Despre adevăr, opinie şi cunoaştere (note de lectură la Bertrand Russell)

În capitolul 13 din lucrarea sa The Problems of Philosophy (Problemele filosofiei, traducere de Mihai Ganea, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2004), Bertrand Russell formulează o interogaţie care îi călăuzeşte efortul reflexiv: cum putem şti ce este adevărat şi ce este fals în convingerile noastre? sau, cu alte cuvinte, putem vreodată cunoaşte ceva sau pur şi simplu câteodată avem norocul să credem ceea ce este adevărat?

Autorul britanic admite ab intio că stabilirea semnificaţiei pe care o are conceptul de cunoaştere nu este deloc o întreprindere facilă. Filosoful pleacă de la o evidenţă a simţului comun (folosirea obişnuită a termenului): cunoaşterea poate fi definită într-o primă instanţă drept „convingere adevărată”, altfel spus, ceea ce credem că este adevărat reprezintă cunoaştere. Dar oare este aceasta o condiţie suficientă pentru a spune că deţinem cunoaşterea? Definirea cunoaşterii drept „convingere adevărată” intră în conflict cu însăşi folosirea obişnuită a termenului.

Pentru a se face mai bine înţeles, Russell recurge la două ilustrări:

(a). primul exemplu ne spune că, deşi avem o convingere/credinţă adevărată, aceasta nu înseamnă cu necesitate cunoaştere: premisele pot fi adevărate, dar raţionamentul nostru poate să fie eronat;

(b). al doilea exemplu ne determină să admitem despre cunoaşterea noastră că ea nu poate rezulta dintr-o convingere care este dedusă (derivată) dintr-o credinţă falsă: chiar dacă raţionamentul este corect, premisele false de la care plecăm nu ne pot conduce la cunoaştere.

Prin aceste două exemple, Russell pare să identifice de fapt două condiţii pe care trebuie să le satisfacă opiniile noastre pentru a putea fi considerate cunoştinţe:

(a). o condiţie formală a cunoaşterii: validitatea argumentării sau corectitudinea logică, adică respectarea regulilor de deducţie sau de inferenţă (raţionamentul sau modul în care am ajuns la cunoaştere este în acest caz logic-corect sau valid);

şi

(b). o condiţie materială a cunoaşterii: premisele din care derivăm o concluzie pe care o considerăm adevărată trebuie să fie ele însele adevărate. Dacă se pleacă de la premise adevărate şi se respectă exigenţele formale ale deducţiei (exigenţa validităţii), concluzia nu poate fi decât adevărată (concluzia conservă adevărul premiselor).

Aceste două condiţii sunt independente însă, însumându-le, putem afirma despre cunoaştere (într-un limbaj care se abate puţin de la exigenţele limbajului logic asumat de filosoful britanic) că ea survine numai atunci când modul sau itinerariul prin care gândirea ajunge la ea este corect (cerinţa validităţii) iar punctul de plecare în călătoria noastră către cunoaştere stă sub semnul adevărului (premisele trebuie să fie convingeri, enunţuri sau judecăţi adevărate.

„Dreapta Adevărului” (Platon, „mitul peşterii”, în cartea a VII-a din dialogul Republica)

Lectura (comprehensiunea) celebrului mit al peşterii poate fi facilitată şi prin recurs la această reprezentare grafică pe care însăşi mentorul Academiei o descrie în cartea a VI-a a celebrului său dialog:

În secolul al XX-lea filosoful german Martin Heidegger publică în Repere pe drumul gândirii propria sa abordare hermeneutică, în care identifică traseul cognitiv de la neascuns către mai neascuns, neascunsul suprem şi revenirea formativă:

Referindu-se la această celebră alegorie, Jeanne Hersch notează, în cartea sa Mirarea filosofică (trad. Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.34): „Orice cercetare filosofică este în acelaşi timp un exerciţiu care dezvoltă capacitatea de a cunoaşte ceea ce la început scapă privirii interioare. Fiecare om trebuie să-şi exerseze spiritul, să şi-l purifice până când va ajunge să poată vedea Ideile.”