Logica formală – scurt exercițiu de admirație

Accesul la universul de discurs al logicii formale – un univers locuit de constelații argumentative, principii, termeni abstracți, definiții și clasificări – mi-a îngăduit să reflectez la o analogie celebră, aceea că mintea omenească poate fi comparată cu un dispozitiv de calcul[1]. În creierul nostru – o masă organică de un aproximativ un kilogram și patru sute de grame (ocupând mai puțin de două procente din masa noastră corporală) – se desfășoară procese complexe, operații și raționamente ce depășesc cu mult limitele realismului naiv. Obiectele sunt înlocuite cu noțiuni grupate în clase sau categorii, transferul de informații se face după un set de regularități și principii stabile, schematismul mental se deschide către orice conținuturi mai mult sau mai puțin apropiate de realitatea vieții cotidiene. Toate acestea indică faptul că motorul nostru biologic este o înzestrare cu adevărat remarcabilă, indiferent de perspectiva în care am alege să o concepem (creaționistă sau evoluționistă). Nu trebuie să îndrăgești neapărat formele gândirii, pe care le poți umple cu orice fel de materie, ca să îți dai seama că pattern-urile, modelele, structurile categoriale ale gândirii sunt mijloace de ordonare a haosului deconcertant de impresii furnizate de aparatul nostru senzorial. Operațiile minții, legăturile extraordinare pe care conceptele le stabilesc cu elementele lingvistice (cuvintele, numele, sintagmele) și, în aceeași măsură, cu universul referențial (obiectele sau clasele de obiecte) probează calitatea unei mașinării remarcabile. Dispunem de un dispozitiv de calcul excepțional întreținut de un motor biologic, un aparat cognitiv ce reușește să stabilească, într-un mod admirabil, corelații între trei lumi: lumea obiectelor, lumea ideilor și lumea cuvintelor. Suntem o entitate tripartită, un compositum de impresii senzoriale traduse în concepte și vehiculate apoi prin intermediul cuvintelor. Științele cogniției se străduiesc să trimită sonde în spațiul uimitor al mecanismului nostru cognitiv, să-l investigheze, să-l înțeleagă și, eventual, să-l traducă în limbajul coerent și riguros al științei. Neurobiologia ne oferă spectacolul funcționării live a acestui hardware ascuns însă păcătuiește prin faptul că reduce spectacolul sublim al gândirii și sensibilității la un banal schimb de mesaje electrochimice realizat între celulele nervoase. Psihologia behavioristă transferă discuțiile în registrul mult prea pragmatic și sărac al observației. Discursul filosofic ne seduce cu speculațiile îndrăznețe, aruncându-ne aripile pentru a fi arse în deșertul contradicțiilor și al paradoxului. Dincolo de toate aceste tentative ce ne smulg din confort și ne livrează unei incertitudini prospere, rămâne logica formală, un fel de stretching intelectual ce activează și ne însuflețește apetitul pentru cunoaștere…

[1] una dintre numeroasele paradigme explicative prezente în filosofia minții, deloc lipsită de critici, este aceea computațională care asociază mintea umană cu un computer performant ce efectuează operații complexe.

Reclame

Mașinării gânditoare făcute din carne…

Slide1Neliniștita perioadă a adolescenței îți poate dărui – mai ales dacă ai norocul de a fi înzestrat cu un temperament introvertit – bucurii surprinzătoare. Victimă a irezistibilei ispite a lecturilor, te abandonezi destinațiilor promise de oceanul nesfârșitelor rânduri și pagini, te identifici, te „decorporalizezi”, uiți pur și simplu de tine însuți. Înveți să visezi cu îndrăzneală, să speri cu luciditate într-o lume mai bună, dobândești abilitatea de a chestiona starea de fapt, totodată te descoperi pe tine prin mijlocirea celorlalți, chiar dacă aceștia nu sunt altceva decât personaje sau caractere fictive.

Adolescent fiind, am savurat deliciul textelor din domeniul literaturii științifico-fantastice, texte pe care le-am descoperit, în acel timp, în almanahurile „Anticipația” (câți oare își mai amintesc de acestea?…). De mai mică sau mare întindere, articolele abordau nu doar aspecte ce-ți lansau imaginația pe traiectoria fascinantă a scenariilor futuriste (refugiu perfect pentru orice dezamăgire sau deziluzie adolescentină…), dar și teme „serioase”, solicitante, referitoare la nivelul de dezvoltare a științelor naturii, popularizate atât cât îngăduia  ideologia acelor vremuri. Dacă „decontaminai” conținuturile de „spiritul vremii”, ignorând declarațiile „tovarășului secretar general al partidului”, enunțate pe la nu știu ce plenară sau congres și reproduse in extenso, ajungeai la ceea ce era cu adevărat interesant: scrieri de Isac Asimov, Philip K. Dick, H.G. Wells, Ray Bradbury, Gerard Klein ș.a.

Investigând teritoriul vast al explicațiilor referitoare la conștiință, descopăr un text din arealul literaturii științifico-fantastice adus ca ilustrare la o discuție despre imposibilitatea descrierii raportului atât de complex dintre minte și creier. Memoria migrează involuntar, fără niciun fel de avertisment, către acele vremuri în care savuram deliciile literaturii științifico-fantastice. Optez să redau fragmentul ce-i aparține lui Terry Bisson, fragment pe care l-am tradus din cartea lui Steven Pinker, How the Mind Works (W.W.Northon & Company, 2009, pp.96-97).

