Mesajul micilor artiști anonimi

La două ferestre de pe strada unde locuiesc, pe fundalul nu foarte vesel al blocurilor construite în perioada comunistă, am descoperit în această dimineață două desene. Înfruntând dramatismul evenimentelor recente care au smuls de pe traiectoria normalității o lume întreagă, manifestările artistice inedite par să zâmbească trecătorilor ce îndrăznesc să-și înalțe privirea către orizonturi mai senine. Bănuiesc că autorii celor două artificii cromatice – însoțite de un mesaj optimist pe care aleg să nu-l divulg încă – sunt copiii pe care împrejurările i-au constrâns să-și petreacă timpul în captivitatea propriilor locuințe. Frumusețea lor și totodată simplitatea mesajului pe care îl conțin îmi oferă pretextul câtorva reflecții referitoare la situația inedită pe care o trăim…

Înclin să cred că experiența pandemică pe care o traversăm în aceste zile reprezintă altceva decât succesiunea unor nefericite întâmplări omenești sau desfășurarea improbabilă a unor forțe ostile, „explicate” în cheia unui fatalism deopotrivă cosmic și terestru. Poate că scenariul în care ne găsim și care ne-a smuls din ordinea firească a propriilor existențe este mai mult decât rezultatul nefast al neglijenței omenești sau consecința unor acțiuni intenționate cu miză cinică sau subversivă, așa cum admit amatorii teoriilor conspirației. Sunt atâtea ingrediente în această rețetă complexă, atâtea variabile de avut în vedere în calculul unei asemenea ecuații complicate, încât prefer să amân, deocamdată, orice interpretare, orice supoziție sau enunț ipotetic cu valoare explicativă… Oricum am vrea să concepem ceea ce ni se întâmplă, este posibil să fie diferit de ceea ce ne invită să credem, pe de-o parte, numeroși artizani ai profitului mediatic, magicienii seducției televizate, pe de alta, amatorii de glume sordide, dependenții de scenarii alarmisto-panicarde, cei care nu se sfiesc să infecteze cu mesajele lor organismul frământat al lumii reale sau virtuale.

Poate că aceste zile de izolare echivalează, oricât de nepotrivit ar suna, cu oportunitatea de a medita la ceea ce înseamnă reperele noastre valorice individuale și colective, la relevanța și vulnerabilitatea planurilor, proiectelor noastre. Avem posibilitatea de a așeza sub obiectiv, fiecare în dreptul lui, lucrurile pe care am ajuns să le prețuim în exces, să ne verificăm voința și auto-disciplina, să ne interogăm umanitatea pe care, de ceva vreme, riscăm să o ignorăm sau chiar să o omitem din sfera relațiilor interpersonale. Totodată, situația creată poate fi concepută ca un test ce ne verifică respectul față de recomandările și regulile prescrise de o autoritate legitimă, în aceeași măsură în care verifică respectul pe care autoritatea îl are față de cei ce i-au conferit prerogativele puterii. Nu în ultimul rând, situația pe care o traversăm este despre punerea la încercare a trăsăturilor noastre caracteriale, a acelor însușiri precum reziliența, răbdarea, echilibrul emoțional, totodată robustețea propriilor credințe, convingeri și idealuri. Mai mult decât rezistența la un virus cu un nume ce îți expediază imaginația în miezul unui film post-apocaliptic sau al unei construcții distopice, ne găsim în situația de a ne testa rezistența pe care o avem față de manipulare, dezinformare, față de pericolul alienării noastre ca indivizi și cetățeni, dar mai ales ca societate. Defecte precum auto-suficiența, egoismul, individualitatea consumatoristă transformată în idolatrie oarbă se confruntă, în astfel de momente, cu virtuți precum spiritul civic, solidaritatea, nivelul ridicat de civilizație, respectul, coeziunea și responsabilitatea socială. Și când te gândești că regizorul care a făcut posibilă o astfel de confruntare dintre propriile noastre limite și virtuți este un microorganism! Cât despre teritoriul în care se desfășoară o astfel de confruntare, dincolo de arena socială frământată, acesta este teritoriul conștiinței noastre individuale și colective.

Îmi este destul de greu să anticipez cum vor evolua lucrurile în următoarele zile, ce forme și tipare vor apărea pe țesătura și-așa destul de complicată a evenimentelor, încotro va duce intriga acestui scenariu pandemic. Mărturisesc totuși că imprevizibilul situației, probabilitatea neclară a unui deznodământ tinde să îmi încerce rezerva de liniște și echilibru. Îmi este dificil să anticipez câți dintre noi vor trece demn și câți vor ieși înfrânți din această încleștare. De aceea optez, cu toate riscurile de rigoare, să mă contaminez cu optimismul micilor artiști anonimi ce au așezat în ferestre desenele lor, transmițând unei lumi de adulți neliniștiți un mesaj pe cât de simplu, pe atât de frumos, tonic și liniștitor: „Totul va fi bine”.

