Berlin – metropola diversității

Ceea ce mă fascinează la Berlin – mai mult decât oricare alte experiențe urbane pe care  am reușit să le trăiesc – este sentimentul pregnant al diversității, trăirea unei eterogenități radicale, concretizată în infinite moduri. Totul respiră aerul obișnuit al unei diferențe neobișnuite: clădirile care nu seamănă între ele, unele cu pereții înnobilați de istorie, altele concepute ca adevărate incursiuni în viitor, magazinele rânduite în șiruri de seducții luminoase, esplanadele ample, parcurile abil organizate, șirurile de biciclete ce se odihnesc în spațiile special amenajate… Însă cel mai mult resimți experiența diversității atunci când privești oamenii din jurul tău. Pe trotuarele înțesate, în stațiile de S-Bahn sau U-Bahn, pe terasele ce radiază de bună dispoziție, în magazinele cu vitrine strălucitoare și o abundență derutantă de produse – pretutindeni întâlnești oameni de toate rasele sau naționalitățile, ajunși aici din toate meridianele și vorbind toate limbile pământului. Nu întâmplător Berlinului i s-a atribuit supranumele de „Die (schönste) Stadt der Welt”, Orașul (cel mai frumos al) Lumii. Blonzi, bruneți, înalți sau scunzi, slabi sau mai cu greutate – înfățișarea oamenilor pe care îi descoperi în Berlin acoperă un inventar uriaș. Nu de puține ori, ți se întâmplă să te întâlnești cu extravaganța, cu insolitul: de la ținuta vestimentară, la accesoriile și artificiile de efect – tatuaje, piercing-uri, culori și accesorii stridente, coafuri în tonuri de verde aprins, portocaliu agresiv, negru rock sau bej de poveste, ochelari de soare mari sau minusculi, dread-uri slinoase sau coafuri futuriste, unghii lungi, ascuțite. Credincios rațiunii, în timp ce îmi savurez cafeaua, încerc să induc ordine în acest Babel de sunete care se surpă, fără avertisment asupra urechilor mele. Încerc să aduc o amprentă de familiar în însăși miezul lipsei de familiaritate. Limba germană este, firesc idiomul cel mai întâlnit, dar auzi întâmplător arabă, turcă, hindu, engleză, rusă, spaniolă, italiană sau mai îndepărtatele limbi ale Orientului: chineză, japoneză, coreeană… Este reconfortant să te pierzi în această mare de oameni, să te abandonezi oceanului neobosit al diversității, să devii victima voluntară a seducției pe care o exercită anonimatul, pierderea în mulțime. Deși, lucid, riști să îți faci o idee despre cât de ușor este ca, la capătul exercițiului de abandon conștient, să resimți înstrăinarea, alienarea, angoasa kierkegaardiană, inautenticitatea lui Heidegger, absurdul camusian sau orice alte astfel de stări generatoare de reflecții metafizice. Orașul fierbe, bolborosește efectiv, freamătă de oameni, este un fel de „cocktail” efervescent din care sorbi cu nesaț, o înlănțuire de hățișuri urbane în care reperele se estompează până la dispariție, în care e tot mai ușor să confunzi nordul cu sudul, estul cu vestul, acolo cu aici și aici cu acolo.

O altă dimensiune a realității berlineze este timpul. Pentru un provincial ca mine, temporalitatea, înțeleasă ca timp experimentat, trăit, resimțit, este cu totul și cu totul altfel: distanțele uriașe pe care îți propui să le acoperi, cu ajutorul mijloacelor de transport, compromit oarecum durata. Spațiile mari, întinderile ample dintre obiectivele sau atracțiile turistice pe care intenționezi să le bifezi, comprimă în mod paradoxal duratele, fură secvențele ce se scurg cu o viteză amețitoare, secvențe pe care conștiința nu mai are privilegiul de a le înregistra. Berlinul se pricepe de minune să-ți fure timpul, este hoțul perfect și face asta cu o nonșalanță și o viclenie fantastică. Datorită lui ajungi să decizi pentru scurtarea orelor de somn, îți împingi zilele și veghea până când cochetezi fatal cu epuizarea. Înfometat de locuri și lucruri pe care îți dorești cu încrâncenare să le vezi dar copleșit de numărul mare al acestora, trăiești suprema neliniște generatoare de gând filosofic. Timpul este într-adevăr o dimensiune variabilă a existenței noastre, o relativă intuiție a subiectivității, însă în Berlin, resimți asta cu o acuitate dureroasă. Timpul care părea suficient în proiectele tale își pierde acum consistența sub presiunea nenumăratelor obiective și ambiții pe care ai vrea să le treci sub eticheta de ținte îndeplinite. Duratele călătoriilor cu mijloacele de transport, superb articulate, așteptările pe peron sau la semafor, toate clipele acestea trec cu o uimitoare rapiditate, îți imprimă, fără voia ta, un ritm alert, intens, dinamic până la depresie. Împrumuți de la Berlin neodihna, te contaminezi cu agitația lui nefiresc de firească, începi să experimentezi pe nesimțite dependența de acest drog urban numit mișcare, te hrănești cu cadența frenetică de funk citadin căruia nu îi poți opune rezistență. Totul se petrece în metropola de pe Spree într-un tempo ce nu lasă loc niciunui fel de imobilism oriental – cu care erai obișnuit să mai cochetezi din vreme în vreme – niciunui fel de exercițiu contemplativ cvasi- sau pseudo-budist, niciunui răgaz sau moment de încremenire binefăcătoare și revigorantă. E pur si muove…