Ce-ar fi să ne imaginăm următorul scenariu: două entități aparținând unei forme de viață extraterestră, liderul unei flote interplanetare de explorare și comandantul său șef, discută despre oameni:
„Sunt făcuți în totalitate din carne.”
„Carne?…”
„Nu este nicio îndoială cu privire la acest lucru. Am cules câțiva dintre ei din diferite părți ale planetei, i-am urcat în navele noastre de recunoaștere și i-am supus la tot felul de probe. Rezultatul? Sunt făcuți în întregime din carne.”
„Este pur și simplu imposibil. Dar atunci cum se explică semnalele radio pe care le tot trimit în univers? Mesajele lor către stele?”
„Folosesc undele radio pentru vorbi între ei, însă semnalele nu sunt produse de ei. Semnalele sunt generate de mașinăriile lor.”
„Atunci spune-mi cine a făcut mașinăriile acelea? Cu aceștia ar trebui să intrăm în contact.”
„Ei au făcut mașinăriile. Asta este ceea ce încerc să îți spun. Carnea a construit mașinile.”
„Este absolut ridicol ceea ce spui. Cum ar putea carnea să producă mașina? Îmi ceri să cred că există carne conștientă.”
„Nu îți cer să crezi acest lucru, îți spun că așa este. Aceste creaturi sunt singura rasă conștientă din acest sector al universului și sunt în totalitate făcute din carne.”
„Poate că sunt precum Orfolii. Știi tu, inteligența bazată-pe-carbon ce traversează în procesul ei evolutiv o etapă de încarnare.”
„Neh. Ăștia se nasc în carne și mor în carne. I-am studiat vreme de câteva cicluri de viață, lucru care nu ne-a luat prea mult. Ai idee cât durează ciclul de viață al cărnii?”
„Ajunge. Bine, poate că doar o parte a lor este din carne. Știi tu, precum Weddilii. Un cap făcut de carne cu un creier din plasmă electronică înăuntru.”
„În niciun caz. Ne-am gândit și la asta atunci când i-am studiat, chiar dacă au capete de carne precum Weddilli. Totuși sunt făcuți în totalitate din carne.”
„Nu au creier?”
„Ei, au creierul în regulă. Însă creierul lor este făcut în întregime din carne!”
„Așa… atunci cine produce gândirea?”
„Tot nu mă înțelegi, nu-i așa? Creierul lor este cel care gândește. Carnea.”
„Carne gânditoare! Adică îmi ceri să cred că există în univers carne care gândește!”
„Da, carne care gândește! Carne conștientă de sine! Carne care iubește! Carne care visează. Carnea e toată povestea! Acum ai prins ideea?”

 

Reflecții sumare la capătul pregătirilor unei ore de filosofie

Oricât de credibilă și solid argumentată ar fi perspectiva naturalist-biologică asupra omului – susținută de observații ce probează din plin scenariul evolutiv – sunt tentat să cred (și sper totodată) că totuși ceva scapă acestei paradigme explicative. Oricât de greu ne-ar veni să credem, atunci când avem curajul de a privi cu luciditate sălbaticul scenariu cotidian, suntem mai mult decât animale înzestrate cu o inteligență admirabilă pe care, din păcate, o angajăm frecvent în slujba propriului egoism, provocând rău celorlalți. Taina, misterul omului presupune, spre dezlegare, o abordare mai amplă. Privit dinspre arealul filosofiei culturii și al axiologiei, omul se dovedește a fi cu totul diferit de animalitate – acesta cred că este pariul pe care Lucian Blaga ni-l adresează, mănușa provocării pe care ne-o aruncă peste vremuri. Suntem ființe înzestrate cu „destin creator” iar acest privilegiu echivalează cu o scizură față de instinctualitatea în care rămân captive toate celelalte specii. Reușim sau, dimpotrivă, eșuăm, în efortul nostru creator de a ne păcăli instinctele, de a le trăda, de a le ignora de multe ori până în punctul dramatic în care devenim vecinii suferinței, asumăm sacrificiul și îl transformăm în operă de artă. Acțiunile animalității scapă cu greu prizonieratului nevoilor biologice, în speciile diferite de noi pare doar să pâlpâie un rudiment de conștiință. În schimb, noi, oamenii, avem șansa extraordinară de a ne avânta spre înălțimile idealului, chiar dacă acest zbor poate fi ultimul, precum s-a întâmplat altădată eroului legendar Icar. Inventăm scenarii îndrăznețe, construim ipoteze, arhitecturi conceptuale pe care le provocăm să se sacrifice pentru noi, dăm viață unor universuri imaginare fascinante, ne rătăcim cu bună știință printre metafore și artificii stilistice, depășim nivelul sărac și reducționist al simplei viețuiri biologice. Nu este oare minunat să ai șansa de a-ți proba zilnic capacitatea de a te îndepărta de simpla viețuire, evoluând către un nivel de existență mai înalt?

O sumară incursiune în arealul problematic al conștiinței

Suntem ființe mărunte, aflate într-o lume mare pe care nu o înțelegem decât parțial, iar percepția noastră asupra lucrurilor depinde atât de lume, cât și de constituția noastră. (Thomas Nagel, Perspectiva de nicăieri[1])

Atunci când te îndeletnicești cu studiul unui subiect complex precum este cel al conștiinței, ceea ce te surprinde încă din debutul demersului tău cognitiv este pluralitatea de analize, sinteze, controverse, explicații, programe, perspective și școli de gândire, construcții teoretice, investigații științifice îndelung elaborate sau speculații filosofice îndrăznețe. Fidel unei lecturi atente, constați cu surprindere că nu există doar un scenariu explicativ unic, canonic, dimpotrivă, o abundență de construcții narative își propun nici mai mult nici mai puțin decât clarificarea fenomenului conștiinței. Cu privire la acest fenomen complex al naturii umane, ce înglobează senzații, stări, experiențe, trăiri, universul de discurs este mărginit, pe de-o parte, de neajunsul subiectivității extreme, pe de altă parte, de presupusa și mult râvnita obiectivitate. De asemenea, gândirea care se gândește pe sine ca gândire, după o consacrată expresie aristotelică, riscă să oscileze indecisă între tabăra optimismului incurabil și aceea a pesimismului învecinat cu superstiția și fatalismul. „Fenomenul conștiinței nu are granițe bine definite, structura lui complexă nu admite formulări dintre cele mai facile”.[2] Te afli în fața unui univers bibliografic bogat în conținut, fascinant și deopotrivă copleșitor, în care își dau întâlnire tot felul de „-isme”: dualismul tradițional, de factură carteziană[3], fizicalismul (materialismul, naturalismul), funcționalismul, internalismul și externalismul, epifenomenalismul, eliminativismul, misterianismul etc. Riști să devii prizonierul voluntar al unui hățiș provocator de interogații: ce este conștiința?, ce înseamnă «a fi conștient»?, unde se află sediul conștiinței, în cazul în care există un astfel de sediu?, care este rolul conștiinței sau, altfel spus, ce funcții îndeplinește?, există o natură a conștiinței?, dar o realitate a conștiinței?, cum ar fi ca un computer să fie înzestrat cu privilegiul remarcabil al conștiinței? etc. Intri în compania distinsă a unor oameni cu o inteligență sclipitoare indiscutabilă: William James, John R. Searle, David J. Chalmers, Thomas Nagel, Ned Block, Michael Tye, Igor Aleksander, Andy Clark, Tim Crane, Daniel C. Dennett, Robert Kirk, Collin McGinn, Michael S. Gazzaniga, Jaegwon Kim, Robert Pepperell, Nicholas Humphrey pentru a-i numi doar pe câțiva dintre cei s-au aplecat asupra unei problematici deloc facile. Studiile și cercetările despre conștiință se desfășoară în fața ta precum un ocean nesfârșit de pagini, iar tu te descoperi plin de neliniști și speranțe precum Ahab în căutarea unui ideal izbăvitor. Textele publicate înglobează decenii întregi, surclasând granițele și așa destul de neclare ale teritoriului filosofiei, făcând incursiuni trans- și interdisciplinare în spații intelectuale precum lingvistica, psihologia, neurobiologia, biologia evoluționistă, științele cogniției, neuroștiințele, cibernetica, inteligența artificială etc.