Un sumar omagiu adus femeii…

…însoțit de o dedicație specială pentru Angie

Portretizată frecvent într-o manieră hiperbolizată sau, dimpotrivă, adusă la contururi reducționiste, simplificatoare, femeia însoțește precum o constantă universală desfășurarea culturală a umanității. Delicată, sensibilă, vulnerabilă, dar în aceeași măsură puternică, impetuoasă, imposibil de stăpânit, înălțată pe un piedestal și venerată de către poeți, totodată discreditată de artizanii discursului misogin, transformată în unealtă vizibilă de șantaj sau presiuni mai mult sau mai puțin subtile, vizibilă, epatantă și deopotrivă ascunsă sub masca inefabilului, femeia întruchipează prin excelență paradoxul, tabloul plurivalent copleșitor, portretul complex până la destrămare, caleidoscopul derutant de trăsături antagonice și în aceeași măsură complementare. Compensând deficitul de forță fizică printr-un elan vital neîmblânzit, femeia a purtat de-a lungul veacurilor nenumărate măști și chipuri, schimbând o multitudine de identități și caractere. A dobândit, de pildă, forma abstractă a principiului și elementului primordial generator și, în mod paradoxal, a forței distrugătoare, așa cum o descoperim în mitologia hindusă. Deși întunecat și sobru, aservit tenebrelor, a fost totuși elementul de stabilitate, echilibru și armonie, precum în celebrul binom yin și yang aparținând spiritualității chineze. A provocat venerație, extaz, dar și seisme agonice în locuința zeilor, a hrănit gelozia, revolta, mânia sau disperarea mută, atunci când a îmbrăcat hlamida de splendoare și farmec a divinităților greco-romane. Ne-a dăruit exemplul viu al compasiunii și al iubirii dezinteresate atunci când a ales să poarte veșmântul de cenușă al mamei îndurerate, din iconografia creștină. A traversat destinul cumplit al persecuției în perioada tulbure a Evului Mediu. A fost, pe rând, muză și inspirație romantică, model sublimat pentru nenumărate capodopere aparținând artelor plastice, element psihic abstract (anima), instituit în însăși miezul psihicului masculin (animus), după cum descoperim în psihologia abisală a lui C.G. Jung. Și-a asumat rolul de luptătoare-eroină, dar l-a primit, fără voie, și pe acela de victimă colaterală, în perioade frământate de confruntări și conflicte de orgolii masculine. Nu a lipsit din galeria sa de concretizări și instanțieri statutul de militant activ, capabil de fermitate și ambiție exemplară în promovarea propriilor drepturi și libertăți, ca alternativă la o cultură și o civilizație predominant patriarhale. Nu în ultimul rând, în tabloul delirant al actualității, a devenit întruchiparea unui nou fenomen Pygmalion, ca prototip analogic al „metaforei tehnologice” și a primit chiar și un nume: „Sophia”.

Iar dincolo de toate acestea și de multe altele, pe care timpul limitat mă obligă să le trec sub tăcere, femeia a fost și rămâne suprema și eterna încercare atât a virtuților, cât și a limitelor unei masculinități derutate și înșelate de propria putere. Femeia – portretul unui destin la fel de amplu și mult mai complex decât însăși destinul umanității.

Un gând profan în „Pan-Tech-On” – Templul Tehnologiei

Former-Google-Engineer-Has-Created-a-Religion-Where-Artificial-Intelligence-is-Worshipped-as-God.

Doar cei digitalizați, slujitori ai  tehnicii, au acces în templul tehnologiei, în Pan-Tech-On. Adulatorii, cei care transformă Zeul Technos în Idolul Suprem, sunt așteptați, primiți cu ramuri de măslin, cinstiți peste măsură. Technos, ultimul Zeu, orfanul zeilor uitați de altădată gelos pe liniștea noastră, pe tihna noastră matinală de duminică ne cheamă la închinare, ne joacă pe degete curiozitatea, mirările, spiritul de exploratori pe care-l purtăm în însăși miezul ființei noastre. Iar noi pășim  în templul digitalizat, în catedrala postumană plină de cabluri, computere, monitoare, servere, drivere, led-uri ce clipesc isteric, febril, fără încetare. Intrăm într-un tehno-univers populat cu o sumedenie de distracții și deturnări, o cyber-sferă în care bucuria echilibrului  survine arareori sau niciodată. Rugăciunile noastre către Technos îmbracă forma unor imnuri frenetice și a salturilor repetate pe care le facem de la un icon la altul, dintr-o aplicație în alta, de la un chip cioplit la o altă reprezentare, de la un fragment de gând la altul, până la rătăcirea deplină a minții, primejdia supremă.

Vigilența, atenția noastră a devenit o resursă valoroasă pentru noii sacerdoți ai erei tehnologice, pentru cyber-preoții din Silicon Valley și de oriunde. Pentru ei, comercianții iluziilor digitale, nu suntem nimic mai mult decât mărfuri, cel mult, utilizatori. Confiscarea și alterarea imediată a concentrării noastre face parte din strategiile de marketing, dintr-un plan de convertire, motivat în subteran de ecuația complicată a înmulțirii arginților.

