în structurarea lucrării sale: ce este războiul?, care este relația dintre natura umană și război?, cum poate fi înțeles un astfel de fenomen?, este războiul determinat de cauze de factură internă (genetice, psihologice) sau de cauze externe (condiții sociale, dispute teritoriale etc.)?, cât de responsabili sunt oamenii pentru numeroasele războaie ce marchează istoria? ș.a. Descopăr încă de la început o definiție a termenului ce mă surprinde: războiul este o formă organizată de conflict colectiv peren („a state of organized open-ended collective conflict”)[5]. Apoi străbat paginile în care autorul analizează critic perspectivele asupra războiului: existențialism, cultura clasică greacă (Platon), creștinism, marxism, behaviorism. O călătorie inițiatică într-un teritoriu pe care mi l-aș dori străin, necunoscut, neinteligibil…

În primă instanță, Moseley respinge punctul de vedere existențialist[6] asupra războiului (pp.54-56), reproșându-i acestuia incapacitatea unei clarificări terminologice suficiente. Sartre literaturizează conceptul, transformându-l dintr-o instituție socială perenă într-un eveniment ce survine în viața individului aruncat în luptă, confiscat de angoasa deciziei: a participa sau a dezerta: „war is something that happens to man, and the individual, thrown into war, must simply decide how to live within it: certainly a great premise for novels and plays, but it does not get us to the origins of war”[7]. Autorul concluzionează că existențialismul aruncă conceptualizarea filosofică a războiului într-o formă de subiectivism epistemologic, totodată de fatalism extrem, în care libertatea și teroarea devin, din păcate, concepte interschimbabile: „It is unsurprising that existentialism results in an extreme form of epistemological subjectivism in which — relevant for our purposes here — one man’s terrorist is another man’s freedom fighter (or, alternatively, terror and freedom are subjective concepts whose meanings are arbitrarily given): the world is lost and so too, as existentialists emphasize, is human nature”[8]. Perspectiva existențialistă convertește experiența războiului într-o realitate inexplicabilă, ce survine în mod fatal, plasându-l pe individ într-un context dilematic, în proximitatea propriei morți și, astfel, testându-i puterea de decizie și facultatea înțelegerii.

A doua perspectivă abordată de Moseley este aceea a unui clasic al filosofiei: Platon. Războiul este, în paradigmă platoniciană, consecința pierderii controlului, a detronării rațiunii de către celelalte facultăți ale sufletului, în special, de partea cea mai greu de stăpânit, pofta sau apetența[9]. Războiul devine astfel o realitate irațională, imposibil de eradicat: atât tulburare interioară, sufletească[10], cât și dezordine socială[11]. Dincolo de motivațiile de ordin economic sau politic, războiul circumscrie invariabil evoluția umanității. „War is therefore irrational (as is revolution); but, because of the troublesome nature of the soul, it is not likely to be abolished. Although Plato goes on in The Laws to describe economic and political motives for war, it is in his version of human nature that we find its ultimate cause, namely in the tripartite division of the soul”[12]. Autorul admite consecințele asumării perspectivei platoniciene ca fiind nefaste pentru o pleiadă semnificativă de intelectuali[13], dar mai ales pentru sistemele sociale ce-l adoptă ca sursă canonică de inspirație: se ajunge la justificarea nedreptății sociale în virtutea unui determinism intern inatacabil. „The belief that one or more elements of man’s nature is naturally at war with the others promotes the acceptance of an internal psychological war within man, which spills over into a war between the various orders of society. In the individual, the mind should maintain a strict control over the wandering, lascivious appetites of the body. In the social sphere, ascetics should impose an authoritarian control over those who are more apt to be lustful”[14].

Nici asumarea fenomenului de către tradiția creștină nu scapă unei priviri atente: războiul fiind originat într-o natură umană coruptă, pervertită de păcatul originar, susceptibilă la cădere și eroare. „Following Augustine, most Christians do see human nature as the cause of war and suffering, for humans, not being perfect, are apt to err”[15]. Gândirea creștină dobândește totuși virtuțile indiscutabile ale unui umanism ce-l responsabilizează pe individ, îi oferă șansa optimistă a reabilitării: „one of the most important strands running through much Christian thinking is the humanist message. This asserts that we can choose not to fight one another (i.e., to turn the other cheek) and to seek peace. The Christian view of human nature can be thus optimistic: man can renounce violence, even though man’s origins are assumed to be defective. Such is the importance of the forgiveness of sin in the doctrines”[16].

Autorul trece în revistă și perspectiva marxistă asupra războiului, omul fiind produsul unei societăți conflictuale, antagoniste, marcate invariabil de lupta de clasă, de înfruntările perpetue dintre deținătorii de capital și cei care își vând forța de muncă în scopul supraviețuirii. „Man is a product of his class, and in turn his class is a product of the economic system; this system governs the manner and content of his thought. Therefore to understand war from a Marxist perspective, one must consider the presiding economic conditions, and the role that the dominant classes play in the system”[17]. Eradicarea războiului este posibilă numai prin abolirea unui sistem social și, implicit economic, nedrept – prin intermediul revoluției. Marxismul suferă, precum filosofia platoniciană invocată anterior, de același determinism, cu diferența specifică: cauza este nu în interiorul omului, ci înafara lui. „War, for Marx, is not a chosen activity, and thereby man can neither be excused nor blamed for violence”[18]. Autorul remarcă paradoxul în care se situează gândirea marxistă, originând credințele și convingerile individuale în sistemul social iar acesta din urmă fiind, la rândul lui, produsul convingerilor și credințelor individuale.