Ce înseamnă oare a fi conștient? Interogația pare, la prima vedere, deloc problematică sau lipsită de orice angoase sau neliniști metafizice, în măsura în care există un „de-la-sine-înțeles” cu privire la conștiință, o înțelegere obișnuită, implicită a acesteia. A fi conștient se traduce, la o primă vedere, prin a fi treaz, în stare de veghe, vigilent sau atent, a fi subiectul unei stări diferită calitativ de momentele în care dormi, te afli sub efectul unei anestezii, sesiuni de hipnoză sau al unor substanțe psihotrope. În același timp, a fi conștient înseamnă a avea sentimentul propriului sine, al identității psiho-somatice, înțelegând prin aceasta o încadrare a propriei persoane în tabloul amplu al lumii înconjurătoare. În momentul în care scriu aceste rânduri, sunt conștient, adică experimentez într-o manieră pur subiectivă elementele mediului și totodată atribui un înțeles aspectelor lumii înconjurătoare: mă aflu la masa de scris, așezat în fața ecranului luminos al computerului, ating cu degetele în mod controlat tastele negre, în timp ce din difuzoare răzbate o succesiune sonoră plăcută. Din când în când sorb lichidul din ceașca de cafea, cu înghițituri mici, întârziate, resimțind senzația plăcută dulce-amăruie. De afară ajung la urechile mele, în răstimpuri, sunetele specifice freamătului urban: zumzetul agitat al străzii, claxoanele vehiculelor, voci care se întretaie, râsetele unor copii, ciripitul unor păsări, o țesătură de impresii senzoriale receptate prin conuri, bastonașe, cili, pori etc. și transmise creierului meu sub forma unor impulsuri nervoase pe care acesta le integrează și decodifică selectiv, în zone specifice sau arii de asociere. Sunt conștient de clipa prezentă, de succesiunea momentelor care se succed inexorabil, de țesătura evenimentelor pe care le trăiesc, totodată îmi conștientizez trecutul asupra căruia nu mai am niciun fel de control, mai mult, îl pot altera, sub forma „amintirilor false”, totodată conștientizez așteptările pe care le am cu privire la viitor. Însă înșiruirea tuturor acestor ingredente situate sub eticheta experienței conștiente par să livreze efortul comprehensiv unei subiectivități ermetice sau, cel puțin, unei frivolități impardonabile. Într-un registru lingvistic, la fel de tributar simțului comun, constat că există numeroase expresii și formulări ce presupun raportarea la controversatul fenomen al conștiinței: „conștientizez că ar trebui să studiez temeinic și să evit tergiversările”, „sunt conștient că afară este senin”, „conștientizez neplăcerea sau durerea resimțită în urma unui episod de abuz alimentar”, „sunt conștient de dezamăgirea pe care aș putea-o resimți dacă nu mi-ar ieși planurile așa cum îmi doresc” etc. Vorbim uneori despre oameni „lipsiți de conștiință”, despre personaje ale spațiului public ce suferă de un cronic deficit de conștiință, atribuind unei astfel de formulări certe valențe morale. Nici limbajul medical nu este lipsit de sintagme ce trimit, mai mult sau mai puțin direct, la fenomenul de conștiință: „X și-a pierdut cunoștința (a devenit inconștient)”, „Y și-a redobândit cunoștința la capătul unui eveniment traumatic, dureros (a redevenit conștient)”, „Z suferă de un deficit de atenție (atenția sau concentrarea ca particularitate intrinsecă conștiinței)” etc.

