2 tipuri de cunoaştere la Bertrand Russell (schiţă)

Bertrand Russell – despre cunoaşterea lucrurilor şi cunoaşterea adevărului

Bertrand Russell este nemulţumit de faptul că logica tradiţională operează în mod nerestrictiv cu termenul toate. Punctul lui de vedere este că lumea este compusă din existenţe singulare, ireductibile una la alta. Nu există „toate”, adică un întreg al tuturor lucrurilor; există doar existenţe singulare, pe care le numeşte fapte atomare (atomic facts). Aceşti atomi logici (sau fapte atomare) sunt elementele cele mai simple, elementele originare şi ireductibile ale experienţei. Fixate în propoziţii, faptele atomare dau naştere la propoziţii atomare (atomic propositions). Astfel, Russell propune trecerea de la vechea logică la „logica atomistă”, care admite faptul că lumea este compusă din existenţe singulare şi nu poate opera cu termenul „toate”. De aceea, se poate admite fără a greşi deloc că Russell a pus bazele atomismului logic. Precum pentru Ludwig Wittgenstein (1889-1951), cu al său Tractatus Logico-Philosophicus (1921), şi pentru Russell analiza logică şi filosofică a limbajului (principala sarcină a filosofiei) trebuie să se oprească la unităţile de înţeles atomare. Unor astfel de atomi le corespund elementele din stări de lucruri sau fapte, pe care le cunoaştem în mod direct prin luarea la cunoştinţă – cunoaştere directă. Totul pleacă de la relaţia dintre limbaj şi realitate, iar opţiunea lui Russell este următoarea: forma logică a unui enunţ este izomorfă structurii realităţii (izomorf: termen format din isos = „egal”, şi morphe — „formă”; înseamnă identitate de structură între două sisteme cu conţinut diferit – prin urmare, o corespondenţă biunivocă între forma logică a enunţului şi structura realităţii). Pentru ca izomorfismul să nu fie fisurat, este necesară punerea de acord a formei gramaticale (lingvistice) a enunţului cu forma lui logică şi apoi a formei logice cu structura realităţii. Avem astfel următorul intinerariu: acord între enunţ (gramatical + lingvistic) şi forma lui logică (acord între forma logică şi realitate). E ceva analog formulei: dacă a = b şi b = c, atunci a = c, unde: a = enunţ; b = forma logică a enunţului; c = structura realităţii. Fixate în propoziţii, faptele atomare dau propoziţii atomare; există însă şi propoziţii moleculare (molecular propositions), care sunt rezultatul reunirii propoziţiilor atomare cu ajutorul constructelor logice (conectori logici).

Exigenţa lui Russell este următoarea: întrucât nu putem vorbi de întreguri („toate”), căci realitatea cuprinde doar stări de fapte atomare şi moleculare, orice enunţ trebuie redus la elementele lui de maximă simplitate, şi anume enunţuri atomare şi enunţuri moleculare. În acest fel, Russell doreşte să instituie limbajul logic perfect potrivit căruia pentru fiecare obiect simplu nu există decât un singur şi acelaşi cuvânt care să desemneze obiectul. „Clar şi distinct” spus: într-un limbaj logic perfect nu există decât un singur cuvânt pentru fiecare obiect simplu. Funcţionează aici aşa-numitul „brici al lui Ockham”: Entia non (sunt) multiplicanda (praeter necessitatem) – „Numărul fiinţelor nu trebuie înmulţit mai mult decât este necesar„, cu următoarea accepţie: în zadar se face prin mai multe (entităţi) ceea ce se poate face prin mai puţine.

În lucrarea The Problems of Philosopy (1912), Russell începe primul capitol cu o între­bare: „Există pe lume cunoştinţe atât de sigure încât să nu le pună la îndoială nici un om înzestrat cu raţiune?”. Pentru a răspunde la această întrebare, el cercetează şi descrie felul în care noi percepem lumea. Introduce sintagma date senzoriale pentru culori, mirosuri, durităţi, asprimi etc. şi numeşte senzaţie cunoştinţa noastră despre un dat senzorial.

Pentru Bertrand Russell există două forme de cunoaştere: (a). cunoaşterea lucrurilor (în care deosebim „cunoaşterea prin luare la cunoştinţă” – o cunoaştere directă, nemijlocită, primară, precum relatarea a ceea ce simt, percep sau gândesc şi „cunoaşterea prin descriere” – o cunoaştere mijlocită, derivată, cum ar fi concluzia unui raţionament) şi (b). cunoaşterea adevărurilor. Cum se comportă fiecare? „Bertrand Russell a formulat distincţia dintre luare la cunoştinţă sau cunoaştere directă (knowledge by acquaintance) şi descriere (knowledge by description). (…) Luarea la cunoştinţă sau cunoaşterea directă este caracterizată de Russell drept o relaţie nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoaşterii. O asemenea relaţie se stabileşte în senzaţie şi percepţie. Când văd soarele iau cunoştinţă prin vedere cu soarele. Tot aşa, când mi-e foame iau cunoştinţă cu foamea prin senzaţii de foame. Primele lucruri de care luăm cunoştinţă sunt datele simţurilor şi ale introspecţiei, adică senzaţiile, impresiile memoriei şi ale imaginaţiei,  propriile gânduri şi sentimente. Russell observă că obiecte ale luării la cunoştinţă pot fi de asemenea predicate spaţiale sau temporale ca sub, deasupra, mai înainte şi mai târziu, precum şi relaţii universale ca deosebirea, asemănarea sau identitatea. (…) Spre deosebire de luarea la cunoştinţă, descrierea este cunoaşterea că ceva este aşa şi aşa, adică cunoaşterea prin atribuire de proprietăţi. Descrierea este cuprinsă în judecăţi şi se exprimă în propoziţii de tipul „Obiectul X este voluminos” sau „Persoana Y este deprimată”. Nu are sens să întreb pe cineva pe ce temei afirmă că percepe lucrurile într-un anumit fel sau că are anumite trăiri subiective. Are, dimpotrivă, sens  să ceri temeiuri atunci când cineva afirmă că lucrurile sunt aşa şi aşa. Iată de ce, în opoziţie cu luarea la cunoştinţă, descrierea va avea întotdeauna un caracter ipotetic. Obiectele materiale sau mintea altora, spre deosebire de impresiile senzoriale şi introspective, nu sunt obiecte ale luării la cunoştinţă. Ele sunt cunoscute prin descriere. Obiectele luării la cunoştinţă se prezintă nemijlocit minţii, cele ale descrierii nu.” (Mircea Flonta, Cognitio – O introducere critică în problema cunoaşterii, Editura All, Bucureşti, 1994, p.25-26).

