O scurtă dar reuşită lecţie de responsabilitate ecologică…

„Numai o viaţă trăită pentru ceilalţi este o viaţă care merită cu adevărat să fie trăită” (Albert Einstein)

În vremuri impregnate cu un mercantilism deconcertant, conştiinţa civică tinde să devină o simplă expresie ce rezonează bine în auzul unui idealist, însă rămâne fără aderenţă la psihologia celui centrat exclusiv pe profit. Să semeni seminţele câştigului mai puţin în propriul beneficiu şi mai mult în favoarea celuilalt constituie pentru pragmatismul vulgar echivalentul unui abandon nejustificat al propriei orbite, deşi, la o privire sinceră, este cel care dă adevărata valoare vieţii noastre.

Şi totuşi chiar şi în astfel de vremuri survin din loc în loc circumstanţe care amintesc despre faptul că adevărata nobleţe înseamnă a te pune în slujba celorlalţi. În astfel de momente se nasc întrebări precum: care este adevăratul preţ al responsabilităţii? sau ce costuri şi ce beneficii presupune asumarea sinceră a acestui cuvânt vehiculat atât în perimetrul discursului public, cât şi al meditaţiilor atent distilate ale filosofiei? Sunt două dintre interogaţiile fundamentale care, mai devreme sau mai târziu, trebuie, sau măcar ar trebui, să apară în interioritatea fiecărui om preocupat de propria devenire. Răspunsul la astfel de întrebări nu presupune, nici pe departe, un efort cognitiv deosebit, ci, dimpotrivă, stă sub semnul unei dezarmante simplităţi. Vom încerca în cele ce urmează să ne susţinem punctul de vedere.

Itinerariul responsabilităţii debutează cu o idee îndrăzneaţă, un concept fermentat în creuzetul unei interiorităţi ce simte că lucrurile pot fi schimbate în bine. Ideea riscă să întâmpine o galerie generoasă de reacţii adverse din partea „pompierilor”, a celor care-şi fac din replici precum: „e prea mult…sau prea puţin…”, „nu este momentul sau locul potrivit…”, „pot face alţii asta…”, „nu are rost sau nu se va schimba nimic…” un mod de a fi. Astfel de expresii te situează, atunci când te abandonezi lor, în zona de confort mintal care îngheaţă orice iniţiativă. În astfel de momente, salvarea ideii stă în puterea celui care a gândit-o să insiste, să scuture comodităţile, să mărească miza, întocmai ca un jucător la ruletă care, cu ultimii bani, îşi încearcă şansa, în speranţa unui câştig miraculos. Dacă ai posibilitatea de a învinge inerţia, constaţi cu surprindere că lucrurile se mută apoi în universul de discurs al resurselor: cu cine să transformi o idee dintr-o simplă abstracţie într-un act?, altfel spus, cu ce mijloace să îţi duci la îndeplinire obiectivul? Ei bine, de data aceasta inerţia NU a învins! Echipa formată dintr-un grup de tineri adolescenţi aflaţi la pragul marilor decizii a hotărât să transforme o oră de dirigenţie într-un efort orchestrat, modest pentru alţii, dar semnificativ pentru ei. Pentru o oră şi-au asumat rolul de slujitori ai comunităţii, dar mai ales, acela de discipoli ai mediului înconjurător. Ce poate fi mai plăcut decât să ai şansa – iar dacă nu o ai, să ţi-o creezi – de a te pune în slujba celorlalţi? Cu ce mijloace poţi să realizezi ceea ce ţi-ai propus? Nimic mai simplu dacă admitem că „numai acolo unde există voinţă, se găsesc întotdeauna mijloacele necesare”. Asumând o astfel de gândire de succes, orice iniţiativă dobândeşte privilegiul de a deveni, din simplă virtualitate, o actualizare notabilă. Cum? Cu mijloacele avute la îndemână, în cazul nostru, câteva instrumente rudimentare care, mânuite cu entuziasm şi bune intenţii, s-au transformat în unelte de maximă eficienţă: greble, lopeţi, mături, coşuri, o roabă şi o duzină de mănuşi chirurgicale. Astfel ora de „chirurgie estetică” a unei părţi din mediul înconjurător poate să înceapă. Unde? În imediata vecinătate a Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”. Când? La ora prânzului, într-o amiază însorită de vineri, 23 martie 2012, o zi născută cu dificultate după zăpezile consistente ale unei ierni ce a refuzat săptămâni în şir să-şi abandoneze dominaţia. Cine este beneficiarul unei astfel de întreprinderi? În mod direct: spaţiul cenuşiu din faţa Colegiului, căruia ne-am propunem să-i redăm vivacitatea iar indirect, conştiinţa responsabilităţii.

Efortul nostru a început cu ezitările de rigoare, timid şi totodată ferm: adunăm frunzele descompuse sub povara îngheţului, ambalajele felurite care-şi afişează rânjetul strident de sub siluetele frunzelor moarte, resturile de ţigară – toate însemnele unei „civilizaţii” care pare să-şi fi pierdut busola morală. De ce busolă morală? Pentru că, în ultimă instanţă, educaţia ecologică nu este altceva decât o specie, deloc irelevantă, a educaţiei morale. În faţa „asaltului” nostru, cenuşiul pierde teren iar locul devine treptat o frescă de un verde crud. Din loc în loc, vlăstarele unor flori, promisiuni ale unor delectări estivale, ne zâmbesc recunoscător, însemn al unei gratitudini pe care cuvântul cu greu ar reuşi s-o descrie. Reuşim pentru o oră să redăm unui colţ de natură mult râvnita cale spre normalitate.

Minutele trec fără să le simţim, însemnele cruzimii faţă de mediu iar natura renaşte sub privirile noastre precum altădată miraculoasa pasăre Phoenix. Câţiva trecători ne aruncă priviri în care intuim trăiri şi experienţe amestecate: admiraţie, fatalism greu de disimulat, ironie… Câţiva dintre ei se opresc pentru a schimba cu unii dintre noi curiozităţi, vorbe bune, încurajări… Cert este faptul că, la capătul unei ore, starea de lucruri se îmbunătăţeşte simţitor: spaţiul redevine verde, firele de iarbă renasc parcă sub „mângâierea” entuziasmului nostru.