Faptul că auzim bipurile pe dispozitivele noastre, notificările, avertizările etc., toate acestea ne fac să credem că suntem la curent, mai mult, că suntem pioni relevanți în spectacolul irelevanței globale. Notificarea, vibrația, alerta… sunt toate PENTRU NOI, ca semn că mai contăm, că suntem necesari, căutați, doriți, vizitați, vizibili. Vânzătorii de gadget-uri, comercianți de iluzii, s-au instalat demult în templul lui Technos, în Pan-Tech-On și profită din plin de slăbiciunile noastre, ei știu cât de importanți suntem în ochii noștri, cât de mult râvnim după admirația celor din jur, dar mai ales știu cum și cât trebuie să ne tămâieze orgoliile. Ne promit mai mult timp, deși ni-l fură, mai multă frumusețe, deși o întinează, mai multă comuniune, deși ne izolează, mai multă fericire, deși o schimbă cu opusul ei. Ajungem să venerăm tehnologiile inteligente, artefactele tot mai „deștepte”, dar oare nu riscăm degradarea, regresul, involuția în ceea ce privește propria inteligență?… Nu cumva această cursă a înarmării cu dispozitive smart este, în ultimă instanță, cursa propriei dezarmări, a sărăcirii noastre intelectuale, morale și spirituale? Poate că rugăciunea cea mai potrivită în Pan-Tech-On – Templul Tehnologiei ar putea fi, măcar din când în când, o simplă dar salvatoare apăsare pe butonul de oprire. Switch off, Technos! This life, my life is waiting for me!

 

Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri

Într-una din peregrinările cotidiene întreprinse zilele trecute, întâmplarea a făcut să descopăr un mesaj scris pe o bucată de hârtie și așezat în fereastra unui magazin: „MARII REDUCERI”. Într-un mod firesc, nefirescul anunț mi-a provocat, prin derapajul gramatical pe care-l conține, un acces de trăiri afective ambivalente, livrându-mă, dincolo de perplexitatea inițială, unei dispoziții de factură tragi-comică. Mai mult de atât, am decis să asum inscripția ca pe un pretext al câtorva reflecții cu privire la Zeitgeist-ul (lb.germ. spiritul timpului) în care trăim. Nu mă înțelege greșit, dragul meu cititor! Nu îndrăznesc să-mi asum complicatul rol de avocat al gramaticii, din cel puțin două motive: nu sunt chiar atât de naiv să iau locul celor avizați în materie, totodată nu mă consider imun la capcanele și subtilitățile nebănuite ale limbii române. Chiar mi se întâmplă să păcătuiesc, forțând de multe ori frontiera constrângătoare a exprimării corecte, printr-o serie de licențe lingvistice cu aspirații ludice. Totuși înclin să cred că, dintr-o perspectivă distinctă de cea evidentă, afișul nu reprezintă deloc o greșeală, ci poate fi asumat, mai curând, ca expresia unui trist adevăr: riscăm să fim astăzi protagoniștii unei paradigme culturale pe care aleg să o denumesc, parafrazându-l pe Robert Musil[1], epoca MARII REDUCERI a omului lipsit de însușiri. Permite-mi, dacă răbdarea și timpul ți-o îngăduie, să explic ciudățenia aparentă a acestei formulări…

Marea reducere cognitivă – riscăm să fim reduși din punct de vedere cognitiv de fluxul nesfârșit de informații ce se revarsă zilnic asupra noastră, obosindu-ne creierul, suprasolicitându-ne pragurile percepției și ale înțelegerii. Tot mai puțin autonomi în gândire, sărăciți în privința memoriei și a imaginației, incapabili să alegem din potopul de stimuli pe cei cu adevărat relevanți și folositori, ne expunem pericolului anesteziei intelectuale, pierdem din vedere legăturile dintre date, succesiunea sau evoluția lor, procesăm tot mai puțin din punct de vedere inferențial, logic, critic. Accesăm cu lejeritate informații, însă dobândim mai greu sau deloc cunoștințe. Creierul nostru, el însuși un dispozitiv performant de calcul, se lenevește sau pur și simplu se împrăștie, riscă să „înghețe” din punct de vedere intelectual, se blochează frecvent în fața potopului de biți și megabiți.

Marea reducere lingvistică – ignoranța cultivată benevol față de rigorile formulării corecte gramatical, dezinteresul pentru expresia îngrijită, trădează atât lacunele și limitările rezultate în urma unui efort educativ superficial și inconstant, cât și nonșalanța cu care se adoptă, pe scară largă, limbajul prescurtat, „îmbogățit” cu simboluri și emoticoni, limitat la valențele elementare, totul în numele așa-zisei eficiențe și rapidități în comunicare. Texting-ul înlocuiește discursul, logos-ul viu, exprimarea coerentă, practica în interiorul unui cyber-vocabular populat cu semne și simboluri limitate îi atrage nu numai pe nativii digitali, nu-i iartă nici pe imigranții mediului online. Deși limbajul articulat ne-a permis saltul deasupra animalității, tehno-limbajul, scrisul mediat tehnologic, ne amenință cu pericolul prăbușirii în cea mai crudă barbarie lingvistică.