(a). Cunoaşterea lucrurilor se subdivide în „cunoaştere prin luare la cunoştinţă” dacă e vorba despre date senzoriale şi „cunoaştere prin descriere” dacă e vorba despre fapte mentale. Iată cum face Russell diferenţa:

• „cunoaşterea prin cunoştinţă„: are loc în momentul când „avem experienţa nemijlocită a oricărui lucru de care suntem direct conştienţi” fără nici un fel de intermediar. Aici intră o culoare, o amintire, un gând, un miros care să fie în mod nemijlocit al meu. Eu am cunoştinţa acelui miros, adică am datul senzorial care m-a afectat la un anumit moment sau în momentul actual. Experienţa nemijlocită revine la contactul direct (adică nemijlocit) între datul senzorial şi subiectul afectat de acest dat senzorial. Prin urmare, lucrurile nu pot fi cunoscute direct decât prin intermediul datelor senzoriale (eu nu cunosc o masă, spre exemplu, în mod direct sau o persoană, ci pornind de la date senzoriale a căror cauză este masa sau o persoană: masa are o formă, o culoare etc.; persoana are o înălţime, o culoare a ochilor, a părului etc.);
• „cunoaşterea prin descriere„:  „vom spune că un obiect este cunoscut prin descriere atunci când ştiu că este «aşa şi aşa-ul», adică atunci când ştiu că există un obiect, şi nu mai multe (asta înseamnă primul aşa), care are o anumită proprietate (acesta este aşa-ul, al doilea aşa); în general va fi implicit că nu cunoaştem acest obiect prin experienţă nemijlocită”, adică nu-l cunoaş­tem prin date senzoriale, ci, acum, în locul datelor senzoriale avem faptele mentale. De exemplu, dacă vreau să cunosc un obiect, să spunem un om, atunci numesc o clasă de proprietăţi care individualizează acel obiect (în cazul omului: este raţional, moral, social etc.). Prin urmare, am un nume – om – şi o descriere – raţional, moral etc. -, dar descrierea nu presupune existenţa obiectivă a celui descris ; de cealaltă parte, numele presupune această existenţă. Şi aici Russell distinge între două tipuri de descriere (sau descripţii): descripţia nehotărâtă: când vorbesc de cineva în genere şi-l descriu fără să-l numesc ca fiind acela sau aceea ; în acest caz, descrierea nu presupune existenţa descrisului; descripţia hotărâtă: când vorbesc de acela, de omul Walter Scott, şi nu de altul. Diferenţa este: descripţia nehotărâtă vorbeşte despre „cineva”, iar descripţia hotărâtă despre „acela” sau „acesta”; prima lucrează mai mult cu descrierea, a doua cu numele şi scopul lui Russell este acela de a interzice substituirea de nume cu descripţii (defectul descripţiei este, să zic aşa, unul ontologic: limba­jul ei nu are, pe anumite porţiuni ale limbajului – deci ale descrierii -, corespondent în realitate, astfel încât se ajunge să se dubleze lumea obiectelor individuale – faptul atomar – cu o lume imaginară în care limbajul perfect logic nu mai are nici o putere);

b) Cunoaşterea adevărurilor: adevărurile cunoscute în mod imediat, intuitiv sunt adevăruri intrinsec evidente. „Printre aceste adevăruri se numără cele care pur şi simplu enunţă ceea ce este dat în simţuri şi de asemenea anumite principii logice şi aritmetice abstracte.” Aşa avem, cu un exemplu, principiile logicii (identitatea, noncontradicţia şi terţul exclus). Aceste adevăruri sunt „adevărate” întrucât sunt intuite în chip nemijlocit. Este adevărat că şi cunoaşterea lucrurilor (prin cunoştinţă) este nemijlocită, însă aceasta din urmă este determinată de experienţă, de datele senzoriale. În schimb, cunoaşterea adevărurilor nu e în nici un fel dependentă de experienţă, este, cu un cuvânt tehnic, a priori (adică e dobândită înaintea oricărei experienţe şi independent de experienţă).

Astfel de teoretizări, precum aceea instanţiată de gândirea lui Russell, ne permit să constatăm că problema cunoaşterii este mai complexă decât poate să pară la o primă vedere. Dacă simţul comun sau gândirea omului ce refuză problematizarea acceptă lucrurile ce-i par evidente, spiritul atent şi privirea ageră au şansa de a descoperi, prin cercetare, în spatele familiarului şi a obişnuitului, o lume deopotrivă inedită şi fascinantă.

Rene Descartes – un căutător neobosit al adevărului

Ni-l putem imagina, fără prea mare efort, pe Descartes ca pe un călător îndrăzneţ, neobosit şi meticulos, care pleacă într-o bună zi în căutarea acelui teritoriu ferm (lb.lat. terra ferma), a unui mult râvnit pământ al certitudinii. La fel de uşor este pentru noi, cei care i-am ascultat istorisirea propriei vieţi, să ne închipui porţile colegiului iezuit din La Fleche, aşternându-şi umbra peste paşii săi atent măsuraţi, în vreme ce vocea robustă a teologiei medievale se pierde treptat până devine doar o simplă şoaptă. În raniţa sa de călător, personajul nostru ascunde de privirile neantrenate uneltele matematicii, ca o promisiune nerostită a unui itinerariu bine conturat, menit a păstra spiritul atent departe de rătăcirile inutile. Cum altfel s-ar citi îndemnul său atât de seducător dar deopotrivă solicitant de a ne pune gândurile în ordine? Ochiului nostru indiscret i se mai oferă o şansă: aceea de a găsi în tolba drumeţului pergamentele frumos închegate ale teologiei medievale, făclii stinse care, păstrate şi aprinse în mod cumpătat, pot lumina cărarea celui care le deţine.

Călătoria eroului nostru debutează cu o peregrinare prin ţinutul îndoielii, însă nu al acelei îndoieli care „îngheaţă” orice efort cognitiv, livrându-l apatiei şi dezgustului îndelung exersat al scepticului. Avem parte mai curând de îndoiala concepută ca ritual pregătitor, ca exerciţiu prealabil menit a instiga apetenţa pentru cunoaştere, curiozitatea, tot aşa cum pregătirea mesei ne trezeşte simţurile. Îndoiala carteziană poate fi gândită mai mult ca o precauţie sau o prudenţă a celui ce doreşte să-şi stabilească în mod atent itinerariul gândirii. Îndoiala este „momentul zero” din aventura cunoaşterii, când călătorul se opreşte pentru o clipă, face un pas înapoi şi-şi pune ordine în gânduri, din dorinţa de a evita rătăcirile, adăstările pripite sau pasul mult prea susţinut ce riscă să răpească farmecul contemplării. Descartes ne oferă o lecţie esenţială: drumul către destinaţia noastră trebuie să fie ferm (lb.gr. meta-hodos), întrucât ordinea constituie simptomul raţiunii folosite în mod adecvat şi eficient.