Este absolut fascinant faptul în care care creierul reușește să surprindă realitatea înconjurătoare, operând deopotrivă cu simboluri, reprezentări, cuvinte (words), pe de-o parte, și cu obiectele sau, mai exact, cu reprezentarea perceptivă (percepts) a acestora. Pentru a face față mediului înconjurător, creierul transformă, decodifică informația, proiectează tipare, își reprezintă tablolul lumii într-o manieră subiectivă, părtinitoare. „Limbajul îndeplinește un rol esențial în funcționarea omului. Legăturile intime pe care acesta le stabilește cu mintea conștientă nu pot fi puse la îndoială. Aceleași schimburi neuronale sunt responsabile pentru amândouă [gândire și limbaj].”[4] Nu obiectele percepției reprezintă materia primă cu care lucrează vasta noastră rețea neuronală, ci cuvintele care declanșează, activează, produc reacții, interacțiuni la nivel cerebral. „Atunci când intră în contact cu mediul înconjurător, organismul mai întâi demontează informațiile și apoi le asamblează într-o manieră corticală. Totuși, acest model reasamblat al lumii nu este o reprezentare fidelă a realității.”[5] Cuvintele acționează asupra emisferei stângi, obiectele percepției acționează asupra emisferei drepte. Ambele emisfere sunt conectate într-o matrice cognitivă, o vastă rețea neuronală, interacțiunea dintre acestea fiind una extrem de strânsă și de stabilă, concretizată într-o pendulare sau oscilare a atenției între cele două (attentional oscilation). Referentul și corespondentul său lingvistic, cuvântul, formează obiectul unei prelucrări laborioase. Cuvintele, organizate în structuri coerente (enunțuri, fraze, raționamente), pe baza regulilor formale ale gramaticii, sunt „replici de carbon ale referentului” (carbon copies of a referent)[6]. Dobândirea cuvintelor este o abilitate indispensabilă pentru comunicarea dintre indivizi, pentru inserția socială, dar mai ales pentru apariția a ceea ce poartă numele de conștiință. Conotația și denotația sunt îngemănate atunci când vine vorba despre modul în care omul cunoaște lumea înconjurătoare. Limbajul ne oferă pe lângă cunoașterea lumii înconjurătoare și posibilitatea introspecției, a descrierii a ceea ce se întâmplă atunci când spunem că gândim, fie asupra lumii exterioare, fie asupra noastră. Limbajul este martorul vizibil al propriei noastre experiențe intrapsihice. Limbajul este marca faptului că s-a făcut o trecere remarcabilă de la sistemul biologic centrat pe reacția de tip stimul-răspuns, la mecanisme de cunoaștere sau de surprindere a mediului mult mai complexe. Acest salt cuantic se manifestă prin faptul că, grație limbajului, creierul dobândește o certă autonomie de funcționare, el se poate concentra asupra propriilor funcții și operații. Se produce o autonimizare a funcționării creierului, corpul și lumea înconjuătoare fiind „puse între paranteze”, cu o expresie de sorginte husserliană. Sunetele produse de om prin intermediul limbajului devin cuvinte, nume sau etichete atribuite obiectelor, pe care le reprezintă, cuvintele stau pentru conceptele sau noțiunile cu care operăm în plan mental, iar conceptele trimit la obiecte. Altfel spus, cuvintele se „reifică” sau se „obiectualizează”, acționează asupra noastră ca și cum nu ele ar fi cele ce acționează, ci obiectele sau evenimentele la care fac referire.

Prin intermediul abilității lingvistice, dobândite prin expunerea în primi ani de viață, și nu printr-o facultate înnăscută, omul manevrează realitatea, o traduce în propriul lexic, ordonează, organizează cuvinte în structuri coerente, forme propoziționale, codifică și decodifică mesaje cu privire la abundența de impresii perceptive și senzoriale. Totodată, transmite celorlalți semnificații pe care le constituie la nivel intrapsihic. „Vorbirea presupune transbordarea materialului perceptiv (mesaj) de la un creier la altul.”[7] Performanța limbii vorbite are în vedere tocmai această potrivire a tiparelor perceptive care se găsesc în fiecare dintre cei care comunică.  Cuvintele au o putere de evocare remarcabilă, ele sunt aproape la fel de puternice ca și obiectele înseși ale percepției. Cuvintele sunt pentru creier aproape la fel de reale ca și obiectele pe care acesta le percepe cu ajutorul aparatului senzorial-perceptiv.[8] Între lume și mintea celui preocupat să o cunoască se instituie fascinantul și complexul univers lingvistic pe care-l deprindem prin învățare , imitație și multitudinea de interacțiuni cu mediul, cu ceilalți, cu noi înșine. Pentru a diminua din disconfortul, din angoasa resimțită cu privire la abundența de stimuli care avansează amenințător către noi, asediindu-ne pur și simplu aparatul senzorial, am inventat – oricât de impropriu sună – limbajul articulat: cuvinte, surogate de realități, ansambluri și arhitecturi lingvistice dintre cele mai interesante, menite a arăta și deopotrivă a ascunde lumea înconjurătoare.

Este evident faptul că investigațiile, studiile și cercetările care au ca obiect conștiința suferă deja de o cronică absență a unui consens, situație problematică a cărei rezolvare pare să nu fie întrevăzută curând. La fel de evident este faptul că filosofii discută, în limitele propriului univers de discurs, mai curând despre „conștiințe” decât despre „conștiință”, un plural deconcertant, generator deopotrivă de angoasă și de inspirație. Deși întâlnim nu de puține ori echivocul, neclaritatea, hățișul terminologic, limbajul  fuzzy, toate acestea nu sunt neapărat lipsuri, slăbiciuni sau defecte, ci mai curând calități ale unui demers cognitiv care ne menține spiritul alert, concentrat asupra a ceea ce urmează dincolo de următorul pasaj sau fragment. Ambiguitatea conceptuală de care suferă textele ce au ca obiect conștiința te poate determina să încetezi a mai căuta explicații, să te oprești din străduințele tale comprehensive. Sau, dimpotrivă, te poate provoca și mai mult, invitându-te să călătorești spre alte teritorii încă neexplorate. Nesiguranță, îndoială, incertitudine – iată elementele cu care ai de-a face atunci când intenționezi să intri în acest teritoriu, un joc de enigme ce se ascund parcă cu cât mai mult vrei să le dezlegi. Ești precum Oedip în fața Sfinxului, în așteparea întrebărilor ce nu întârzie să apară: o interogație vine după alta, o nedumerire îi urmează altei nedumeriri. Cert este faptul că suntem capabili, ca ființe umane, de o interacțiune fascinantă, pur și simplu magică, în raport cu lumea înconjurătoare și cu lumea noastră interioară. Poate că nu acordăm întotdeauna atenția cuvenită mecanismelor complexe prin care surprindem, în mod subiectiv, calitățile fenomenale ale lumii înconjurătoare. Poate că nu ne mirăm filosofic de fiecare dată când aprehendăm obiectele înconjurătoare, când integrăm în tipare cognitive preexistente fenomenele și situațiile inedite, când codăm, decodificăm, procesăm torentele nesfârșite de informații, când traducem în impulsuri nervoase stimulii fizici (spectre de lumină, culori, sunete, mirosuri, gusturi…). După cum a admis cândva un înțelept antic, sofistul Protagoras, tabloul lumii exterioare pare să fie măsurat inevitabil cu etalonul omenescului pe care-l înglobăm în calitatea noastră de privitori, contemplatori ai acestei lumi. „Cu fiecare ocazie te descoperi proiectând propria experiență fenomenală la nivelul lucrurilor din lumea înconjurătoare.”[9] Chiar dacă proiectăm la nivelul obiectelor din jurul nostru caracteristici sau particularități fenomenale care ne sunt, de facto, specifice nouă și comitem astfel ceea ce filosofii numesc eroarea categorială, totuși o astfel de atribuire ilicită este ceea ce face din lumea înconjurătoare un spațiu miraculos. Deși conștiința este identificată de unii autori cu exercițiul introspectiv indispensabil, de alții cu suprema inutilitate speculativă, consider că fiecare dintre noi este capabil de un astfel de exercițiu. În finalul acestui sumar exercițiu propedeutic, îndrăznesc să cred că numai educația ne permite să întreprindem pasul în spate al auto-reflexivității, pentru a ne privi cu luciditate, pentru a ne analiza sine ira et studio. Când ne așezăm pe noi înșine în fața oglinzii, când facem din noi înșine obiectul a numeroase nedumeriri și mirări, de abia atunci dobândim posibilitatea de a experimenta stările de conștiință. Altfel, privilegiul remarcabil al acestei calități umane riscă să rămână pentru noi doar o proiecție străină, în timp ce ne descoperim alienați, reduși, diminuați, incapabili să accedem la înțelegere prin travaliul unei pregătiri riguroase, a lucidității și efortului educativ. Poate că, la urma urmei, nu există niciun fel de conștiință, în înțelesul obișnuit al termenului. Dimpotrivă, totul este neobișnuit aici, în teritoriul a ceea ce experimentăm zilnic, în ceea ce simțim, percepem, vedem, auzim, judecăm, gândim, vrem, dorim, proiectăm, anticipăm, visăm.