O experiență culinară neobișnuită în Berlin

În prima zi a sejurului nostru prin Berlin, cuprinși de senzația de foame, decidem să încercăm o experiență inedită din perspectiva mâncării. Cochetăm fără succes cu Imbiss-urile, seducțiile culinare ale străzii, rezistăm ispitelor impregnate oriental – falalfel-ul de sorginte egipteană, doner kebap-ul turcesc – sau arhicunoscutei soluții de îmblânzit pofta: celebrul curry brattwurst german. Decidem să provocăm alteritatea, încercând cu totul și cu totul altceva, dincolo de ceea ce a reușit să ne ofere până acum șirul nostru mai mult sau mai puțin generos de aventuri culinare. Pentru a ne reduce semnificativ căutările, ne aliem cu Google și în scurtă vreme reușim să ne stabilim destinația: „Nin Hao”, un restaurant chinezesc situat în Bismarckstrasse, numărul 24. Ca niște buni călători ce suntem, o luăm la pas lejer, traversăm străzi cu trafic ferm, străbatem trotuare inundate de trecători, admirăm mulțimea, studiem chipuri și comportamente. Ne oprim din când în când la semafoare, ascultând cu admirație de ordinele lui Ampelmann, celebrul brand berlinez, omulețul din semafor, cu pălăriuța lui nostimă. Trecem prin fața clădirii impresionante a Operei Germane (Deutsche Oper) și poposim apoi în fața unui local împodobit cu arhicunoscutele felinare din hârtie, pictate cu ideograme chinezești. Ezităm pentru o clipă, indeciși, surprinși parcă de un acces de luciditate neobișnuită pentru un om flămând, ne facem apoi curaj și intrăm în restaurant. Descoperim o atmosferă plăcută, de tihnită încremenire orientală, un fel de oază de calm confucianist, contrastând vizibil cu neliniștea urbană de afară. La vreo două mese, câțiva oaspeți se înfruptă din bucate, iar noi reușim cu greutate să ne ținem în frâu indiscreția. Ne așezăm la o masă și imediat își face apariția o chinezoaică cu zâmbet larg și talie subțire. Ne lasă meniul. Studiem ofertele, alunecând între curiozitate și perplexitate, ne mirăm, glumim sec sau râdem gras, și, la capătul câtora minute bune, descoperim esența vizitei noastre:  Hotpot-ul suprem care sună conform cu provocarea în a cărei căutare suntem. Mai mult, ne seduce oferta: mănânci oricât poți pentru doar 14,50 euro. Decidem să ne jucăm cartea curiozității și îndrăznelii până la capăt. Explicăm chelneriței decizia noastră, pe jumătate în germană, pe jumătate în engleză, ne înțelegem, printre priviri și zâmbete de complezență, cu o reciprocitate aproximativă. În scurtă vreme, ospătărița se întoarce cu un dispozitiv de încălzit, un fel de reșou pe care-l așează în centrul mesei, sub pri virea noastră încremenită. Contemplăm dispozitivul de încălzit și cochetăm cu aminitirea: în diminețile de pe vremuri, bunicii noștri obișnuiam să ne încălzească laptele, ceaiul sau cicoarea gustoasă. Chelnerița ne smulge din reverie pentru a ne însoți într-un spațiu al localului, într-o zonă în care, ordonate obsesivo-compulsiv, stau vase și cuve pline cu tot felul de ciudățenii crude. Suntem invitați să ne alegem ce vrem și oricât vrem din acest cosmos de vietăți și bucăți în culori și forme care de care mai bizare. Fără rezerve și fără calm chinezesc, mânați doar de o foame românească neaoșă, trecem la treabă. Urmează o navetă repetată între acest corn al abundenței orientale și masa noastră, în care purtăm pe farfurii tot ce ni se pare că arată mai ciudat și mai puțin apetisant: de la bucăți de pește, crabi burtoși, scoici timide și bucățele de burtă de vită, la ciuperci, salată, mazăre și alune prăjite. Chelnerița vine și deschide instalația de gătit din centrul mesei, pe care așază un vas cu două separeuri pline cu supă: o jumătate de supă condimentată, iute ca Jakie Chan în filmele lui de acțiune, o altă jumătate cu supă blândă, liniștită, precum Jet Li, înaintea furtunii de pumni și picioare pe care vrea s-o împartă. La scurtă vreme, fiertura începe să bolborosească. Distribuim atent conținuturile farfuriilor în cele două compartimente ale tigăii, atenți să nu irosim nimic. După câteva minute de așteptare, în care ne înarmăm cu boluri cu felurite sosuri, așezăm pe farfurii peștele neidentificat, scoicile cărnoase, guvizii timizi, racii rușinați, creveții mustăcioși, bucățile de tentacule livide, crabii dezasamblați, tăițeii obraznici, felii de toate felurile posibile și imposibile. Începe festinul: spargem cruste încăpățânate, separăm articulații, tăiem sau rupem, dislocăm și desfacem, înmuiem sau stoarcem, întindem, mai exact, tăvălim totul prin sosul de alune, ardei iuți sau usturoi impregnat cu tot felul de ierburi aromatice. Înfulecăm tot ce prindem, fără a ști în fiecare moment ceea ce înfulecăm: ignorance is bliss. Ne folosim de tot instrumentarul avut în dotare: degete, bețișoare chinezești, furculițe și linguri, cuțite tocite sau polonice zgârcite… Ne înfruptăm din acest potop abundent de ingrediente cu forme și culori bizare, prizonieri neputincioși, gurmanzi cu bunăvoie, abandonați voluntar unor gusturi și amprente olfactive neobișnuite. Devorăm fără rezerve bietele viețuitoare ale unui presupus dezastru maritim, victime ale unui tsunami captiv în farfuriile noastre. Sperăm, dar nu foarte siguri de reușită, ca după tot acest festin scăpat de sub control, noi înșine să scăpăm teferi, cu imunitatea crescută sau, dimpotrivă, cu sănătatea serios avariată de indigestie, crampe, blocaj sau orice alt fel de tulburări gastrointestinale. După cum sună un clișeu celebru: și mâine e o zi sau, poate… To be continued…

 

 

De ce citim? Ce înseamnă lectura pentru noi? (I)

9 A (specializarea Matematică-Informatică)

Pentru mine lectura este precum construirea unei case. Cu cât casa este mai mare, mai înaltă, mai spațioasă, cu atât oferă mai multe posibilități, mai multe oportunități de a descoperi lucruri interesante. Ca orice construcție, și viața unei cărți poate dura ani, secole, o veșnicie… Cât despre citit, el este pentru mine singura și cea mai eficientă armă ce poate schimba starea de lucruri din această lume. Un om educat, care citește, se documentează, este un om puternic. Evident, depinde și ceea ce citește. Ar fi de preferat scrierile clasice, dar cred că niciun fel de lectură strică. De exemplu, o carte care ar avea ca temă adolescența, ar pregăti un adolescent sau chiar un copil mai bine pentru viață decât ar reuși să facă un roman clasic. Nimeni nu ar trebui să rămână înaintea zidului care-l desparte de lectură – de obicei, acest zid poate fi internetul sau orice alte distrageri tehnologice. Lectura îți oferă posibilitatea de a te diferenția de celelalte viețuitoare prin gândire și judecată. (Ciprian Bărbuță)

Pentru mine lectura înseamnă un mozaic de trăiri și sentimente. Valurile, grijile, problemele trecerii de la copilărie la adolescență mi-au provocat o serie de emoții, printre care tristețea și singurătatea. Întâmplarea a făcut să apuc o carte în mână și să o citesc. Lectura aceasta nu a fost neapărat o vizualizare a unor litere înșiruite pe foi, a fost mai mult o regăsire, o definire a mea așezată pe niște pagini albe. Acel moment a făcut să îmi dau seama că cititul este sau, mai bine spus, poate fi o activitate prin care ne putem regăsi pe noi înșine prin intermediul personajelor, a ființelor de hârtie ce populează literatura, făcându-ne astfel să uităm de propria singurătate. (Maria Nichitean)

Pentru mine lectura este importantă deoarece prin intermediul cărților mă dezvolt intelectual și spiritual. În primul rând pot spune că citind o carte reușesc să experimenteaz stări, emoții, trăiri, sentimente înalte altărui de personaje care devin pentru mine adevărați eroi. În al doilea rând, reușeșsc să mă transpun în locuri și perioade istorice în care nu am avut șansa de a tări. O carte mă face să trăiesc o adoua viață. (Georgiana Mihalciuc)

Pentru mine, lectura nu este o simplă activitate, este un mod prin care pot să mă detașez de o lume în care visurile sunt oprite de bariera realității. Lectura îmi permite să ridic ancora și să navighez spre atingerea unor țeluri înalte: cultura, iubirea, fericirea. Cărțile sunt mai mult decât niște simple foi puse între aceleași coperți, cărțile reprezintă persoanele care le-au scris. Așa că fiecare carte citită este ca și cum ai face cunoștință cu o persoană care se poate afla la o distanță considerabilă, atât în timp, cât și în spațiu. Intensitatea sentimentelor pe care le ai în momentul lecturii arată calitatea operei dar și modul în care tu percepi gândurile celorlalți. (Giorgiana Crăciun)

Pentru mine, lectura simbolizează cunoașterea și setea de absolut, factorul primordial și calea prin care pot da frâu liber imaginației. În primul rând, setea pentru lectură vine pe parcursul aprofundării acestei arte. Familia este un mediu în care se poate sau nu dezvolta pasiunea pentru lectură, cu ajutorul exemplelor pozitive sau negative din cadrul acesteia. În al doilea rând, prin lectură mă pot transpune în pielea personajului preferat sau să dau frâu liber imaginației, prin conturarea aspectelor care alcătuiesc lumea creată de autor. (Cătălina Buruian)