Nimic nu se poate sustrage privirii agere a căutătorului, o privire fortificată prin exerciţiu matematic, dar neîmblânzită de austera disciplină monastică, totul devine obiect al travaliului dubitativ: lumea din jur, propriile impresii, existenţa unei fiinţe supranaturale, trupul însuşi. Tot ceea ce se găseşte sub spectrul plauzibilului devine subiectul unei analize atente, al unui exerciţiu de neîncredere, precum o declaraţie de război adresată aproximărilor. Însăşi principiile şi demonstraţiile riguroase ale matematicii – reperul peren al unei exactităţi îndelung frecventate – îşi vădesc vulnerabilitatea în faţa acestui atac. Descoperim astfel, umăr lângă umăr cu Descartes, un mod de a fi centrat pe plasarea lucrurilor familiare într-o lumină neobişnuită, generatoare de perspective şi satisfacţii inedite. Şi totuşi este firesc să ne întrebăm retoric: va rezista ceva în faţa neîncrederii noastre funciare?  Şi-atunci simţim sprijinul ferm şi încurajarea sinceră a celui care ne călăuzeşte: la capătul acestui travaliu dubitativ vom întâlni prima certitudine, răsplata meritată a eforturilor noastre. Mult râvnitul teritoriu ferm se întrevede deja şi poartă numele evidenţei (al clarităţii şi distincţiei) celui care se îndoieşte, gândeşte, există. Gândesc, deci exist!, exclamă călăuza noastră, iar acest gând, o dată rostit, echivalează cu eliberarea din meandrele propriilor îndoieli şi nelinişti. Bucuria noastră se alătură în acest moment entuziasmului lui Descartes. Precum altădată, Maestrul par excellance al chestionării, care ştia că nu ştie şi prin conştiinţa necunoaşterii ridica la un nivel superior cogniţia, tot aşa suntem tentaţi acum să rostim, alături de Descartes: mă pot îndoi de orice, dar nu mă pot îndoi de propria îndoială!  

Dar călătoria nu se opreşte aici, în luminişul unei certitudini prime, ci mai curând ea de-abia începe, cu însufleţirea celui care ştie că, o dată trezit, demonul cunoaşterii oferă trăiri greu de imaginat şi descris. Iar dacă oboseala nu ne-a copleşit şi îl însoţim mai departe pe Descartes în periplul său, descoperim că noi, călătorii, dispunem de o dublă natură: de raţiune (res cogitans) şi de corporalitate (res extensa), însă numai cea dintâi ne conferă statutul privilegiat în ansamblul fiinţelor vii. În acest moment corul slujitorilor Domnului – reminiscenţele teologiei medievale – ne ajunge din urmă şi ne conjură să nu oferim tribut celor ce ţin de partea corporală, căci el, corpul, ne îndepărtează de la cele sufleteşti: Nu aveţi nevoie de corp – vehicul chinuit de patimi şi tulburări fără număr – căci numai gândirea voastră e ceea ce aveţi mai înalt în voi!

Gândirea poposeşte la o altă răscruce, şi începe să-şi pună întrebări asupra propriei sale naturi: oare ce înseamnă a gândi? Ce-ar trebui să ştiu despre gândire? Şi-atunci, cu a sa „gândire care se gândeşte pe sine ca gândire”, umbra lui Aristotel îşi face simţită prezenţa maiestuoasă. Vom şti că gândim doar atunci când în noi au loc treziri, seisme, răscoliri, febrile căutări şi tot atâtea izbăvitoare înţelegeri, când alegem să punem între paranteze neliniştile din jur şi descindem în sanctuarul propriei subiectivităţi, pentru ca apoi să ieşim la lumină fortificaţi, înnobilaţi. Iar acolo, în interioritatea noastră, în această geografie ascunsă a propriului suflet dobândim privilegiul de a întâlni Adevărul, clar, luminos, distinct, evident în el însuşi.

CARACTERIZAREA PROPOZIŢIILOR COMPUSE

Funcţiile de adevăr asociate conectorilor pot fi reprezentate cu ajutorul tabelelor de adevăr, care indică tipul de formulă cu care avem de-a face, ce relaţii logice există între formulele tabelului şi, mai ales, determină validitatea raţionamentelor.

În funcţie de valorile lor de adevăr, există trei tipuri de formule:

1. TAUTOLOGII – o formulă este o tautologie/lege logică dacă este adevărată indiferent de valorile de adevăr ale componentelor sale.

Exemple:

p v ┐p                  p ↔  p                        p → p             p → (p v q)               (p & q) → p

p	q	p v  q	p → (p v q)
1 1 0 0	1 0 1 0	1 1 1 0	1 1 1 1

 

 

2.FORMULE CONTINGENTE – o formulă este contingentă dacă este uneori adevărată, alteori falsă, în funcţie de valorile de adevăr ale componentelor sale.

Exemple:

(p v q) → p                     p → (p & q)

p	q	p v  q	(p v q)→ p
1 1 0 0	1 0 1 0	1 1 1 0	1 1 0 1

 

3. FORMULE INCONSISTENTE – o formulă este inconsistentă dacă este falsă indiferent de valorile de adevăr ale componentelor sale.

Orice negaţie a unei tautologii reprezintă o formulă inconsistentă!

Exemple:

p &  ┐p                ┐(p v ┐p)                  p ↔ ┐p 

p	┐p	p →  q
1 0	0 1	0 0

Două formule propoziţionale sunt RECIPROC INCONSISTENTE dacă, pentru nici o combinaţie a valorilor lor de adevăr, cele două formule nu sunt niciodată simultan adevărate. Orice formulă şi negaţia ei vor fi o pereche de formule reciproc inconsistente!

John Locke (1632-1704) – problema surselor certe ale cunoaşterii

Eseu asupra intelectului omenesc (1690)  

IDEE CENTRALĂ: Cunoaşterea este posibilă numai prin intermediul experienţei

La început (la naştere), mintea e ca o coală albă de hârtie (lat. tabula rasa) pe care se întipăresc ideile provenite din experienţă.

1. EXPERIENŢA ŞI CUNOAŞTEREA

• Cunoaşterea se sprijină pe experienţă şi provine din ea.
• Experienţa, constă în observarea obiectelor exterioare (sensibile) şi a proceselor lăuntrice ale minţii pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm.

2. CELE DOUĂ IZVOARE ALE IDEILOR (provenite din experienţă)

• SENZAŢIA:
• obiectul senzaţiei îl constituie corpurile externe;
• facultatea prin care se realizează o constituie simţurile care comunică cu intelectul;
• mecanismul formării: simţurile, venind în contact cu obiectele externe, introduc în minte percepţii despre calităţile sensibile: despre galben, alb, rece, dur, amar, dulce…
• REFLECŢIA
• obiectul reflecţiei constă în procesele minţii;
• facultatea prin care se realizează e mintea;
• mecanismul: mintea, aplecându-se asupra proceselor sale lăuntrice, percepându-le şi reflectând asupra lor, ajunge la idei privind „percepţia, gândirea, îndoiala,credinţa, raţionamentul, actul de cunoaştere, actul de voinţă şi toate acţiunile felurite ale propriei noastre minţi”.

