Povestiri pentru Miruna: Augustin

DSCI5462

Dragă Miruna, mă ajuți să înțeleg ceea ce este cu adevărat important atunci când, preocupat să devin un dascăl bun, uit să fiu părinte… Atunci când te agăți de brațul meu sau pur și simplu te arunci pe genunchii mei și-mi spui: „să ne jucăm, tati!”, reușești să îmi redai șansa de a mă conecta la bucuriile esențiale. Mărturisesc deloc mândru că uneori ratez această șansă… Sau când îngenunchezi în colțișorul tău și începi să te rogi iar eu întrerup orice activitate și mă alătur ție, îmi reamintești că în fiecare om se naște la un moment dat nevoia apropierii de Înalt. Cu tine redescopăr simplitatea privirii îndreptate către Dumnezeu, ocazia dialogului sincer, curat, lipsit de complicații, cu transcendența (te și văd cum mă întrebi, parcă, „ce-i aia trans-ce-zeță?…”). Unii oameni tânjesc după apropierea Lui prin lăcașuri sfinte, alții speră să-l descopere în interiorul lor, sub forma unei reîntâlniri cu un învățător uitat, rătăcit printre gânduri și amintiri. Unii trebuie să vadă pentru a crede, alții trebuie să creadă pentru a vedea. Îți voi vorbi acum despre cineva care a ajuns să creadă că doar iubind și nu mergând ai șansa de a ajunge la El. Ți-am spus de multe ori că trebuie să preferăm adevărul însă am uitat sau poate că am evitat să-ți spun cum se poate ajunge la el. Nici măcar nu sunt sigur dacă omului îi este dată șansa de a (sur-)prinde adevărul. Dar știu că, pentru cel despre care vreau să-ți vorbesc, adevărul poate fi găsit numai dacă mintea primește binecuvântarea luminii divine. Dumnezeu și adevărul împart aceeași lăcaș: sufletul omului. Iar lucrurile care-l înconjoară pe om sunt semne ce ascund, nu de puține ori, adevăruri și revelații interioare. Dacă ar fi de față, Augustin probabil că ți-ar spune: „De vrei să-L cunoști, oprește-te pentru o clipă, retrage-te din tumultul acestei lumi, coboară în interiorul tău, ascunde-te în tine însuți măcar din când în când…” În copilărie și adolescență s-a străduit să-i citească pe oamenii înțelepți și pe cei care stăpâneau meșteșugul cuvântului. În școlile vremii erau predate artele așa-zis liberale: gramatica, retorica, filosofia, dialectica, muzica, astronomia, aritmetica. A căutat să-și astâmpăre setea neobosită și subtilă de cunoaștere prin mai multe orașe: Tagaste, Cartagina, Roma… Ți-l poți imagina pierdut în mulțimile pestrițe care-i însoțeau pe gladiatori spre arenă, pe magicieni și ghicitori în stele sau în măruntaiele păsărilor, observându-le freamătul, iscodindu-i, precum altădată Socrate. Sau, dacă îți provoci mai mult imaginația, îl poți găsi printre cei care formau procesiunile religioase procreștine… Pentru o vreme, tinerețea și naivitatea lui l-au făcut să admită că lumea s-a născut din jocul binelui și al răului, din lupta luminii cu întunericul, și i-a urmat pe cei care răspândeau astfel de învățături (manihei). Apoi i-a cunoscut pe cei care nu credeau în nimeni și-n nimic (sceptici) și a devenit pentru o vreme unul dintre ei. Însă în tot acest timp, Dumnezeu a stat ascuns, adăpostit în adâncimi de suflet, pentru ca în cele din urmă să urce spre lumină. Cum l-a găsit? Vei afla din Confesiunile lui că, șezând în grădină cu un foarte bun prieten, a ajuns la urechea lui glasul curat al unui copil ce i-a spus: „Ia și citește!” A deschis apoi la întâmplare Cartea Sfântă iar ochii i-au căzut pe îndemnul la o viață curată, simplă, cumpătată. Și atunci a început să-L iubească… Pentru un timp și-a câștigat traiul învățându-i pe ceilalți să vorbească îngrijit și corect apoi, după ce și-a pierdut mama, de la care a dobândit pietatea și devotamentul, a hotărât să se retragă la Tagaste în liniștea oferită de meditație și rugăciune. Și-a pierdut mai apoi și fiul, pe inspiratul Adeodatus, însă, întărit de credință, nu a mai resimțit durerea unei pierderi definitive, ci mai curând tristețea pe care o resimți când pierzi pe cineva din vedere pentru o vreme. Mai târziu, la 74 de ani, a plecat să-și reîntâlnească mama și fiul, după ce a încercat să salveze cât mai multe suflete, ca preot și apoi ca episcop. Nădăjduiesc să te pot ajuta cândva să-l cunoști prin ceea ce a scris. Dar, până atunci, să nu uiți: în fiecare om, în acel abis profund numit de unii suflet, de alții inimă, un Zeu așteaptă să-l cunoști…