De când eram foarte mică am fost îndemnată să citesc cât mai mult pe motivul că lectura îmi dezvoltă psihicul, imaginația, gândirea. Și chiar așa este… Trebuie să recunosc că la început preferam să fac orice altceva decât să citesc, însă odată ce am intrat în lumea lecturii am descoperit alte persepctive asupra vieții. Câteodată eram privită ciudat pentru că afirmam că citesc din plăcere și când îmi exprimam concepțiile destul de diferite față de ale celorlalți. Inițial, am crezut că nu este bine ceea ce fac, că trebuie să fiu ca toată lumea, dar mai târziu am realizat că lectura este arma potrivită împotriva manipulării. Știu că numai citind și studiind voi ajunge cine vreau în viață, adică un om valoros, iar acest lucru mă determină să citesc cât mai multe cărți și să învăț, pe cât posibil, câte ceva din fiecare carte citită. (Simona Moțoc)

Pentru mine, lectura este importantă deoarece îmi dezvoltă imaginația și creativitatea. Îmi place să citesc deoarece știu că astfel îmi dezvolt limbajul iar detaliile din texte mă ajută să fiu mai atentă la gesturile și mimica celor din jur. Complexitatea cărților îmi antrenează creierul și mă ajută să văd lumea cu alți ochi. În afară de toate acestea, lectura mă ajută să mă relaxez. Când sunt supărată sau mă simt rău, cărțile mă ajută să mă teleportez în altă lume: propria mea imaginație cu indicațiile din partea autorilor. (Andreea Isabela Haiura)

Citind, descoperi în lecturile tale modele bune sau rele, modele de la care poți învăța și modele pe care nu ar trebui să le urmezi niciodată. Citind, te dezvolți personal, împrumuți câte puțin din felul de a fi al fiecărui personaj, construindu-ți, cu timpul, propriul stil de a trăi. (Cristina Ichim)

Prin lectură, îmi creez un punct de vedere despre viață, îmi îmbogățesc cunoștințele, devin o persoană optimistă, cu o imaginație bogată. (Andrei Onică)

Lectura – cea mai importantă etapă în formarea unui om. Încă din copilărie, lectura transformă creierul uman, îl îmbogățește. Citind, dai viață unor personaje, creezi o lume fantastică... (Vlad Leahu)

A citi înseamnă a învăța, a evada din lumea cotidiană și a călători într-o lume în care totul este posibil și nimic nu are limite. (Alina Nicolaescu)

Lectura înseamnă mai mult decât citirea unor rânduri scrise negru pe alb, ea este cunoașterea propriei persoane și dezvoltarea imaginației, influențându-ne modul în care gândim și interacționăm cu ceilalți. (Robert Haidău)

Citind, îmi dezvolt vocabularul și reușesc să mă exprim mai ușor și mai elegant. Gândesc mai inteligent, ofer gândirii mele un orizont mai larg, îmi înțeleg mai bine trăirile și sentimentele. (Melisa Isopescul)

Lectura – un mijloc foarte plăcut de detașare de la viața de zi cu zi și de la toate problemele ce o încearcă. Când citesc, simt că mă afund într-o lume în care totul este posibil. Mă aștept ca autorul să mă poarte într-o călătorie prin propriile sale gânduri, trăiri, opinii și emoții legate de diferitele aspecte ale vieții. (Andrei Cusiac)

Lectura este soluția perfectă, salvatoare atunci când bateria telefonului s-a descărcat, când survine o pană de curent, butonul de „silent” care ne salvează de tehnologia atotputernică. (Beniamin Gafencu)

Lectura reprezintă cel mai efieicnt mod de a-ți lărgi spectrul cunoașterii. Analizând ceea ce citești, poți să cunoști noi moduri de abordare a unor situații sau să deduci principiile la care se raportează oamenii în viața de zi cu zi. Cărțile sunt adevărate izvoare de înțelepciune… (Bogdan-Andrei Lungu)

Fiind un pasionat de istorie, pentru mine lectura înseamnă în primul rând un mijloc de informare și/sau relaxare. Deși internetul este, aparent, o sursă mai rapidă și mai abundentă de date, ceea ce este scris pe hârtie este sfânt. (Tudor-Ioan Prelipcean)

Citind, îmi dezvolt gândirea și spiritul de observație. O carte bună este aceea care te invită să pătrunzi într-un nou univers. (Diana Ștefania Aga)

Prin lectură, încerci să interacționezi cu lucrurile pe care nu le poți privi sau atinge, te delectezi sau te relaxezi. Lectura îți lărgește orizontul cunoașterii și al înțelegerii, cu ajutorul ei pătrunzi într-un univers imaginar. (Tiberiu Bădiliță)

Lectura este acel moment  în care mă regăsesc, ceea ce citesc îmi trece prin fața ochilor apoi prin minte. lectura poate fi o detașare de normal și de cotidian. (Lidia Păun)

Când citești, ești transportat într-o lume a imaginației, a acțiunii, a iubirii, a fantasticului. Când citesc, am senzația mirifică, simt că toate problemele din lumea reală dispar, eu însumi devin un personaj. (Iulia-Bianca Sascău)

Am experimentat abandonul în lectură suficient de mult încât să renunț la alte pseudo-plăceri. Am constatat cu surprindere că lectura mi-a ucis oarecum capacitatea de a visa. Parcă nu îmi mai doream să mă îndrăgostesc, nu mă mai imaginam în Evul Mediu, consideram că propriile gânduri sunt suficiente pentru a înțelege lumea și viața. M-am înșelat amarnic… (Alexandu Negru)

9 H (specializarea Filologie)

Lectura înseamnă a-ți întinde aripile și a zbura cu ajutorul unor fluturi de hârtie și cerneală. A zbura deasupra tărâmurilor neumblate ale minților altora. Deasupra tărâmurilor literare create de alții sau chiar de noi înșine se zboară cu diferite tipuri de aripi. În primul rând, sunt aripile cuvintelor. În al doilea rând, sunt aripile înțelesului, sensului și semnificațiilor pe care autorul le-a ascuns în cuvinte. Apoi, avem aripile simbolurilor, ale moralei profunde cuprinse în textele pe care le citim. Ultimele aripi sunt însăși indefinibilul suflet care absoarbe în el ca un fel de sugativă tot ce se poate absorbi și varsă uneori acestea în creație. Cititul este o călătorie miraculoasă. (Clara Jolobai)

Lectura este precum un izvor nesecat ce așteaptă să potolească setea celui curios, a celui frământat de multitudinea de întrebări fără răspuns. Cititul este o punte între lumea reală, invadată de tehnologie și indiferență, și tărâmul necunoscut unde poți aspira către cunoștință, dorința de a vedea dincolo de bariere, dincolo de ceea ce ni se oferă pe tavă în fiecare zi. (Tabita-Grațiela Juravle)

Lectura înseamnă să-ți lărgești orizonturile imaginației, ea este un portal pentru eliberarea minții. (Valentin Mateiciuc)