[1] Thomas Nagel, Perspectiva de nicăieri, trad. Bogdan Lepădatu, Editura Vellant, București, 2008, p.11.

[2] Ned Block, Owen Flanagan, Guven Guzeldere, The Nature of Consciousness. Philosophical Debates, MIT Press, 1997, p.1.

[3] Rene Descartes (1596-1650) lansează în circuitul filosofic distincția consacrată dintre mental/spirit (soul) și fizic/corporal (body), dintre spirit și materie, transpuse în dualitatea substanță cugetătoare (res cogitans) și substanță întinsă (res extensa).

[4] Zoltan Torey, Daniel C. Dennett, The Crucible of Consciousness, MIT Press, 2009, p.32.

[5] Ibidem., p.35.

[6] Zoltan Torey, Daniel C. Dennett, op.cit., p.34.

[7] Ibidem, p.61.

[8] Ibidem, p.45.

[9] Nicholas Humphrey, Soul Dust – The Magic of Consciousness, Princeton University Press, 2011, p.192.

μια αξέχαστη θεατρική εμπειρία…

To Marios, an exceptional person I met in Cyprus, a man who instantly won our friendship, I dedicate this text together with my absolute gratitude … Thank you!

thumbnail

One of the relevant features of the theatre’s language is universality – this is the assumption with which I choose to introduce my following thoughts. Wherever you are, on any meridian you travel, meeting the theatre’scene or a group of talented actors – regardless of their nationality – is an extraordinary experience which is able to give you a suite of inner states, emotions and intense feelings almost impossible to describe. Moreover, regardless the linguistic universe where the artistic message is delivered, it succeeds somehow to provoke you, to enlighten you, to give you a great amount of excitement, far beyond the limitations of the communication system (or your native tongue). You have the chance to experience, in such a context, feelings of intensity similar to the atmosphere charged with electricity before the outbreak of a storm.

dav

My dear reader, I want to talk to you about an unusual event, as far as I can translate it into the right words, and at the same time, as long as you are willing to give me some of your precious time. Watching a theatrical show in a Roman amphitheater (whose beginning is lost in the darkness of the first century B.C.) is not a common event at all, one occurrence meant to easily disappear into the corridors of memory. Especially when the play is called ”Orestes” and it is written by one of the fathers of the Greek tragedy, Euripides. Staged by a group of actors in Greece under the direction of Yannis Anastasakis, the show tends to give theatrical experience a new and surprising meaning, largely due to the context in which it unfolds. Let me explain this… Imagine yourself on a rocky plateau lying a hundred meters above the sea level. You are on a hillside mercilessly crammed by the warmth of the day that has just passed, in a place full of invaluable vestiges that testify about the glory of a city- kingdom from antiquity. You are at ”Kourion” (latin, ”Curium”) in one of the archaeological wonders of Cyprus, and you are preparing to take part in the drama of young Orestes, the prototype of struggle that characterizes the human condition. Son of Agamemnon and Clitemnestra, Orestes embraces the tumultuous character torn between implacable destiny and the lawless will of the gods.

mde

Set on one of the steps of the circular shape of the amphitheater, I am eagerly waiting for the play to start, filled with both a delight and a childhood curiosity that is hard to conceal. From time to time, as the steps of the amphitheater are filled with people, I scrutinize the surroundings and I feel, at some distance, the fury of the sea, a personal suspicion confirmed by the cool breeze that comforts my cheeks. Closer to me, the walls, the mosaics, the porticoes and the columns of Kourion are resting in the darkness that embraces the surroundings tenderly. Impressions of a glorious history, the archaeological miracles invite me to discover the lives of people of the past, their needs, their excitement, their joys and their dramas. In such moments I feel connected to the spirit of another age, becoming myself a part of an fascinating ”Zeitgeist”. I even dare to give a summary judgment of value (inspired by my friend Marios): probably people who once lived in these places had fewer things compared to those we have today. But I am tempted to think that they enjoyed more and more happily everything that life gave them. Instead, a significant part of the people of today’s civilization have a wealth of goods, often forgetting to enjoy what they have or, worse, no longer enjoying anything.  The ruins of a once-blooming kingdom are coming to life, a living testimony about what remains from all of our human ambitions and passions: nothing… because, at the end, everything is abandonment and despair…

sdr

I’m turning to the present: although there are still a few minutes before the play, a woman in a night-color dress walks to the scene from one side of the other. She stops, waits, scrutinizes distances, then resumes his itinerary. Close to the middle of the scene there is a camp bed, and, under bed clothes, you spot the shapes of a human body. The actress approaches from time to time on the bed, leans over him with careful gestures, touches the body, freeze for a while, then rises and goes to the edge of the stage. She stops there, and fixes the surroundings … afterwards she returns, and repeats the movements, as an incomprehensible ritual … It’s Electra, and the body hidden beyond that white sheet is Orestes, her brother.