Marea reducere afectivă – suntem expuși sistematic unei campanii de reducere emoțională. Ținta predilectă a acestei campanii este constituită din însăși virtutea empatiei și a compasiunii. Abundența de avertismente ce ar trebui să ne pună la adăpost de o potențială rănire, are ca efect de facto paralizia afectivă, diminuarea sensibilității față de neplăcerile și suferințele semenilor: „vă avertizăm că urmează informații, detalii și imagini care vă pot… desensibiliza emoțional”. Consultăm publicații ce abundă în articole despre progresul în domeniul inteligenței artificiale, evoluție probată de numeroasele cercetări și inovații spectaculoase, însă pierdem din vedere involuția pe care o înregistrăm, inconștient, în domenii esențiale precum Inteligența Emoțională și Interpersonală.

Marea reducere etică și spirituală – respectul față de valorile și principiile morale se deteriorează pe măsura izolării noastre afective unii față de ceilalți. Discursurile despre modul în care trebuie aplicate regulile de conduită – despre traducerea imperativelor categorice și a maximelor cu valabilitate universală în comportamente curente dezirabile și prosociale – se izolează în arealul teoretizărilor pedagogice sau al polemicilor academice. Deconectați de la repere caracteriale vitale, precum virtutea echilibrului, a respectului reciproc, a moderației și integrității, riscăm să devenim protagoniștii unui contract social aservit cinismului mercantil, un fel de joc sadic de-a prada și prădătorul social, un bellum omnium contra omnes[2]. Cât despre categoria și funcțiile consacrate ale sacrului, un element valoros de echilibru și ordine interioară, acesta se transformă tot mai mult într-o poveste pentru naivi sau spirite nostalgice, un mit defunct, desconsiderat de spiritul profan, cu pretenții de științificitate, al epocii.

Marea reducere estetică – datorită invaziei de produse de larg consum, a mărfurilor de calitate îndoielnică fabricate de industria și comerțul șabloanelor, al himerelor și simulacrelor, experimentăm pseudo-abundența, acea stare în care nevoilor și plăcerilor satisfăcute le urmează noi satisfacții și necesități artificiale, multiplicate cu frenezie. Ne sunt servite, în diferite moduri și proporții, rețete vestimentare, comportamentale și atitudinale în care se amestecă urâtul și stridența, insignifianța și spectacolul vulgar, „nimicul” senzațional și vidul interior, cu efect garantat de alterare a bucuriilor simple ale vieții. Până la gestul salvator nesperat și nesigur, simțul estetic, contemplarea frumosului artistic și a celui natural, totodată miracolul reîntâlnirii cu sinele, toate acestea rămân în stare de asediu.

Este foarte probabil ca rândurile de mai sus să nu fie altceva decât o încercare firavă de a schița cadrele unui scenariu distopic, portretul sumar al unei lumi pe care o putem intitula, cu reverența cuvenită față de scrierea lui Aldous Huxley, „minunata lume nouă”. Sau poate că formulările nu reprezintă altceva decât o invitație sinceră – pe cât de succintă, pe atât de riscantă – la un moment de răgaz, de contemplație, de analiză lucidă a spiritului unei epoci: epoca MARII REDUCERI… Se poate, totodată, să fim departe de orice reducere identică sau similară celor invocate mai sus. Se poate chiar să fim imuni la orice amenințare ce ne survolează sau pleacă din însăși miezul propriei noastre ființări. Chiar și așa, găsesc oportun să te deranjez cu o întrebare: dar dacă totuși trăim în epoca MARII REDUCERI?… Te avertizez: urmează căutări, neliniști, întrebări și răspunsuri ce te pot afecta…

[1] Robert Musil, Omul fără însușiri (traducere din limba germană realizată de Mircea Ivănescu), Editura Humanitas, București, 2018.

[2] (lb.lat.) războiul tuturor împotriva tuturor.

Gânduri în amurgul unei zile speciale: ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FILOSOFIEI

Deși astăzi riscă să devină doar o disciplină academică rezervată unor inițiați ce schimbă între ei parabole sibilinice, un domeniu al culturii sau un obiect de studiu adesea înțeles greșit, contestat sau evitat pentru complexitatea lui, pentru aparenta lipsă de ancorare în imediatul frământărilor cotidiene…

…altădată era o activitate nobilă, o practică a virtuții, un mod admirabil de a trăi viața corect, frumos și demn, un exercițiu de seninătate menit a te înarma pentru momentele dificile și a te pregăti pentru nebănuita trecere în lumea umbrelor.

Au fost vremuri când i s-a cerut ajutorul pentru a întemeia dogme și pentru a sabota efortul demolator al ereticilor. I s-a cerut chiar să devină slujnică în casa Domnului și, pentru o vreme, s-a supus, chiar dacă nu a încetat să-și revendice autonomia. În alte timpuri, a dobândit rolul de metodă, de drum drept, itinerariu ordonat și sistematic în vederea cartografierii teritoriului atât de vast și încețoșat al cunoașterii.