Paradigma behavioristă combină registrul social cu cel de factură psihologică: natura umană este condiționată de evenimente și situații, războiul fiind consecința unor resorturi, tendințe sau impulsuri constitutive individului, activate însă sau stimulate de circumstanțe exterioare, de influențele mediului înconjurător. Optimismul, chiar dacă suferind de o relativă naivitate, al unei astfel de perspective nu este deloc neglijabil: schimbă (îmbunătățește) mediul în care se dezvoltă un individ și vei reuși să stăpânești tendințele lui conflictuale. „Behaviorists perceive war as the product of certain human traits that are stimulated by the environment (…). Since our behavior is thoroughly conditioned by environment, any anti-social behavior can be eradicated. Wars can therefore be abolished through changing the human environment”[19].

Să blamăm oare natura umană pentru ororile războiului? Să ne dorim ca natura umană să fi fost construită diferit? Să fie războiul o consecință inevitabilă a acestei naturi? Un răspuns afirmativ ar fi o reacție firească și totuși, pentru autor, inacceptabilă din punct de vedere filosofic. De ce? Pentru că astfel ne-am abandona fatalismului și, indirect, ne-am priva de responsabilitatea gesturilor noastre oribile. „To blame human nature for war is philosophically trivial: if human nature were different, people would not fight one another. But we must be wary that implicit in the trivial proposition sits the determinist implication that war is an inevitable product of man’s nature. Hence war can be described as being as natural to human existence as breathing or sleeping. In a strict deterministic theory of human nature, the maturation or even birth of the species necessitates war; weaker versions admit that war can be controlled but never abolished. Yet beyond a few automatic violent responses that humans possess in common with animals, war is a choice and not an inexorable or cataclysmic fact of human existence”[20].

Am asumat producția lui Oliver Stone ca un pretext al unor considerații despre război ce pot constitui obiectul unui studiu mai amplu sau, cel puțin, al unei conversații cu certe valențe educative. Mă voi întoarce, la finalul acestor rânduri, la filmul ce mi-a declanșat curiozitatea, provocându-te, dragă cititorule, la un moment de atenție și totdată responsabilitate: „Acum, privind înapoi[21], mă gândesc: noi nu ne-am luptat cu inamicul, ne-am luptat cu noi înșine. Dușmanul a fost în tot acest timp în noi înșine. Pentru mine, războiul s-a terminat, însă el va continua în mintea mea pentru întreaga viață. Noi cei care am supraviețuit, avem obligația de a reconstrui ceea ce am distrus. Avem obligația de a-i învăța și pe ceilalți ceea ce știm, de a încerca să găsim bunătate și înțeles în viețile noastre.”

(La fel de) scurtă addenda: Poate că studiul filosofiei nu îți oferă beneficii imediate, cuantificabile în bani, respect, prestigiu etc., dar îți oferă oferă o șansă și totodată un privilegiu: acela de a fi curios, interesat în mod sincer de ceea ce se întâmplă în jurul tău, fie bun sau rău, corect sau deformat (cu sau fără intenție). Noam Chomsky vorbește undeva despre un curs pe care școala ar trebui să-l ofere: acela de autoapărare intelectuală. Îndrăznesc să cred că filosofia poate și trebuie să fie, dacă este asumată cu mintea deschisă și totodată cu seriozitatea (dar nu crisparea) cuvenită, un astfel de curs de autoapărare intelectuală. Până atunci, mă mulțumesc să constat că filosofia oferă minților deschise oportunitatea descoperirii într-un film[22] a unui binevenit pretext pentru interogație, studiu, reflecție…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

[1] un război pe care Stanley Karnow, în lucrarea Vietnam – A History. The First Complete Account of Vietnam at War (Penguin Books, 1984), îl sintetizează în formula „cruciadă eșuată” (a failed crusade); un război la fel de absurd precum orice război care a însângerat chipul umanității, de-a lungul evoluției ei frământate.

[2] „un anonim, alături de tipi de care nu-i pasă nimănui, ce vin de la capătul lumii, din orașe de care nici n-ai auzit…cu doi ani de liceu…săraci, nu-i vrea nimeni…” (Platoon, 16:09-16:29)

[3] apărută la Algora Publishing, New York, 2002 (nu știu să existe încă o traducere în limba română).

[4] Alexander Moseley, A Philosophy of War, Algora Publishing, New York, 2002, p.20.

[5] ibidem, p.23.

[6] ilustrat printr-un personaj emblematic: filosoful francez Jean-Paul Sartre (1905-1980).

[7] ibidem, pp.54-55.

[8] ibidem, p.55.

[9] sufletul este conceput de mentorul Academiei ca fiind format din partea rațională (nous), cea pasională (tymos) și apetentă (epithymia).

[10] părțile sufletești nu își mai îndeplinesc funcțiile destinate prin însăși natura lor.

[11] societatea suferă un dezechilibru major prin amestecul claselor sau prin atribuirea unor roluri nepotrivite unor cetățeni care nu dețin competența necesară (vezi conceptul de oikeoprageia, pe care aș îndrăzni să-l traduc drept fiecare în locul sau în funcția potrivită).

[12] ibidem, p.57.

[13] vezi, în același sens, critica întreprinsă de Karl Popper în Societatea deschisă și dușmanii ei.

[14] ibidem, p.57.

[15] ibidem, p.59.

[16] ibidem, p.60.

[17] ibidem, pp.61-62.

[18] ibidem, p.62.

[19] ibidem, p.64.

[20] ibidem, p.65.

[21] personajul Chris Taylor, interpretat de Charlie Sheen, privește, în survolul elicopterului, spectacolul cruzimii ce rămâne în urma ultimului atac, prilej al acestor meditații de o certă profunzime.

[22] poate fi un poem, o poveste, o conversație, un tablou, o statuie, un fragment sau o partitură muzicală…