Rene Descartes – un căutător neobosit al adevărului

Ni-l putem imagina, fără prea mare efort, pe Descartes ca pe un călător îndrăzneţ, neobosit şi meticulos, care pleacă într-o bună zi în căutarea acelui teritoriu ferm (lb.lat. terra ferma), a unui mult râvnit pământ al certitudinii. La fel de uşor este pentru noi, cei care i-am ascultat istorisirea propriei vieţi, să ne închipui porţile colegiului iezuit din La Fleche, aşternându-şi umbra peste paşii săi atent măsuraţi, în vreme ce vocea robustă a teologiei medievale se pierde treptat până devine doar o simplă şoaptă. În raniţa sa de călător, personajul nostru ascunde de privirile neantrenate uneltele matematicii, ca o promisiune nerostită a unui itinerariu bine conturat, menit a păstra spiritul atent departe de rătăcirile inutile. Cum altfel s-ar citi îndemnul său atât de seducător dar deopotrivă solicitant de a ne pune gândurile în ordine? Ochiului nostru indiscret i se mai oferă o şansă: aceea de a găsi în tolba drumeţului pergamentele frumos închegate ale teologiei medievale, făclii stinse care, păstrate şi aprinse în mod cumpătat, pot lumina cărarea celui care le deţine.

Călătoria eroului nostru debutează cu o peregrinare prin ţinutul îndoielii, însă nu al acelei îndoieli care „îngheaţă” orice efort cognitiv, livrându-l apatiei şi dezgustului îndelung exersat al scepticului. Avem parte mai curând de îndoiala concepută ca ritual pregătitor, ca exerciţiu prealabil menit a instiga apetenţa pentru cunoaştere, curiozitatea, tot aşa cum pregătirea mesei ne trezeşte simţurile. Îndoiala carteziană poate fi gândită mai mult ca o precauţie sau o prudenţă a celui ce doreşte să-şi stabilească în mod atent itinerariul gândirii. Îndoiala este „momentul zero” din aventura cunoaşterii, când călătorul se opreşte pentru o clipă, face un pas înapoi şi-şi pune ordine în gânduri, din dorinţa de a evita rătăcirile, adăstările pripite sau pasul mult prea susţinut ce riscă să răpească farmecul contemplării. Descartes ne oferă o lecţie esenţială: drumul către destinaţia noastră trebuie să fie ferm (lb.gr. meta-hodos), întrucât ordinea constituie simptomul raţiunii folosite în mod adecvat şi eficient.

Nimic nu se poate sustrage privirii agere a căutătorului, o privire fortificată prin exerciţiu matematic, dar neîmblânzită de austera disciplină monastică, totul devine obiect al travaliului dubitativ: lumea din jur, propriile impresii, existenţa unei fiinţe supranaturale, trupul însuşi. Tot ceea ce se găseşte sub spectrul plauzibilului devine subiectul unei analize atente, al unui exerciţiu de neîncredere, precum o declaraţie de război adresată aproximărilor. Însăşi principiile şi demonstraţiile riguroase ale matematicii – reperul peren al unei exactităţi îndelung frecventate – îşi vădesc vulnerabilitatea în faţa acestui atac. Descoperim astfel, umăr lângă umăr cu Descartes, un mod de a fi centrat pe plasarea lucrurilor familiare într-o lumină neobişnuită, generatoare de perspective şi satisfacţii inedite. Şi totuşi este firesc să ne întrebăm retoric: va rezista ceva în faţa neîncrederii noastre funciare?  Şi-atunci simţim sprijinul ferm şi încurajarea sinceră a celui care ne călăuzeşte: la capătul acestui travaliu dubitativ vom întâlni prima certitudine, răsplata meritată a eforturilor noastre. Mult râvnitul teritoriu ferm se întrevede deja şi poartă numele evidenţei (al clarităţii şi distincţiei) celui care se îndoieşte, gândeşte, există. Gândesc, deci exist!, exclamă călăuza noastră, iar acest gând, o dată rostit, echivalează cu eliberarea din meandrele propriilor îndoieli şi nelinişti. Bucuria noastră se alătură în acest moment entuziasmului lui Descartes. Precum altădată, Maestrul par excellance al chestionării, care ştia că nu ştie şi prin conştiinţa necunoaşterii ridica la un nivel superior cogniţia, tot aşa suntem tentaţi acum să rostim, alături de Descartes: mă pot îndoi de orice, dar nu mă pot îndoi de propria îndoială!  

Dar călătoria nu se opreşte aici, în luminişul unei certitudini prime, ci mai curând ea de-abia începe, cu însufleţirea celui care ştie că, o dată trezit, demonul cunoaşterii oferă trăiri greu de imaginat şi descris. Iar dacă oboseala nu ne-a copleşit şi îl însoţim mai departe pe Descartes în periplul său, descoperim că noi, călătorii, dispunem de o dublă natură: de raţiune (res cogitans) şi de corporalitate (res extensa), însă numai cea dintâi ne conferă statutul privilegiat în ansamblul fiinţelor vii. În acest moment corul slujitorilor Domnului – reminiscenţele teologiei medievale – ne ajunge din urmă şi ne conjură să nu oferim tribut celor ce ţin de partea corporală, căci el, corpul, ne îndepărtează de la cele sufleteşti: Nu aveţi nevoie de corp – vehicul chinuit de patimi şi tulburări fără număr – căci numai gândirea voastră e ceea ce aveţi mai înalt în voi!

Gândirea poposeşte la o altă răscruce, şi începe să-şi pună întrebări asupra propriei sale naturi: oare ce înseamnă a gândi? Ce-ar trebui să ştiu despre gândire? Şi-atunci, cu a sa „gândire care se gândeşte pe sine ca gândire”, umbra lui Aristotel îşi face simţită prezenţa maiestuoasă. Vom şti că gândim doar atunci când în noi au loc treziri, seisme, răscoliri, febrile căutări şi tot atâtea izbăvitoare înţelegeri, când alegem să punem între paranteze neliniştile din jur şi descindem în sanctuarul propriei subiectivităţi, pentru ca apoi să ieşim la lumină fortificaţi, înnobilaţi. Iar acolo, în interioritatea noastră, în această geografie ascunsă a propriului suflet dobândim privilegiul de a întâlni Adevărul, clar, luminos, distinct, evident în el însuşi.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s