Ce poţi să înveţi dintr-o astfel de oră? Că lucrurile mari încep cu paşi mărunţi sau, după cum spune un adagiu celebru, că orice călătorie de o mie de kilometri începe cu primul pas, oricât de nesemnificativ ar fi. Mai înveţi şi că atunci când decizi să întreprinzi un lucru, oricât de neînsemnat ai crede că este, trebuie să te „zideşti” în el cu voioşie, responsabilitate şi încredere. Numai atunci când îţi angajezi sufletul în ceea ce faci lucrurile nu pot să iasă decât foarte bine. Iar lecţia nu se sfârşeşte aici… La capătul unui ceas de muncă şi de voie bună, ne amintim de ceea ce, într-un loc, Thomas Edison, inegalabilul creator şi om de ştiinţă, remarca: munca poate fi eficientă numai atunci când este transformată cu tact în cea mai frumoasă distracţie. Se apropie pauza şi trăim bucuria săvârşirii unui lucru minunat. Ne mulţumim reciproc, ne strângem mâinile şi zâmbim complice către spaţiul cu adevărat verde. Dacă nu am şti că modestia constituie o supremă virtute am exclama privind ceea ce lăsăm în urma noastră: „pe aici am trecut noi pentru o clipă doar!”. Însă mai mult decât mulţumirea noastră, mulţumirea lucrului bine făcut, simţim în aerul blând de primăvară un alt fel de satisfacţie, mult mai profundă. Este aceea care răzbate către ca o şoaptă, abia simţită, de la firele de iarbă ce izbucnesc acum cu încredere către soarele amiezii, de la vlăstarele de flori ce-şi regăsesc verticalitatea. Iar atunci ne spunem că nimic din ceea ce facem nu este zadarnic, că orice lucru, oricât de neînsemnat, se înscrie într-un scenariu mult mai cuprinzător. Un ceas mărunt din preţioasa noastră existenţă, o secundă doar dintr-un itinerariu universal al responsabilităţii devine pentru noi, cei care am ales să o trăim, o bucurie şi totodată o promisiune: aceea de a deveni mai buni, mai folositori celorlalţi şi nouă înşine, dar mai ales, de a ne pune în slujba Celuilalt absolut: Mediul.

Anunțuri

Problema cunoaşterii în filosofia modernă – câteva elemente de epistemologie clasică…

În epoca modernă apar primele semne ale unei noi filosofii, una centrată pe problema cunoaşterii[1], altfel spus, după o expresie consacrată de Nicolai Hartmann, se instituie gnoseologismul modern. Încă din perioada Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XVI-lea) gândirea filosofică începuse situarea sub semnul optimismului epistemologic, în sensul unei încrederi nemăsurate în posibilităţile omului de a obţine cunoaşterea. Renascentiştii îşi propuneau să smulgă cugetarea de sub autoritatea dogmelor şi a Scripturii. „Raţiunea eliberată în timpul Renaşterii imaginează aşadar: noi scheme de gândire, noi întrebări, noi metode. Ea închipuie ipoteze inedite şi elaborează modele noi”.[2] Dacă filosofia medievală[3] făcea apel înainte de orice la textele tradiţiei, în perioada Renaşterii se acceptă cel mult autoritatea raţiunii. Are loc o deplasare de accent: de la problema fiinţei ca fiinţă[4] (principiu ontologic fundamental ridicat la rang de cinste de Aristotel) la cunoaşterea fiinţei – altfel spus, de la ce se cunoaşte, la cum se cunoaşte (cea mai potrivită metodă a cunoaşterii). Între optimismul epistemologic specific filosofiei moderne şi ideile liberalismului se pot stabili corelaţii valoroase: au încurajat nonconformismul, libertatea gândirii, su promovat individualismul (opus spiritului gregar, gândirii comune), au cultivat convingerea că omul se poate elibera numai prin cunoaştere, au constituit fundamentul luptei împotriva constrângerilor, i-au făcut pe oameni să se simtă răspunzători pentru ei înşişi, au exercitat nevoia ameliorării condiţiei umane.

În perioada modernă, drumul către certitudine, către o cunoaştere sigură, certă, trece în mod necesar prin raţiune[5]. Datorită exactităţii operaţiilor şi a valabilităţii incontestabile a axiomelor şi postulatelor ei, matematica este asumată ca model metodic par excellance. Raţionalismul va încerca să extragă cunoaşterea, în manieră deductivă, doar din raţiune, din principii prime ce nu pot fi puse sub semnul îndoielii. Cunoaşterea sau experienţa senzorială, apelul la simţuri, vor fi considerate inadecvate pentru a garanta certitudinea. Rene Descartes, Baruch Spinoza[6], G.W. Leibniz, figuri proeminente ale raţionalismului clasic[7], asumă ca model matematica şi vor să construiască o filosofie matematizată, o viziune matematică asupra lumii. Filosofia trebuie să servească şi ca teologie raţională, adică să argumenteze probleme mai delicate precum existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, începutul sau sfârşitul universului ş.a. Raţionalisţii suspectează empirismul, cel de-al doilea curent dominant în filosofia modernă,  de sentimente profane, considerându-l ca fiind drumul sigur către materialism şi ateism. Acesta este unul dintre motivele care îl vor determina pe Karl R. Popper să afirme că „raţionalismul şi empirismul au apărut ca şi curente religioase”.

Rene Descartes (1596-1650) şi-a întemeiat filosofia pe principiul „veracitas Dei”: adevărul este manifest, ceea ce apare clar şi distinct ca adevăr nu poate să nu fie adevărat. Dacă adevărul nu se dezvăluie singur, subiectul cunoscător are şansa de a-l dezvălui. Când stă în faţa noastră avem puterea de a-l vedea, de a-l deosebi de fals. Ştiinţa şi tehnologia modernă datorează mult acestui optimism epistemologic. În Discurs asupra metodei (1537), o veritabilă autobiografie spirituală, Descartes formulează regulile de îndrumarea raţiunii pentru a ajunge la adevăr:

(a). regula clarităţii – să ne ferim de grabă şi de pre-judecare, să nu ţinem seama decât de ceea ce ni se înfăţişează clar şi distinct, fără a avea vreun prilej de îndoială; să renunţăm la orice presupoziţie sau prejudecată luată ca nemijlocit adevărată şi să trecem prin filtrul raţiunii toate cunoştinţele; să plecăm de la gândire pentru a ajunge la ceva ferm, la un „început pur” (cum îl numeşte Hegel);

(b). regula analizei – să „despicăm” orice problemă în elemente simple; (c). regula sintezei – să plecăm de la simplu pentru a reconstrui complexul analizat; (d). regula enumerării – cercetând natura unui fenomen, să ne asigurăm că nu am uitat vreun caz (prin enumerarea tuturor cazurilor referitoare la acel fenomen).