Anunțuri

PMI – ora de filosofie (fragmente)…

Edward de Bono, cunoscut pentru numeroasele metode de stimulare a gândirii creative („metoda zarurilor”, „metoda matricei”, „metoda dar dacă…”, „metoda pălăriilor gânditoare” etc.), prezintă în cursul său de gândire (Cursul de gândire al lui Edward de Bono. Instrumente eficiente pentru a vă transforma modul de gândire, Editura Curtea Veche, București, 2009) un instrument practic, abreviat PMI și utilizat pentru generarea și aprecierea ideilor, situațiilor, subiectelor de orice tip. După cum remarcă autorul „PMI este un instrument de gândire eficient, atât de simplu, încât aproape nu poate fi învățat – deoarece toată lumea crede că, oricum, îl folosește deja.”(p.18) Acronimul se traduce prin P – PLUS, aspecte pozitive, M – MINUS, aspecte negative și I – INTERESANT, aspecte care pot funcționa ca sugestii de ameliorare/îmbunătățire. Concret, se cere unui grup să lanseze într-un interval de timp determinat (3-5 minute), cât mai multe idei care să se înscrie pe cele trei paliere sau categorii. O altă variantă ar fi împărțirea grupului în subgrupe și fiecare să se centreze pe unul dintre cele trei paliere… Ce mi s-a părut provocator la acest instrument este mai ales palierul I (Interesant) pentru că, așa cum remarcam mai sus, se pot emite sugestii valoroase pentru îmbunătățirea unei activități.

Profitând de încheierea unui semestru, am decis să aplic acest instrument la câteva clase la care predau Logica și Filosofia. Îmi propun în cele ce urmează să redau conținutul câtorva dintre rezultatele obținute (nu foarte multe, din rațiuni de economie a timpului):

Gabriela H. (XII C, specializarea științele naturii): P – ora de filosofie reprezintă pentru mine o oază de cultură; cu ajutorul celor învățate mi-am lărgit orizonturile și perspectiva asupra vieții; mi-au plăcut foarte mult trimiterile culturale, citatele, referințele critice vehiculate; mi-a plăcut sinceritatea domnului profesor, felul deschis în care ni s-a adresat; I – ar fi interesant dacă am viziona filme cu conșinut filosofic și apoi am orchestra dezbateri libere pe baza ideilor semnalate;

Cristian N. (XII C): P – ora de filosofie este foarte interesantă, îmi place felul în care ne vorbiți și felul în care prezentați lucrurile; M – ar fi bine dacă am reuși să învățăm să ținem un discurs în fața publicului; I – ar fi interesant dacă ne-ați spune mai multe întâmplări interesante din viața filosofilor;

Vlad B. (XII C): P – atitudinea profesorului din timpul orelor de curs; atmosfera din timpul orelor; parantezele, devierile de la subiect; M – punctualitatea la oră; I – ar fi interesant dacă am interpreta din punct de vedere filosofic  tablouri sau opere de artă;

Ana B. (XII C): P – ora de filosofie (în acest semestru) a fost foarte interesantă, mi-a plăcut modul în care ați abordat temele și m-ați determinat să-mi placă filosofia și să citesc mai multe creații ale filosofilor; I – ar fi interesant dacă am prezenta mai multe proiecte;