After the usual message to the audience, over the spectators lay the darkness, the reflector lights now focus only on the scene, and the show begins … Looking to the black sky, with a firm tone, saying words in the most beautiful Greek language ever given me to hear, Electra invokes the gods, addresses to them a kind of imprecation in which she complains to the inhabitants of Olympus about the cruelty, the cynical game in which they transform the lives of the poor mortals. My heart beats faster, my body begins to shiver, as the atmosphere is fueled with waves of emotions that includes sadness, helplessness, compassion, hate and rebellion. I am striving to distribute my attention between what’s happening on stage and the screen on which English subtitles are projected. But my attention is irremediably confiscated by the remarkable performance of the actors. Orestes rises from his bed, embraces his sister, addresses her words of warm consolation, then he defies Apollo without fear, blaming God of Light for causing him to commit murder. His athletic body then becomes the prey of a real convulsive fire. The Furies, the ruthless goddesses of the Inferno, torment him, devour him in the flames of remorse. He committed a murder, he killed his mother, Clitemnestra, to revenge his father… Acompanied by a stunning musical crescendo, twelve women sing, dance, easily gain admiration of the audience with their amazing performance. The play of lights, the delusional sequence of sounds, the exotic sound of the Greek language, the choreography of the twelve faces that instantiate the choir, everything on that stage conspires to amplify my emotions andf bring them to the paroxysm. I do not feel like a mere spectator, neither a passive receiver, obstructed by the lack of knowledge of Greek language. On the contrary, I feel that I become part of the show, my thoughts and feelings are contemporary with the troubles of Orestes and his sister Electra. Two young tragically beautiful, human-toys in the ruthless hand of destiny, seeking hopelessly deliverance. My psycho-analytical projection mechanism works perfect: I find myself in their struggle, with their help I recollect, in a katharsis saga, parts of my own childhood… I forget to watch the subtitles on the screen, because I am subjugated by the characters’ dialogue, by the amplifying actions, by the the Greek linguistic musicality, by the characters of this exceptional show. The show goes further, and the tensions grow, the lives of protagonists unfold before my eyes as a succession of unpredictable movements. Everything looks to me like a painting which contains – beyond lights, shadows, and artificially produced mists – rhetorical questions about destiny, and lots of enriched-wisdom words: ”consciousness is a flame which illuminates the heart”; ”the most beautiful union is that of power and justice”; ”no mortal passes through life without being touched by the wrath of the gods”; ”the god only helps the one who strives”, and many others. I feel more and more intensely the drama of the situations that the protagonists cross: insanity, mercy is replaced by the wild desire for vengeance, because ”blood comes after blood”, ”abyssus abyssum invocat”. The seduction of violent chaos is too strong to be soothed by the voice of reason, the fruits of revenge are sweet and scented like ”Commandaria” wine. Until Orestes, helped by his friend Phylades, decides to kill Elena and her daughter Hermione, to take revenge on his uncle Menelaos, who refused to escape the punishment of the crowd. The end of the play is under the sign of the Apollo god, de facto embodied in the voice of an actor behind the spectators. The words of the god embody the redeemer voice of consciousness, or the power of reason, God is ”deus ex machina” and He is meant to put things in their natural order, to transform the terrible chaos into a cosmos, or in other words, to change the disorder in a much desired order.

dav 

I offer you, with sincere sympathy, my dear reader, the joy and also the privilege of giving me a feedback, that means possible thoughts with a conclusive status, for which I thank you in advance. I am also grateful to you, for your patience of being part of a glamorous theatre experience, even indirectly, through these humble lines.

O experiență teatrală de neuitat în Cipru…

Lui Marios, un om excepțional pe care l-am întâlnit în Cipru, un om care ne-a câștigat instantaneu prietenia, dedic acest text, cu absolută recunoștință…

Una dintre caracteristicile relevante ale limbajului artei dramatice o constituie universalitatea – aceasta este asumpția cu care optez să introduc rândurile următoare. Oriunde te-ai afla, pe orice meridian te-ar purta pașii, întâlnirea cu scena, cu un grup de actori talentați, indiferent de naționalitatea acestora, este în măsură să-ți pricinuiască o suită de stări interioare, emoții și sentimente de o intensitate aproape imposibil de descris. Mai mult decât atât, oricare ar fi universul lingvistic în care este livrat mesajul artistic, acesta reușește, cumva, dincolo de limitările sistemului de comunicare, să te provoace, să te însuflețească, să te încânte. Ai șansa de a traversa, într-un astfel de context, trăiri de o intensitate asemănătoare atmosferei încărcate cu electricitate dinaintea izbucnirii unei furtuni.

btr

Despre o astfel de experiență inedită vreau să-ți vorbesc, dragul meu cititor, în măsura în care voi reuși să o transpun în cuvinte potrivite și, totodată, în măsura în care ești dispus să îmi oferi o parte din prețiosul tău timp. Să urmărești un spectacol teatral într-un amfiteatru roman a cărui început se pierde în negura primului secol dinaintea apariției lui Hristos nu este deloc o întâmplare obișnuită, menită să dispară cu ușurință pe coridoarele memoriei. Mai ales atunci când piesa de teatru se numește Orestes și aparține unuia dintre părinții tragediei grecești, Euripide. Pusă în scenă de o trupă de actori din Grecia[1], sub coordonarea regizorală a lui Yannis Anastasakis, reprezentația tinde să confere experienței teatrale o nouă și surprinzătoare semnificație, în mare parte și datorită contextului în care se desfășoară. Să mă explic… Imaginează-te pe un platou stâncos situat la o sută de metri deasupra nivelului mării, pe un deal mistuit fără milă de căldura zilei care tocmai a trecut, într-un loc plin de vestigii neprețuite[2] ce mărturisesc gloria apusă a unui oraș-regat din antichitate. Te afli la Kourion (în limba latină, Curium), într-una dintre minunile arheologice ale Ciprului, și te pregătești să iei parte la drama tânărului Orestes, prototipul confruntărilor ce marchează condiția umană. Fiu al lui Agamemnon și al Clitemnestrei, Orestes încarnează personajul frământat, sfâșiat între destinul implacabil și voința grandioasă a zeilor.