În Meditaţii metafizice[8], Descartes se întreabă: de unde îşi trag certitudinea sau siguranţa absolută cunoştinţele matematicii? Cum se face că matematicile – produse ale raţiunii – au valoare şi pentru lumea exterioară? Cum putem trece de la subiectiv (interioritate) la obiectiv (exterioritate)? Descartes aplică îndoiala nu numai la cele învăţate de la alţii (tradiţie), ci şi la cele văzute şi cunoscute ca sigure în ele însuşi până la un moment dat. Însă îndoiala carteziană nu este una sceptică, nici radicală şi definitivă, ci este una metodică, provizorie[9], un mijloc şi nu un scop în sine, un mijloc de a ajunge la siguranţă, certitudine, adevăr. Descartes are convingerea că în acest ocean al îndoielii trebuie să existe o insulă salvatoare, în absenţa căreia suntem livraţi disperării. Această insulă răsare sub forma unei certitudini: ne putem îndoi de orice, dar nu ne putem îndoi de propria îndoială. Altfel spus, faptul îndoielii este mai presus de orice îndoială. Ce înseamnă a te îndoi? Dacă mă îndoiesc, înseamnă că gândesc. Dar cine gândeşte? Eul, subiectul. Pentru a reuşi să cugete, subiectul trebuie să existe. Celebrul dicton „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există”[10] nu este un simplu silogism, ci mai curând o intuiţie. Prin Descartes subiectivitatea se insinuează în lume. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, Edmund Husserl va duce prin fenomenologia sa mai departe inserţia subiectivităţii în lume. Există o apropiere între îndoiala carteziană şi reducţia fenomenologică: ambele pleacă de la eliberarea spiritului de orice supoziţii şi prejudecăţi. Intuiţia şi deducţia sunt singurele modalităţi prin care putem evolua în cunoaştere fără teama de a ne înşela. Intuiţia este facultatea fundamentală a inteligenţei, o viziune cu ajutorul căreia spiritul nostru „prinde” anumite idei simple, raporturi sintetice, face posibilă cunoaşterea spontană, directă a principiilor prime. În completarea ei vine deducţia, operaţie logică prin care se conchide în mod necesar din cunoştinţe sigure date anterior. Condiţia oricărei deducţii corecte este aceea de a porni de la noţiuni simple al căror adevăr este „prins” de intuiţie. Intuiţia devine astfel originea şi suportul deducţiei. În timp ce deducţia este doar un lanţ de judecăţi legate între ele în mod logic, intuiţia este cea care ne permite accesul la principiile prime.

Iată câteva enunţuri despre filosofia carteziană pe care le voi exprima într-o manieră concisă (fidel spiritului matematic promovat de filosof):

(a). sistem metafizic grefat pe conştiinţa indubitabilă a subiectului cunoscător;

(b). teorie a ideilor clare şi distincte, bazată pe conceptele şi proprietăţile înnăscute inculcate în noi de Dumnezeu – garantul adevărului;

(c). teorie asupra naturii umane şi a existenţei în genere de factură dualistă: există două tipuri de substanţe esenţialmente ireductibile: mintea (spiritul) şi materia (corporalitatea).

Omul lui Descartes este o fiinţă eterogenă, compusă din conştiinţă (res cogitans) – substanţă fără întindere, imaterială – unită cu un mecanism pur fizic – corpul (res extensa). Mintea deţine o conştiinţă perfectă şi clară a propriei sale naturi şi esenţe.

Şila Francis Baconîntâlnim manifestările optimismului epistemologic, vizibile în expresia „veracitas naturae”: natura este concepută ca o carte deschisă iar cel care o citeşte cu un spirit neîntinat de idoli (prejudecăţi) nu poate greşi.

Atât Bacon cât şi Descartes admit că, în materie de adevăr, nici un om nu trebuie să apeleze la autoritate. Aceasta întrucât fiecare om posedă în el sursele cunoaşterii: intuiţia intelectuală (raţionalism) şi facultatea de percepţie (empirism).

Empirismul a ales altă cale pentru a ajunge la certitudine: experienţa. Modelul ales de empirişti este cel al ştiinţelor naturii, cu metoda lor specifică: inducţia.  Vom stărui în alt material asupra perspectivei empiriste asuprea cunoaşterii. Ne mulţumim să afirmăm în rândurile de faţă că uniunea acestor două orientări rezidă în încercarea de a domina natura prin intermediul cunoaşterii. Dacă omul poate cunoaşte, el are şansa de a fi liber, pentru că libertatea este o consecinţă a cunoaşterii. Disputa dintre empirismul clasic şi raţionalismul clasic s-a dus pe frontul identificării surselor sigure ale cunoaşterii. Care este cea mai bună sursă, ultimă a cunoaşterii: intelectul sau simţurile? Pentru Karl Popper întrebarea ar trebui schimbată: să propunem că oricare dintre aceste două surse (experienţa şi raţiunea) nu există sau, dacă există, că nu sunt capabile să ne conducă la adevăr. Întrebarea mai potrivită ar fi aceasta: cum putem spera să detectăm şi să eliminăm eroarea? Răspunsul formulat de autorul Logicii cercetăriieste următorul: criticând teoriile sau conjecturile altora, iar dacă ne formăm această deprindere, criticând propriile noastre teorii sau conjecturi (raţionalism critic).


[1] a se revedea clasica tripartiţie realizată de sofistul Gorgias, cel care, fie şi într-o manieră ce ţine de un scepticism radical, a anticipat desfăşurarea filosofiei occidentale: nu există nimic (problema existenţei, specifică filosofiei antice); chiar dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut (problema cunoaşterii, specifică filosofiei moderne); nimic nu poate fi cunoscut, chiar dacă ar fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat („cotitura lingvistică” – linguistic turn – realizată de filosofia contemporană).

[2] Jeanne Hersch, Mirarea filosofică (trad. Drăgan Vasile), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.103.

[3] filosofia medievală mai este denumită şi SCOLASTICĂ, denumire care provine de la „schola”, ce înseamnă „şcoală”; este vorba despre o gândire de şcoală, dezvoltată în cadrul Bisericii creştine, şi care se conduce după principiul: „Fides quaerens intellectum” – „Credinţa în căutarea înţelegerii”.

[4] lb.gr. te on he on – după Aristotel – cauza primă, substanţa, esenţa imuabilă, altfel spus, ceea ce face ca un lucru să fie într-un mod determinat, dincolo de toate schimbările sau modificările sale accidentale.