Lectura reprezintă o portiță de scăpare din lumea cotidiană. În cărți, totul este posibil, totul are un început și orice pagină ascunde în ea speranțe și visuri. Lectura este un joc, o dependență, un factor important al evoluției în viață sau chiar viața însăși. În fiecare rând, în fiecare pagină găsim un medicament, un leac, un balsam pentru suflet. Chiar dacă citim printre rânduri, putem aduna povești de viață, experiențe, tot ceea ce noi nu am avut posibilitatea de a îndeplini sau trăi. A citi înseamnă să devii mai puternic sufletește și mental. (Emanuela Maresciuc)

Lectura este un mod de a mă regăsi pe mine însumi, de a mă liniști. Viața cotidiană este adesea plină de descurajări și deziluzii, de aceea cititul este un refugiu pentru mine. Cărțile sunt de multe ori mai bune decât prietenii, pentru că îți oferă răspunsuri de care ai nevoie, pentru că sunt înțelegătoare. Iar de câte ori nu ai înțeles ceva, o carte te așteaptă cu răbdare să o întrebi din nou, să revii. De multe ori, când sunt tulburată, iau o carte și îmi caut liniștea. (Naomi Tărnăuceanu)

Lectura – modul cel mai elegant, fascinant și nebunesc de a trăi o lume ideală, o lume în care întotodeauna există un final fericit. În momentele din viață când totul pare un joc greu de câștigat, te poți încuraja prin a citi realizările altora, te consolezi prin realizările întâlnite în paginile citite, te regăsești în personaje, te inspiri, îți creezi propriile viziuni asupra cunoașterii, începi să ai aspirații, visezi la finaluri fericite. Lectura te face să te simți unic, perfect, îți induce o stare de transă, de extaz, îți dăruiește curajul de a continua, de a lupta pentru a ieși din păienjenișul și confuziile lumii reale. (Bianca Răileanu)

Lectura este șansa de a mă desprinde măcar pentru o vreme de realitate și de a intra într-o lume a mea, este felul în care am găsit de fiecare dată răspunsuri la întrebările pe care mi le-am adresat. (Emilia Bodnar)

Lectura nu este un mod de a-mi umple timpul, ci un mod de viață, totodată un mod de a retrăi ceea ce autorii au așternut cu atât tact și atât de multă dragoste pe o foaie, o foaie care a devenit un balsam pentru sufletul cititorilor. În întunericul societății actuale, într-o lume în care tehnologia poate să ne manipuleze, eu prefer să aleg cunoașterea prin lectură și studiu. (Claudia Mandiuc)

Când viața familială nu este una foarte liniștită, când tehnologia nu te atrage atât de mult, poți găsi scăparea, poarta de ieșire sau momentul de liniște în citirea cuvintelor frumos scrise cu cerneală neagră pe foile albe. Cititul este o scăpare din lumea reală, acea lume meres stresată și aglomerată care încetează să existe atunci când ții o carte în mână. (Cătălina Boghean)

Lectura înseamnă magie deoarece o persoană (autorul) își transpune sentimentele, trăirile și învățăturile pe o foaie de hârtie, devenind astfel un exemplu sau chiar un erou pentru alte persoane (cititorii). Cel care a reușit să scrie o carte valoroasă nu moare, rămâne mereu viu în interiorul cărții scrise, cu condiția ca noi, cititorii, să-l căutăm cu atenție și respect. (Florin Șerban)

Lectura înseamnă o călătorie aparte, o evadare din banala realitate a societății, din mult prea practicata rutină și pătrunderea într-un Univers în care proiectarea dorințelor și a nevoilor tale este posibilă și, mai mult decât posibilă, este încurajată și susținută. Prin lectură dobândești puterea de a aduce un personaj în realitatea plictisitoare a zilelor noastre. (Ionela Ilaș)

Pentru mine cititul unei cărți este precum vizionarea unui film în care tu, cititorul, ești regizorul: poți înțelege mai ușor acțiunea dar și gândurile unui personaj. Când citesc o carte încerc să-mi imaginez precum un regizor filmul cărții, aleg actorii și modul în care arată decorul. (Ana Andrișan)

Când citesc, simt că mă detașez de lumea reală și pătrund într-o lume imaginară, experimentez fiecare sentiment, fiecare emoție a personajelor, traversez fiecare eveniment sau întâmplare la care participă personajul, trăiesc o nouă viață. (Liana Colban)

Lectura este un mod de scăpare, de eschivă a spiritului, un mod prin care mintea proiectează ceea ce ochii văd. Mă regăsesc de multe ori cu mândrie în creațiile unor autori, ca și cum aș avea onoarea de a fi reflexia gândurilor unor veterani ai intelectualității. (Florentina Grigoraș)

Lectura reprezintă un important factor în viața fiecărui om. Ea are puterea de a te face să zâmbești, să râzi, să plângi, fiind total absorbit de ceea ce se întâmplă. În plus, ea îți dezvoltă vocabularul, fiind o purtătoare a înțelepciunii și a cunoașterii, ceea ce repreintă diversitatea și diferențierea. Cartea îți luminează gândirea, transformându-te într-o persoană greu de manipulat și care are mereu o opinie și o idee proprie. (Elena Buliga)

Prin lectură intri într-o lume/Plină doar de fapte bune./Îți creezi propria poveste,/Intelectual tu vei crește.//Importanța lecturii pentru mine/este de parcă aș lua vitamine/îmi oferă un cămin/unde simt că aparțin. (Andreea Leizeriuc)

Lectura este un buchet de cunoștințe, de lucruri necunoscute care se arată, de idei nemaintâlnite, o peșteră întunecată din care răzbate lumina, o poveste nemuritoare, o hrană a gândirii… (Emilia Ilioi)

Lectura este un lucru extraordinar. Este minunat să citești o carte, însă nu orice fel de carte, ci una care ți se potrivește, care este compatibilă cu tine, cu personalitatea ta. Citind, îți activezi creierul, îl pui în funcțiune, îți imaginezi ceea ce citești, te transpui în scenariul cărții, simți că faci parte din acțiune. Cartea este o întreagă lume, diferită pentru fiecare cititor, o lume ce ne permite să regizăm scenariul în funcție de propriile aspirații și de propria viziune. Lectura te schimbă ca persoană, îți afectează comportamentul. (Dariana Evuleț)

Pentru mine, lectura este un loc special, o lume în care mă ascund, mă refugiez, încercând să scap de întâmplările neplăcute, de sentimentele negative, de tristețe sau inutilitate, un loc în care mă hrănesc cu pace, liniște sufletească, mă pierd în gânduri, cuvinte, imagini, un loc în care tot ce pare imposibil în realitate, devine posibil. (Denisa Motrescu)

Lectura ne pune mintea în mișcare. Literatura este o experineță pentru că a citi nu reprezintă doar un act care degajă semnificații, ci constituie o mișcare de descoperire. Lectura ar trebui să fie percepută drept una dintre cele mai plăcute îndeletniciri umane. Lectura îl formează pe adolescent așa cum nimic alceva nu îl poate forma. Omul care citește cunoaște și totodată are curajul de a-și exprima opinia. (Livia Breabăn)

Personal, consider că lectura nu reprezintă doar expresiile-eclișeu „dezvoltă vocabularul” sau „îmbogățește imaginația”. Lectura este un prilej de a ne dezvolta caracterul, de a ne consolida propriile opinii, propriile concepții privind diverse teme. Prin lectură, în mintea noastră se poartă dezbateri, ne întrebăm ce este adecvat și ce nu este, ne adresăm întrebarea „de ce așa și nu altfel?” Lectura, prin frumusețea ei, ne face să fim morali, să luăm decizii mai înțelepte, să ne dezvoltăm simțul creativ. Lectura ne dezvoltă și simțul civic, făcându-ne să ne gândim și la binele celorlalți, la binele societății, nu doar la binele nostru personal. Lectura poate fi, de asemenea, un refugiu al celor care, să spunem că nu sunt pe deplin mulțumiți de lume, de viață, de societate. Lectura este o metaforă… (Andreea Grigorean)