btr

Așezat pe una dintre treptele construcției de formă circulară, aștept nerăbdător ca piesa să înceapă, cuprins deopotrivă de o încântare și o curiozitate copilărească greu de disimulat. Din când în când, în timp ce treptele amfiteatrului se umplu cu oameni, scrutez împrejurimile și intuiesc, la o oarecare depărtare, freamătul mării, bănuială confirmată de briza răcoroasă ce îmi mângâie obrajii. Mai aproape de mine, în întunericul ce îmbrățișează tandru împrejurimile, se odihnesc netulburate zidurile, mozaicurile, porticurile și coloanele Kourionului. Amprente ale unei istorii glorioase, minunile arheologice mă invită parcă să descoper viața oamenilor de altădată, cu nevoile, frământările, bucuriile și dramele lor. În astfel de momente mă simt conectat la spiritul altei epoci, devin eu însumi parte dintr-un fel de Zeitgeist[3] fascinant. Îndrăznesc chiar să emit o sumară judecată de valoare: probabil că oamenii care au trăit cândva în aceste locuri au avut mai puține lucruri în comparație cu cele de care dispunem noi astăzi. Sunt însă tentat să cred că s-au bucurat mai intens și mai frumos de tot ceea ce le-a oferit atunci viața. În schimb, o parte însemnată a oamenilor ce aparțin civilizației actuale dispun astăzi de nenumărate bunuri, uitând adesea să se bucure de ceea ce au sau, mai rău, amorțesc în încrâncenarea de a avea totul și, ca urmare, nu se mai bucură de nimic. Ιερή περιέργεια![4] Ruinele unui oraș-regat altădată înfloritor prind viață, renasc, vor parcă să îți vorbească despre ceea ce rezistă tuturor ambițiilor și patimilor omenești… τίποτα … όλα είναι εγκατάλειψη… ![5]

btr

Mă răsucesc către prezent: deși mai sunt câteva minute până la debutul piesei de teatru, o femeie îmbărcată într-un sarafan de culoarea nopții se plimbă cu pași măsurați dintr-o parte în alta a scenei. Se oprește, așteaptă, scrutează depărtările, apoi își reia itinerariul știu doar de ea. Aproape de mijlocul scenei se găsește un pat de campanie, iar pe acesta, sub un cerșaf, intuiești formele unui corp omenesc. Actrița se apropie din când în când de pat, se apleacă asupra acestuia, cu gesturi atente, își întinde mâinile, atinge corpul, împietrește astfel pentru o vreme, după care se ridică și merge către marginea scenei. Se oprește acolo, fixează împrejurimile… revine, repetă mișcările… Este Electra, iar corpul ascuns privirilor de cearșaful alb este Orestes, fratele ei. După obișnuitul mesaj adresat publicului, peste spectatori se așterne bezna, luminile reflectoarelor se concentrează acum numai asupra scenei, spectacolul începe… Privind spre înalt, cu un ton ferm, rostind cuvintele în cea mai frumoasă limbă greacă pe care mi-a fost dat vreodată să o ascult, Electra îi invocă pe zei, adresează acestora un fel de imprecație în care reproșează locuitorilor Olimpului cruzimea, jocul cinic în care transformă viețile muritorilor. Simt cum bătăile inimii mi se întețesc, pielea se înfioară, pe măsură ce atmosfera se încarcă progresiv cu un caleidoscop de emoții ce înglobează sfîșiere, tristețe, neputință, compasiune, revoltă. Mă străduiesc să îmi distribui atenția între ceea ce se petrece pe scenă și ecranul pe care este proiectată subtitrarea în limba engleză. Însă sunt confiscat iremediabil de prestația absolut remarcabilă a actorilor. Orestes se ridică din pat, își îmbrățișează sora, îi adresează cuvinte de caldă consolare, îl înfruntă apoi cu vorbe sfidătoare pe Apollon, învinuindu-l că l-a determinat să comită crima. Trupul său atletic devine apoi prada unui adevărat incendiu convulsiv. Eriniile, nemiloasele zeițe ale Infernului, îl chinuie, îl mistuie în focul remușcărilor. A comis o crimă, și-a ucis mama, pe Clitemnestra, pentru a-și răzbuna astfel tatăl…

btrmdn

Pe fondul unui crescendo muzical amețitor, în scenă își fac apariția douăsprezece femei care cântă, dansează, câștigă cu ușurință admirația publicului cu prestația lor uimitoare. Jocul de lumini, succesiunea delirantă de sunete, sonoritatea exotică a limbii grecești, coregrafia celor douăsprezece fete ce compun corul, totul conspiră pentru a amplifica până la paroxism trăirile pe care le experimentez. Nu mă mai simt doar ca un simplu spectator, ca un receptor pasiv, obstrucționat de necunoașterea limbii grecești, dimpotrivă, devin parte din spectacol, contemporan cu frământările lui Orestes și ale surorii sale Electra. Doi tineri tragic de frumoși, mai mult, două jucării în mâna nemiloasă a destinului, căutând fără speranță izbăvirea. Mecanismul psihanalitic de proiecție funcționează impecabil: mă regăsesc în zbaterea lor, mă reîntâlnesc cathartic[6] cu părți din propria copilărie… Constat că mă uit din ce în ce mai puțin la subtitrarea de pe ecran, sunt subjugat de dialogul personajelor, de întretăierea de acțiuni ce se amplifică, de muzicalitatea limbii eline, de personajele care evoluează într-un spectacol excepțional.

btrmdn

Spectacolul evoluează, tensiunea crește, viețile protagoniștilor se desfășoară în fața ochilor mei precum o succesiune de mișcări imprevizibile, un tablou ce conține, pe lângă lumini, umbre, cețuri produse artificial, și întrebări retorice despre destin, cuvinte de înțelepciune: conștiința este o flacără care luminează inima; cea mai frumoasă uniune este cea dintre putere și dreptate; niciun muritor nu trece prin viață fără a fi atins de mânia zeilor; zeul îl ajută numai pe cel care se străduiește ș.a. Resimt tot mai intens dramatismul situațiilor pe care le traversează protagoniștii: neputința, mila sunt înlocuite de dorința sălbatică de răzbunare, pentru că αίμα μετά από αίμα[7]. Seducția haosului violent este mult prea puternică pentru a fi potolită de vocea rațiunii, fructele răzbunării sunt dulci și parfumate precum vinul de Commandaria[8], până în momentul în care Orestes, ajutat de prietenul său, Phylades, decide să o ucidă pe Elena și pe fiica acesteia Hermione, pentru a se răzbuna astfel pe unchiul său Menelaos, cel care a refuzat să-l scape de pedeapsa mulțimii. Finalul piesei de teatru stă sub semnul intervenției zeului Apollo, concretizat de facto în vocea unui actor aflat în spatele spectatorilor. Cuvintele zeului instanțiază vocea salvatoare a conștiinței, puterea restauratoare a rațiunii, acel consacrat deus ex machina[9] menit a pune lucrurile în ordinea lor firească, a transforma cumplitul χάος (chaos) în κόσμος (kosmos), altfel spus, de a schimba dezordinea în mult dorita ordine.