[5] „Bunul-simţ [raţiunea] este lucrul cel mai bine distribuit din lume. Fiecare om crede că este cel mai bine înzestrat în această privinţă, atât de înzestrat încât şi aceia care sunt cel mai greu de mulţumit în alte privinţe, n-au obiceiul de a dori mai mult decât au. (…) puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de fals, ceea ce propriu-zis numim ‹‹bunul-simţ›› sau raţiune, există în mod firesc la toţi oamenii. (…) diversitatea părerilor noastre nu vine de la aceea că unii suntem mai cu judecată decât alţii, ci numai de la aceea că noi călăuzim gândurile noastre pe căi diferite şi nu avem în vedere toţi aceleaşi lucruri. Căci nu este de ajuns să ai un creier bun; principalul este să te serveşti bine de el” (Discurs asupra metodei de a ne călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe, trad. George I. Ghidu, Editura Mondero, Bucureşti, 2003, p.7).

[6] Baruch Spinoza îşi intitulează cea mai importantă lucrare în mod sugestiv „Ethica more geometrico demonstrata”, adică Etica demonstrată prin metoda geometrică, încercând să aşeze probleme precum libertatea şi moralitatea în limbajul riguros al axiomelor, definiţiilor, teoremelor şi demonstraţiilor.

[7] în filosofiile tradiţionale de pânăla Nietzsche există mai multe forme de raţionalism: raţionalismul metafizic (transcendent), raţionalismul matematic (imanent), raţionalismul formal-aprioric (kantian); iar în filosofia contemporană cel mai cunoscut este raţionalismul critic al lui Karl Raimund Popper.

[8] intitulându-şi una dintre opere Meditationes de Prima Philosophia, Descartes este poate primul gânditor care consacră termenul de „meditaţie” în limbajul filosofic, în sensul unui dialog autentic cu propriul sine, nealterat de nimic şi al cărui scop este regăsirea.

[9] se poate admite că îndoiala carteziană este mai curând o propedeutică – parte pregătitoare – la demersul pe care subiectul cunoscător (ego cogitans) îl întreprinde în căutarea certitudinii.

[10] dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est – punctul arhimedic al gândirii carteziene, tot astfel cum la Immanuel Kant, punctul de sprijin poate fi considerată celebra formulare din Critica raţiunii pure: „întreaga cunoaştere începe cu experienţa dar nu se reduce la aceasta”.

O „terapeutică mentală” – Francis Bacon şi idolii minţii…

„Atât putem, cât ştim” (Francis Bacon)

Veritabil profet al ştiinţei moderne de factură inductiv-experimentală[1], considerat pe bună dreptate un precursor al tradiţiei empiriste britanice, Francis Bacon (1561-1626) pune bazele materialismului modern (de factură mecanicistă). În încercarea sa de a lega filosofia de ştiinţele naturii[2], autorul britanic atacă necruţător vechiul edificiu al aşa-ziselor „ştiinţe” medievale (în fond veritabile pseudo-ştiinţe), pe care le acuză că s-au rupt de realitate sau experienţă, cantonându-se în speculaţii sterile, că au făcut abuz de logică, că le lipseşte metoda. Noua ştiinţă propusă de Bacon trebuie să se bazeze, în concepţia autorului, pe un studiu temeinic al faptelor şi evenimentelor (să pătrundă în „marea carte a naturii”). Ea trebuie să se folosească de experienţa metodică şi de observaţie, să debuteze de la fapte (nu de la propoziţii sau enunţuri generale), pentru a descoperi cauzele lucrurilor[3]. Aceasta pentru că adevărata cunoaştere este aceea a cauzelor (vera scire est per causas scire). Una dintre caracteristicile importante pe care ştiinţa ar trebui să le deţină este, pentru Bacon, aceea de a fi strâns legată de nevoile practice ale omului (o viziune concretă, practică şi utilitară), de a provoca schimbări concrete, semnificative în viaţa oamenilor[4]. Adevăratul ţel al ştiinţei este acela de a duce la „îmbogăţirea stirpei umane cu forţe şi invenţii noi”, de a permite omului să dezvăluie secretele naturii, „să-i cucerească înălţimile şi fortăreţele şi să împingă înainte, cu voia lui Dumnezeu, limitele domniei omului”[5]. Însă pentru a ajunge să domini natura, trebuie să înveţi să o cunoşti, pentru că, fără îndoială, „cunoaşterea înseamnă putere”.

Ca şi în cazul lui Descartes, şi pentru Bacon metoda are un rol decisiv în cunoaştere sau în descoperirea adevărului, întrucât permite colectarea şi ordonarea informaţiilor obţinute prin observare directă, face posibilă compararea experimentelor în vederea stabilirii de corelaţii sau relaţii cauzale.

În Novum Organum (1620)[6], Bacon postulează nevoia abandonării tradiţiei şi a autorităţilor scolastice[7], care obstrucţionează libertatea de gândire şi împiedică progresul ştiinţei. Autorul Noii Atlantide (New Atlantis, publicată postum, în 1660) reproşează scolasticii că are un caracter formalist, steril şi mult prea abstract, că abuzează de logică (foloseşte silogismul[8] care, în loc să ajute la descoperirea principiilor ştiinţei, mai mult fixează şi întreţine erorile). Pentru a realiza o cunoaştere adecvată a naturii, intelectul trebuie purificat, curăţat de prejudecăţi şi erori – idola mentis[9] – supoziţii false şi prejudecăţi. „Idolii şi noţiunile false, care au pus dintotdeauna stăpânire pe raţiunea umană, înrădăcinându-se adânc în ea, au prins în ghearele lor spiritul uman în aşa fel încât adevărul îşi croieşte anevoie drum, ba chiar şi atunci când îi lasă acestuia cale liberă, vor ridica din nou capul când se vor înnoi ştiinţele şi vor deranja atâta timp cât nu suntem avertizaţi împotrivalor şi nu ne ferim de ei. Există patru feluri de idoli care au prins în mrejele lor spiritul uman…”  Iată care sunt cele patru categorii de idoli cu privire la care ne avertizează Bacon:

(a). idolii tribului (idola tribus) – se originează în însăşi natura omenească (genul uman), constituie un rău inerent speciei umane, o adevărată „boală de familie”. Aceştia se datorează fie faptului că intelectul uman, precum o oglindă cu suprafaţa deformată, amestecă propria natură cu natura lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează imaginea acestora, fie simţurilor care îşi asumă rolul de măsură a tuturor lucrurilor din natură. Întrucât intelectul are tendinţa de „a-şi lua zborul de la fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic.