Pentru mine, lectura este un mijloc de eliberare a persoanei din fața problemelor. Lectura te învață să fii mai uman, să fii diferit, să îți formezi păreri, gânduri, vise. Citind, înveți să meditezi asupra scopurilor, înveți să visezi și să îți dorești ca aceste vise să se împlinească. Descoperi lumea dar și pe tine însuți. (Maria Carmen Bodnari)

Lectura… un mod de a-ți petrece timpul liber, învățând să te exprimi mai bine și având posibilitatea de a-ți crea un nou mod de viață. (Răzvan Pamfiloiu)

Când citesc, îmi imaginez fiecare pas al personajelor, fiecare gest. Lectura este o artă vizuală. Te face să te simți diferit, extraordinar. (Ionela Chira)

Logopolis – Mahalaua Cuvintelor

Textul care urmează nu este altceva decât un exercițiu al imaginației, oricât de riscant și în aparență pătruns de un suflu sumbru… Ofer cititorului șansa de a stabili eventualele asemănări cu universul în care trăim.

Odată cu declinul zilei, în Eicon [1] s-a instaurat, atotputernică, supremația imaginilor. Camuflați în arșița amiezii, partizanii reprezentării au abolit în taină, printr-un decret neoficial, gramatica. Rigorile sintaxei nu mai funcționează, fiind înlocuite cu un fel de anomie [2] lexicală ce derutează în aceeași măsură în care provoacă și atrage irezistibil. Peste tot, de la metropolele consacrate ale gândirii până la insignifiantele așezări de provincie mentală, sunt înălțate eșafoduri, sunt improvizate ruguri pe care se mistuie cu zgomot adepții semanticii. Spre Cerul mut sunt aruncate incantații zadarnice, plânsete și convulsii sfâșietoare, în timp ce din trupurile robuste ale cuvintelor nu mai rămân decât mormane de cenușă încinsă. Cuprinse de văpăile neglijenței, ale ignoranței și uitării, cuvintele șcrâșnesc agonic imprecații sau șoptesc rugăciuni, nădăjduind astfel să ajungă în paradisul vorbelor. Despre Morfologia, raiul vorbelor, se spune că este locul privilegiat al renașterii, al transfigurării sau metempsihozei lingvistice. Nimeni nu știe dacă acest spațiu celest există cu adevărat sau este doar un mit consolator, o promisiune falsă menită a îndulci momentul cumplit al declinului.

Și totuși în ciuda acestui dispreț colectiv venit din partea icoanelor false, a zeilor păgâni ai imaginii, cuvintele persistă în încăpățânarea lor disperată de a lupta, de a se împotrivi tiraniei reprezentărilor, îmbrăcând haina riscantă a rezistenței. În miezul evului deja agitat, se instituie un fel de gherilă idealistă a morfemelor întreținută cu încrâncenare în pofida oricărui pericol sau a oricărei promisiuni incerte a victoriei. Retrase dincolo de marginile Eiconului, orașul înrobit de aparențe, dincolo de tirania portretelor și peisajelor, cuvintele și-au stabilit propriul areal imagefree [3], un fel de exil într-o periferie căreia i s-a atribuit o denumire potrivită: Logopolis – mahalaua cuvintelor. S-au blocat drumuri, au fost înălțate baricade din semne de punctuație, din exclamări tăioase și prea multe semne de întrebare, din grămezi de cratime cu vârfuri înțepătoare și virgule-seceri otrăvite. Mahalaua cuvintelor – periferia care amenință centrul, Realul devenit adversar de rigueur al Iluziei – este acum o „no-go area” [4] în care imaginile nu îndrăznesc să pătrundă, temându-se pentru propria existență. Nu de puține ori vehiculele Verbumguard-ului – Poliția Vorbei – s-au retras cu scrâșnet puternic de anvelope, demarând în trombă pentru a se pune la adăpost de proiectilele-litere incandescente, pentru a scăpa din calea majusculelor-fumigene sau a cocteilurilor Logotov încinse. Unii spun că în răstimpuri se aud chiar focuri de armă, rafale de semne de punctuație ce ricoșează din tabla încinsă, mușcă din asfalt sau din însăși miezul robust al imaginilor. Alții spun că au fost aduse tunuri cu apă și arme cu gaz lacrimogen pentru a dilua până la dispariție puterea de rezistență a cuvintelor. Nimeni nu pare să știe adevărul… În tot acest timp, în galeriile ascunse ale suburbiei, cuvintele confecționează arme artizanale, se antrenează pe ascuns, asociindu-se în frății de enunțuri și fraze, imaginând pretexte războinice și contexte victorioase. Nu de puține ori, agenția de știri EiconPress își face simțită prezența în orașele controlate de imagini. Sunt proiectate pe panouri imense chipurile urâțite intenționat ale Cuvintelor-huligani ce se dezlănțuie fără măsură asupra oricărui petic de hârtie albă, se încaieră pentru orice „no-word’s-land” [5] neocupat. Vidate de conținut lexical, imaginile dezvăluie fără avertisment polemici sângeroase, confruntări violente între imagini și cuvinte, rânduri sfâșiate, propoziții și fraze întregi rănite. Finalul unui astfel de pachet de „știri” este însoțit de îndemnul sobru adresat populației de a nu părăsi centrul Eiconului sau, în cazuri extreme, de a evita cartierele mărginașe aflate sub controlul cuvintelor – dușmanii ilegitimi ai ordinii de drept.