Sugestii interpretative: Locke este întemeietorul propriu-zis al empirismului. Ca empirist, el susţine că treapta perceptivă este fundamentală, întrucât oferă cunoştinţele (ideile) de bază pentru întreaga cunoaştere. În privinţa intelectului (raţiunii), Locke consideră că acesta nu aduce un spor cognitiv în raport cu treapta perceptivă, ci doar combină în diferite chipuri cunoştinţele sensibile (ideile simple). În consecinţă, cunoştinţele dobândite prin intelect ar fi idei complexe, reductibile la ideile simple   (empirice) constitutive. De observat că Locke consideră că treapta perceptivă nu se reduce la cele cinci simţuri externe, ci include şi aşa-zisul simţ intern sau reflecţia care este însuşi intelectul (însăşi mintea) în măsura în care „se percepe” pe sine, îşi „percepe” propriile acte. De altfel, Locke arată că şi cunoaşterea prin senzaţie (prin cele cinci simţuri externe) presupune intelectul, întrucât „simţurile…introduc în minte diferite percepţii”. Această precizare denotă faptul că Locke distinge între percepţie ca simplă stare subiectivă şi percepţie ca idee sensibilă, care este o conştientizare prin intelect a simplei stări perceptive. O soluţie opusă în problema sursei adevărului fusese dată anterior de către Descartes. Ulterior, Kant a încercat o sinteză între empirism şi raţionalism.

Ideile noastre provin din două surse: SENZAŢIA şi REFLECŢIA. Oare ambele surse au aceeaşi valoare/demnitate din perspectiva adevărului?

Să acceptăm faptul că la naştere, mintea noastră este asemenea unei coli albe de hârtie (tabula rasa) – pe această coală nu este scris nimic, nu există nicio idee înscrisă. Şi totuşi, cu timpul, această coală (tablă) ajunge să fie inscripţionată cu idei care sunt adevărate sau false. De unde provin aceste idei (cunoştinţe) şi pe ce ne bazăm atunci când vrem să spunem despre ele că sunt adevărate sau false? De unde ştie mintea ce este adevărat sau fals? Din experienţă – spune Locke. Întreaga noastră cunoaştere se sprijină numai pe experienţă. Toate cunoştinţele noastre provin numai din experienţă.

Experienţa constă în observarea obiectelor exterioare şi a proceselor lăuntrice. Altfel spus, ideile provenite din experienţă au două izvoare (surese): SENZAŢIA şi REFLECŢIA.

PRIMUL IZVOR AL IDEILOR – OBIECTUL SENZAŢIILOR – SIMŢUL EXTERN:

(1). OBIECTUL SENZAŢIEI – conţinut de CORPURILE EXTERIOARE;

(2). FACULTATEA CARE NE PROCURĂ OBIECTUL SENZAŢIEI – totalitatea simţurilor care comunică cu intelectul;

(3). MECANISMUL FORMĂRII IDEILOR – simţurile vin în contact cu ideile externe, induc minţii percepţii despre calităţile sensibile ale lucrurilor (culoare, temperatură, gust) – Acest izvor al celor mai multe dintre ideile pe care le avem, care depinde în întregime de simţuri şi comunică prin ele cu intelectul, eu îl numesc „senzaţie”.

CELĂLALT IZVOR AL IDEILOR NOASTRE – PROCESELE MINŢII NOASTRE – SIMŢUL INTERN:

(1). OBIECTUL REFLECŢIEI – PROCESELE MINŢII;

(2). FACULTATEA PRIN CARE SE REALIZEAZĂ ACEST OBIECT – INTELECTUL;

(3). MECANISMUL – MINTEA SE APLEACĂ ASUPRA PROCESELOR SALE, LE PERCEPE ŞI REFLECTEAZĂ ASUPRA LOR. REZULTATUL: MINTEA AJUNGE LA IDEI CARE PRIVESC „PERCEPŢIA, GÂNDIREA, ÎNDOIALA, CREDINŢA, RAŢIONAMENTUL, ACTUL DE CUNOAŞTERE, ACTUL DE VOINŢĂ ŞI TOATE ACŢIUNILE FELURITE ALE PROPRIEI NOASTRE MINŢI”.

După John Locke (1632-1704) nu există nici idei înnăscute, nici principii imuabile. Înnăscută este doar facultatea cunoaşterii, nu însă şi rezultatele ei.

CUNOAŞTEREA VERITABILĂ ESTE ACEEA PRIN SENZAŢII. Ea presupune un raport nemijlocit/nemediat între SIMŢURI şi OBIECTELE EXTERIOARE. Dacă un lucru lipseşte simţurilor noastre, nu avem nicio părere asupra lui.

REFLECŢIA percepe procesele lăuntrice ale minţii noastre când se îndreaptă asupra ideilor pe care le-a dobândit prin senzaţii. Reflecţia este complementară senzaţiei – un fel de „SIMŢ INTERN” – ea nu se poate produce independent de senzaţie.

În concluzie, LOCKE PRIVILEGIAZĂ SENZAŢIA, DAR LA ADEVĂR AJUNGEM NUMAI PRIN UNITATEA SENZAŢIEI CU REFLECŢIA. Senzaţia rămâne însă esenţială. Cu toate acestea, PENTRU A DEVENI CUNOŞTINŢĂ, DATUL SENZORIAL TREBUIE PRELUCRAT INTELECTUAL. Dar DATUL SENZORIAL trebuie să existe, altfel este inutilă orice prelucrare intelectuală.

NU EXISTĂ SENZAŢIE PURĂ: „A AVEA IDEI ŞI A PERCEPE ESTE UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU”. Omul are idei imediat ce are senzaţii şi oriunde există senzaţie ea este prezentă şi în intelect. Ceea ce spune Locke este faptul că ÎN CUNOAŞTERE, PLECĂM DE LA SENZAŢIE – EA ESTE CONDIŢIA NECESARĂ, DAR NU ŞI SUFICIENTĂ. EMPIRISMUL PRIVILEGIAZĂ SENZAŢIA (EXPERIENŢA), FĂRĂ A MINIMALIZA INTELECTUL (RAŢIUNEA).

      TEXT DE ANALIZAT:

„Toate  ideile  vin pe  calea  senzaţiei  sau a reflecţiei. Să  presupunem, deci, că mintea este oarecum ca şi o coală albă de hârtie, pe care nu stă scris nimic; că e lipsită de orice idee; cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde dobândeşte ea această nemăsurată mulţime de idei pe care imaginaţia fără odihnă şi fără margini a omului i-o înfăţişează într-o diversitate aproape nesfârşită? De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă. Pe aceasta se sprijină cunoaşterea noastră şi din aceasta provine în cele din urmă ea însăşi. Observaţia noastră, îndreptată fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele lăuntrice ale minţii noastre, pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm este ceea ce procură intelectului toate elementele gândirii. Acestea două sunt izvoarele cunoaşterii, de unde se nasc ideile pe care le avem sau pe care le putem avea în chip natural.