 

(b). idolii peşterii (idola specus) – aparţin fiecărui individ în parte (se originează în „natura particulară” a fiecăruia) şi  constă în acea „peşteră” care tulbură spiritul, ocultând pătrunderea luminii naturale. Peştera constituie un simbol pentru mediu, educaţie, lecturi, conversaţii, autoritatea persoanelor admise şi respectate etc. Ca recomandare pentru a îndepărta un astfel de idol, Bacon recomandă ca intelectul să încerce să fie „liniştit, odihnit, nepărtinitor şi limpede”.

 

(c). idolii forului (idola fori) – se nasc din convieţuirea şi asocierea oamenilor, din relaţii şi tovărăşii (mai ales acelea cu „spiritele mărunte”), ei fac să se strecoare în spirit cuvinte, nume şi expresii inexacte, improprii, ambigue. Cuvinte precum „destin”, „prim motor nemişcat”, „absolut” (concepte importante în filosofia scolastică) etc., impuse sau alese de mulţime, viciază sau distorsionează, prin echivocul lor, perceperea justă a realităţii: „… asemenea cuvinte siluiesc siluesc totuşi intelectul şi tulbură totul, împingându-i pe oameni în dispute sterile şi nesfârşite”.

 

(d). idolii teatrului (idola theatri) – sunt acele prejudecăţi care provin din diferitele teorii, dogme, tradiţii sau secte filosofice apărute de-a lungul timpului şi care ameninţă simţul critic[10]. „Căci toate sistemele filosofice care au fost succesiv inventate şi adoptate sunt tot atâtea piese de teatru pe care diferitele filosofii le-au dat la iveală şi au venit să-şi joace rolul, fiecare la rândul său; piese care prezintă privirii noastre tot atâtea lumi imaginare şi care în adevăr sunt făcute pentru scenă. (…) principii care din credulitate au fost adoptate fără examinare şi apoi transmise din gură în gură”.

 

„Atât despre idoli şi dobândirea lor. Toţi trebuie înlăturaţi şi condamnaţi printr-o hotărâre fără echivoc; trebuie să eliberăm raţiunea de ei, şi să o curăţim. Aşadar, nu există altă cale înspre împărăţia omului, clădită pe ştiinţe, decât cea înspre împărăţia cerului, în care nu putem intra decât ca nişte copii…”


[1] cu un accent deosebit plasat pe experienţă, pe observarea metodică (sistematică) a naturii şi inducţie (care nu se reduce însă la simpla inducţie prin enumerare).

[2] adevărata ştiinţă este pentru Bacon „naturalis philosophia” (filosofia naturii) – „mamă a tuturor ştiinţelor”.

[3] adevărata misiune a ştiinţei: „explicarea naturii”.

[4] a cunoaşte natura înseamnă a-i descoperi ordinea reală dar, mai ales, a învăţa să o utilizezi în propriul folos.

[5] Cf. Novum Organum.

[6] titlul complet al lucrării: Novum Organum sive Indicia vera de Interpretatione Naturae.

[7] scolastică – termen care exprimă filosofia predată în şcolile bisericilor şi, în sens larg, pregătirea teologică din perioada medievală. Începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XVI-lea, scolastica a fost abordarea dominantă în filosofia europeană. Într-o astfel de orientare la un loc de cinste s-au aflat scrierile lui Aristotel şi comentatorii acestuia. Printre cei mai importanţi filosofi scolastici se numără: Toma d’ Aquino (cca. 1225-1274), Duns Scotus (cca. 1266-1308), William de Ockham (cca. 1285-1349) ş.a.

[8] în ceea ce priveşte cunoaşterea naturii, silogismul are o valoare limitată şi de aceea trebuie înlocuit cu o nouă metodă: metoda inductivă, aceea care pleacă de la fapte şi se ridică treptat, prin generalizări succesive, către principii sau cauze.

[9] idola mentisidoli ai minţii (intelectului) – prejudecăţi, noţiuni false care stăpânesc spiritul uman, împiedicându-l să descopere adevărul şi care pot fi înlăturate numai prin folosirea unei metode adecvate: inducţia.

[10] Bacon împarte sectele filosofice în trei şcoli dăunătoare: (1). şcoala sofistică sau raţională (de exemplu Aristotel este cel care a formulat principii înainte de a consulta experienţa); (2). şcoala empirică (de exemplu: alchimiştii care practică prea puţin experimentul); (3). şcoala superstiţioasă (cei care amestecă filosofia cu credinţa şi tradiţia). Acceptând alături de experienţă şi operaţiile gândirii, Bacon a criticat atât tabăra empiriştilor – pe care-i considera drept „furnici care adună fără a prelucra nimic”, cât şi tabăra raţionaliştilor – „păianjeni care scot din propriul corp firul din care ţes inconsistentele lor pânze”.

Selecţie de texte – Karl Raimund Popper (Logica cercetării)

„Concepţia mea […] este în netă opoziţie cu toate încercările de logică inductivă; ea poate fi caracterizată ca o teorie despre metoda deductivă a testării (Nachprüfung). Pentru a putea discuta această concepţie (deductivistă), este necesar să clarificăm opoziţia dintre psihologia empirică a cunoaşterii, care operează cu fapte empirice, şi logica cunoaşterii, care nu se interesează decât de corelaţii logice; căci prejudecăţile logicii inductive sunt legate de confundarea problemelor psihologice cu cele epistemologice […] logica cunoaşterii nu se interesează de probleme de fapt (Kant: „quid facti”), ci numai de probleme de drept sau de valabilitate („quid juris”) – adică de probleme de tipul următor: dacă şi cum poate fi întemeiat un enunţ; dacă este testabil (empiric controlabil); dacă depinde logic de alte enunţuri sau este în contradicţie cu ele ş.a.m.d.”(75).

Metoda testării critice a teoriilor, a selecţiei lor pe baza rezultatelor testelor, este, după părerea mea, întotdeauna următoarea: din ideea nouă, încă neîntemeiată în vreun fel – o anticipare, o ipoteză, un sistem teoretic – , sunt derivate, pe cale logic-deductivă, consecinţe. Aceste consecinţe sunt comparate unele cu celelalte şi cu alte enunţuri, stabilindu-se astfel ce relaţii logice (de exemplu echivalenţă, derivabilitate, compatibilitate, contradicţie) există între ele.