În tot acest timp, în Logopolis, adunate în jurul câte unui vehicul aprins, umăr lângă umăr, Cuvintele-metaforă țin prelegeri pacifiste despre un Dincolo pașnic și limpede, despre Lucrul-în-Sine ascuns deopotrivă în cuvinte și imagini, despre un timp al concilierii și concordiei. În răstimpuri, Cuvintele-fiară, cu simț pragmatic și mușchi viguroși crescuți în palestre de bodybuilding mental, mult prea îndrăgostite de aici și acum, izbucnesc în rafale: „Beție, vrăjeală, iluzie și  manipulare! Voi, metaforele, aveți figuri de stil în sânge, sunteți precum Imaginile, aruncați o plasă deasupra lumii, orbind-o. Narcotizate de frumusețea formei, nu mai vedeți substanța, fondul, nu mai cuprindeți Adevărul!”. Seduse de orgoliul înțelesului propriu, de univoc și claritate, agitând în aer tăișul semnelor de exclamare, Cuvintele-fiară declamă: „Nu mai vrem echivocații și amfibolii [6], destul cu polisemantismul! Stilul e o minciună, un meșteșugul viclean, un artificiu perfid! Vrem pâine fără circ! Moarte imaginii!” În astfel de momente, când spiritele se încing iar tensiunea tinde să se transforme în conflict deschis, metaforele se retrag precipitat, se ascund în clandestinitatea notelor de subsol, se camuflează în spatele disimulării și derizoriului. Cuvintele-cheie caută cu disperare ieșiri din criză, soluții miraculoase, acorduri și convenții bilaterale. Dar nimeni nu pare să fie dispus să le asculte. Nu lipsesc din Logopolis, ascunse printre verbele cu bune intenții, Cuvintele-gangsteri, tâlharii tineri lipsiți de scrupule, profitorii oricărui regim incert, dispuși oricând la un jaf de idei sau o crimă a gândirii, niciodată onești dar întotdeauna dornici să experimenteze statutul ingrat al rebeliunii și delincvenței juvenile. La antipod, cei în măsură să dețină puterea, Cuvintele-cu-gulere albe, academicieni politicoși și afabili, par să fi cedat voluntar controlul, abdicând de la exigențele raționalității. Au diminuat astfel semnificativ orice speranță a reabilitării. În jungla verbală din Logopolis există o regulă unică, dezolant de simplă: cei singuri, izolați, mor sau dispar fără urmă! Salvarea pare să stea acum mai mult decât oricând în puterea tribului, în forța haitei care-ți protejează spatele, în spiritul de gregaritate verbală. Vremurile de criză a cuvântului impun o dureroasă evidență: izbăvirea rezidă în forța enunțului, în complicitatea frazei, în agregatul lingvistic. Solitarii, lupii singuratici cu pretenții de vigilantes [7] devin o pradă sigură pentru neîndurătorii Lexicocenzori, Vânătorii-de-cuvinte. Se zvonește chiar – pentru că totul în astfel de vremuri nu este altceva decât zvon și manipulare – că unele cuvinte au îmbrăcat haina martirajului, pierzându-și viața, fiind șterse din memoria colectivă. Altor cuvinte, mai rău, le-a fost jertfită libertatea, fiind târâte de către imagini în temnițe sordide sau îngropate de vii în cine știe ce dicționare și antologii, unde așteaptă la nesfârșit sentințe ale Tribunalului Imaginii. Populate în mod obișnuit cu leșurile uscate ale arhaismelor, cimitirele au început să ascundă în ele trupurile tinere ale neologismelor încă pline de idealuri, de vise și proiecte nerealizate. Cuprinse de frenezia frustrării, înfuriate din cauza morții premature a cuvintelor, unele neologisme s-au înhăitat imprudent în găști, alături de verbe cu experiența cruzimii, și au vandalizat discursuri și intervenții, s-au dezlănțuit pe străzi în dansuri frenetice precum bacantele lui Dionysos. Divide et impera!…[8] pare să fie dictonul momentului proiectat în imagini, precum o auroră a declinului, deasupra suburbiilor dominate de cuvinte. Semnul eficacității unei astfel de metode nu întârzie să apară: sinonimele se uită cu neîncredere la antonime, acuzându-le de impulsivitate și caracter războinic, antonimele reproșează sinonimelor practica unui joc murdar, acela al devierii nesincere și meschine de la înțelesul primar. Omonimelor li se reproșează că strecoară boala ipocriziei în corpul încă sănătos al enunțurilor, paronimele sunt lovite cu pietre pentru că și-au pierdut identitatea fără posibilitatea unei eventuale recuperări. Sunt tot mai multe denunțuri cu care Verbumguard-ul – Poliția Vorbei – a încetat demult să-și mai ocupe agenda. Facțiunea Denotației face victime semnificative în rândurile celor lipsiți de arme și neputincioși din Liga Conotației. Un bellum omnium contra omnes, un război al tuturor împotriva tuturor, al cuvintelor cu imaginile și al cuvintelor contra altor cuvinte…

Cad zorii peste Logopolis – mahalaua cuvintelor… Zeița Aurora deschide cărări pentru Soare, aruncând peste universul acesta frământat speranța întoarcerii la normalitate. Hăituită, obosită de încleștare, Armata Cuvintelor s-a ascuns pentru o vreme în subteranele gândului, în timp ce, pe străzi, Copoii-Imagini își continuă nestingheriți vânătoarea…

[1] Eiconimagine, fotografie.

[2] anomie – absența normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societății; dezordine, dezorganizare; haos (https://dexonline.ro/definitie/anomie).

[3] din limba engleză, liber de imagini.

[4] din limba engleză, no-gonu trece, inscripție de limitare a accesului; no-go area sau no-go zone este o zonă cunoscută pentru violență și criminalitate, care-i face pe oameni să o evite datorită pericolului iminent.

[5] Licență lingvistică, în limba engleză, însemnând „țară-fără-cuvinte”.

[6] Echivocația și amfiboliaerori sau sofisme de limbaj; ambiguități lingvistice (https://dexonline.ro/definitie/amfibolie).

[7] Vigilantes – persoană care decide să realizeze de unul singur acte de justiție, considerând autoritățile incapabile să gestioneze fenomenul criminalității.

[8] Dezbină și stăpânește!, deviză a oricărui tiran cinic, a cărei formulare este atribuită lui Machiavelli (Aeterna Latinitas. Mică Enciclopedie a Gândirii Europene în Expresie Latină, autori: Eugen și Lucia-Gabriela Munteanu, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2003, p.106).

Mostre noi de logică zurlie…

În naivitatea sau neștiința noastră, provocăm uneori povești interesante, scenarii care par desprinse din desene animate celebre, gen „Madagascar”, „Open Season”, „Poos in Boots” ș.a. Dincolo de sfidarea rigorilor logicii formale, astfel de „argumente” au farmecul, candoarea lor cu totul și cu totul specială.

De pildă, descoperim că…

… până și carnivorelor le este dificil să păstreze discreția atunci când se hrănesc, ele fac zgomot, se agită gălăgios pentru ca întregul lanț trofic să știe cine este șeful, cine stăpânește regnul animalier: „Întrucât unele păsări sunt animale care fac gălăgie iar toate animalele carnivore sunt animale care fac gălăgie, rezultă că unele animale sunt păsări.”

… oricâte dorințe de schimbare ar avea țânțarii și oricât de mult am iubi noi Omega 3, țânțarii nu pot deveni pești iar dacă ar fi posibil, mă îndoiesc că am fi dispuși să-i înghesuim pe toți într-un vas roman și să-i gătim la cuptor pentru a ne bucura de binefacerile acizilor grași esențiali: „Dacă niciun pește nu este insectă și toți țânțarii sunt insecte, rezultă că niciun țânțar nu este pește.”

… mediul înconjurător este populat adesea de ființe cu fițe, dar oare ce te faci dacă un pește decide să nască pui vii pe care să-i hrănească cu lapte?… „Toate mamiferele sunt ființe dar nu toate mamiferele sunt pești iar unii pești sunt mamifere.”

… nu poți să nu iubești viețuitoarele simpatice, drăgălășenia lor feroce, chiar dacă ești oricând candidatul (sau ingredientul) ideal pentru a deveni parte din meniul lor abundent: „Dacă toate păsările sunt viețuitoare simpatice și toate viețuitoarele simpatice sunt animale carnivore, atunci rezultă că unele animale carnivore sunt păsări.”

… eterna adversitate dintre felina domestică și cel mai bun prieten al omului e întipărită pentru totdeauna nu numai în ADN-ul viețuitoarelor împricinate, ci și în legile raționării omenești: „Dacă nicio pisică nu este câine și toți Labradorii sunt câini, rezultă că nicio pisică nu este Labrador.”

… ar fi oportună înființarea unui nou regn: regnul gramatical, altfel berzele tind să-și schimbe înfățișarea sau chiar personalitatea, și devin nimic altceva decât „barze”: „Dacă toate barzele (?) sunt păsări și unele animale carnivore sunt barze (?), atunci unele animale carnivore sunt păsări.”

… supremul Tată Freud nu a murit, inconștientul este încă hit. Altfel este mai greu să îți explici faptul că argumentele exprimate conștient nu sunt altceva decât traduceri manifeste fie ale unei oarecare insatisfacții sau frustrări, fie ale unei superiorități sau aroganțe nedisimulate: „Dacă toate fetele sunt frumoase în felul lor și toate persoanele frumoase în felul lor sunt binevăzute, rezultă că unele fete sunt binevăzute.”