Obiectul senzaţiei este primul izvor al ideilor. Mai întâi, simţurile noastre venind în atingere cu anumite obiecte sensibile introduc în minte diferite percepţii, potrivit feluritelor căi pe care acele obiecte lucrează asupra simţului; în acest fel ajungem la aceste idei pe care le avem despre galben, alb, cald, rece, dur, amar, dulce şi toate acelea pe care le numim calităţi sensibile, despre care, atunci când eu spun că simţurile le introduc în minte, înţeleg că aduc în minte de la obiectele externe ceea ce produc acolo acele percepţii. Acest izvor al celor mai multe dintre ideile pe care le avem, care depinde în întregime de simţuri şi comunică prin ele cu intelectul, eu îl numesc „senzaţie”.

Procesele minţii noastre alcătuiesc celălalt izvor al ideilor. În al doilea rând, celălalt izvor din care experienţa alimentează intelectul cu idei este perceperea proceselor lăuntrice ale propriei noastre minţi, când ea se în­dreaptă asupra ideilor pe care le-a dobândit, proces care, atunci când su­fletul ajunge să reflecteze asupra lor şi să le examineze, dă intelectului o altă categorie de idei pe care nu le-ar fi putut dobândi numai de la lucrurile din afară; asemenea idei sunt percepţia, gândirea, îndoiala, credinţa, raţionamentul, actul de cunoaştere, actul de voinţă şi toate acţiunile felurite ale propriei noastre minţi, de la care noi, fiind conştienţi de ele şi observându-le noi înşine, primim în intelect idei tot aşa de distincte ca şi ideile pe care le primim de la corpurile care ne impresionează simţurile. Fiecare om are în el însuşi în întregime acest izvor de idei şi cu toate că acesta nu este un simţ, întrucât nu are de-a face întru nimic cu obiectele exterioare, totuşi se aseamănă foarte mult şi ar putea fi numit destul de propriu „simţ intern”. Dar cum eu numesc „senzaţie” celălalt izvor, pe acesta îl numesc „reflecţie”, deoarece ideile pe care le procură acest izvor sunt numai acelea pe care mintea le dobândeşte reflectând asupra propriilor ei procese” (J. Locke, Eseu asupra intelectului omenesc).

Introducere în logica propoziţională

Limbajul natural include şi situaţii care nu pot fi formalizate prin intermediul logicii termenilor. De aceea, pentru determinarea validităţii (corectitudinii) unor raţionamente, avem nevoie de un alt fel de logică: logica propoziţiilor/logica propoziţională. Unitatea logică de bază nu mai este termenul – precum în logica termenilor – ci propoziţia simplă (atomară) şi neanalizabilă. Exemplu: Fraza „Dacă este prea cald, mă duc la piscină” nu poate fi abordată în logica termenilor. Se recurge la conectorii logici! Nu orice construcţie lingvistică reprezintă o propoziţie (excluse: enunţurile interogative, exclamative etc.) Ceea ce rămâne neschimbat prin traducerea dintr-o limbă în alta – înţelesul.

I. PROPOZIŢIA ATOMARĂ – o propoziţie simplă, care are în vedere un fapt şi care posedă o valoare de adevăr (adevărat/fals).

Exemple:

                                    „Afară plouă”

„Îmi iau umbrela”

„Stau acasă”

„Mă duc la pescuit” etc.

SIMBOLIZARE:         

p, q, r, s … – VARIABILE PROPOZIŢIONALE/variabile logice

VALORILE DE ADEVĂR:

                                    adevărat – simbol: 1

                                    fals – simbol: 0

II. PROPOZIŢIA COMPUSĂ – combinaţie complexă de propoziţii atomare legate prin expresii precum: „dacă … atunci …”, „şi”, „sau”, „dacă şi numai dacă” etc.

Exemple:

„Dacă plouă afară, atunci îmi iau umbrela şi mă duc la pescuit”;

„Dacă şi numai dacă plouă afară, atunci stau acasă”;

„Stau acasă sau mă duc la pescuit”

„Nu stau acasă şi mă duc la pescuit” etc.

Conectorii logici – constante propoziţionale/constante logice – expresii care leagă propoziţiile simple în propoziţii compuse; conectează propoziţiile atomare, generând propoziţii compuse sau moleculare.

O proprietate importantă a conectorilor logici: valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse depinde de valoarea de adevăr a propoziţiilor atomare componente. Propoziţiile compuse sunt tratate ca FUNCŢII DE ADEVĂR!

Dacă avem două variabile propoziţionale atunci avem 16 conectori logici binari. (Vezi Manual p. 30)

Cei mai importanţi conectori logici:

• NEGAŢIA
• CONJUNCŢIA
• DISJUNCŢIA
• IMPLICAŢIA
• ECHIVALENŢA

1. NEGAŢIA   (operator monadic)

Simbol: „┐”; „~”; „p”.

Matricea de adevăr:

p	┐p
1 0	0 1

Prin negarea unei propoziţii p se obţine o nouă propoziţie (non-p), complementară în raport cu prima, care este adevărată când p este falsă şi falsă când p este adevărată.

Exprimare în limbaj natural:

„Nu este adevărat că …”; „nu …”; „este fals că …”.

Exemplu:

Dacă avem propoziţia „Afară plouă” → negaţia ei poate îmbrăca următoarele forme:

„Afară nu plouă”;

„Nu plouă afară”;

„Nu este cazul că afară plouă”;

„Este fals că afară plouă”.

Propoziţia iniţială (p) şi negaţia ei (┐p) se află în raport de contradicţie, adică nu pot fi simultan nici adevărate, nici false. Negaţia schimbă valoarea de adevăr a unei propoziţii. Prin dubla negaţie a unei propoziţii se obţine propoziţia iniţială: ┐┐p ═ p.

2. CONJUNCŢIA (operator diadic)

Simbol: „&”; “∙„; „^”.

Matricea de adevăr:

p	q	p&q
1 1 0 0	1 0 1 0	1 0 0 0

Exprimare în limbaj natural:

            „şi”; „dar”; „iar”; „şi totuşi”; „însă”; „ci”; „ … în timp ce …”; „ … pe când …”; „deşi”; „cu toate că”; „ în pofida”.

Conjuncţia a două propoziţii este adevărată numai dacă ambele propoziţii sunt adevărate. În restul cazurilor, când cel puţin una este falsă, şi conjuncţia lor va fi falsă.