Pot fi deosebite patru direcţii de realizare a testării unui sistem teoretic: compararea logică a consecinţelor una cu alta, prin care sistemul este cercetat din punctul de vedere al consistenţei sale interne; o examinare a formei logice a teoriei cu scopul de a stabili dacă ea are caracterul unei teorii a ştiinţei empirice, deci dacă nu este, de exemplu, tautologică; compararea cu alte teorii, pentru a stabili, între altele, dacă teoria ce urmează a fi testată, în cazul că ar trece cu succes testele, ar putea fi evaluată ca un progres ştiinţific; în sfârşit, testarea teoriei prin „aplicarea empirică” a consecinţelor derivate din ea. Acest ultim test trebuie să stabilească dacă noile consecinţe, deduse din teorie, se susţin şi practic, de exemplu în experimente ştiinţifice sau în aplicaţii practice cu caracter tehnic. Şi aici procedura testării este una deductivă: din sistem vor fi deduse (prin utilizarea unor enunţuri deja admise) consecinţe singulare („predicţii”), în special asemenea consecinţe care sunt uşor testabile, respectiv uşor aplicabile. Dintre aceste consecinţe vor fi alese îndeosebi acelea care nu pot fi derivate din sistemele teoretice cunoscute, şi mai ales cele care sunt în contradicţie cu ele.  Asupra acestor consecinţe – şi a altora – se va decide acum prin raportare la aplicaţiile practice, la experimente ş.a.m.d. Dacă verdictul este pozitiv, dacă consecinţele singulare vor fi acceptate, verificate (verifiziert), înseamnă că sistemul a trecut, pentru moment, cu succes testul; nu avem nici un motiv să-l respingem. Dacă însă verdictul este negativ, dacă consecinţele vor fi falsificate (falsifiziert), falsificarea va afecta şi sistemul din care au fost deduse. Verdictul pozitiv poate sprijini sistemul numai provizoriu; acesta poate oricând, mai târziu, să fie răsturnat. Atâta timp cât un sistem rezistă unor testări deductive amănunţite şi severe şi nu este depăşit de dezvoltarea progresivă a ştiinţei spunem că el este coroborat”(77).

„[…] niciodată nu conchidem de la adevărul enunţurilor singulare la adevărul teoriilor. Prin consecinţele lor verificate (durch ihre verifizierten Folgerungen), nu poate fi dovedit niciodată nici „adevărul”, nici măcar „probabilitatea” teoriilor”(77).

„Ceea ce mă determină însă să resping logica inductivă este tocmai faptul că nu pot vedea în această metodă inductivă un criteriu de demarcaţie adecvat, adică un semn distinctiv al caracterului empiric, nemetafizic al unui sistem teoretic. Problema de a găsi un asemenea criteriu, care ne dă posibilitatea de a delimita ştiinţa empirică faţă de matematică şi logică, dar şi faţă de sistemele „metafizice”, o caracterizez ca problemă a demarcaţiei”(78).

„[…] sarcina cea mai importantă a logicii cercetării este să ofere un concept al ştiinţei empirice, care să fixeze cât mai univoc folosirea altminteri oscilantă a termenului şi să permită trasarea unei linii de demarcaţie clare între ştiinţă şi idei metafizice chiar dacă aceste idei au impulsionat deseori dezvoltarea ştiinţei de-a lungul istoriei ei”(81).

„[…] voi considera ca empirice sau ştiinţifice numai acele sisteme care pot fi testate  (controlate) prin experienţă. […] nu verificabilitatea, ci falsificabilitatea trebuie să fie luată drept criteriu de demarcaţie. […] nu cer ca sistemul să poată fi distins în mod pozitiv, odată pentru totdeauna, pe bază de criterii empirice, dar cer ca forma logică a sistemului să facă posibilă distingerea lui în mod negativ, prin testarea empirică: şi anume, un sistem al ştiinţelor empirice trebuie să poată eşua în confruntarea cu experienţa”(83).

„Mai întâi vă surprinde poate că postulăm despre ştiinţa empirică […] calitatea ei de a putea fi infirmată (Widerlegbarkeit)”(83).

„[…] o teorie este falsificabilă dacă clasa falsificatorilor ei potenţiali nu este vidă […] dacă teoria este contrazisă de enunţuri de bază răzleţe, nu o vom considera încă, din această cauză, ca fiind falsificată. Aceasta o facem numai când a fost găsit un efect reproductibil care falsifică teoria; cu alte cuvinte, dacă a fost formulată şi coroborată o ipoteză empirică, de un nivel mai scăzut de generalitate, care descrie un asemenea efect. O asemenea ipoteză poate fi numită ipoteză falsificatoare”(117).

„[…] un enunţ singular (un enunţ de bază) descrie un eveniment (Ereignis) singular. […] putem spune că teoria interzice anumite evenimente, deci că va fi falsificată dacă asemenea evenimente se vor produce efectiv”(119).

Elemente de epistemologie la Brand Blanshard

Filosof american care a predat la Universitatea din Michigan, la Swarthmore College şi la Yale. Blanshard a frecventat Universitatea din Michigan, de unde a plecat însă la sfârşitul anului trei, primind o bursă Rhodes la Oxford, la Merton College. Primul război mondial i-a întrerupt studiile, dar, întrucât obţinuse un MA la Universitatea din Columbia, unde studiase cu Dewey, el s-a întors la Oxford pentru a-şi termina lucrarea pentru absolvire. A plecat apoi la Harvard, unde şi-a scris teza de doctorat sub conducerea lui C. I. Lewis. Cu toate că a lucrat cu DEWEY şi cu LEWIS, ideile sale s-au format în mod decisiv la Oxford. Blanshardconsidera că PRAGMATISMUL lui Dewey şi al lui Lewis era provocator, însă nu se susţinea. Mai târziu el a devenit un inamic intransigent al pozitivismului şi al filosofiei limbajului. El a rămas un tradiţionalist, nedeviind niciodată de la IDEALISMUL pe care l-a preluat de la H. H. Joachim şi, în special, de la F. H. Bradley. În epistemologie, el a devenit ultimul reprezentant în viaţă al idealismului britanic. Cea mai semnificativă lucrare epistemologică a lui Blanshard este Natura gândirii (The Nature of Thought, 1939). Aceasta conţine critici tranşante atât la adresa EMPIRISMULUI, cât şi la adresa teoriilor ADEVĂRULUI-CORESPONDENŢĂ. Blanshard are grijă să distingă între probleme ce privesc testarea adevărului (i.e. întemeierea) şi probleme ce privesc natura acestuia, însă, spre deosebire de mulţi filosofi contemporani, este convins că ambele trebuie explicate în termeni de coerenţă. Argumentul său, pe care îl dezvoltă cu o forţă remarcabilă, este acela că explicarea adevărului şi a întemeierii în termeni disparaţi duce inevitabil la scepticism. Mai puţin clar este însă dacă Blanshard însuşi are vreo soluţie satisfăcătoare la această problemă, de vreme ce şi el pare să despartă testarea adevărului de natura acestuia. Ca test al adevărului, coerenţa înseamnă coerenţa cu “sistemul cunoaşterii actuale”, în timp ce adevărul, în natura sa, înseamnă coerenţa cu “un sistem complet şi atotcuprinzător” (1939, vol. 2, p. 269). De ce am presupune atunci că coerenţa unei judecăţi cu opiniile noastre curente ne spune ceva despre relaţiile acesteia cu un sistem ideal? Blanshard răspunde că, întradevăr, nici o judecată din sistemul nostru curent nu este în întregime adevarată: aceasta este doctrina idealistă familiară a gradelor adevărului, despre care el argumentează plauzibil că derivă în mod necesar din concepţiile sale holiste despre sens şi despre întemeiere. Totuşi, ideea că judecăţile curente sunt cel puţin parţial adevărate depinde de teza că “gândirea se află faţă de realitate într-o relaţie asemănătoare cu aceea dintre realizarea parţială şi realizarea perfectă a unui scop” (ibid., p. 262). Însă singura justificare pe care o are Blanshard pentru acest postulat teleologic este aceea că fără el se ajunge la scepticism. Stilul lui Blanshard, spre deosebire de cel al altor idealişti, este de o claritate admirabilă; şi chiar dacă argumentele şi poziţiile sale începeau să nu mai fie la modă atunci când le-a prezentat el pentru prima dată, ele au fost simpatizate de mulţi filosofi contemporani, cel puţin sub aspectul lor critic. Dacă Blanshard este astăzi neglijat, acest lucru este oarecum pe nedrept.