A fost privirea lucidă și încrezătoare dincolo de vălul aparențelor și al ignoranței, totodată descinderea curajoasă în abisul amețitor al sufletului omenesc. A fost privirea critică și ascultarea alertă a oricărui dezacord specific intoleranței, fanatismului, ipocriziei și derapajului ideologic. A fost călătoria solitară printre ghețuri și înălțimi la care s-au încumetat doar câțiva temerari, dar și străduința comună de a schimba societatea…

A fost sonda trimisă să scaneze universul infinit și tainic al minții omenești…

Pentru unii a fost tribunalul suprem, instanța ce judecă fără drept de apel idoli, prejudecăți, opinii, iluzii, credințe lipsite de consistență și legitimitate…

Mai mult, unii au fost dispuși să moară pentru triumful adevărurilor ei, iar alții au ajuns în lanțuri, pentru ca apoi, prin forța împrejurărilor favorabile, să-și redobândească libertatea și spiritul.

A fost ceasul mult râvnit al deșteptării, glasul copilului din grădină sau zborul abrupt din amurg, visul unei nopți de iarnă sau trăirea intensă așezată pe un bilet și ascunsă cu grijă în căptușeala unui veșmânt de eremit…

Pentru unii dintre noi a fost calea izbăvitoare către mai bine, salvarea prin iubire, deopotrivă febra, neodihna, căutarea…

 

Noile veșminte vechi ale împăratului

BN-QH265_1016pi_P_20161016202534

„Te cam înfioară să vezi cum urcă și coboară clapele, nu-i așa, dom’ doctor? Parcă vezi o stafie cântând pe ele de mama focului.” (Kurt Vonnegut, Pianul mecanic)[1]

Ai fost vreodată uimit de complexitatea organismelor, a sistemelor biologice? Chiar și fără să dispui de prea multe noțiuni de biologie, constați cât de eficient organizată este uzina de captat lumină a unei frunze, cât de complicată este arhitectura unei plante, cât de performantă este dinamica schimburilor ce se produc între o ființă vie și mediul în care funcționează. Mergând mai departe, te-ai gândit cât de fascinantă este, de pildă, structura și funcționarea unui dispozitiv organic cum ar fi, de pildă, creierul omenesc? Îți spun doar că, deși ocupă 2% din masa corpului nostru, consumă peste 60% din rezervele noastre de energie. Observând toate acestea, ajungi să te întrebi cum au evoluat către un astfel de nivel de complexitate: printr-un determinism natural riguros sau o teleologie[2] cosmică, prin jocul hazardului și al întâmplării, prin accidente, salturi, încercări repetate și erori?… Mai mult, dacă jocurile de imaginație nu te sperie, ajungi să te întrebi: oare evoluția s-a oprit la noi, oamenii, sau, dimpotrivă, reprezentăm, ca specie, o stație de tranzit către altceva, preferabil mai bun, mai performant, mai eficient, mai bine adaptat la mediu? În înțelepciunea ei, natura pare să tacă sau, cel puțin, se ascunde, în ciuda eforturilor noastre neobosite de a o provoca, de a o chestiona, ispiti, supune… Ar trebui să-i ignorăm tăcerea și să mergem mai departe, în încăpățânarea noastră de a-i descoase complicata țesătură? Sau, dimpotrivă, ar trebui să ne oprim, măcar pentru câteva momente, și, lăsând deoparte orice orgolii stupide, să ne întrebăm unde ne aflăm, cum am ajuns aici și care sunt efectele secundare nedorite ale evoluției noastre, costurile pe care trebuie să le plătim pentru presupusa noastră superioritate.

Prin temperamentul meu, nu sunt un exaltat perpetuu, nu obișnuiesc să mă abandonez naiv și nejustificat oricărei euforii. Dar nici nu las fatalismul, anestezia pesimismului și a resemnării să îmi inunde coridoarele minții, chiar dacă viața mi-a oferit și continuă să îmi ofere destule ocazii pentru a face asta. Cu atât mai puțin, cei care mă cunosc, pot proba faptul că nu împărtășesc talentul sadic de a sacrifica bucuria clipei prezente. Dimpotrivă, mă străduiesc, pe cât posibil, să cultiv măcar o parte din virtutea tonică și atât de lăudată a lucidității. Rândurile care urmează se înscriu în registrul unei astfel de străduințe.