Cosmin G. (XII C): P – atmosfera din timpul orelor; I – ar fi interesant dacă la finalul fiecărui capitol am realiza dezbateri, dacă în ficare oră, două-trei persoane ar aduce câte un citat relevant și pe baza acestora am declanșa discuții;

Corina M. (XII C): P – ora de filosofie mă lasă mereu pe gânduri și îmi dă impresia că trece mult prea repede pentru a reuși să lămuresc toate problemele avansate și să găsesc eventuale soluții; I – ar fi interesant dacă am face mai multe activități prin care să reușim să asimilăm mai multe elemente de cultură filosofică;

Mărioara C. (XII C): P – este o oră în care putem să gândim liber, nu suntem condiționați precum la alte discipline; M – filosofii sunt adeseori greu de înțeles; I – ar fi interesant dacă am vedea filme pe care să le interpretăm apoi din punct de vedere filosofic.

Cătălina C. (XII C): P – este una dintre puținele ore pe care le consider hrană pentru suflet; îmi plac mult propunerile de cărți și de filme; M – dificultatea exprimării în limbaj filosofic; I – ar fi interesant dacă am „sacrifica” o oră ca să vizionăm un film; ar fi la fel de interesant dacă ora de filosofie s-ar continua într-un club de lecturi filosofice.

Să mă încăpățânez să fiu fericit?…

Am descoperit astăzi într-o carte a lui Christophe Andre – Seninătatea. 25 de povestiri despre echilibrul interior, tradusă la Editura Trei (București, 2013) – o expresie care m-a livrat perplexității: „încăpățânarea de a fi fericit”. Pentru că mi s-a părut a fi mai mult decât provocatoare, am decis să o preiau și să o transform în pretextul unor reflecții succinte despre fericire. Sunt conștient de riscul unei astfel de întreprinderi: ce aș putea spune despre un concept atât de vehiculat astfel încât să nu alunec în capcana locului comun? Deși termenul „fericire” dispune la nivelul simțului comun de o ambiguitate logică și ontologică dezarmantă, fiind de aceea obiectul a numeroase controverse, îndrăznesc în cele ce urmează să formulez câteva considerații. Nu înainte însă de a lansa câteva provocări la lectură: prima aparține unui lector de celebra Universitate Harvard, pe nume Tal Ben-Shahar, care deține, începând din 2002, un curs de psihologie pozitivă numit pur și simplu Fii Fericit, curs devenit o carte de succes tradusă la editura Curtea Veche, în 2009. A doua provocare, ce înscrie fericirea în registrul neuropsihologiei, îl are ca autor pe Stephan Klein, doctor în biofizică, iar cartea se intitulează Formula Fericirii, fiind tradusă la editura Humanitas în anul 2006. Cât despre cei dedicați gândului filosofic, vă recomand paginile spirituale și pline de eleganță ale lui Bertrand Russell, reunite în volumul În căutarea fericirii, tradus în 2011 la aceeași editură prestigioasă. Sunt convins că lista poate cu siguranță să primească din partea cititorilor titluri noi și provocatoare… Totuși doresc să dau tributul cuvenit unui clasic al filosofiei iar motivul pentru care o fac este acela că gândurile lui m-au ajutat să-mi construiesc propria viziune despre fericire. Vă invit să plonjăm abrupt în problematica unui termen controversat, nu singuri însă, ci însoțiți de spectrul lui Aristotel. Ar fi lipsit de prudență din partea mea să vă promit că prin lectura prezentelor rânduri veți învăța ce este fericirea. Ar fi chiar de-a dreptul nebunie să vă promit că, asumând recomandările următoare, vă veți conecta definitiv și irevocabil la sursele fericirii. Totuși, vă pot promite ceva: percepția voastră despre fericire are șansa de a se îmbogăți, de a dobândi complexitate și profunzime dacă aveți răbdarea și, mai ales, curiozitatea de a vă întoarce la înțelepciunea clasicilor.

