Alegerile pentru Biroul Executiv al Consiliul Județean al Elevilor, Suceava – o frumoasă Reuniune de Familie

Vineri, 30 octombrie a.c., am participat, împreună cu Paul Chiraș, la alegerile Biroului Executiv al Consiliului Județean al Elevilor. Reuniunea s-a desfășurat, la fel ca în anul precedent, la Colegiul Național de Informatică „Spiru Haret” din Suceava. În debutul întâlnirii, doamna Tatiana Vîntur, inspector școlar pentru educație permanentă, a salutat cu căldură prezența profesorilor și a elevilor din sală, a mulțumit pentru eforturile depuse în fiecare instituție școlară. Cu eleganța specifică, doamna Vîntur a realizat bilanțul deceniului CJE, menționând „liderii deceniului” (Alina Focșineanu, Vlad Posmangiu, Narcisa Anghel, Bogdan Baciu, Adrian Lazarec, Tudor Găitan, Ciprian Ungureanu) și reușitele acestora. A reamintit misiunea consiliului elevilor, surprinzând plăcut asistența cu o provocare: „copacul valorilor”. Până la finalul reuniunii cei prezenți au completat pe acest arbore axiologic valori esențiale: dezvoltare, perseverență, autocunoaștere, muncă, responsabilitate, curaj, implicare, familie, prietenie, experiență ș.a. Ciprian Ungureanu, președintele încă în exercițiu al CJE, a prezentat audienței suita de proiecte și activități derulate de CJE pe durata mandatului său, după care a dat curs procesului electoral propriu-zis: prezentarea comisiei de validare, structurarea sesiunii de discursuri și întrebări din partea publicului, modalitățile de vot etc. Prezent pentru câteva minute la reuniune, domnul director al Colegiului Național de Informatică „Spiru Haret”, Virginel Iordache, și-a declarat convingerea că membrii Consiliului Elevilor se pregătesc pentru a deveni liderii de mai târziu ai societății. Domnia sa le-a reamintit elevilor diferența esențială dintre lideri și șefi, dintre cei care reușesc să inspire și cei care doar conduc. „Am încredere în voi, știu că, prin ceea ce faceți, vă pregătiți să deveniți lideri adevărați, lideri care vor reuși să producă o schimbare reală în această țară.”

Fiecare candidat la funcția de președinte, vicepreședinte, secretar sau director de departament a vorbit în fața celor prezenți, traducându-și gândurile în cuvinte pline de emoție, determinare, însuflețire nedisimulată. În discursurile vorbitorilor au fost prezente, alături de emoțiile firești, ingrediente considerabile precum: spiritul rostit degajat dar cu profunzimea de rigoare, umorul livrat cu măsură, în doze echilibrate, intenția lipsită de emfază, proiectul formulat în mod realist. Aleasă președinte al CJE, eleva Ioana Mureș, de la Colegiul Național „Petru Rareș” și-a exprimat încrederea în forța consiliului, în puterea acestuia de a produce schimbări viabile, insistând asupra necesității lucrului în echipă și a coeziunii membrilor Biroului Executiv. „Pentru mine, CJE reprezintă șansa dezvoltării în plan personal, cunoașterea a cât mai multe persoane de la care ai ce să înveți, prietenie și, nu în ultimul rând, o adevărată familie.” Dominte Ștefan, elev la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, devenit vicepreședinte CJE în urma sesiunii de vot, și-a mărturisit „dependența” de consiliul elevilor („sunt un nesătul…”), reușind prin „două vorbe” să convingă asistența cu privire la intențiile și proiectele sale valoroase. Cel de-al doilea vicepreședinte ales, Paul Chiraș, și-a declarat, în deschiderea discursului său, visul pe care dorește să-l transpună în realitate prin activități și proiecte concrete, viabile. Recunoscându-și admirația față de consiliul elevilor, președintele CȘE de la Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi” a conceput viața acestui organism ca pe un spațiu al oportunităților de dezvoltare personală, o structură organizațională ce completează sau desăvârșește influențele educației formale. Ca pasionat al dezbaterilor și al comunicării publice (public speaking), Paul și-a exprimat intenția de a orchestra sesiuni de formare și meciuri demonstrative cu ajutorul BEx, prin care să popularizeze în rândul tinerilor din județ a acestor activități cu certe virtuți educative. În finalul intervenției lui, a considerat oportun să așeze cuvântul muncă pe trunchiul arborelui valorilor CE. Deși a reușit să ocupe doar funcția de vicepreședinte CJE, Oana Solonar, de la Colegiul „Alexandru Cel Bun” din Gura Humorului a câștigat adeziunea celor prezenți prin eleganța și, deopotrivă, pasiunea cu care și-a mărturisit preocuparea copilărească de a construi castele de lego. Cu un discurs bine reglat din perspectiva conținutului și a formei, Oana i-a făcut pe cei prezenți părtași ai ambiției de a construi, în cadrul CJE, a cât mai multor experiențe frumoase. Maxim Raluca, de la Colegiul Național de Informatică „Spiru Haret”, candidatul unic pentru funcția de secretar CJE, și-a declarat disponibilitatea pentru muncă, ambiția de a-și pune energia în serviciul consiliului elevilor. „Ca viitor secretar, vă spun că sunt genul de persoană care vorbește puțin dar muncește mult, calități necesare unui funcției pentru care candidez.” Feodora Tichanov, devnită director al departamentului pentru învățământ gimnazial și teoretic, a tradus consiliul elevilor prin cuvinte precum familie, experiență, totodată exercițiu de organizare personală și colectivă, de dezvoltare și pregătire pentru carieră. Claudia Andreea Cojan, noul director al departamentului concursuri școlare și extrașcolare, a recunoscut că este o persoană dinamică, „ce nu poate sta acasă”, dispusă să-și dedice timpul, energia, resursele pentru activitățile consiliului. Pasionată de dezbaterile academice, a considerat că oratoria trebuie să devină una din direcțiile importante de dezvoltare a CJE. Valentina Harabagiu de la Colegiul Național „Petru Rareș”, director al departamentului de cultură, educație și programe școlare, a subliniat beneficiile semnificative pe care le aduce implicarea în activitățile consiliului. Ciprian Alupei a fost ales director al departamentului de sport și programe pentru tineret, reușind să convingă prin propunerile de concursuri și competiții sportive între liceele din județ, prin hotărârea de a angaja în astfel de proiecte a partenerilor din spațiul societății civile (organizații, fundații, ONG-uri). Ciprian Florentin Tuchiluș, de la Colegiul Național „Petru Rareș” a preluat funcția de director al departamentului de comunicare și PR. Discursul său a fost mai curând un manifest, un îndemn onest, formulat în expresii lipsite de solemnitate, dar cu mare putere de pătrundere, o pledoarie pentru implicare, angajament, „trezire”. Departamentul învățământ profesional și tehnic și-a dobândit liderul în persoana lui Ruben Tcaci, de la Colegiul Tehnic Rădăuți, care a insistat asupra valorii cooperării, a voluntariatului ca și condiții necesare pentru progresul comunității școlare.

La capătul a trei ore cu un conținut valoros incontestabil, doamna inspector Tatiana Vîntur a reamintit celor prezenți, deopotrivă elevi și profesori coordonatori, importanța consiliului elevilor pentru dezvoltarea personală a tinerilor, în particular, a școlii, în general. „Consiliul elevilor reprezintă o casă, un cămin primitor pentru cei dispuși să lase o urmă frumoasă în memoria școlii, a profesorilor și a colegilor. Deși nu face minuni, nu înlocuiește influențele educației formale, orele, îi ajută să se dezvolte, să crească pe cei implicați.”

Am plecat în grabă spre casă, rezistând eroic traficului urban, protagonist nedorit al unei coregrafii stradale în fața căreia mi-am recunoscut neputința, confiscat totodată de intenția de a ajunge la timp la o altă manifestare a școlii, Balul Bobocilor. Pe drum, în conversațiile avute cu Paul, ne-am reînnoit promisiunea de a face în acest an lucruri frumoase, memorabile pentru cei din jurul nostru. Poate să sune bizar sau lipsit de modestie, însă acum, la finalul relatării mele, mă bucură faptul că sunt parte dintr-o asemenea Familie numită Consiliul Elevilor, o Familie formată din tineri valoroși și adulți dedicați creșterii și dezvoltării personale, deopotrivă dispuși să producă o schimbare reală în lumea din jurul lor.