Cred că suntem ființe ale paradoxului într-o lume caracterizată deopotrivă prin lipsă și exces, sărăcie și abundență, zgârcenie și risipă. Locuim într-un univers artificial, într-o rețea virtuală derutantă, subiecți ai unei ontologii contrafăcute, însă totodată ne declarăm admirația pentru viața simplă, autentică, naturală. Rezidenți ai metropolei virtuale, deplângem uitarea a tot ceea ce ne ancora consistent în realitate. Lăudăm calitatea echilibrului, a moderației și cumpătării, dar ne seduce tot mai des hybris-ul[3], sfidarea limitei, abuzul, exagerarea. Glorificăm rațiunea și inteligența, în multiplele ei instanțieri, dar deturnăm pulsiuni și porniri ancestrale, transformăm foamea în poftă gurmandă, devorând tot ce este ameliorat și îmbunătățit genetic, tot ce arată bine, tot ce absoarbe magnetic privirea. În paralel cu aceasta, cultivăm obsesii greu de înțeles față de ceea ce este nealterat, natural, nepervertit. Privim cu speranță către regimuri, diete și remedii naturiste, tânjim după senin, în timp ce savurăm frenetic arome artificiale și gusturi tulburi, fabricate în laboratoare, ferme, firme și corporații, furnizori de otrăvuri discrete, cu acțiune sistematică și eficientă. Facem mișcare, chiar dacă tot mai rar, atunci când reușim să înșelăm comoditatea fotoliului sau a canapelei. Tânjim după un stil de viață pe care îl considerăm măcar apropiat de firesc, deși am uitat cum arată un astfel de scenariu. Chiar reușim câteodată să evadăm în mijlocul naturii, atât cât a mai rămas din aceasta, însă adesea o găsim sufocată de deșeuri, siluită de reziduurile erupte din ignoranță și lipsă de responsabilitate. Am ajuns să înlocuim tot mai des civismul cu cinismul. La fel de paradoxal, tânjim după bucuriile simple ale vieții la țară, dar ne împingem, ne dăm coate în furnicarele urbane, în care înălțăm clădiri tot mai mari și tot mai goale. Ne lamentăm ostentativ atunci când ne lovesc arșițele, inundațiile, furtunile și multe alte nenorociri, însă ne exaltăm când mai adăugăm o mașină la parcul auto familial deja abundent. Lansăm proiecte, strategii și agende fabuloase, dar trecem indiferenți pe lângă plasticurile de la picioarele noastre. Cădem în perplexitate atunci când ne îmbolnăvim și suferim în mod „misterios” și aparent inexplicabil de boli inexistente pentru străbunicii noștri, modificați la nivel celular, corporal și mental de aerul pe care-l respirăm, hrana pe care o mâncăm și băuturile pe care le sorbim.

Depășirea umanului, transferul nostru ca specie către „altceva” – perspectivă postulată cu atâta emfază de postumaniști – a început de ceva timp, doar că noi nu reușim să înțelegem încă, nu conștientizăm traiectoria pe care a apucat-o destinul nostru ca specie. Încapsulați, închiși, atomizați social, suntem precum un comandant arogant al unei armate defuncte, personajul tragic fără voia lui, aruncându-se spre liniile dușmane, acolo unde îl așteaptă moartea, ignorând totodată drama împuținării până la dispariție a propriei armate. Cu toate acestea, la fel de paradoxal, nu riscăm extincția, dimpotrivă, suntem tot mai mulți într-o casă-planetă ce ne tolerează, totodată se zbate să se regenereze după fiecare atac al nostru. Printre mall-urile și supermarket-urile în care se comercializează tendințe, mode și iluzii, răsar magazine ce tranzitează promisiuni naturiste, paradisuri artificiale alimentate în subteran de compuși, extracte și interese cu conținut dubios. Chiar și alimentele cu etichete ce ne „înțeapă” privirea cu mesajul „100% natural” ascund amelioratori suspecți, inserții camuflate abil în coduri și denumiri „științifice” menite a pune la respect orice curiozitate. Lăudăm beneficiile consumului de fructe și legume, dar le inundăm cu compuși și adjuvanți chimici meniți a le forța creșterea și a umple cât mai curând unele buzunare. La fel procedăm, de multe ori și chiar fără să vrem, cu copiii noștri: am vrea ca ei să se bucure cât mai mult de frumusețea și jocurile copilăriei, dar îi obligăm să se maturizeze, dăruindu-le gadget-uri și recompense tehnologice scumpe, expunându-i la derizoriu, violență, divertisment, la toate grozăviile imaturității adulte.

Locuim, ca specie, în miezul unui continuum spațio-temporal paradoxal. Protestăm pentru mediul înconjurător, blocăm drumuri și înălțăm baricade, totodată continuăm să cumpărăm zilnic obiecte, mărfuri de care nu avem neapărată nevoie: încă o haină, o unealtă mai performantă, un artificiu civilizațional mai smart decât noi înșine. Ridicăm blocuri în grădini, strivim spații verzi pentru a face loc parcărilor din beton, mai secăm câte un izvor, mai facem să dispară câte un colț de pădure. Tot mai indiferenți la ziua de mâine, insensibili față de viitor, imuni la gândirea de perspectivă, ne călcăm în picioare în acest parc global de distracții, o arenă a divertismentului menit să ne inducă uitarea, anestezia, înghețul rațional. Victime ale unui solipsism[4] descurajant, uităm că existența umană este limitată și că, după dispariția noastră, această lume nu ar trebui să se suspende. Reduși la un set de instincte, la câteva impulsuri primare tot mai greu de controlat sau de ascuns în subterane, ne programăm și manipulăm precum niște roboți cu afecte rudimentare: perfidia, ipocrizia, ura, invidia, disprețul. Confundăm nevoile cu dorințele, dezideratele realității cu fantezia, deplinătatea cu plinul, sensul cu teama de neant, bucuria cu narcotizarea, relevanța cu derizoriul. „Dorințele mele sunt cele mai importante, mai importante decât ale tale!”, acesta pare să fie imperativul vremurilor în care trăim, filosofia noastră de viață. O filosofie ce riscă să ne înrăiască, să ne izoleze de ceilalți și, ce-i mai trist, să ne evacueze din noi înșine. Succesul ajunge să se rezume la impresia artistică, reușita pare să fie, tot mai mult, despre cine știe să păcălească, să disimuleze fără stil dar cu nesimțire, să obțină profit din slăbiciuni, defecte, din orgoliul sau naivitatea celorlalți.