Care sunt condițiile de posibilitate a fericirii? Altfel spus, ce trebuie să faci pentru a fi fericit? În Etica Nicomahică, lucrare pe care o dețin în biblioteca personală, într-o traducere de Traian Brăileanu, publicată la editura Antet, în 2007, Aristotel ne învață că, pentru a fi fericit, trebuie să îndeplinești trei condiții.

În primul rând, trebuie să te afli mereu în acțiune, mereu în mișcare, mereu pe drum, să cauți, să te zbați sau, cu o formulare pătrunsă de miez teologic, să te ostenești. „Starea de fericire” devine astfel o simplă expresie pentru că, în realitate, fericirea înseamnă activitate, luptă, străduință perpetuă. În acest sens, devin perfect inteligibile expresiile aristotelice precum „viață activă”, „activitatea sufletului”, „făptuire”, „scopul final a toată acțiunea”, „viață plină”.

În al doilea rând, trebuie să-ți exersezi pe cât posibil rațiunea, gândirea, judecata, să te străduiești să crești, să te dezvolți din punct de vedere cognitiv sau intelectual. O astfel de condiție sustrage irevocabil fericirea din perimetrul ignoranței, al prostiei, o eliberează din captivitatea celor care aleg să trăiască într-o dulce (pentru ei) dar dizolvantă (pentru ceilalți) auto-suficiență. Deși o să pară brutal sau cinic, îndrăznesc totuși să declar: ignorantul, prostul nu poate fi fericit! Cunoașterea, învățătura, exercițiul, „școlirea și străduința îngrijită”, „destoinicia sufletului” reprezintă deopotrivă o condiție necesară a fericirii!

În al treilea rând, trebuie să-ți cultivi permanent integritatea, caracterul, „frumusețea morală”, să transformi conduita etică în obișnuință, să trăiești conform cu virtutea, să râvnești la acel „suflet nobil și înalt”. Bruta, mitocanul, fiara lipsită de maniere nu poate dobândi privilegiul accederii la fericire! Deși în rivalitate cu hedonismul, totuși Aristotel admite o plăcere a binelui moral, a virtuții: „acțiunile potrivite cu virtutea trebuie să fie în sine pline de plăcere”. Cel care săvârșește fapte bune, drepte, potrivite cu virtutea, care urmărește cu perseverență desăvârșirea are șansa de a se considera fericit.

Ce ne mai spune Aristotel despre fericire? Ne spune că ea nu poate fi rodul hazardului, al întâmplării sau al evenimentelor mai mult sau mai puțin fortuite. Fericirea este în schimb o facultate sufletească desăvârșită, mai mult, o obligație morală, o necesitate, un angajament permanent față de tine însuți. Îmi amintesc de un gând care spune că odată ce accepți să te înscrii în aventura ascendentă a cunoașterii, nu mai poți fi niciodată singur, ești însoțit de spiritele celor pe care ajungi să-i cunoști. În esență, FORMULA FERICIRII se rezumă, conform cu cele rostite mai sus, la conjuncția dintre ACȚIUNE, CUNOAȘTERE și VIRTUTE (CALITATE sau TRĂSĂTURĂ INTELECTUALĂ ȘI MORALĂ ADMIRABILĂ). Vrei să fii fericit? Acționează, caută să (te) cunoști și, mai ales, dezvoltă-ți caracterul!

P.S.: Nu este o noutate să admiți că scopul tuturor străduințelor noastre se îndreaptă către dobândirea fericirii. Mă surprinde însă de multe ori, când întreb la orele de filosofie ce înseamnă pentru X sau Y fericirea, faptul că răspunsurile nu includ aproape niciodată altă persoană decât pe aceea a respondentului, cel mult indirect („să am o familie fericită”, „să am prieteni buni” etc.). De ce mi se pare surprinzător? Ca și cum rețeta fericirii reprezintă provocarea personală a fiecărui individ, o exigență sau un obiectiv ce-i exclude a priori pe ceilalți. Ce-ar fi dacă ne-am trezi în fiecare dimineață și ne-am lansa o provocare personală: astăzi mă încăpățânez să fac pe cineva fericit! Oare ce-ar fi?…

Care este contribuția ta?