Sunt Domnul Nimeni şi-ţi scriu de dincolo de viaţă…

Mă vezi?… Mă auzi?… așa și trebuie… Nu vreau să te înspăimânt, deși fiorii tăi ajung la depărtare, prea mare depărtare de lumea ce ți-e casă! Tocmai vorbești tu, viu, cu un mort sau poate invers, eu viu, tu mort ce-ncearcă să trăiască. Peticul de hârtie și unealta de scris sunt greu de convins să colaboreze cu gândurile, îmi este aproape imposibil să le somez să se subordoneze ideilor pe care vreau să ți le comunic, de-aici, din marginea acestei lumi secunde. Mai ales că aici, în universul spectrelor, cei ce nu au avut nimic de spus cândva, în viața lor terestră n-au făcut nimic care să merite a fi amintit, n-au parte de niciun fel de consolare, nu cunosc bucuria literei scrise, balsamul cuvântului rostit, sunt condamnați eterni ai Lumii-fără-Logos. Captivi într-o muțenie agonizantă, prizonieri ai surzeniei și orbirii totale, se lovesc unii de alții fără să se simtă, se poticnesc, se împiedică, se târâie precum creaturile acelea mici, de pe pământ, râmele, când părăsesc cu imprudență confortul întunericului subpământean și ajung, în cele din urmă, pe asfaltul măturat de ploaie, răpuse sub talpa neglijentă și fatală. Dar eu, Domnul Nimeni, nu vreau, nu mai suport acum să tac, când ard în mine vălvătăi mistuitoare, scântei-cuvinte și tot atâtea explozii-gânduri.

Așteaptă, nu te ridica!… nu arunca scrisoarea!…nu spune: prostii!, non-sensuri vagi!… s-ar putea să te intereseze… Căci tot ce urmează să aștern în fața ta nu e mai mult decât o lamentație izvorâtă de dincolo de viață, e o poveste despre soarta unui spirit deopotrivă mort și viu, dar mai curând este povestea ta, a unui spirit ce trudește în căutarea vieții…Și fără risc, pot să susțin că, într-un anume fel, eu m-am născut de-abia atunci când am murit.

Am evadat cu greu din Lumea-fără-lume, m-am furișat cu viclenie pe lângă Gardienii ageri, sfidând deopotrivă sensibilitate și rațiune. Am trecut, cu greu, prin Porțile Zilei și ale Nopții. Mă-ntrebi de ce am devenit, cu bună știință, un transfug al lumii de dincolo? De ce mi-am pregătit acest exil lipsit de umbră, precum Ovidiu suspendat cândva între ape sălbatice și uscaturi pustiite? De ce am ales să fiu mai degrabă un prizonier în interstițiu, vânat de Gardieni, decât să stau pierdut, în pragul dintre lumi? De ce am fugit din subteranele mute, surde și oarbe ale Bibliotecii, din Depozitul-de-Cărți(Vieți)-Nescrise? Ei bine, recunosc: te urmăresc de o vreme, îți văd orice mișcare, mai mult, te simt, deși nu știu ce înseamnă asta, deși nu înțeleg. Contractul pe care vreau să ți-l propun e simplu și deopotrivă complicat, este un contract cu tine însuți, născut din jocul celor două lumi, a mea și a ta. Și sper ca la capătul acestor rânduri să te conving că merită să semnezi acel contract! Sper să începi să îți pui întrebări, să începi să crezi că viața ta nu e deloc o farsă, dimpotrivă, viața ta e cea mai serioasă întreprindere, o succesiune de experiențe ce trebuie trăite drept, curat și nobil.

Nu te uita peste umăr, nu vei reuși să mă vezi. Mai bine, citește mai departe… Îți văd orice mișcare, orice gând ucis înainte să devină faptă. Orice plan, orice proiect al tău lăsat în amorțire ajunge, mort, în lumea mea și, crede-mă, nu sunt deloc puține. Ce-mi iese mie dacă te conving? Îți voi spune un secret al lumii de dincolo, deși n-ar trebui să-l știi: există aici, în Biblioteca-Paradis, o categorie de spirite pe care toți îi admiră, îi respectă, se numesc Trezitori de Suflete, o denumire ce poate să îți pară neobișnuită dar, te asigur, este bine-meritată. Li se spune astfel pentru că, atât cât le-a fost dat să trăiască sub Soare, în Lumea-Atelier – iar asta e lumea ta, a mea, a noastră, a oamenilor – au reușit să schimbe în bine viața altor oameni. Eu, din păcate, n-am avut această șansă, am primit-o, dar nu am profitat de ea, la fel cum trecem, de multe ori, pe lângă o ușă închisă. Acum, târziu, dau imposibilului șansa la posibil, mai mult, vreau să îmi dobândesc odihna, liniștea. Și sper ca, atunci când Bibliotecarul Suprem va auzi că am influențat un om, că am deschis un suflet și l-am ajutat să-și găsească drumul ferm, să îmi ofere iertarea și odihna, să-mi dăruiască un loc, oricât de mic, în Paradisul-Bibliotecă. De nu va fi așa, să plângi, să te rogi și să aprinzi o lumină pentru sufletul meu! Pentru că de-abia atunci îmi va fi teamă de tot ce va veni peste mine: de voi fi prins, fără a te fi schimbat, voi fi închis în starea-fără-stare, mai adâncă decât însăși Iadul, în vidul-mort, legat de Noaptea Eternă și păzit de Câinii Întunericului. Mă înspăimântă gândul unui astfel de scenariu, e mult prea multă suferință chiar și pentru carnea unui mort. Așa că, uită pentru o clipă temerile tale și-ascultă vocea spaimei mele, cu adevărat cumplită: să nu îți fie teamă că vei muri cândva, să-ți fie teamă că nu ai apucat să trăiești!

Încă mai citești aceste rânduri?… nu ai plecat?… mai ești aici?… Deja îți simt frământările, duelul interior dintre hotărâre și ezitare, văd cum te străduiești să trăiești, cum cazi și te înalți din nou. Nu, nu mă înțelege greșit, nu vreau să te schimbi cât ai clipi din ochi, ar fi o naivitate dulce precum ultima otravă! Nu vreau decât să-ţi spun, ca de la suflet mort la suflet viu, ceva din care sper să tragi învățătura cuvenită. Cât timp am fost în Lumea-Atelier, n-am reușit să învăț arta de-a trăi, n-am apucat să-mi scriu povestea sau să-mi pictez tabloul. N-am râs, n-am plâns, n-am bucurat și n-am rănit pe nimeni, dimpotrivă, am reușit performanța de a fi precum e mortul-viu: respir, mă mișc, mănânc, adorm, mă trezesc, dar niciodată nu apuc să trăiesc. I-am invidiat mereu pe unii pentru că ar fi mai buni, mai drepţi, mai strălucitori în toate privințele. De alții mi-a fost frică, i-am evitat pentru că sunt răi, au suflete mici, sunt meschini și vulgari. Aşa m-au învățat părinţii:  fereşte-te de oameni, sunt răi, brutali şi cinici! De fapt te mint: nimeni nu mi-a spus nimic despre nimeni, erau mult prea ocupaţi să încerce să-și procure o viaţă doar a lor, prin vorbe grele, suferințe și trădare. Tot ce-am avut cât am trăit, tot ce am strâns s-a transformat în cenușă, în praf pe tălpi, nimic mai mult. N-am împărțit nimic cu nimeni niciodată. Să dăruiesc mi s-a părut a fi prea josnic, mult prea obtuz, o slăbiciune fără scuze.

Îţi scriu acum, prieten drag, dintr-un ungher pierdut al altei lumi. Îți scriu pentru că văd cum zilnic cauţi să te-ntâlnești cu tine însuți, te văd cum zilnic râvnești la un drum mai ferm în viaţă. Încerc să-ți spun ce nimeni nu mi-a spus vreodată: să nu risipești comoara ce ţi-a fost dăruită, să nu te culci seara fără a fi dat tot ce ești în stare! Căci tot ce faci în viață se plătește în eternitate, tot ce realizezi sau ce ucizi cu arma amânării, în Lumea-Atelier, are ecou profund în Biblioteca-Paradis. Mă uit la tine şi, fără surprindere, mă descopăr ucenic în arta de a trăi, căzut în trup la izbucnirea primăverii, purtat de vânturi aspre prin locuri și momente străine, naufragiat în visele altora, țintuit pe corăbii străine, legat de un catarg ce duce nicăieri sau, mai rău, te poartă spre miezul dezastrului. În tot acest timp, am ţinut ascunse în buzunarele sufletului seminţe preţioase, gânduri-aripi pe care le-am mutilat sistematic, cu voia proprie sau cu complicitatea celorlalți. Mi-am pus în cale piedici de fiecare dată când mi-am spus: „nu ești destul de bun, frumos, puternic sau deștept…” Mi-am ucis orice zbor atunci când în mintea mea s-au născut cuvinte precum „nu a sosit momentul, nici locul nu este destul de plan sau este mult prea abrupt, e totul prea încins sau, dimpotrivă, mult prea rece…” Am amorţit, captiv într-un îngheţ ce a durat zile, luni, ani… M-am consolat cu gândul firav că, la urma urmei, este viaţa mea, nu sunt obligat să fac niciun fel de angajament, nimic care să-mi tulbure somnul. M-am menajat ani la rând ca și cum viața mi-ar fi fost una dintre multiplele încercări rămase. N-am pus nimic deoparte: nici timp, nici bani, nici lucruri sau ne-lucruri. Am trăit o viață de împrumut, ca o mașină pe care o folosești o vreme și apoi, defectă, o abandonezi pe marginea unui drum ce nu duce nicăieri…