Antidotul pe care educația este în stare să-l ofere, promisiunea imunității prin cultură, anticorpii gândirii critice, toate acestea devin perspective incerte. Precum în povestea cunoscută, noile haine ale împăratului sunt de fapt veșminte inexistente, bunuri-și-servicii inconsistente, produse ce sfidează decența și bunul-simț firesc. Constat, fără o oarecare tristețe, că evoluăm ca specie, ne schimbăm: de la vânător-culegător și producător, la statutul de consumator ce riscă să se consume pe el însuși, precum șarpele din mitologiile străvechi, Uroboros, își devora propria coadă.

Oare ce urmează în acest scenariu al evoluției? Unde suntem meniți să ajungem? Ne vom transforma, mai devreme sau mai târziu, în supra-oameni, în post-oameni sau orice alt fel de entități, dobândind un statut ontologic nebănuit încă? Sau, dimpotrivă, vom continua saga dramatică a dezumanizării, pierzându-ne orice urmă de demnitate și noblețe sufletească, otrăviți fiind de nectarul fanteziilor, dorințelor și obsesiilor noastre?  Îndrăznesc să cred în speranța unei reabilitări, am convingerea, oricât de naivă, că ne putem salva, ca indivizi și ca specie, chiar dacă, precum într-un serial urmărit recent [5], nu întrevăd încă fereastra către minunata lume nouă. Văd însă un pian ce redă intens și febril partitura evolutivă a umanității, compoziția unei Appasionata menită a ne răscoli gândurile și a ne trezi din visul colectiv. Cu atât mai mult cu cât, de ceva timp, pianistul pare să fi plecat din fața clapelor…

[1] Kurt Vonnegut, Pianul mecanic, traducere din limba engleză de Sanda Aronescu, Editura Art, București, 2015, p.47.

[2] teleologie (lb.gr. telos = scop, țel; logos = discurs, cuvânt, studiu, teorie) – concepție filosofică potriv căreia nimic din ceea ce se petrece în natură nu este rodul întâmplării, dimpotrivă, orice eveniment are un rol în evoluția lucrurilor.

[3] hybris (lb.gr.) – mândria sau încrederea exagerată, totodată sfidarea normelor.

[4] solipsism (lat. solus ipse = numai el însuși) – concepție filosofică idealistă potrivit căreia singura realitate este aceea a subiectului, conștiința individului; lumea înconjurătoare, inclusiv ceilalți, există numai în conștiința subiectului.

[5] Westworld (HBO, 2016; producători: Jonathan Nolan și Lisa Joy), secvența vizată este aceea din ultimul episod al celei de-a doua serii, pe care optez să nu o deconspir, din rațiuni bine știute.

Gânduri de ziua educației…

 

În fiecare an, pe 5 octombrie, îi sărbătorim pe educatori, altfel spus, celebrăm World Teachers’ Day sau International Teachers Day. Ca profesor, mărturisesc că ezit, amenințat de spectrul indiscreției, să vorbesc despre însemnătatea pe care o acord acestei zile și, prin intermediul ei, educației. Așa că optez, în cele ce urmează, să mă rezum la formularea câtorva considerații, asumându-mi cu seninătate riscurile și vulnerabilitățile ce decurg dintr-o asemenea întreprindere.

Educația înseamnă pentru mine, într-o formulare sintetică, încercarea de a-ți consolida cele trei dimensiuni ale arhitecturii personale, componente fundamentale pe care, în vremuri ascunse privirii prezente, un artizan al cetății ideale le-a ridicat la statutul de repere existențiale, totodată modele imuabile: Binele, Adevărul și Frumosul.

BINELE… să înveți conduita decentă într-o epocă a derapajelor indecente, devenind adeptul voluntar, dar discret, al bunei-cuviințe, prietenul sincer al moderației și echilibrului, convins că respectul față de tine însuți și față de semeni îți legitimează demnitatea, permițându-ți să abordezi situațiile și opțiunile problematice de viață în mod lucid și responsabil, fără resentimente.