SCRIERI: The Nature of Thought (2 vol.), Allen and Unwin, Londra, 1939; Reason and Analysis, Open Court,La Salle, 1962.

(Sursa: Jonathan Darcy şi Ernest Sosa, Compendiu de Epistemologie, Cambridge, Blackwell, trad.la Editura Trei, Bucureşti, 1999)

Pragmatismul – repere…

PRAGMATISMUL (pragmaacţiune) – orientare filosofică, iniţiată în deceniul 8 al secolului XIX de către Charles Sanders Peirce (care a transformat termenul pragmatic într-un termen filosofic în 1878 şi care a pus în circulaţie, în 1905, termenul pragmaticism, pentru a-şi diferenţia concepţia de alte semnificaţii atribuite termenului de către alţi autori) şi dezvoltat de William James şi John Dewey. În primele decenii ale secolului XX, pragmatismul a constituit filosofia oficială în Statele Unite; a câştigat adepţi şi în statele europene: Ferdinand Canning Scott Schiller, în Anglia, Giovanni Papini, în Italia. Miezul pragmatismului este dat de credinţa că înţelesul unei doctrine este acelaşi cu efectele practice ale adoptării sale.

ADEVĂRUL (în accepţia pragmatistă) = criteriu de apreciere a opiniilor, ideilor, credinţelor adevărate = este dat de succesul acestora în experienţă, de posibilitatea orientării acţiunilor către succes, de capacitatea acestuia de a genera profit. Pentru pragmatism, este adevărat nu ceea ce concordă cu realitatea obiectivă, ci ceea ce se dovedeşte a fi avantajos: însăşi credinţa în Dumnezeu este adevărată (poate fi acceptată) dacă „funcţionează satisfăcător în sensul cel mai larg al cuvântului”.

În pragmatism, ideile nu sunt adevărate, ci devin astfel în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care „dau randament” (nu există un Adevăr în sine, absolut = replică dată concepţiilor metafizice, care situează adevărul într-un “dincolo”). Însăşi gândirea este valoroasă pentru un pragmatist numai dacă deţine o „funcţie pragmatică”, adică aceea de a elabora reguli, instrumente pentru acţiune = INSTRUMENTALISM (teorie privind natura gândirii, a logicii şi a dobândirii de cunoştinţe, conform căreia ideile şi judecăţile trebuie privite ca instrumente ce funcţionează în situaţii trăite şi determină consecinţe pentru viitor.

Motivaţia centrală a pragmatismului este ideea potrivit căreia între credinţa în adevăr şi succesul acţiunii trebuie să existe o strânsă legătură.

C.S. Peirce: Să se determine ce efecte care ar putea avea o relevanţă practică raţional imaginabilă socotim că are obiectul conceptului nostru. Atunci conceptul pe care-l avem despre aceste efecte este întregul concept pe care-l avem despre obiect.

W. James: Ideile devin adevărate exact în măsura în care ne ajută să stabilim relaţii satisfăcătoare cu alte părţi ale experienţei noastre.

În momentul în care pragmatistul îşi pune o astfel de întrebare //care este valoarea în bani-gheaţă (cash-value) a adevărului?//, el ştie răspunsul: ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora sau verifica. Ideile false sunt cele pentru care nu putem proceda astfel. Aceasta este diferenţa practică la care conduce faptul de a deţine idei adevărate; aceasta este semnificaţia adevărului, pentru că acesta este adevărul cunoscut nouă.    

Concepţia pragmatistă asupra adevărului (fragmente de text)

„Adevărul, aşa cum orice dicţionar vă va spune, este o proprietate a anumitor idei ale noastre. El înseamnă acordul, aşa cum falsul înseamnă dezacordul lor cu „realitatea”. Atât pragmatiştii cât şi intelectualiştii acceptă această definiţie ca ceva de la sine înţeles. Ei încep să se certe doar după ce se pune întrebarea cu privire la ce anume se poate înţelege prin termenul „acord” şi prin acela de „realitate”, când realitatea este considerată ca ceva cu care ideile noastre să fie de acord. […] Concepţia curentă este aceea că o idee adevărată trebuie să copieze realitatea la care se raportează”(170 – 171).

„Pe de altă parte, pragmatismul pune întrebarea sa obişnuită: »Admiţând că o idee sau o credinţă este adevărată, ce importanţă concretă va avea în viaţa cotidiană a cuiva faptul că ea este adevărată? Cum va fi perceput adevărul? Ce experienţe ar fi diferite decât sunt dacă credinţa ar fi falsă? Pe scurt, care este valoarea–cash (cash-value) a adevărului în termenii experienţei?«. În momentul în care pragmatismul pune această întrebare, el sesizează şi răspunsul: Ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora şi verifica. Ideile false sunt acelea cu care nu putem face acest lucru. Aceasta este diferenţa practică pentru noi între a avea idei adevărate sau false; acesta este, prin urmare, înţelesul adevărului, căci adevărul este cunoscut numai în acest fel. Aceasta este teza pe care trebuie să o apăr. Adevărul unei idei nu este o proprietate stagnantă, inerentă ei. Adevărul i se întâmplă unei idei. Ea devine adevărată, este făcută adevărată de evenimente. Veritatea ei este în fapt un eveniment, un proces anume, procesul verificării de sine, veri-ficarea sa. Validitatea sa este procesul valid-ării sale”(172).