Mă zbat acum la capătul acestei lumi secunde, respins de Biblioteca-Paradis, refuzat de Lumea-Atelier, încercând să înţeleg ce nu mai poate fi înțeles, întrebându-mă dacă mi-am trăit cu adevărat viața sau nu cumva viaţa m-a trăit pe mine. Câţi ani am stat sub soare? Nici nu mai ştiu sau, poate, nu contează. Oricum toţi anii mei au fost identici, fără gust, ca şi cum singurul lucru pe care l-am avut în grijă a fost s-aştept să încep să mor. Îți spun: eu nu m-am stins de-odată, ci am murit încet, cu fiecare ceas sau fiecare zi uscată în așteptare, cu fiecare an închis în neclintire. Iar când a fost să plec din lumea ta, din lumea noastră, nici stele n-au căzut, nici nove n-au intrat în viață, nici ape n-au erupt sau s-au retras, tăcut, spre matcă, nici universuri n-au apărut, nici lacrimi nu au curs în urma mea. Am dispărut, într-un sfârşit de iarnă, neștiut de nimeni, aruncat pe ușa din dos a propriei vieți, pe care mi-e greu să o numesc viață, fără prieteni, fără regrete, fără remușcări, fără să ştiu că după iarnă vine întotdeauna primăvara. Am dispărut, așa cum am pătruns în lume, mascat, discret, un clandestin în luntrea lui Caron, lipsit de bani sau vreo răsplată, ascuns printre ceilalți anonimi, pierdut ca apa prelinsă printre nisipuri mişcătoare. Și am înțeles de-abia atunci că primești doar ceea ce ești dispus să oferi, că indiferent cât de mult te înalți de unul singur, piedestalul orgoliului tău se prăbușește la prima adiere. Au existat momente când, cuprins de febra neputinței, am strigat, dar n-am primit nici un ecou de nicăieri. Cine ar fi vrut să asculte glasul gol al unui om atât de plin de sine? Ce-ţi spun acum, când noaptea cade peste mine iar aurora străluceşte peste tine mai senin ca niciodată? Caută să dăruiești trăirii tale relevanță, să construiești cu fiecare zi un templu în care să primești pe cei ce vor să crească, să se schimbe în bine. Valoarea ta nu stă atât de mult în ce crezi tu, cât stă în cei pe care îi ajuți să îşi cunoască propria valoare. Învață să contribui, să dăruiești, să pui o cărămidă la ridicarea casei lumii, prin tot ce simți, gândești sau faci. Eu am murit, ascuns sub masca ezitării, a neputinţei şi a planurilor dejucate. Pierdut sub masca amară de regrete, m-am târât prin viață, fără să știu că pot zbura, fără să aflu vreun rost în încercările din Lumea-Atelier, în toate câte mi se întâmplă. Dar tu, prieten drag, primești în fiecare zi o șansă, o pagină ce-așteaptă scrisă. Te rog, n-o irosi!

Mă vezi?… Mă auzi?… îți scriu de dincolo de viață: eu n-am trăit, dar tu ai șansa asta!… Ridică-te acum, în clipa asta, ridică-te și umblă! Găsește în fiecare zi o sărbătoare a oportunităților. Gândește că un înger cade de fiecare dată când uiți să faci o faptă bună…

Stop Bullying!

Educația FnonF

În perioada 5-10 octombrie 2015, trei membri ai asociației ASSED – Suceava au participat la activitatea de formare Erasmus Plus KA1 cu tema Stop Bullying!, dedicată personalului care lucrează cu tinerii. Formarea a avut loc în localitatea Kazimierz Dolny, Polonia. Coordonatorii proiectului de mobilitate au fost membrii Fundației po Drugie din Varșovia, o organizație cu multă experiență în domeniul fenomenelor de violență manifestate în rândul adolescenților și tinerilor. După cum ne-a declarat d-na Maria Teodoreanu, președinte al Asociației Școlare Sucevene pentru Educație și Dezvoltare (ASSED), „scopul acestui proiect a fost îmbunătățirea și exersarea strategiilor de educație non-formală pentru prevenirea violenței și în mod special a bullying-ului (manifestare a violenței între persoane care desfășoară aceeași activitate, în special în mediul școlar)”.foto2

Proiectul a reunit 21 de participanți din șase organizații: po Drugie – Polonia,Futuro Digitale – Italia, Kindersprachbrücke – Germania, RCR – Slovenia, Sorged – Turcia și ASSED –…

Vezi articol original 426 de cuvinte mai mult

În poligonul vieții fiecare se înarmează diferit…

Câteodată obişnuiesc să privesc, atunci când timpul este de partea mea, filmele de acţiune: cu eroi neînfrânţi ce-i snopesc în bătaie pe băieţii răi, le aplică succesiv şi sistematic şedinţe prelungite de corecţie ajustată coregrafic şi împănată muzical. Asta până când, într-un târziu, obosesc şi unii şi ceilalţi, unii de dat bătaie, alţii de luat, iar cei din urmă, poate cei mai importanţi, spectatorii, cad seceraţi de povara stupidităţii, a agresivităţii gratuite, a replicilor sufocate de penibil. Presimt o întrebare: de ce aleg, fie şi sporadic, abandonul anesteziant al unor astfel de „capodopere” cinematografice? Voi fi cât se poate de sincer în formularea unui răspuns, cu riscul de a te dezamăgi sau, cel puţin, de a-ţi provoca şi mai mult curiozitatea: descopăr în astfel de momente, şi probabil nu sunt singurul, detaşarea de imediat, lipsa de angajament cognitiv, un fel de seducţie a prizonierului sedat, voluntar al unui experiment ce presupune abandonul gândirii, vecinătatea cu catalepsia. Măcar din când în când, ador să constat cum, prin faţa privirii cvasi-adormite, defilează, ca într-un spectacol sordid, protagoniştii eternei înfruntări dintre bine şi rău. Mă odihneşte această punere între paranteze, suspendarea provizorie a raţiunii, în paralel cu postura de martor într-un proces îmbibat de palide variaţiuni contextuale, un scenariu cu urme vagi de suspans prefabricat şi deloc credibil, la fel de previzibil ca urma de alună dezertată din tableta de ciocolată. Tresar totuşi atunci când arsenalul zgomotos dintre cele mai sofisticate, replicile de un realism copleşitor ale dispozitivelor diabolice mă smulg fără drept de apel din amorţirea ce precedă somnul. Cadenţa isterică a armelor, amplificată tehnologic, zdrobeşte tihna micului meu sanctuar domestic, făcându-mă vulnerabil la reproşul celor din jur şi la propria penitenţă. Tuburile false de cartuş se prăbuşesc fumegând pe asfaltul udat la comandă sau prin iarba răscolită de furtuni artificiale eliberate în mod controlat din ventilatoarele fabricii de vise.