btrhdr

Îți ofer, cu sinceră simpatie, dragul meu cititor, bucuria și totodată privilegiul unor eventuale gânduri cu statut conclusiv, pentru care îți mulțumesc anticipat. Nu îți sunt mai puțin îndatorat pentru răbdarea de a fi trăit, fie și indirect, prin intermediul rândurilor pe care le-ai parcurs, o experiență plină de farmec.

[1] Teatrul Național din Nordul Greciei (The National Theatre of Northern Greece). Vezi, pentru mai multe detalii, adresa: https://www.greekdramafest.com/orestes-by-euripides-2018/

[2] Cu nume dintre cele mai provocatoare: Casa lui Ahile, Casa Gladiatorilor, Casa Cutremurului, Forumul roman sau Agora ș.a.

[3] În limba germană, spirit al timpului, reprezentând climatul intelectual, moral și cultural al unei epoci.

[4] „ierí periérgeia”, expresie în limba greacă, însemnând sfânta curiozitate.

[5] „típota … óla eínai enkatáleipsi în limba greacă, nimic… totul este deșertăciune!

[6] Purificator, terapeutic.

[7] „aíma metá apó aíma”, în limba greacă, Sângele urmează după sânge.

[8] Vin cipriot, unul dintre cele mai vechi din lume, atestat de poetul grec Hesiod încă din anul 800 î.Hr, chiar dacă numele l-a primit în perioada cruciadelor, întrucât zona în care se cultivă strugurii din care este obținut, pantele din sud-vestul insulei, a fost numită Le Grande Commanderie.

[9] Zeul din mașină, cel care oferă soluția salvatoare a ieșirii dintr-o situație dilematică, încărcată de dramatism.

Vlăstare de gânduri răsărite printre nesfârșite rânduri…

Descopăr în cartea pe care o citesc, Soul Dust. The Magic of Consciousness, semnată de Nicholas Humphrey (Princeton University Press, 2011), o trimitere la poetul britanic Rupert Brooke. Se spune că poetul ar fi primit, la un moment dat, o scrisoare. Un prieten i se confesa, spunând că, în ultima vreme, se simte copleșit de pesimism. Chiar dacă nu am reușit încă să verific acuratețea citatului reprodus, am ales totuși să traduc (adaptez) răspunsul lui Brooke. Motivul? Îl vei intui, dragul meu cititor… îmi pare că rândurile ce urmează reprezintă un adevărat imn al bucuriei de a trăi (joie de vivre):

„Am un remediu. Este unul periculos, însă foarte eficient… remediul constă în a privi oamenii ca atare și a lua lucrurile așa cum sunt în ele însele – a nu le considera nici ca fiind folositoare, nici morale, urâte sau oricum altfel; să iei oamenii și lucrurile din jurul tău doar ca pe simple moduri de a fi… În strălucirea unei raze de soare pe un perete alb sau pe un caldarâm noroios, în fumul produs de un motor în noapte, există o semnificație neașteptată, o importanță și o inspirație ce îți poate înlocui răsuflarea cu o înghițitură a certitudinii și a bucuriei. Peretele sau fumul nu sunt importante pentru vreun scop anume, sau pentru că îți produc spontan vreo considerație cu valabilitate universală, nici pentru că le concepi în mod rațional ca fiind bune sau frumoase în ele însele – mai degrabă pentru tine acestea sunt perfecte și unice. Este ca și cum ai fi îndrăgostit de cineva,… ești încântat într-o manieră extraordinară de faptul că acea persoană, de care ești îndrăgostit, pur și simplu există, într-un mod unic și splendid. Este un sentiment, nu o convingere sau o credință. Numai că este un sentiment care îți oferă rezultate uimitoare. Cred că îndeletnicirea mea principală este să fiu îndrăgostit de univers… Cu o astfel de muncă minunată pe care o am de făcut, împreună cu aventura fantastică pe care o presupune, cu încântarea pe care o resimt de a trăi chiar și pentru o clipă într-o lume de lucruri reale… și de oameni ce există, – nu-mi rămâne timp pentru a fi pesimist”.

Înzestrați cu privilegiul remarcabil al conștiinței, noi, oamenii, avem capacitatea de a interacționa cognitiv, senzorial și perceptiv cu universul înconjurător, totodată de a sonda, prin introspecție, profunzimile propriei interiorități. Se întâmplă însă, nu de puține ori, să fim confiscați de angoasa cotidiană, de grijile și neliniștile firești ale fiecărei zile. Precum niște zombi, antrenați în scenariul spasmotic al acumulării beneficiilor și avantajelor mai mult sau mai puțin necesare, uităm să ne oprim, să inspirăm adânc și apoi să expirăm, să ne bucurăm pur și simplu de viață, savurând frumusețea și simplitatea lucrurilor. Pierdem abilitatea de a resimți mirarea, încântarea și admirația față de Marele ToT, de a ne abandona, fie și pentru câteva momente, fascinației față de frumusețea și magia spectacolului din jurul nostru. Poate că nu trebuie neapărat să ne mirăm filosofic de fiecare dată când cuprindem cu simțurile și cu mintea noastră obiectele lumii înconjurătoare. Poate că nu trebuie neapărat să conștientizăm modul extraordinar în care integrăm, procesăm valurile de informații în care ne scăldăm zilnic. Poate că nu trebuie să analizăm neapărat felul în care traducem în impulsuri nervoase stimulii de natură fizică – fascicule de lumină, intensități, rezonanțe și sunete, mirosuri, gusturi…

Poate că este suficient să trăim frumos și să spunem cu convingere, parafrazându-l pe poet: profesia mea este să îndrăgesc universul cunoașterii iar asta nu îmi oferă timp pentru a fi pesimist.