ADEVĂRUL… să lași în urmă, prin străduință neîntreruptă, condiția originară a neștiinței, eliberându-te de sub tirania opiniilor lipsite de temei, a prejudecăților, stereotipurilor, căutând permanent, chiar dacă iluzoriu, o terra firma[1] a certitudinii și odihnei, în timp ce reziști oricărei îndoctrinări și influențe cu scop de manipulare, transformându-ți apropierea de adevăr, pe cât posibil, într-o raison d’etre[2].

FRUMOSUL… să te înscrii pe traiectoria valorilor estetice, în pofida seducțiilor provocate de amuzamentul ieftin ce expune la distragere și irelevanță, tânjind permanent după frumusețea reală din spatele măștilor și a etichetelor, cuprins de febra activităților creatoare generatoare de flow[3], totodată conștient de pericolul alunecării în derizoriu, grosolan, stridență și kitsch[4].

Dincolo de spectrul oricăror finalități, scopuri și obiective, de competențe fetișizate și conținuturi cu aer cvasi-vetust, de pseudo-reforme irelevante și revoluții de proporții galactice, de proiecte sustenabile și strategii cu miză utopică, rămân doar eforturile tale educative, dragul meu cititor. Sapere aude![5] Și chiar dacă, în debutul acestor reflecții, am așezat verbul a educa sub semnul reflexivității, al caracterului personal-subiectiv, ontogenetic, nu te lăsa înșelat! Te provoc, dacă îți stă în putere, să infirmi ceea ce urmează să-ți spun: este mult mai dificil să te educi de unul singur, să te smulgi din bezna ignoranței prin propria sforțare, propriul avânt. Vei spune că este greu, dar nu este imposibil! Privind desfășurarea propriei mele vieți, sunt tentat să îți dau dreptate! Cu toate acestea, gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să te ajute în răsucirea ta interioară, de cineva care să spere, cu naivitate supremă, alături de tine că, dincolo de murdăriile și îngustimea acestei lumi debusolate, te așteaptă un orizont curat, senin și limpede. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să ridice, ca și tine, întrebări, mirări și nedumeriri nu întotdeauna comode, nesigur de revelația unui răspuns definitiv. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să-și recunoască, umăr la umăr cu tine, neliniștile istovitoare în fața unui viitor tot mai incert, dispus să-și accepte propriile cedări și neputințe, gata să se întoarcă alături de tine și să o ia de la capăt de fiecare dată când drumul pare blocat sau te poartă fie într-un hățiș, fie pe cărări lăturalnice.

Îmi asum orice risc prin aceea că îți spun, dragul meu cititor, că ai nevoie și poți conta pe un astfel de om: educatorul tău, învățătorul tău, profesorul tău sau, cine știe, chiar mentorul tău. Iar dacă totuși, sceptic sau dezamăgit, ai încetat să-l mai cauți și, eventual, să-l găsești, nu te lăsa cuprins de deznădejde! Fii încredințat că dincolo de orice chip și înfățișare omenească sau mult-prea-omenească, există un Magistru Interior în fiecare, un daimon[6], o voce interioară pe care ai șansa de a o asculta numai dacă suspenzi freamătul lumii, dacă îți încordezi auzul și cauți virtutea atât de rară astăzi a serenității. Nu uita să te întorci, cu reverența cuvenită, către mulțimea de învățători ce locuiesc în cărțile de istorie – Alexandru Cel Mare, Martin Luther, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela et al. Amintește-ți să aduci tribut de admirație profesorilor din paginile de literatură – Don Quijote, Micul Prinț, Sherlock Holmes, Atticus Finch, Holly Golightly, Jay Gatsby, pentru a-i numi doar pe câțiva. Cheamă-i în ajutorul tău pe mentorii care acum călătoresc prin cerul înstelat al cugetării filosofice: Socrate, Platon, Aristotel, Augustin, Descartes, Kant, Nietzsche și încă mulți alții pe care spațiul limitat nu îmi permite să-i invoc. Dar mai ales, fii recunoscător, în taina propriilor gânduri, unui educator, învățător, profesor, fie și pentru simpla dar binecuvântata posibilitate pe care ai primit-o de a citi aceste rânduri. La fel cum eu trimit către tine, dragul meu cititor, gratitudinea sinceră pentru că mi-ai dăruit din timpul tău valoros, mulțumire pe care o însoțesc cu invitația la fel de onestă de a-ți continua cu și mai multă râvnă căutările și descoperirile educative.

[1] (lb.lat.) teren stabil, ferm.

[2] (lb.franc.) rațiune de a fi.

[3] (lb.engl.) flux (creativ), concept psihologic promovat de Mihaly Csikszentmihalyi, psiholog maghiar-american, pe care acesta îl înțelege ca pe o stare mentală extrem de concentrată favorabilă productivității.

[4] termen care desemnează un obiect sau produs de proastă calitate, prin extrapolare, un comportament de prost gust.

[5] (lb.lat.) Îndrăznește să gândești!, celebru îndemn iluminist ridicat la rangul de axiomă comportamentală de către filosoful german Immanuel Kant.

[6] (lb.gr.) δαίμων socratic, purtător al mesajului divin, un alt chip al conștiinței.