La capătul unei astfel de mărturisiri, cu puţină vreme înainte de compromisul meu irevocabil, îndrăznesc să te  întreb: oare care este cea mai eficientă armă afată în dotarea fiecăruia dintre noi? Mai mult, oare care o fi cea mai valoroasă muniţie de care dispune un om? Te surprinde îndrăzneala unor astfel de interogaţii sau, dimpotrivă, intuieşti unde vrea să te poarte curiozitatea mea? Permite-mi, atunci, pro domo, să-ţi încredinţez cea de-a doua mărturisire: am moştenit din copilăria mea, deloc cuminte, o pasiune ce poate să pară, la o primă vedere, de-a dreptul suspectă. Este vorba despre pasiunea pentru arme. Stai, opreşte-te! Nu te încrunta, rişti cel puţin câteva riduri! Şi, mai ales, îndepărtează degetul de pe butonul şoricelului ce te invită să devorezi, printr-un simplu clic, o altă pagină! Ascultă-mă în continuare pentru că vorbesc, fireşte, despre alt fel de arme, cele de jucărie! Iată deconspirarea voită a uneia dintre bizareriile mele, despre care pun pariu că nu ştiai… Sau cine ştie?… De unde acest interes faţă de armele-jucării? O explicaţie posibilă stă în faptul că bunicii mei nu au considerat niciodată deloc oportun şi, cu atât mai mult, întrutotul contrar educaţiei, să-mi cumpere astfel de obiecte nedemne de temperamentul meu şi-aşa destul de belicos. Dimpotrivă, m-au recompensat cu o bătaie eroică de fiecare dată când, din banii rezervaţi caietelor, cărţilor sau mai ştiu eu căror obiecte preţioase, ce ar fi contribuit în mod firesc la educaţia mea, îmi cumpăram pistoale din material plastic sau puşti confecţionate în pripă, pe ruta vapoarelor ce leagă ceaţa din Beijing de azurul din Constanţa. Nu v-aţi fi aşteptat la o astfel de dezvăluire? Nu vă lăsaţi înşelaţi! Pentru a mai îndulci puţin băutura surprinderii pe care încerc să v-o servesc, permiteţi-mi să recapitulez, frugal, cel puţin două profesii pentru care m-am pregătit zadarnic. Ce-a dintâi carieră, aceea de pădurar şi, indirect, vânător, s-a încheiat abrupt, ratată in nuce prin complicitatea adulţilor ce împărţeau responsabilitatea de tutore. Pentru că, la urma urmei, copilului din mine i-ar fi fost destul de greu să înţeleagă de ce ar servi pădurea altor scopuri, dacă nu defrişării bezmetice sau hăituirii sadice a bietelor creaturi ale Domnului. Cea de-a doua carieră personală, prăbuşită suav, la ralanti, ca o explozie controlată, a fost aceea de poliţist sau, prin similitudine, militar. În lumina celor spuse, pot să admit că, la limită, în mine se ascunde un poliţist şi, indirect, un militar ratat. Vrei să te faci cumva pădurar? La cât de zăpăcit eşti, ai mai multe şanse să dai foc unei păduri decât are o găină matură şansa de a face ouă. Vrei să devii, când vei fi mare, poliţist sau militar? Ia-ţi gândul! La cât eşti de obraznic, nu eşti în stare să asculţi de noi, cu atât mai puţin de ordinele altora. Şi uite aşa am fost convins să abandonez primele două cariere de succes, descoperind astfel, fără voia mea, gustul vocaţiei ratate. Dar, vorba aia, mi-au luat tot însă nu au reușit să-mi ia… pasiunea pentru arme, fie ele şi de jucărie, plăcere vinovată care a supravieţuit asediului adult! A rămas acolo, neştiută de nimeni, îngropată în rastelul cel mai ascuns al minţii mele, într-un depozit subteran dintr-o cazarmă aparent dezafectată şi inofensivă…

Încetează! Opriți focul! Simt că deja am început să mitraliez în rafale necontrolate timpul tău, cât despre atenţia ta, ştiu că este o ţintă mobilă, greu de nimerit! După cum îţi spuneam, cea mai eficientă armă este, în ce mă priveşte şi cu expertiza pe care tocmai ţi-am probat-o, mai puțin modest dar onest, gândul omenesc. Cât despre cea mai valoroasă muniţie, ea este, pentru mine, cuvântul. Întrevăd deja rictusul tău, cel îndrăgostit de filmele de acţiune sau de jocurile pe calculator, cum le spui, shooters, de genul Counterstrike, Left4dead, Titanfall, Bulletstorm ș.a. Te aud, parcă, spunându-mi cu un aer expert: dimpotrivă, cea mai eficientă armă este probabil bătrânul AK47, sau poate eleganta carabină M16, deşi nici greoaia dar la fel de convingătoarea M60 nu e de aruncat, cât despre agera carabină cu lunetă Dragunov, ce să mai spun? Iar în ce priveşte muniţia, s-ar putea să fii tentat să-mi vorbeşti despre lovituri reactive, gloanţe dum-dum, cartuşe de război cu înveliş de titan, vârf de vidia sau cartușe cu explozie la impact. Nimic, dar nimic din toate astea nu-mi poate reţine interesul! De ce? Pentru simplul motiv că oricare ar deţine supremaţia într-un nedorit clasament al morţii, tot produsul unei minți diabolice rămân.

Voi proceda, în continuare, la desfăşurarea, sper cât mai organizată, a celor trei şedinţe de tragere ce au ca ţintă convingerea ta. În primul rând, îţi voi vorbi despre îngrijirea propriului arsenal (panoplia cognitivă) şi, totodată, despre păstrarea muniţiei. În al doilea rând, te voi provoca să reflectezi la folosirea responsabilă a propriilor arme sau, cu un termen de specialitate, îţi voi descrie altfel uzul legal de armă. Voi opera, în limita spaţiului, trimiteri chiar şi indirecte la administrarea eficientă a muniţiei (arsenalul lingvistic). Din simpla convingere că nu poţi avea o armă (gândire) redutabilă fără să dispui de o muniţie adecvată (limbaj potrivit). Un trăgător (gânditor) de elită mi-a spus cândva: a încerca să raţionezi cu un limbaj rău întocmit este ca şi cum ai cântări cu greutăţi false, nu poţi păcăli pe nimeni! Şi, în cele din urmă, dacă vei mai fi prin preajmă, în acest poligon al gândirii în care îmi desfăşor ședința de tragere, îți voi aminti obiectivele de luptă despre care cred că merită luate în bătaia gândului sau, cu un termen cazon, despre trei ţinte: Ţinta-Adevăr, Ţinta-Frumuseţe şi Ţinta-Bine. Altfel spus, ce ar trebui să luăm cu precădere în bătaia tirului nostru ideatic sau reflexiv, indiferent dacă ne-am pregătit sau nu îndeajuns atât arma, cât şi muniţia?

Te invit să ocupi dispozitivul de luptă, fără stres, cu mişcări bine reglate, de gânditor expert, sau, după caz, cu gesturi previzibile, dar deloc lipsite de valoare, de începător în arta raţionării. Lăcaşul de tragere e chiar în faţa ta, la un pas distanţă. Apropie-te, apleacă-ţi urechea, pentru că urmează să îţi explic, atât cât îmi stă în putere, traiectoria propriei gândiri, o dată, o singură dată (cei care au îndeplinit stagiul militar obligatoriu ştiu perfect la ce mă refer).

Cum se păstrează sau, mai exact, cum se întreţine o armă? Chiar şi pentru un obişnuit al vieţii civile nu este un secret faptul că armele se păstrează în rastel, aranjate metodic, aliniate într-o geometrie perfectă care l-ar face invidios chiar şi pe cel mai riguros matematician. Ce se întâmplă atunci când uneltele morţii tac? Armele sunt eliberate periodic, supuse unui răsfăţ ce constă în demontarea cu maximă atenţie, fără şocuri sau izbituri, curăţarea fiecărei articulaţii, îndepărtarea oricărui fir de praf, impuritate sau reziduu care ar fi în măsură să-i afecteze funcţionarea optimă. Tije, arcuri, bucăţi de metal de o dezarmantă complexitate sau, dimpotrivă, surprinzător de simple, ţevi pline de asperităţi sau, mai corect, ghinturi, toate suportă un tratament privilegiat. Câteodată, după cum o ştie orice fost militar în termen (ca mine), în încercarea de a reconfigura traseul fiecărei piese până la destinaţia potrivită din ansamblul iniţial, se invocă dacă nu puterile lui Ares, cel puţin anumite zeităţi cereşti sau pământene locale. Tot astfel şi gândurile noastre trebuie supuse periodic unei verificări, prin oferirea de teme, subiecte, provocări. Gândurile noastre trebuie dezmembrate atent, structura lor de profunzime trebuie supusă unui veritabil exerciţiu de chirurgie intelectuală, dacă expresia nu îţi pare inadecvată. Pentru omul hotărât să gândească, nu există stimul din lumea înconjurătoare irelevant! Pentru cel care experimentează febra lucidă a cunoaşterii, nimic nu este prea puţin sau prea mult, prea greu sau prea departe! El îşi păstrează arsenalul mental în perfectă stare de funcţionare, mai mult, aduce îmbunătăţiri semnificative acestuia, fiind pregătit oricând pentru un exerciţiu de alarmare sau pentru o situaţie de tensiune inopinată. Gândurile noastre sunt organizate prin intermediul educaţiei, se transformă, evoluează, se amplifică. Şi izbutesc, în mod aproape miraculos sau în urma unor exerciţii prelungite de introspecţie, să fie puse laolaltă, în compoziţii dintre cele mai surprinzătoare. Ca şi cum ai perfecţiona arma gândirii zilnic, prin demontarea şi montarea succesivă a cât mai multor tipuri de idei sau concepte. Cât despre cuvinte, nepreţuita noastră muniţie, ele trebuie păstrate sub paza strictă a responsabilităţii, în depozite textuale inspirat şi îngrijit articulate. Cuvintele-gloanţe trebuie ţinute în perimetrul sigur al bunului-simţ, îngrădite, exilate, departe de orice seducţie lingvistică abuzivă, neinspirată, distrugătoare, puse la adăpost de orice vulgaritate sau grosolănie. Şi poate că, de la un timp, vom avea revelaţia că arsenalul nostru mental funcţionează ireproşabil, pentru că l-am alimentat cu cuvinte care nu rănesc, nu sfârtecă din miezul sufletului celuilalt, pentru că sunt, precum gloanţele oarbe, inofensive. Iar atunci pericolul focurilor albe, altfel spus, al tirului lingvistic deturnat către invectivă, injurie, abjecţie nu va fi mai mult decât o simplă ofensivă dejucată.