„[…] a avea gânduri adevărate înseamnă, oriunde, a avea instrumente inestimabile de acţiune; […] datoria noastră de a dobândi adevărul, departe de a fi o comandă nescrisă venită din cer ori o „acrobaţie” autoimpusă de intelectul nostru, poate să se justifice prin excelente raţiuni practice”(172).

„A deţine adevărul, departe de a fi aici un scop în sine, este doar un mijloc preliminar spre alte satisfacţii vitale. Dacă, pierdut în pădure şi flămând, găsesc ceea ce pare a fi o potecă, este extrem de important să mă gândesc că la capătul ei este o casă pentru că, dacă gândesc astfel şi o urmez, mă salvez. Gândul adevărat este folositor aici deoarece casa care este obiectul său este folositoare. Valoarea practică a ideilor adevărate derivă astfel, în primul rând, din importanţa practică a obiectelor lor pentru noi. Obiectele lor nu sunt, fireşte, întotdeauna importante. Cu altă ocazie, pot să nu am nevoie de casă şi atunci ideea mea despre ea, oricât de verificabilă, va fi practic irelevantă şi este mai bine să rămână latentă. Cu toate acestea, dat fiind faptul că aproape orice obiect poate deveni într-o bună zi temporar important, avantajul de a avea un stoc general de adevăruri în plus, de idei care vor fi adevărate despre situaţii posibile doar, este evident. Stocăm astfel de adevăruri suplimentare în străfundul memoriei, iar cu preaplinul ne completăm cărţile de referinţă. Ori de câte ori un astfel de adevăr suplimentar devine relevant din punct de vedere practic într-o situaţie critică, el iese de la păstrare pentru a acţiona în lume, iar credinţa noastră în el devine activă. Atunci poţi spune despre ea fie că »este folositoare pentru că este adevărată«, fie că »este adevărată pentru că este folositoare«. Ambele expresii înseamnă exact acelaşi lucru, anume, că există o idee care se împlineşte şi poate fi verificată”(173).

„Adevărată este orice idee care începe procesul de verificare, folositoare este funcţia sa împlinită în experienţă. Ideile adevărate nu ar fi fost niciodată selectate ca atare, nu ar fi dobândit niciodată un nume ca şi clasă şi, cu atât mai puţin, un nume care să sugereze valoare, dacă ele nu ar fi fost de la început folositoare în acest fel”(173).

„Adevărul trăieşte, de fapt, în cea mai mare parte, pe baza unui sistem de credit. Gândurile şi convingerile noastre „trec” atâta timp cât nimic nu le provoacă, aşa cum bancnotele trec atâta timp cât nimeni nu le refuză. Dar toate acestea trimit la verificări directe la un moment dat, fără de care edificiul adevărului se năruie asemenea unui sistem financiar fără o bază oarecare în numerar (cash-basis). Dumneavoastră îmi acceptaţi verificarea unui lucru, eu o accept pe a dumneavoastră cu privire la un altul. Facem tranzacţii cu adevărurile noastre. Dar convingerile verificate concret de cineva sunt stâlpii întregii suprastructuri”(175).

„Acesta este modul foarte general în care pragmatistul interpretează cuvântul „acord”. El îl tratează cu totul practic, lăsând să se înţeleagă că acoperă orice proces de conducere (conduction) de la o idee prezentă spre o ţintă viitoare, cu condiţia doar ca acesta să reuşească. Doar în felul acesta ideile „ştiinţifice”, care plutesc dincolo de simţul comun, se poate spune că sunt de acord cu realităţile. […] Trebuie să găsim o teorie care să funcţioneze; iar acest lucru este foarte dificil deoarece teoria noastră trebuie să medieze între toate adevărurile anterioare şi anumite experienţe noi. Aceasta trebuie să deranjeze cât mai puţin posibil simţul comun şi credinţele anterioare şi trebuie să ducă la o ţintă perceptibilă sau care poate fi verificată exact”(175).

„Pentru noi, adevăr este doar un nume colectiv pentru procese de verificare, aşa cum sănătate, bogăţie, putere, etc. sunt nume pentru alte procese legate de viaţă şi care sunt de asemenea urmărite pentru că merită să fie urmărite. Adevărul este făcut, întocmai aşa cum sănătatea, bogăţia şi puterea se fac, în cursul experienţei”(180).

„Adevărul „absolut”, care înseamnă ceva ce nu va fi niciodată modificat de o experienţă ulterioară, este limita extremă în care ne imaginăm că toate adevărurile noastre temporare vor converge într-o zi. El stă alături de omul perfect înţelept şi de experienţa absolut completă şi, asemenea acestor idealuri, este posibil să nu fie niciodată împlinit sau materializat. Trebuie să trăim astăzi prin adevărul pe care-l putem obţine astăzi, iar mâine să fim gata să-l numim fals. Astronomia ptolemeică, spaţiul euclidian, logica aristotelică, metafizica scolastică au fost secole de-a rândul expediente, însă experienţa umană a depăşit aceste limite şi numim acum aceste lucruri doar relativ adevărate în cadrul respectivelor graniţe ale experienţei. „La modul absolut” ele sunt false; pentru că ştim că acele limite au fost întâmplătoare şi ar fi putut fi depăşite de teoreticienii din trecut tot aşa cum sunt depăşite de gânditorii de astăzi”(182).

„[…] adevărul se compune în mare parte din adevăruri anterioare. Convingerile oamenilor sunt alimentate întotdeauna de experienţă. Dar convingerile însele sunt părţi din suma totală a experienţei universale şi, ca urmare, devin substanţa operaţiilor de întemeiere viitoare. Atâta timp cât realitate înseamnă realitate experimentabilă, atât aceasta cât şi adevărurile pe care oamenii le dobândesc despre ea sunt într-un necontenit proces de mutaţie, mutaţie spre un scop definit, poate, dar totuşi mutaţie”(183).

„Adevărurile se nasc din fapte, dar ele se cufundă din nou în fapte şi se adaugă lor; fapte care din nou creează sau relevă (cuvântul este indiferent) un adevăr nou şi aşa mai departe ad infinitum. În acest timp, faptele însele nu sunt adevărate. Ele sunt pur şi simplu. Adevărul este funcţia credinţelor care încep şi se sfârşesc în mijlocul faptelor”(183).