Exemplu:

Două propoziţii: „Afară plouă” şi „Eu plec la pescuit” conjuncţia lor poate fi regăsită în una din următoarele exprimări: „Afară plouă şi eu plec la pescuit”, „Afară plouă, iar eu plec la pescuit”, „Deşi afară plouă, eu plec la pescuit” etc. Dacă unul dintre termenii unei conjuncţii este fals, atunci întreaga conjuncţie va fi falsă (p&q ═ 0). Dacă unul dintre termenii conjuncţiei este adevărat, valoarea sa de adevăr este determinată de valoarea celuilalt termen (p&1 ═ 0).

3. DISJUNCŢIA

Simbol: „v”; “w”.

Matricea de adevăr:

p	q	p v q
1 1 0 0	1 0 1 0	1 1 1 0

p	q	p w q
1 1 0 0	1 0 1 0	0 1 1 0

1. DISJUNCŢIA INCLUSIVĂ – este adevărată dacă cel puţin una dintre cele două propoziţii este adevărată; este falsă dacă ambele propoziţii sunt false.

Exemplu: „Mă duc la mare sau mă duc la munte” (ambele acţiuni pot fi împlinite).

 

2. DISJUNCŢIA EXCLUSIVĂ – este adevărată atunci când termenii ei au valori de adevăr diferite

      Exemplu: „Sau mă duc la mare, sau mă duc la munte” (exprimă o disjuncţie exclusivă).

„ori … ori …”

„fie … fie …”

Exprimare în limbaj natural:

„sau”; „ori”; „fie”; „sau … sau …”; „fie … fie”; „ori … ori …”; „sau măcar”; „ba”.

Dacă unul dintre termenii unei disjuncţii inclusive este adevărat, atunci întreaga conjuncţie va fi adevărată (p v q ═ 1).

Dacă unul dintre termenii disjuncţiei este fals, valoarea sa de adevăr este determinată de valoarea celuilalt termen (p v 0 ═ p).

4. IMPLICAŢIA (condiţional)

Simbol:  „→”.

Matricea de adevăr:

p	q	p →  q
1 1 0 0	1 0 1 0	1 0 1 1

Implicaţia reprezintă o relaţie de succesiune logică între două propoziţii; este falsă doar dacă prima propoziţie a implicaţiei este adevărată şi cea de-a două este falsă, în restul cazurilor implicaţia este adevărată.

Exprimare în limbaj natural:

„dacă … atunci”; „când … atunci …”; „dacă …, înseamnă că …”; „deci”; „ … implică …”; „din … rezultă că …”; „o condiţie suficientă”; „pentru că”; „deoarece”; „fiindcă”; „din … deducem pe …”.

Exemplu:

„Dacă plouă (p) atunci îmi iau umbrela (q)”.

p – antecedent; q – consecvent.

p – condiţie suficientă pentru q

q – condiţie necesară pentru p.

Expresia „numai dacă”, „doar dacă” etc. reprezintă o IMPLICAŢIE INVERSĂ. De exemplu: „Numai dacă plouă (p) îmi iau umbrela (q)”; Formula logică: „q → p”.

            LEGI DE REDUCERE A VALORII:

• Dacă antecedentul este adevărat, valoarea de adevăr a implicaţiei este identică cu aceea a consecventului său: (1 → p ═ q).
• Dacă antecedentul este fals, implicaţia este adevărată: (0 → q ═ 1).
• Dacă consecventul său este adevărat, implicaţia este adevărată: (p → 1 ═ 1).
• Dacă consecventul este fals, valoarea de adevăr a implicaţiei este aceeaşi cu a negaţiei antecedentului: (p → 0 ═ ┐p).

 5. ECHIVALENŢA (dubla implicaţie; bicondiţional)

 Simbol:  „↔”; „≡”.

Matricea de adevăr:

p	q	p ↔  q
1 1 0 0	1 0 1 0	1 0 0 1

Echivalenţa exprimă o relaţie de concordanţă logică; este adevărată numai dacă ambele propoziţii au aceeaşi valoare de adevăr.

Două propoziţii sunt logic echivalente dacă au aceeaşi valoare de adevăr.

Exprimare în limbaj natural:

„dacă şi numai dacă … atunci …”; „dacă şi numai dacă … este echivalent cu …”; „ … numai dacă …, este o condiţie necesară şi suficientă …”.

[p ↔  q] ↔ [(p →  q) & (q →  p)]

(conjuncţie de implicaţii reciproce)

Dacă una dintre componentele unei echivalenţe este adevărată, valoarea de adevăr a echivalenţei depinde de valoarea de adevăr a celeilalte componente:

(p ↔ 1 ═ p)

Dacă una dintre componentele echivalenţei este falsă, valoarea de adevăr a echivalenţei este aceeaşi cu negaţia celeilalte componente: 

(p ↔ 0 ═ ┐p)