Cum manevrăm armamentul şi, evident, muniţia aferentă? Bineînţeles, orice regulament militar îţi va spune că armele trebuie folosite de personalul calificat şi după o prealabilă verificare. De altfel, este inutil să insist asupra pericolului presupus de folosirea inadecvată, de-a dreptul cretină, a acestor instrumente mortale. Mă rezum doar la a aminti cazul emblematic al unei societăţi care a reuşit performanţa macabră de a transforma aceste invenţii într-un amuzament cu miză tragică: societatea americană. Lăsate la discreţia oricui, a celor încordaţi de frustrări, tulburaţi de indiferenţa sau cinismul societăţii, renegaţii deplorabili ai destinului, armele devin nimic altceva decât jucării fatale, mesageri de neoprit ai propriei dispariţii, ca indivizi şi ca specie. Dar oare cum stau lucrurile în privinţa armelor-gânduri? Cred că se poate descoperi, fără prea mult efort, o similitudine: atunci când sunt folosite în mod diletant şi obtuz, întrebuinţate discreţionar, fără un prealabil şi valoros ocol prin experienţa literară, filosofică, ştiinţifică a altor oameni remarcabili, gândurile devin toxine ce inundă spiritul începătorului, îl otrăvesc lent şi ireversibil, pregătindu-i sfârşitul iminent. Cât de frumoasă îmi pare, în lumina acestor rânduri, formularea celebră: deschide cartea să vezi cum au cugetat alţii, închide cartea pentru a începe să gândeşti singur… Calibrul muniţiei mentale pe care ajungi să o foloseşti, anvergura sau, cu o licenţă de limbaj, balistica ta intelectuală, depind într-o măsură semnificativă de calitatea şi răbdarea cu care te-ai antrenat, de sesiunile, uneori istovitoare, susţinute în circumstanţe de multe ori nefavorabile survenite în poligonul propriei aventuri existenţiale. Dezarmând pentru o clipă în faţa concretului, trebuie să admit că mi-a trebuit ceva timp să ajung, ca militar-elev al şcolii de gradaţi, să folosesc clasicul pistol Carpaţi, mândria defunctă a armatei române dintr-o epocă la fel de defunctă, după exerciţii prelungite de folosire a pistolului mitralieră. Îmi amintesc încântarea care m-a cuprins atunci când, aflat în faţa ţintei, aveam în propria mână un revolver adevărat, o satisfacţie atât de evidentă încât a atras din partea ofiţerului care mă asista o sancţiune pe măsură: ţi-am ordonat foc, răcane! ce-ai păţit?… ai împietrit?… n-ai mai văzut un pistol?… Cum să-i explici acelui om, în cuvinte puţine, că pentru o clipă întreaga mea copilărie era acolo, prezentă. Nicio explicaţie în cuvinte, oricât de elaborată, n-ar fi substituit cu succes privirea aceea de prichindel obraznic care îşi vedea materializarea unui vis. Eram, pentru câteva momente, puştiul convins de vlăjganii mai mari să grebleze cu mâinile lui tremurătoare merii interzişi din grădina vecinilor. Profită de fiecare zi pentru a descoperi lucruri noi, fascinante! Lasă piedica jos! Instruieşte-te, caută să îţi cultivi competenţa în plan cognitiv şi vei constata, cu o surprindere nedisimulată, că alături de maturitatea mentală se dezvoltă, nebănuită, o competenţă lingvistică greu de contestat. Citeşte zilnic, oricât de puţin, oricât de greu ar fi să stabileşti, în acel moment dat, o legătură între ceea ce citeşti şi itinerariul tău existenţial. Vei ajunge la performanţa şi totodată privilegiul de a-ţi folosi gândirea, arma supremă, totodată cuvântul, muniţia perfectă, într-un mod cu totul şi cu totul remarcabil!

Ne apropiem de finalul sesiunii noastre de instruire şi tot ce nădăjduiesc este să îmi mai oferi o şansă, poate cea mai importantă, de a te convinge. Îţi ofer în schimb respectul meu şi promisiunea de a nu-ţi ascunde deloc arsenalul şi muniţia pe care o posed! Mai mult, pentru răbdarea de gânditor de elită, îţi ofer gratitudinea mea exprimată în mod anticipat. Ultima rafală: ce obiective ar trebui să vizăm în sesiunea noastră de tragere? Altfel spus, care sunt ţintele, unde sunt amplasate, acum, când am stabilit deja condiţiile de păstrare şi circumstanţele în care întrebuinţarea armei-gând şi a muniţiei-cuvânt devine legitimă? Nimic mai simplu! Cu riscul unei generalizări, cred că fiecare om dispune de trei obiective majore, altfel spus, trei ţinte, pe care trebuie să le urmărească, indiferent de moment, atât în aurora propriei vieţi, în zorii devenirii lui, cât şi târziu, când peste el coboară, neanunţată, înserarea.

Înainte de toate, avem Ţinta Adevărului, primul obiectiv, deloc lipsit de importanţă. Te avertizez însă, drag coleg de pluton, că adevărul este, de cele mai multe ori, o ţintă greu de atins, o întreprindere frustrantă, dureroasă, deloc lipsită de primejdii, datorită distanţei la care este amplasată. Se întâmplă frecvent ca obiectivul adevărului să fie camuflat, cu bună ştiinţă, sau mutat, cu rea intenţie, după arbori maiestuoşi, cu tradiţie, dar găunoşi. Alteori experimentezi trista constatare că adevărul se ascunde după flori ce nu au cunoscut vreodată bucuria de a-şi răspândi parfumul cunoaşterii sau după ramuri ce nu mai sunt în stare să dea rod. Ori îl cauţi cu înfrigurare, prin sticla lunetei, cu privirea concentrată şi spiritul alert, după tufe pipernicite, ce-şi clatină sonor propriile lamentaţii, fac zgomot, vâlvă, dar nu transmit mai nimic. Şi-atunci îţi vin în minte unele dintre cele mai frumoase cuvinte ale umanităţii: Veţi cunoaşte Adevărul, iar asta vă va face liberi…

Mai există ca provocare în poligonul vieţii noastre, Ţinta Frumuseţii, un obiectiv pe care îl găsesc ca fiind extrem de dificil de atins, oricât de mult optimism aş injecta în muniţia pe care ţi-o întind. Frumuseţea aceea despre care ne învaţă clasicii, situată dincolo de devenirile şi schimbările ei întâmplătoare, pare să nimerească tot mai rar în prelungirea liniei de miră, în faţa cătării intelectului dar, mai ales, a sensibilităţii noastre. Orbirea de care dăm dovadă în faţa frumuseţii lumii ne este cultivată sistematic, ignoranţa manifestată deopotrivă în faţa naturii şi a culturii sunt ridicate la rang de obiect al veneraţiei. Împărţim, ca indivizi, cu o maşinărie complexă, bine orchestrată, vinovăţia propriei sărăcirii intelectuale. Suntem ajutaţi, încurajaţi să aruncăm armele gândirii, să capitulăm, să ne abandonăm ispitei frivole, furtunilor iscate în pahare ce nu conţin altceva decât elixirul lipsei de sens şi al propriei dezumanizări. Suntem invitaţi să devenim complici sau să ne îngrozim de seisme, schimbări de orbită, aterizări forţate, delicte înfiorătoare, conflicte monumentale dar inexistente, reţete ale dezastrului, fabricate abil, din raţiuni de profit, control şi manipulare. Suntem deturnaţi, hipnotic, către aşa-zise reforme şi schimbări, distraşi de la ceea ce este semnificativ de către cei ce îngroapă cu eleganţă foamea de bani sub masca bunelor intenţii. Iar când, într-un sfârşit, frumosul apare printre noi, sub chipul unei cărţi ce merită interesul nostru, al unui film de excepţie sau al unei conversaţii cu oameni inteligenţi, este mult prea târziu, pentru că ni s-a administrat deja anestezicul kitsch-ului, seringa indiferenţei şi-a trimis deja serul nociv în resorturile noastre cele mai adânci. Nu mai ridicăm privirea către ţintă, către frumos, ci ne îngropăm sub lucrurile mărunte, adunăm de pe jos tuburile goale ale încercărilor noastre neizbutite sau ascundem, ruşinaţi, gloanţele nefolosite ale promisiunilor şi speranţelor zădărnicite. Nu mă surprinde că ajungem să privim apoi câmpul gol, pustiul ce rânjeşte tâmp asupra propriilor vieţi, dorindu-ne să fi acţionat la timp, să fi ieşit din rând, să fi găsit momentul oportun al conştientizării, clipa explozivă a renaşterii. Ne dorim să fi gândit mai devreme, să fi înţeles mai profund, să fi fost mai puţin prudenţi, dar cumpătaţi, dezinvolți dar îndeajuns de maturi, cu degetul pe trăgaci, cu mintea alertă şi sufletul deschis la frumos.