Survolând astăzi în librărie raftul editurii Curtea Veche, am descoperit într-o carte o scurtă poveste ce mi-a atras imediat atenția. Drept urmare, nu m-am abținut să o consemnez pe o bucată de hârtie pentru a o reciti și (eventual) a-i descoperi în liniștea camerei mesajul:

„Au fost odată patru indivizi dintre care unul se numea TOATĂ LUMEA, cel mai tânăr: CINEVA, cel mai în vârstă FIECARE, iar cel mai nebun NIMENI. Era o treabă importantă de făcut și i-au spus lui TOATĂ LUMEA să o facă. TOATĂ LUMEA era convins că CINEVA ar face-o. CINEVA putea s-o facă. Dar a fost NIMENI care a făcut-o. CINEVA s-a supărat, căci era treaba lui TOATĂ LUMEA. TOATĂ LUMEA credea că FIECARE ar fi putut s-o facă. Și NIMENI nu se îndoia că CINEVA o va face. În final, TOATĂ LUMEA a făcut reproșuri lui FIECARE, pentru că NIMENI nu a făcut ceea ce CINEVA ar fi putut să facă.” (Jacques Salome, Ce-ar fi dacă ne-am inventa propria viață, Editura Curtea Veche, București, 2012, p.114-115).

Ca orice poveste, valoarea ei rezidă în abundența de interpretări, mesaje, tipuri de morală ce îi pot fi atribuite sau, altfel spus, în faptul că este în măsură să transmită fiecărui cititor alte și alte învățături. Mai mult, aceeași poveste nu-i spune unui om același lucru în perioade diferite din viața lui. Suntem îndreptățiți astfel să vorbim despre vârste diferite ale poveștilor care ne intră în viață. La limită, noi, oamenii, reprezentăm suma poveștilor pe care le auzim sau citim și din care, la un moment dat, se țese povestea noastră. Ce-mi spune mie acum, în momentul în care am decis să scriu despre ea? Îmi spune că fiecare om trebuie să se străduiască să își aducă o contribuție oricât de mică (dar valoroasă) la bunul mers al acestei lumi. Lucrarea pe care o avem de săvârșit pe parcursul vieții (și pe care unii o numesc misiune, scop, responsabilitate, rost…) nu o poate face nimeni în locul nostru. Așa cum nu există doi oameni identici tot astfel nu există două contribuții identice sub soare. Dar cred că diversitatea contribuțiilor, oricât de mărunte sau grandioase, este condiția de posibilitate a schimbării acestei lumi. Mai cred însă cu tărie că provocarea supremă este să descoperi contribuția ce-ți revine, care ți-a fost încredințată pentru a fi dusă la îndeplinire. În ce mă privește, mi-a luat destul de mult să înțeleg că pot contribui la devenirea celorlalți prin exercițiul pedagogic. Într-o carte scrisă de o mamă pentru fiica ei, intitulată Sfaturi pentru fiica mea (Editura Humanitas, București, 2013) autoarea Alexandra Stoddard (de profesie decorator de interioare) scrie ceva ce merită reținut și transformat în obiect al reflecției: „Lumea din jur nu ne datorează nimic. Noi suntem cei care datorăm lumii totul. Munca este modul nostru de a ne exprima, felul în care contribuim la această călătorie pământeană numită viață.”(p.15) Când am devenit cercetaș, am învățat de la un OM numit Baden Powell că trebuie să fac un loc mai bun din lumea în care trăiesc pentru o vreme. Viața (ca o poveste) m-a învățat că lucrurile pe care nu reușesc să le fac la momentul oportun le pot face mai târziu însă cu eforturi și costuri mult mai mari. Am învățat că gândurile și, mai ales, vorbele frumoase pe care nu le dăruiesc atunci când trebuie rămân negândite și nerostite pentru totdeauna. Am învățat că înainte de a arunca reproșuri sau critici dureroase celorlalți trebuie să ne străduim să-i înțelegem. Am învățat că fiecare dintre noi trebuie să conștientizeze că este responsabil pentru ceea ce gândește, rostește, face (sau nu face), pentru obiceiurile lui sănătoase sau nesănătoase, pentru viața lui care poate deveni, prin eforturi, destinul lui…