Rene Descartes (1596 – 1650) – repere bio-bibliografice

• „În cazul lui Descartes (…) şi viaţa şi personalitatea prezintă un interes filosofic prin caracterul lor exemplar, în care putem recunoaşte trăsături tipice ale modului modern de a fi. Descartes a influenţat epocile care urmează nu numai acţionând pe linia gândirii sale, ci şi prin trăsăturile individualităţii sale proprii.” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999, p.212)
• născut la 3 martie 1596, filosoful francez (considerat de către Arthur Schopenhauer „părinte al filosofiei moderne”) şi-a început pregătirea în Colegiul iezuit din La Fléche(1604-1612) – „Deşi în anii de şcoală a studiat mai multe discipline, singura ce i-a reţinut atenţia a fost matematica ce i s-a impus prin certitudinea pe care era capabilă s-o ofere. În ceea ce priveşte filosofia, cea mai bună orientare a primit-o în concepţia lui Toma d’Aquino…” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999, p.213);
• „După absolvirea colegiului din La Fléche, urmează un timp studii juridice la Potiers.Nesatisfăcutde savanţi şi de cărţi, se hotărăşte ca mai mult să nu caute ştiinţa în altă parte decât în sine însuşi şi în marea carte a lumii.” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999, p.213); „Hotărându-mă să nu mai caut altă ştiinţă în afara celei pe care aş putea-o afla în mine însumi sau în marea carte a lumii, mi-am folosit restul tinereţii călătorind, studiind viaţa de la curte şi din armată, frecventând oameni cu diverse temperamente şi de diverse condiţii, acumulând diverse experienţe, punându-mă la încercare în împrejurimile pe care soarta mi le oferea, făcând pretutindeni reflecţii utile asupra lucrurilor întâlnite (…). Am avut întotdeauna marea dorinţă de a învăţa să deosebesc adevărul de fals, pentru a vedea clar în acţiunile mele şi a păşi sigur în viaţă.” (Rene Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe, trad. Daniela Rovenţa-Frumuşani şi Alexandru Boboc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p.117);
• creator al tipului uman permanent frământat de îndoială (îndoiala metodică), Descartes reprezintă prototipul căutătorului neobosit al certitudinii în cunoaştere. „Renaşterea a însemnat în istoria civilizaţiei (…) perioada care marchează destrămarea lumii feudale şi a întregului Ev Mediu, concomitent cu începerea epocii moderne, ce instituie apariţia şi apoi înflorirea capitalismului. Filosofia scolastică, tributară teologiei, cerea omului medieval să fie orientat spre cer, cu teamă şi credinţă în autoritatea supranaturală. Teologia cerea dispreţ faţă de natură pentru a câştiga cerul: trupul nostru este doar o carceră a sufletului, iar viaţa pământească doar o etapă neînsemnată a trecerii sufletului spre viaţa veşnică.” (Grigore Spermezan, Introducere în gândirea unor mari filosofi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p.62-63).
• „Tendinţele disperate, haotice ale filosofiei Renaşterii se unesc în cazul lui [Descartes] într-o puternică personalitate de gânditor, care se pricepe să le lămurească dându-le o formă unitară şi sistematică. Prin ele concepţia mecanică a universului ajunge la împlinire sub o formulă unitară, ce cuprinde explicarea întregului univers. Dar el nu se mulţumeşte doar cu atât; încearcă să asigure şi o temelie sigură noii concepţii despre lume, oprindu-se la problema valorii şi a posibilităţii sale. Cu aceasta de fapt formulează ca o problemă prealabilă întrebarea privind originea şi valoarea cunoaşterii, care până la soluţia pe care i-o va da Kant prin criticismul său, constituie problema centrală a gândirii moderne.” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999, p.212)
• în 1637 publică Discurs asupra metodei, una din cele mai cunoscute lucrări din istoria filosofiei, redactată în limba franceză, nu în latină, cum se obişnuia în epocă, o lucrare în care Descartes îşi precizează, într-o formă concisă, noua sa metodă; lucrarea marchează începutul gândirii sau a raţionalismului modern; „Căci nu este suficient să avem spirit fin, important este să-l utilizăm bine (…) Dar nu mă voi teme să afirm că am avut marea şansă de a fi găsit încă din tinereţe anumite căi care m-au condus la consideraţiile şi maximele din care mi-am alcătuit o metodă cu ajutorul căreia mi se pare că îmi pot îmbogăţi treptat cunoaşterea şi pot atinge nivelul la care mediocritatea spiritului şi durata scurtă a vieţii îmi permit să ajung.” (Rene Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe, trad. Daniela Rovenţa-Frumuşani şi Alexandru Boboc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p.114);
• deziluzionat de disputele interminabile ale vremii Descartes concepe un sistem riguros de reguli, sistematizate: metoda sa are ca model exigenţele spiritului matematic, fascinant prin claritate, transparenţa desăvârşită a raţionamentului şi evidenţa apodictică;
• ştiinţa şi filosofia se întâlnesc în opera filosofului francez, însă cea din urmă deţine indubitabil prioritatea, nu atât pentru a fundamenta principiile ultime ale existenţei, cât mai ales, pentru a pregăti ştiinţei, mijloacele de netăgăduit;
• metoda carteziană exprimă însăşi modalitatea de exercitare a funcţionalităţii raţiunii, eliberată de tradiţii şi prejudecăţi, capabilă să-şi practice virtuţile sale native.

Cele mai importante lucrări:

• Regulae ad directionem ingenii (Reguli pentru conducerea spiritului), scrisă în 1628 dar apărută postum – 1701;
• Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe (1637);
• Meditaţii despre filosofia primă (1641);
• Principii de filosofie (1644);
• Pasiunile sufletului (1649);
• Lumea sau tratatul despre lumină (apărută postum, în 1677)

Despre adevăr, opinie şi cunoaştere (note de lectură la Bertrand Russell)

În capitolul 13 din lucrarea sa The Problems of Philosophy (Problemele filosofiei, traducere de Mihai Ganea, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2004), Bertrand Russell formulează o interogaţie care îi călăuzeşte efortul reflexiv: cum putem şti ce este adevărat şi ce este fals în convingerile noastre? sau, cu alte cuvinte, putem vreodată cunoaşte ceva sau pur şi simplu câteodată avem norocul să credem ceea ce este adevărat?

Autorul britanic admite ab intio că stabilirea semnificaţiei pe care o are conceptul de cunoaştere nu este deloc o întreprindere facilă. Filosoful pleacă de la o evidenţă a simţului comun (folosirea obişnuită a termenului): cunoaşterea poate fi definită într-o primă instanţă drept „convingere adevărată”, altfel spus, ceea ce credem că este adevărat reprezintă cunoaştere. Dar oare este aceasta o condiţie suficientă pentru a spune că deţinem cunoaşterea? Definirea cunoaşterii drept „convingere adevărată” intră în conflict cu însăşi folosirea obişnuită a termenului.

Pentru a se face mai bine înţeles, Russell recurge la două ilustrări:

(a). primul exemplu ne spune că, deşi avem o convingere/credinţă adevărată, aceasta nu înseamnă cu necesitate cunoaştere: premisele pot fi adevărate, dar raţionamentul nostru poate să fie eronat;

(b). al doilea exemplu ne determină să admitem despre cunoaşterea noastră că ea nu poate rezulta dintr-o convingere care este dedusă (derivată) dintr-o credinţă falsă: chiar dacă raţionamentul este corect, premisele false de la care plecăm nu ne pot conduce la cunoaştere.

Prin aceste două exemple, Russell pare să identifice de fapt două condiţii pe care trebuie să le satisfacă opiniile noastre pentru a putea fi considerate cunoştinţe:

(a). o condiţie formală a cunoaşterii: validitatea argumentării sau corectitudinea logică, adică respectarea regulilor de deducţie sau de inferenţă (raţionamentul sau modul în care am ajuns la cunoaştere este în acest caz logic-corect sau valid);

şi

(b). o condiţie materială a cunoaşterii: premisele din care derivăm o concluzie pe care o considerăm adevărată trebuie să fie ele însele adevărate. Dacă se pleacă de la premise adevărate şi se respectă exigenţele formale ale deducţiei (exigenţa validităţii), concluzia nu poate fi decât adevărată (concluzia conservă adevărul premiselor).

Aceste două condiţii sunt independente însă, însumându-le, putem afirma despre cunoaştere (într-un limbaj care se abate puţin de la exigenţele limbajului logic asumat de filosoful britanic) că ea survine numai atunci când modul sau itinerariul prin care gândirea ajunge la ea este corect (cerinţa validităţii) iar punctul de plecare în călătoria noastră către cunoaştere stă sub semnul adevărului (premisele trebuie să fie convingeri, enunţuri sau judecăţi adevărate.