Avem în cele din urmă Ţinta Binelui, atât de importantă şi totuşi atât de repudiată, evitată pentru gradul ei ridicat de dificultate, presiunea, insuportabilă pentru unii, a supraeului, a conştiinţei. Probabil că te întrebi de ce consider binele ca fiind ultima noastră misiune comună, scump companion? Pentru că, dintre toate, este ţinta aflată la cea mai mare distanţă de linia de tragere. Poţi atinge, după străduinţe neîntrerupte, conştiente şi bine ochite, adevărul sau poţi să-l găseşti chiar din întâmplare, printr-o rafală razantă, paralelă cu solul, ca un zbor cuminte, la joasă altitudine, fără riscuri. Este cumplit însă să ajungi să ignori binele sau, favorizat fiind de destin, să te dăruieşti cu o voluptate cinică răului, aruncând la întâmplare cartuşe nepercutate sau gloanțe trasoare, ce dor mult timp, cu disperarea celui ce-şi descoperă viaţa trecându-i prin faţă. Este la fel de cumplit să constaţi că altruismul, generozitatea, nobleţea sufletească, bunătatea, trec toate pe lângă tine, precum aleargă vânatul mult prea repede şi mult prea haotic pentru a fi străpuns de glonţul vânătorului lipsit de experienţă. În astfel de circumstanţe, condiţiile de mediu nu par să te ajute deloc: presiunea la sol este fie mult prea acerbă, şi te îngenunchează, fie mult prea scăzută, oferindu-ţi tentaţia focului aruncat la întâmplare, a răului avut la îndemână. Şi totuşi merită să lupţi, merită să te zbaţi pentru triumful binelui, oricât de incert ar fi deznodământul bătăliei tale. Şi încă ceva: într-o astfel de luptă cu răul, fie el înafara noastră, fie în noi, suntem pentru totdeauna singuri, însă avem o resursă vitală. Vrei să o cunoşti? Te provoc să parcurgi ultimul paragraf…

Dincolo de metafore, de analogii mai mult sau mai puţin provocatoare, ţi-am vorbit, pe parcursul acestui periplu textual, despre păstrarea armelor-gânduri curate, ordonate, şlefuite prin cultură, despre folosirea responsabilă a cuvintelor-muniţie şi, mai ales, despre importanţa urmăririi obiectivelor sau ţintelor potrivite: adevărul, frumuseţea, bunătatea. Iar dacă nu am reuşit să îţi mitraliez îndeajuns răbdarea, te invit la o ultimă detonare de gând: Care este cea mai potrivită haină pe care poţi să o porţi pentru a te simţi în siguranţă în poligonul încercărilor din viaţa ta? Să fie oare vesta antiglonţ, cu înveliş de kevlar sau cine ştie ce altă textură miraculoasă? Să fie costumul complicat al celor ce dezamorsează mine aducătoare de suferinţă şi moarte?Ai ratat! Haide, mai ţine un cartuş… te asigur că de data asta vei nimeri răspunsul potrivit. Ai ghicit: caracterul! Învelişul cel mai eficace pe care îl poţi oferi spiritului tău, blindajul de nepătruns împotriva falsităţii, a urâţeniei şi a răului, este integritatea în raport cu ceilalţi şi onestitatea în raport cu propria persoană. Acum, pregătit fiind, te somez să încarci, să armezi, să-ţi pregăteşti cu grijă declanşarea resortului gândirii şi, mai ales, să ţinteşti responsabil către obiectivele potrivite: foc!

Ce rost au toate astea?…

Ai avut vreodată impresia că experiențele pe care le traversezi nu sunt deloc fructul întâmplării? Ai simțit măcar pentru o clipă că tot ceea ce citești se leagă, printr-o alchimie neștiută, de evenimentele propriei vieți? Ai descoperit la capătul unei trăiri, al unei experiențe existențiale oarecare, gândul revelator concretizat în formula „parcă știam că trebuie să trec prin asta…”? Dacă ai răspuns afirmativ la aceste interogații, atunci vei înțelege perfect ceea ce urmează să îți spun. Dacă ai clătinat din cap în semn de negație, atunci te invit, cu reverența cuvenită, să abandonezi imediat și fără regrete rândurile de față, eventual să plonjezi, ca un internaut priceput, în valuri străine din nesfârșirea oceanului de informație.

Ești încă aici? Ai ales să rămâi? Ei bine, îți mulțumesc! Îți sunt recunoscător pentru că îmi acorzi încrederea ta! Voi încerca să nu te dezamăgesc, chiar dacă îți voi răpi, cu bună știință, câteva minute din resursa cea mai prețioasă: timpul tău. Voi încerca să te conving că dincolo de suprafața hazardului există în viețile noastre, a ta și a mea, o logică deopotrivă nebănuită și admirabilă. Dar pentru asta, permite-mi să încep…

Cu câteva zile în urmă am început să citesc cartea lui Victor Frankl, Omul în căutarea sensului, apărută la Editura Meteor Press, în 2009[1]. Fac asta în fiecare seară, înainte de a adormi, ca un fel de exercițiu nocturn de igienă mentală, survenit cu puțină vreme înainte de prăbușirea, mai mult sau mai puțin voluntară, în brațele somnului reconfortant. Am descoperit, în toate aceste seri, în pagini scrise cu un talent incontestabil, relatarea fascinantă și, în aceeași măsură, oripilantă a realităților din lagărul nazist, urmată de descrierea logoterapiei, ca tehnică de optimizare a activității psihice. Aleg, în cele ce urmează, să îți împărtășesc, dragă cititorule, câteva dintre gândurile autorului, la care îndrăznesc să adaug, sub forma unei modeste prelungiri, propriile gânduri. În antiteză cu voința de plăcere, plasată de Sigmund Freud în centrul psihanalizei, autorul lansează conceptul de voință de sens, despre care spune că reprezintă „motivația primară”[2] a oricărei persoane, indiferent dacă aceasta o conștientizează sau nu. Dincolo de propria sa experiență în vecinătatea morții[3], autorul își însoțește convingerea cu privire la nevoia de sens printr-o abundență de sondaje de opinie, studii de caz, ilustrări ce sporesc semnificativ credibilitatea discursului său. Orice om are nevoie să trăiască pentru „ceva”! Descoperi că în raport cu valoarea instrumentală a banilor, incontestabilă de altfel, voința de sens domină în mod copleșitor inventarul opțiunilor umane. Fiecare om își dorește să aibă o viață plină de sens[4], în absența acestei nevoi fundamentale, el resimte ceea ce autorul numește „frustrare existențială”[5], o stare generatoare de nevroză, depresie și chiar, în ultimă instanță, moarte.

Căutarea sensului generează în fiecare dintre noi un fel de tensiune interioară, numită de autor noodinamică[6], „condiție indispensabilă pentru sănătatea mentală”[7], capabilă să facă din noi supraviețuitorii celor mai cumplite scenarii: „nimic altceva nu poate să ajute atât de eficient omul să supraviețuiască chiar și în cele mai grele condiții precum cunoașterea faptului că viața lui are un rost”[8]. Găsesc plin de substanță reflexivă ceea ce autorul spune la un moment dat: „sănătatea mintală se întemeiază pe un oarecare grad de tensiune, pe tensiunea dintre ceea ce ai făcut deja și ceea ce ar trebui să mai realizezi, adică pe diferența dintre ceea ce ești și ceea ce ar trebui să fii[9]. Realizez că, în esența ei, viața nu înseamnă nimic altceva decât efortul permanent de a depăși prezentul, de a străbate un drum ce începe aici și urcă, uneori în serpentine sau hățișuri, către un dincolo, neștiut dar intuit. Viața nu este altceva decât străduința descoperirii, în fiecare moment, că ești acum mai mult decât ceea ce ai însemnat în minutul dinainte. Iar acest efort poartă, în marginea celor citite, un nume simplu și totuși, de o paradoxală și dezarmantă complexitate: voință de sens. Absența sensului din viața noastră, poate provoaca, după autor, sentimentul de „vid existențial” , în paralel cu nevoia umplerii acestui gol prin plăceri de tip surogat, prin substitute precum intoxicația alcoolică, fumatul excesiv etc. Lipsa de conținut din viața unora poate duce la depresie, dependență, dar mai ales la agresivitate sau ostilitate orientată către cei din jur. Sentimentul vidului existențial se poate ascunde, precum maestrul păpușar în spatele cortinei, deturnând traiectoria persoanei către voința excesivă de bani, către foamea de bunuri și posesii, totodată către exacerbarea libidoului sau impulsului sexual, pe scurt, către o gamă abundentă de pseudo-satisfacții de ordin deopotrivă compensator și iluzoriu.