Revin în curând… Plec la studiourile Pixar poate prind vreun contract…

„Logică zurlie” pentru un debut tonic de săptămână…

Dacă tot debutează, peste câteva ore, o nouă săptămână și e cazul să ne tonifiem măcar puțin spiritul, să ne binedispunem, îți propun, dragul meu cititor, câteva mostre dintr-o serie pe care aleg să o numesc: „Are logică, da-i zurlie…”

(1). „Dacă toți tinerii citesc cărți și nici unui tânăr nu îi place să citească cărți, putem concluziona că nici un tânăr nu citește.”

(2). „Dacă toate găinile sunt păsări și unele animale carnivore sunt găini, atunci unele animale carnivore sunt păsări.”

(3). „Nicio persoană sufletistă care plânge nu este fericită. Toți plâng dacă sunt persoane sufletiste (?)”

(4). „Niciun câine nu este om iar toți oameni vorbesc. Nici un câine nu vorbește.”

(5). „Unele păsări pot zbura dar unele păsări nu pot zbura pentru că sunt prea grele.”

(6). „Avioanele sunt mașini zburătoare. Toate mașinile zburătoare sunt avioane. Pentru că unele avioane zburătoare au aripi.”

(7). „Omul este o ființă umană care nu zboară pentru că omul este o ființă umană fără aripi și nu zboară.”

(8). „Niciun animal nu poate vorbi dar unele sunt foarte istețe deci unele animale nu sunt istețe.”

Oare mai poate spune cineva că nu avem nevoie de logică în liceu?

Scrisoarea unui pionier anacronic către „copilul tehnologic” (II)

Îți scriu din nou, de dincolo de veac, din epoca de aur a derutei, eu, prizonierul anonim trezit din somnul conștiinței, orbul ce începe să întrezărească în mod miraculos și inexplicabil miezul arid al timpului absurd. Nu știu dacă vei răspunde vreodată neliniștilor mele sau dacă, în balansul tău frenetic, te vei opri vreodată să guști din gândurile pe care le aștern naiv în calea ta. Nici măcar nu știu dacă e rău sau bine să-ți scriu, dacă e potrivit, legitim, adecvat sau poate, mai curând, sunt suferindul neconsolat al unei cronice inadecvări. Și totuși mă trezesc că-ți scriu ție, copil al unui viitor pe care prezentul în care trăiesc nu l-a născut încă. Ziua se prăbușește, răpusă de întuneric, iar eu mă închid între pereții unei odăi de târg cu pretenții urbane, apuc dintr-un sertar stiloul și-ți scriu. Mă întrebi de ce fac asta? Poate pentru că, egoist fiind, văd în aceste mărturisiri propria-mi izbăvire, eschiva iluzorie din fața prezentului potrivnic, paradoxala fugă spre-un viitor fabulos. De altfel, recunosc, mi-e tot mai greu să întrevăd unde mă poartă pașii și, ce-i mai rău, nu știu încotro se îndreaptă întreaga lume ce mă înconjoară. Întâlnesc resturile omenești ale unei galaxii descompuse, un arhipelag social și moral răvășit de-un tsunami ideologic, un univers concentraționar subjugat de goana măruntă după cele necesare traiului zilnic, fără perspective, fără compas, fără azimutul atât de râvnit al speranței. Caut în jurul meu și nu văd deloc eroi de sacrificiu, văd mai degrabă bieți supraviețuitori înrobiți de formula fatală „se poate și mai rău”! Scrutez lumea din jur și nu descopăr disidenți dispuși să îmbrace haina martirajului, dimpotrivă, constat victimele resemnate ale unui univers în agonie! Sunt doar un copil naiv, infirm în fața realității, un pui de om ce stă împotriva contaminării cu „adultită”, un idealist ce-și rostește povestea, preferând prezentului, evadarea în viitor. Așa că te invit, dacă nu-ți cer prea mult iar tihna nu ți-e complet străină, să șezi pentru o clipă și să asculți ce vreau să-ți povestesc în cele ce urmează.

Deși ne separă câțiva ani buni și tot atâția ani nebuni, ne asemănăm în multe privințe. De pildă, amândoi suntem copiii confuziei, adesea frământați de îndoieli, preocupați de perspectiva incertă a propriului viitor, chinuiți până la obsesie de ceea ce urmează să facem, de ceea ce urmează să devenim. Eu – încorsetat fără voie într-o muțenie cognitivă, deposedat de stimuli esențiali, atât de necesari pentru a-mi dezvolta personalitatea, pentru a-mi fructifica potențialul. Tu – iradiat cu informații, copleșit de date, biți și megabiți, supraexpus perpetuu la stimuli de o diversitate deconcertantă. Părem concretizare a două extreme ce-și dau întâlnire în însăși efectele lor la fel de periculoase: privarea de orice stimul menit a activa gândirea față în față cu abundența copleșitoare a informațiilor mediate tehnologic.