„Dreapta Adevărului” (Platon, „mitul peşterii”, în cartea a VII-a din dialogul Republica)

Lectura (comprehensiunea) celebrului mit al peşterii poate fi facilitată şi prin recurs la această reprezentare grafică pe care însăşi mentorul Academiei o descrie în cartea a VI-a a celebrului său dialog:

În secolul al XX-lea filosoful german Martin Heidegger publică în Repere pe drumul gândirii propria sa abordare hermeneutică, în care identifică traseul cognitiv de la neascuns către mai neascuns, neascunsul suprem şi revenirea formativă:

Referindu-se la această celebră alegorie, Jeanne Hersch notează, în cartea sa Mirarea filosofică (trad. Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.34): „Orice cercetare filosofică este în acelaşi timp un exerciţiu care dezvoltă capacitatea de a cunoaşte ceea ce la început scapă privirii interioare. Fiecare om trebuie să-şi exerseze spiritul, să şi-l purifice până când va ajunge să poată vedea Ideile.”

Bertrand Russell – fragmente de text (analiză)

„Există oare cunoaştere care să fie atât de sigură încât nici un om rezonabil să nu o poată pune la îndoială? Această întrebare, care ar putea să nu pară dificilă la prima vedere, este în realitate una din cele mai dificile care se pot pune. Atunci când vom fi înţeles obstacolele din calea unui răspuns tranşant şi încrezător, vom fi înaintat substanţial în studiul filosofiei – deoarece filosofia este tocmai încercarea de a răspunde la astfel de întrebări ultime, nu neglijent şi dogmatic, aşa cum o facem în viaţa obişnuită şi chiar în ştiinţe, ci critic, în urma studierii a tot ceea ce face ca aceste întrebări să fie greu de abordat şi a dezvăluirii inexactităţii şi confuziei pe care le ascund ideile noastre obişnuite.

În viaţa cotidiană luăm drept certe multe lucruri pe care o cercetare mai atentă le arată pline de contradicţii încât numai un mare efort de gândire ne permite să aflăm ce putem realmente să credem. În căutarea certitudinii este natural să începem cu experienţele noastre prezente şi fără îndoială că într-un anumit sens cunoaşterea trebuie derivată din ele. Însă orice afirmaţie despre ceea ce ne permit ele să cunoaştem este foarte probabil falsă. Mi se pare că acum stau pe un scaun, la o masă de o anumită formă, pe care văd foi de hârtie scrise de mână sau tipărite. Întorcându-mi capul văd afară pe fereastră clădiri, nori şi Soarele. Cred că Soarele se află cam la nouăzeci şi trei de milioane de mile de Pământ; că este un glob fierbinte de multe ori mai mare decât Pământul; că datorită rotaţiei Pământului răsare în fiecare dimineaţă şi că va continua să o facă pentru un timp nedefinit şi în viitor. Cred că dacă oricare altă persoană va veni în camera mea, va vedea aceleaşi scaune şi mese şi hârtii ca şi mine şi că masa pe care o văd este aceeaşi cu masa pe care o simt apăsând pe braţul meu. Toate acestea par atât de evidente încât cu greu merită osteneala să fie afirmate, cu excepţia cazului când servesc drept răspuns la întrebarea cuiva care se îndoieşte că ştiu ceva. Şi totuşi toate acestea pot fi puse în mod rezonabil la îndoială şi cer o discuţie mult mai atentă înainte de a fi siguri că le-am afirmat într-o formă care este pe deplin adevărată.

Pentru a evidenţia dificultăţile noastre, să ne concentrăm atenţia supra mesei. Pentru ochi ea este dreptunghiulară, brună şi lucioasă, la atingere este netedă, rece şi dură; atunci când o lovesc cu degetele, produce un sunet lemnos. Oricine altcineva care vede, simte şi aude masa va accepta această descriere, se pare, deci, că nu se iveşte nici o dificultate; însă de îndată ce încercăm să fim mai precişi încep încurcăturile. Deşi cred că masa este „în realitate” peste tot de aceeaşi culoare, părţile care reflectă lumina arată mult mai strălucitoare decât celelalte părţi, iar unele părţi arată albe datorită luminii reflectate. Ştiu că dacă mă mişc părţile care vor reflecta lumina vor fi diferite, astfel încât distribuţia aparentă a culorilor pe masă se va schimba. Rezultă că dacă mai mulţi oameni privesc masa în acelaşi moment, nu vor exista doi dintre ei care să vadă aceeaşi distribuţie de culori, deoarece nu există doi care să o poată vedea exact din acelaşi punct, şi orice schimbare a punctului din care este privită produce o schimbare în modul în care este reflectată lumina.

Pentru cele mai multe scopuri practice aceste diferenţe nu sunt importante, însă pentru pictor ele sunt de cea mai mare importanţă: pictorul trebuie să se dezobişnuiască să gândească că lucrurile par să aibă culoarea despre care simţul comun spune că o au în realitate şi să înveţe să vadă lucrurile aşa cum apar. Aici avem deja începutul uneia dintre distincţiile care produc cele mai multe încurcături în filosofie – distincţia între „aparenţă” şi „realitate”, între ceea ce par să fie lucrurile şi ce sunt. Pictorul vrea să ştie ce par să fie lucrurile, omul practic şi filosoful vor să ştie ce sunt; însă filosoful doreşte să ştie aceasta mai intens decât omul practic şi este mai tulburat de cunoaşterea dificultăţilor găsirii unui răspuns la întrebare”(„Aparenţă şi realitate”, în Problemele filosofiei, Editura All, Bucureşti, 2004, pp. 3-5).

„ […] cunoaşterea filosofică nu diferă în mod esenţial de cunoaşterea ştiinţifică; nu există nici o sursă specială de înţelepciune deschisă pentru filosofie, dar nu şi pentru ştiinţă. Caracteristica esenţială a filosofiei, care o diferenţiază de ştiinţă, este caracterul critic. Ea examinează critic principiile utilizate în ştiinţă şi în viaţa cotidiană; ea scoate la iveală orice inconsistenţe care ar putea exista în aceste principii şi le acceptă numai dacă cercetarea critică nu a produs nici un temei pentru a le respinge. […] Pe scurt, critica spre care tindem nu este aceea care respinge fără temei, ci aceea care cântăreşte orice cunoştinţă potrivit meritelor ei şi reţine tot ceea ce pare să fie cunoaştere autentică în urma acestei examinări. trebuie acceptat că rămâne un risc de eroare, deoarece fiinţele umane sunt failibile. Filosofia poate pretinde în mod justificat că micşorează riscul de eroare şi că, în unele cazuri, îl face practic neglijabil. Mai mult este imposibil într-o lume în care trebuie să se producă greşeli şi nici un apărător prudent al filosofiei nu ar afirma că a reuşit mai mult” („Limitele cunoaşterii filosofice”, în Problemele filosofiei, Editura All, Bucureşti, 2004, pp. 134 -135).