Nu vreau, dragul meu cititor, să îți răpesc plăcerea de a pătrunde, prin efortul înțelegerii tale, în miezul unei scrieri pe care o găsesc cu adevărat remarcabilă. Aleg, mai curând, să te întreb: care este rostul tău sau, altfel spus (oricât de pretențios sau filosofic ar suna), care este sensul vieții tale? L-ai descoperit deja sau te afli încă pe drum, angajat plenar în aventura fascinantă a căutării? Iar dacă l-ai aflat deja, cât de ușor ți-a fost? În ceea ce mă privește, îndrăznesc să îți mărturisesc, precum unui prieten drag, că am reușit, după încercări deloc puține, să găsesc un drum, poate cel mai frumos cu putință din toate drumurile, un drum pentru care am motive să mă consider binecuvântat: profesia de dascăl. Privind peste umăr, constat că itinerariul meu nu a fost deloc lipsit de neplăceri, insatisfacții, primejdii. Mai mult, cu fiecare zi ce îmi este îngăduită, constat că trăiesc un privilegiu extraordinar: acela de a întâlni oameni, locuri, cărți, situații cu adevărat miraculoase… Chiar dacă, în drumul meu, mai întâlnesc și piedici, provocări, obstacole, învăț că acestea din urmă, deși îmi aduc suferință, mă ajută să cresc, să mă dezvolt, să fiu astăzi mai mult decât am fost ieri. Și vreau din tot sufletul să ajungi să crezi și tu asta! Vreau, la sfârșitul rândurilor mele, să îți adresez o frumoasă provocare la meditație, o invitație întâlnită în cartea despre care ți-am vorbit.

Vreau să te gândești că în această lume există două categorii de oameni: cei ce smulg din calendar câte o pagină și, în timp ce o aruncă, privesc cu dezamăgire și chiar cu groază cum zilele lor dispar definitiv, fără să fi conținut în ele nimic remarcabil, nimic care să fi meritat bucuria consemnării. Pentru astfel de oameni, zilele nu reprezintă altceva decât o succesiune de neputințe, regrete, planuri dejucate înainte de a fi dobândit actualizarea, aspirații sufocate sau încremenite în proiect, ratări disimulate, cu sau fără zgomot interior. Însă mai există o categorie de oameni, aceia care, atunci când rup câte o pagină din propriul calendar, o așază cu grijă între coperțile unui album, precum un cadou neprețuit și unic. Aceasta pentru că fiecare pagină din agenda lor cotidiană conține gânduri, cuvinte și, mai ales, fapte, acțiuni și întreprinderi ce merită păstrate. Iar pentru acești oameni, sfârșitul fiecărei zile constituie un moment fericit de bilanț și de meditație. Pentru că ei pot spune fără niciun fel de orgoliu: astăzi nu am irosit niciun moment, nu am pierdut sau înstrăinat nicio clipă! Dimpotrivă, am investit în devenirea mea și a celor din jurul meu! Îți doresc, cititorule drag, să ai puterea și înțelepciunea de a privi în trecutul tău cu împăcare și recunoștință și îți mai doresc să ai curajul de a scruta orizontul, zilele ce îți vor fi încredințate, oricât de multe sau puține, cu credință și încredere în propriile posibilități. Iar la capătul fiecărei zile să poți spune, senin și sincer: sunt bucuros, sunt fericit, sunt recunoscător pentru că astăzi am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a-mi împlini menirea, pentru a da un sens propriei vieți!

[1] într-o traducere din limba engleză realizată de Silvian Guranda.

[2] Victor Fankl, op.cit., p.111.

[3] prima parte se numește de altfel Experiențe din lagărul de concentrare și iți oferă, ca lector, oportunitatea tristă a racordării la experiența absurdă a războiului.

[4] chiar și atunci când nu este deplin conștient de această necesitate, ea îi controlează, din umbră, orice gest, orice faptă.

[5] ibidem, p.113.

[6] ibidem, p.118.

[7] ibidem, p.116.

[8] ibidem, p.116.

[9] ibidem, p.117.

Ambivalență…

După aproape patru ore de „exil” în biblioteca școlii, am reușit să finalizăm alegerile pentru Consiliul Școlar al Elevilor. Am experimentat trăiri ambivalente: pe de-o parte, bucuria și gratitudinea față de cei care au înțeles responsabilitatea și utilitatea exercițiului democratic propus, pe de altă parte, deziluzia și întristarea față de cei care au făcut din buletinul de vot pretextul exprimării propriilor frustrări și insatisfacții. Le mulțumesc sincer celor care au fost alături de mine în efortul meu: candidaților, pentru curaj, elevilor din echipele de campanie, pentru suportul acordat, Andreei C., pentru priceperea indiscutabilă în gestionarea voturilor, Adrianei K., pentru răspunsul prompt și implicarea și în acest an, lui Valentin B., pentru că a rezistat până la final pe baricadele inventarierii buletinelor electorale. Am decis să mă implic și în acest an, absolut voluntar și fără niciun fel de revendicări ascunse sau fățișe ale vreunei recunoașteri. Mi-am oferit din timp, am pus între paranteze multe alte activități, am construit de unul singur cutiile cu rol de urne, am elaborat buletinele de vot, am regizat și orchestrat, alături de Cristiana A., o dezbatere electorală între candidați, am listat din propriile venituri afișe de promovare a evenimentului. Nu am dorit nimic pentru tot efortul meu! Mi-a fost suficientă bucuria pe care am resimțit-o atunci când am descoperit tinerii ce aleg să se implice, să abandoneze gândul la propria persoană și să dăruiască din resursele lor celorlalți. Și totuși, sunt trist! Scriu pentru că exercițiul din acest an îmi oferă, din păcate, prilejul unor gânduri sau meditații cu gust amar de insatisfacție și dezamăgire. Voi încerca să situez discursul meu în perimetrul abstracției, pentru a nu leza în niciun fel orgolii sau autorități „infailibile”, pentru a nu detrona spiritele elevate ale celor ce constituie pretextul trist al acestor rânduri. A te comporta ca și cum educația unui copil se reduce strict doar la prezența lui neîntreruptă în sala de clasă, înseamnă, în ceea ce mă privește, dovada unui reducționism păgubos, dacă nu chiar contraproductiv educației însăși. Îndrăznesc să consider că educația înseamnă mai mult decât „instrucția” servită, livrată, cu mai multă sau mai puțină apetență, la ora de curs! Un înțelept, obligat la recluziune de rigorile unui regim absurd, m-a învățat cândva că mai importante decât lecțiile pe care le predai sunt stările de spirit, pasiunea, atitudinea pe care o poți inspira! A crede că salvarea unei comunități urbane stă în verbul bine aranjat, în cosmetica lingvistică vidată de substanța propriei experiențe, înseamnă a desconsidera fără menajamente decența și logica bunului-simț. Socot că salvarea unei comunități, dacă este posibilă, nu se poate face prin vorbe ornate abundent în agape târzii, ci mai curând prin sinceritate, exemplu personal și faptă! A crede că dascălul este un fel de Deus in terram, instanță infailibilă, imună la orice eroare sau insuficiență umană, înseamnă a pierde privilegiul moderației sau al justei măsuri. Dimpotrivă, dascălul trebuie să rămână OM iar respectul pe care îl revendică de la cei pe care îi educă nu se dobândește prin santaj, supărări de „adolescent neînțeles” sau alte artificii pseudo-profesionale. Mai mult, respectul se câștigă, nu se cere, nu se revendică! Copiii care ajung „pe mânile noastre” merită mai mult decât amenințări, merită respectul nostru în aceeași măsură în care noi, dascălii, avem curajul să îl pretindem de la ei. Supărarea provocată de un elev care a ratat „întâlnirea miraculoasă” cu destinul unei singure ore de curs, oră esențială pentru traiectoria lui, îmi pare a fi, cu toate riscurile care decurg de aici, simptomul imaturității sau, cel puțin, al lipsei de colegialitate. Mai ales că elevul în cauză nu a fugit de la oră, lezând astfel invariabil autoritatea profesorului, ci a dus la îndeplinire o responsabilitate încredințată de comunitatea școlară din care face parte. Probabil că uneori calitățile noastre profesionale reușesc performanța cinică de a atenua până la dispariție calitățile noastre de om. Mă întreb, la finalul acestor rânduri, de ce oare, dincolo de bucuria de a fi dus la capăt o activitate cu elevi și pentru elevi, resimt totuși gustul acut al dezamăgirii?