Deși știu încă prea puține despre timpul tău, sunt totuși dispus să ascult, să învăț, să înțeleg. Pot să îți spun că eu mă descopăr, ca orice copil, însetat până la dependență de imaginile mișcătoare ale micului ecran. Sunt pur și simplu subjugat de breviarul fascinant al reprezentărilor, sunetelor, sedus de caleidoscopul divers al cadrelor de acțiune și reacțiune, de dramă și comedie, teatru și film. Imaginea mă fascinează, mă încântă, mă atrage irezistibil, în aceeași măsură în care cuvântul mă provoacă, mă dislocă din mine însumi, mă somează să gândesc, să problematizez, să-mi adresez întrebări și să caut cu înfrigurare răspunsuri. Din păcate sau, poate, din fericire mesajul televizat este viciat, sărăcit, intoxicat ideologic. Mai mult, textul vizual vine către mine prin intermediul unui televizor alb-negru, marca „Opera”, un dinozaur tehnologic, bătrân și neînțeles precum însăși preistoria. Și totuși între mine și această cutie lăcuită ce imită lemnul de nuc, plină cu piese și cabluri colorate, cu lămpi capricioase ce hotărăsc să-și dea duhul când ți-e lumea mai dragă, s-a înfiripat o prietenie cel puțin bizară. Cum? În momentele în care televizorul hotărăște să intre subit în moarte clinică, refuzând orice comenzi, oricât de ferme, devin salvatorul de serviciu. Somat de doi bunici vizibil iritați de muțenia cutiei cu vorbe, împachetez precipitat unealta într-o pătură înflorată, o depun într-un cărucior și plec în pelerinaj. Tovărășia aceasta dintre om și mecanism baleiază[1] între hazard și dramă: când se pierde semnalul, decid, imprudent, să folosesc câte o furculiță în locul rezervat cablului de antenă. Surprinzător, izvorăsc chiar și imagini prin intermediul acestui receptor improvizat. Îmi verific virtuțile de salvator atunci când, în debutul unei furtuni intempestive, smulg din priză cablul de alimentare al dispozitivului, ferindu-l de un potențial șoc electric datorat fulgerelor ce brăzdează sfidător cerul, cu intenția nedeclarată dar criminală de a-i prăji viscerele. Am ajuns chiar, precum un chirurg experimentat, să cunosc laturile ascunse ale bietei unelte tehnologice, știu unde se află transformatorul de linie – inima ei electrică, lămpile din sticlă fragilă ce se animă în culoarea portocalei atunci când este pusă în funcțiune, „regina lămpilor”, lampa de imagine PL 500, condensatoarele cu forme de țigări, atent ordonate sub marginea capacului din carton ignifug. Vizitele cu televizorul la atelierul de reparat au devenit la fel de sigure ca răsăritul Soarelui, ca venirea Paștelui sau a Crăciunului. Bucuriile diferă doar… Iar atunci când, la capătul unui travaliu urban, ajung la atelier, mă străduiesc să fiu atent la orice gest al „medicului” ce-l operează. Deși de multe ori nu văd altceva decât încercările disperate ale unui doctor legist ce constată cu dezarmare, pe de-o parte, decesul unui bătrân, pe de altă parte, refuză să-l lase să moară, resuscitându-l în mod repetat. Îmbrăcat într-un halat de culoare obosită, cu creionul de verificare a tensiunii ivit din buzunarul de la piept, domnul C. devine pentru mine Reparatorul Suprem, un fel de Ironman pensionat, locuitor al cimitirului de televizoare, încadrat perfect în atmosfera ce iradiază fludor[2], praf și circuite arse. Mă așez cuminte într-un colț, precum un copoi răbdător și, cu ochi iscoditori, studiez fiecare gest, fiecare manevră de resuscitare. Observ discret sau ostenativ fiecare schimbare ce se produce după intervențiile repetate ale meșterului, asist la înjurături scăpate printre dinți îngălbeniți de tutun, la tatonări, încercări și ratări, excluderi de cauze, descrieri de simptome… Din când în când, privesc pe furiș în oglinda plasată strategic în fața ecranului defunct: un negru cosmic, absolut. Deodată, un gest, o manevră și… miracolul se produce, renașterea lumii vizuale se concretizează, subit, dintr-un punct alb, infim, abia sesizat, erupe spre curiozitatea mea mută. Din întunericul adânc renaște o lume… În acel moment revelator nu îmi vin în minte buletinele de știri ce intoxică, propaganda murdară a unui regim cinic, nu văd cântece de glorie, ode și osanale versificate adresate Conducătorului iubit, ci mai degrabă îmi trec prin minte: Teleenciclopedia, Telecinemateca, Cascadorii Râsului, Tezaurul Folcloric. Din beznă, prin câteva gesturi bine articulate, neînțelese pentru curiozitatea mea de copil, meșterul declanșează lumi, provoacă reflexe, reverberații de anvergură cosmică. Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: „Merge, vezi?…” și îmi arată imaginile din oglindă. Privesc cu speranță și încântare însă descopăr doar o stemă: nu este program. Înmărmurit, nu reușesc decât să articulez un „Îhâm…” neghiob, deși în mine izbucnesc rafale de aplauze, gândindu-mă la versantul amețitor din Machu Pichu, la cadrele largi din jurul piramidelor de la Gizeh, la statuetele de teracotă ascunse sub valuri de uitare, la zborurile cosmice, la miracolul zidului chinezesc…toate parte din emisiunea mea preferată: Teleenciclopedia. Nu văd altceva decât mari actori precum Humphrey Bogart, Ingrid Bergman, Gary Grant, Bette Davis, Kirk Douglas, Elisabeth Taylor, Robert Mitchum, Charlie Chaplin, Shirley Temple și mulți alții pe care-i întâlnesc la Telecinemateca. „Te scriu la caiet – mă smulge din reverie meșterul reparator – și ne vedem în ziua de pensie, ca de obicei…” Știu că nu despre pensia mea e vorba, un moment mult prea îndepărtat, ci despre apropiata zi de pensie a bunicilor mei, la care locuiesc datorită unui joc al destinului greu de înțeles. Așa că împachetez cutia cu iluzii în pătura cu trandafiri vestejiți și o așez apoi, cu ceva ajutor din partea meșterului, într-un cărucior special rezervat unei astfel de întreprinderi. Priviți dinafară, arătăm ca doi brancardieri ce-și exercită cu maximă concentrare și scrupulozitate rolurile, atenți la viața redobândită  a pacientului. În scârțâit ritmic de roți neunse, părăsesc clinica de vechituri, însoțit de semnalele de rămas bun ale meșterului, ce mă conduce cu privirea. Pășesc încet, cu gravitate de însoțitor al unei ceremonii funerare, însă nu pentru că tocmai a murit vechiul televizor, ci pentru că încerc să evit gropile din asfalt încât să ajung cu prețiosul cargo întreg la destinație. Ultimul meu gând este să-l deranjez oricât de puțin pe proaspătul pacient vindecat, mai ales că-i destul de bătrân și nu știu câte zile mai are… Așa că pășesc cu finețe de balerin în mișcări și cu speranță și hotărâre în suflet, cu intenția fermă de a descoperiri noi lumi într-o seară de sâmbătă: arhipelagul Galapagos, junglele pierdute din America Centrală, spectaculosul exod din Serengeti, Edenul african, calmul înghețat al Antarcticii…

96673990_3_644x461_televizor-vechi-opera-televizoare

Este târziu pentru alte cuvinte, pentru alte imagini, metafore sau evocări mai mult sau mai puțin vivace. La capătul acestor rânduri deschid totuși în fața ta fereastra unei provocări motivate de constatarea că trăiești într-un univers hiperactiv și ultra-abundent. Zilnic te găsești în miezul unei țesături babilonice de texte, pretexte, contexte și subtexte… Zilnic vin către tine culori, nuanțe și tonuri, lumini și umbre, sunete dulci și zgomote infernale, stimuli cosmetizați, stridenți și contraste agasante. Ești, chiar și fără să știi, protagonistul unui spectacol orchestrat în așa fel încât să-ți atragă atenția, să te fascineze, să te încânte, să te subjuge, generându-ți nevoi false și totodată promisiunea costisitoare a îndeplinirii acestor nevoi. În jurul tău își dau întâlnire prea multe informații și prea puține înțelesuri, prea multe date și prea puține sensuri și semnificații. O dată cu multitudinea de stimuli aruncați asupra ta este posibil să se instituie o anestezie a simțurilor, o atrofie ireparabilă. Iar dintre toate acestea, atrofia simțului critic – instrument privilegiat al rațiunii – reprezintă cea mai periculoasă formă de „îngheț” cognitiv. Amintește-ți că supraexpunerea la abundența de stimuli, vizuali, auditivi sau de orice altă factură, bombardamentul pe care-l experimentezi tu astăzi, este mai primejdios decât privarea senzorială, penuria informațională ce caracterizează realitatea în care am trăit eu. De aceea îndrăznesc să-ți ofer, dincolo de timp și loc, o provocare onestă: cântărește lucrurile la justa lor valoare! Savurează cu măsură spectacolul lumii, fie el direct, nemijlocit, fie livrat în mod indirect, mediat de ecranul computerului, al tabletei sau al telefonului! Caută, măcar din când în când, tăcerea și bucură-te de ea, hrănindu-ți astfel spiritul cu virtutea atât de revigorantă a serenității! Din timpul meu, privesc lumea în alb și negru, printr-o sticlă neutră, impersonală, de cele mai multe ori viciată ideologic, tu însă ai șansa ancorării responsabile și inteligente într-o lume colorată, vie, expresivă, fascinantă. Trăiește, respiră, visează!

[1] a baleia – a parcurge cu un fascicul electronic suprafața ecranului luminescent al unui tub catodic; aici, cu înțelesul de a pendula, a oscila (https://dexonline.ro/definitie/baleia).

[2] fludor – material de lipit în formă de tub subțire de aliaj de staniu. (https://dexonline.ro/definitie/fludor).