Să transformi o viață într-un destin… (lecturi camusiene, izvoare de gând)

Recitesc, în căutarea inspirației, fragmente din Mitul lui Sisif: o lectură despre frământările existenței omenești amenințate de inautenticitate, despre înțelegerea și asumarea suferinței, un eseu despre depășirea destinului prin dispreț, despre transformarea absurdului, prin conștientizare, în sentiment tragic. Îl descopăr pe Sisif, truditorul Infernului[1], căzut în dizgrație, renegat de zei, preocupat să ducă la îndeplinire aventura propriului supliciu. Îl însoțesc în efortul lui, îi surprind respirația încordată, icnetul de debut, acel moment în care piatra refuză dislocarea, captivă în imobilitate, când materia inertă se împotrivește elanului spiritual. Asist în tăcere la desfășurarea acestui spectacol, încercând să înțeleg virtuțile caznei, avantajele frământării, truda în aparență fără rost. Văd zâmbetul lui Sisif, răsărit printre stropii grei de transpirație, în momentul în care contemplă piatra rostogolindu-se cu înverșunare către abis. Îi împărtășesc bucuria triumfului, fie el și provizoriu, clipa fragilă în care, detașat, începe să înțeleagă ceea ce era menit să nu fie înțeles… „A începe să gândești înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru…” – descopăr aici drama lucidității, apăsarea conștiinței ce vrea cu orice chip să înțeleagă. Într-o logică răsturnată, deloc lipsită de pericole: „Fericiți cei ce nu gândesc, căci a lor este liniștea!” Îmi revine în minte gândul lui Camil Petrescu: „câtă luciditate, atâta dramă”…

Experimentez, în debutul scrierii, un sentiment de nedumerire: parcurg rânduri în care autorul pare să întreprindă o veritabilă apologie a sinuciderii, vorbește despre recunoașterea faptului că poți să te simți, la un moment dat, „depășit de viață”, poți fi copleșit de derizoriul zbuciumului cotidian. Intuiesc faptul că astfel de rânduri, cu privire la seducția neantului, nu sunt altceva decât o provocare adresată cititorului, un fel de obstacol cognitiv, o poartă ce trebuie trecută pentru a pătrunde dincolo, în însăși miezul textului. După doar două pagini, descopăr un gând interesant despre raportul complex dintre trup și spirit: „judecata trupului nu-i întru nimic mai prejos decât cea a spiritului, și trupul dă îndărăt în fața propriei sale distrugeri. Căpătăm obișnuința de a trăi înainte de a o dobândi pe aceea de a gândi. În cursa care ne apropie zi de zi cu încă un pas de moarte, trupul păstrează un avans ireparabil”. Aleg să traduc acest raport printr-o altă distincție, la fel de celebră: a gândi și a trăi (viața), disociere clasică în istoria cugetării omenești, generatoare de polemici și dezbateri fecunde.[2] „Vine întotdeauna o vreme când trebuie să alegi între contemplare și acțiune. Adică să devii un om. Asemenea sfâșieri sunt cumplite. Dar pentru o inimă mândră nu se află cale de mijloc”. Să trăiești, pur și simplu, fiecare moment, la intensități și arderi absolute, sau să optezi pentru retragere, pentru un recul ce-ți poate dărui cunoașterea și înțelegerea vieții. Camus afirmă că nimeni nu este imun în fața absurdității, un sentiment ce „poate să-l izbească în față pe orice om, la orice colț de stradă. În nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă, el [sentimentul absurdului] este insesizabil.” Conștiința începe să funcționeze în momentul în care, prizonier al unei vieți mașinale, captiv în rutină, confiscat de obișnuință, omul își adresează întrebarea: „de ce?” sau „pentru ce?”. Reflecțiile camusiene cu privire la sentimentul absurdului își vădesc, mai mult ca oricând, actualitatea, astăzi, când fundamentalismul religios se preschimbă adesea în teroare, egoismul exacerbat este pus în slujba obsesiei pentru profit și abundență, relațiile interpersonale se instrumentalizează, celălalt este transformat în simplă unealtă. „Fără să oferim o genealogie, este suficient să spunem că în lumea noastră postmodernă conceptul și experiența Absurdului rămân de actualitate”[3]. Este greu să negi faptul că lumea actuală este mai puțin rațională decât oricând iar străduința de a înțelege, dorința neîntreruptă de claritate se lovește, de cele mai multe ori, de marginile posibilității.

Și totuși, îmi este destul de greu să admit absurditatea experiențelor pe care le traversăm, dimpotrivă, înclin către convingerea că fiecare eveniment, fiecare trăire își are partea sa de relevanță în acest agregat numit viață. Ne străduim zilnic, precum Sisif, să mișcăm pietrele sau provocările noastre, unele mari, dezarmante până la agonie, altele ușor de urnit, dar semnificative. Suntem eroii propriei vieți, prin truda noastră zilnică, de multe ori neștiută de ceilalți, devenim, din zorii conștiinței noastre și până când părăsim această lume, protagoniști ai unei saga încărcată de sensuri și semnificații. Ne străduim să dobândim victorie după victorie, succes după succes, însetați după apreciere, râvnim momente de triumf, visăm la clipa în care ajungem să spunem simplu: „sunt recunoscător pentru că totul este bine!” Destinul fiecărui om este doar al lui, fără scuze sau eschive, scurtături sau artificii înșelătoare, responsabilitatea gesturilor și acțiunilor sale îi aparține în mod exclusiv. Din desfășurarea existenței pot să lipsească însăși reperele transcendente, dacă prezența acestora poate să dezorienteze sau chiar să deturneze voința individului, determinându-l să descopere în suferință refugiu sau alinare.

Sisif poate fi un dascăl bun, dacă te străduiești să înțelegi adevărurile pe care le poartă cu sine: credința în cunoaștere se fortifică prin efort consecvent, fidelitatea față de adevăr și înțelegerea a ceea ce trăiești nu este un dat ci este, mai curând, o cucerire neîncetată. Totodată înveți că urmărirea unui scop, pe care nu-l vezi dar îl simți prezent, îl intuiești dincolo de marginea propriului univers cotidian, conferă sens străduințelor tale. Să adaugi piatră după piatră la zidirea personalității tale, să rămâi încredințat că, dincolo de aparenta lipsă de sens a trudei tale, există înțelegere, conștiință, raționalitate, sens. Poate că, la urma urmei, nu există destin! Sau, dacă există, el nu este așezat implacabil în fața fiecăruia dintre noi, ci mai curând, destinul este privirea în urma noastră, aruncată peste umăr, măsurarea fie și în grabă a propriei vieți. Am întâlnit, nu demult, într-un film remarcabil, The Bucket List, câteva cuvinte înțelepte, ce îmi par potrivite în acest context: „Este greu să înțelegi întreaga viață a unui om. Unii îți vor spune că se măsoară prin cei care au rămas în urma lui. Unii spun că se măsoară în credință. Unii spun că [înțelesul vieții] se măsoară în iubire. Alții spun că viața nu are niciun înțeles. Eu? Eu cred că viața ta se măsoară cu ajutorul celor care se măsoară prin tine.” Ar trebui să trăim astfel încât atunci când ne vom uita în urmă să descoperim bucuria de a nu fi trăit în zadar, să vedem cum tot ce am gândit, am spus și am făcut s-a transformat în destin. Sau, cum spunea cineva, ar trebui să trăim în așa fel încât, atunci când doamna cu coasa va ajunge la noi, să regrete că trebuie să ne ia. Și poate că astfel vom dobândi liniștea, împăcarea cu noi înșine, pentru că atunci vom ști că am întreprins tot ce este posibil pentru a face din viața noastră mai mult decât o simplă viețuire, am transformat-o în destin.

[1] condamnat la efortul etern pentru că a îndrăznit să-i sfideze pe zei, a înlănțuit moartea și a făcut o pasiune pentru viață, refuzând întoarcerea în Infern.

[2] în sentimentul absurdului poate fi identificată consecința rupturii sau a „divorțului” cartezian dintre univers și conștiință (David Sherman, op.cit., p.32)

[3] David Sherman, Camus (Blackwell Great Minds), Wiley-Blackwell, 2008, p.22.

ADDENDA

„Din moment ce moartea își bate joc de toate planurile omului, fiecare individ beneficiază de libertatea unui condamnat, aceea de a acumula cea mai mare cantitate de experiențe și de a fi conștient de acestea.” (traducere din engleză, Adele King, „Camus”, Haus Publishing, London, 2010, p.42.)