Competența profesională și cea morală – o disjuncție inclusivă…

I. O criză a actualității sau, poate, o neprețuită oportunitate…

Chiar dacă este deja un truism, se cuvine să admitem, în debutul rândurilor de față, că dezvoltarea societății industriale și, implicit, capitaliste, a generat, ca o consecință, impunerea unei paradigme educaționale menită să servească propriei evoluții. Construit pe ideea de autoritate, control, obligativitate, standardizare, pe acumularea de cunoștințe și eventuala dezvoltare a competențelor și deprinderilor, sistemul de învățământ public și-a propus, încă de la debut, să-l transforme pe viitorul adult într-un angajat docil al sistemului economic centrat pe profit. Oricât de bine intenționat, scopul unei astfel de paradigme educaționale a fost și rămâne discutabil: pe lângă eradicarea analfabetismului, menținerea ordinii sociale, ea încurajează competiția acerbă, totodată eschiva sau „fentarea” lipsită de scrupule a sistemului. În paralel cu păstrarea și încurajarea unui oarecare control social și, după unii autori[1], dezvoltarea unor competențe indispensabile capitalismului, sistemul public de educație se face vinovat astăzi de tot mai multe neajunsuri și defecte. Astfel de lipsuri devin obiectul numeroaselor critici mai mult sau mai puțin întemeiate[2] sau, după cum admit unii autori, revendicările pe care acest sistem le are asupra vieții și libertății copiilor sunt departe de a se plasa în afara oricărei critici.[3]

Este firesc să te întrebi, ca profesor și, deci, ca parte a sistemului formal, cât de credibile mai rămân finalitățile educaționale, misiunile și viziunile vehiculate abundent și cu emfază, eforturile politicilor și reformelor ce par să eșueze lamentabil în încercările de a crește performanța sistemului? Cât de îndreptățită mai poate fi susținerea ideii că elevul trebuie să cunoască matematică, istorie, geografie, chimie, biologie, limbi străine ș.a.? Cât de reconfortant mai poate fi să te gândești că bateriile de teste – cu itemi semiobiectivi și ultraobiectivi – oricât de inspirat concepute, reușesc să-i pregătească pe elevi pentru integrarea reală în viață, în societate? Nu îmi propun să operez, în cele ce urmează, o critică a sistemului, din simplul considerent că aș risca să alunec în perspectiva unor critici deja întreprinse. Îmi propun mai curând să aduc în atenția cititorului un aspect esențial, fără de care sistemul educației formale sau obligatorii riscă să își amplifice defectele până la eventualitatea unui fiasco lamentabil: criza educației morale. De ce îi trimit părinții pe copii la școală? Doar pentru a dobândi cunoștințe din variate domenii și pentru a-și descoperi astfel mai ușor un drum către o carieră de succes? Înclin să cred că motivația lor și a mea, ca părinte, este mult mai complexă. „Ambițiile pe care cei mai mulți dintre părinți le nutresc pentru copiii lor în mod firesc includ dezvoltarea unor importante dispoziții morale. Cei mai mulți dintre părinți își doresc pentru copiii lor să devină persoane înzestrate cu trăsături dezirabile și acceptabile social, personalități caracterizate printr-o puternică busolă morală. (…) În situațiile critice în care viața îi va aduce, când vor trebui să aleagă, noi – ca părinți – sperăm ca ei, copiii noștri, să facă ceea ce este bine, pe baza unor motive sau rațiuni morale, chiar și în circumstanțe în care se vor confrunta cu o puternică înclinație de a acționa altfel.”[4] În momentul în care părinții transferă dascălilor – din motive diverse, unele chiar amendabile[5] – autoritatea, se așteaptă ca acesta să-i confere copilului, pe lângă cunoștințe, și un anumit model comportamental, o anumită atitudine sau mod de a fi.  Problema apare în momentul în care se constată un divorț între raționalitatea dascălului și moralitatea implicită pe care se presupune că ar trebui să o dețină. Acest divorț produce la copil, precum în cazul unei separări între părinți, confuzie, derută, incapacitatea diferențierii între bine și rău, afectându-i astfel dezvoltarea în calitate de „agent moral”.

II. Scenariu pseudo-ipotetic

Propun cititorului să mediteze, măcar pentru câteva momente, la următorul scenariu[6]: un profesor îl tratează în mod diferit pe un elev – împiedicându-i acestuia accesul la un curs sau la o sesiune de pregătire – pentru simplul motiv că a descoperit, direct sau indirect, mai mult sau mai puțin întâmplător, faptul – de o gravitate inacceptabilă pentru el – că elevul respectiv se pregătește în particular cu un alt profesor. Este firesc să îți adresezi întrebări cu privire la justificarea sau legitimitatea unui astfel de comportament: nu cumva reprezintă el o conduită abuzivă din partea profesorului? Nu cumva pune sub semnul întrebării însăși probitatea morală sau caracterială a profesorului respectiv? Consider că opțiunea elevului pentru o sesiune de pregătire suplimentară în particular[7] nu poate face obiectul unei îngrădiri sau constrângeri din partea nimănui din simplul motiv că vorbim aici despre: (a). libertatea alegerii modului în care elevul, respectiv părintele, înțelege să fie educat – pregătirea suplimentară îi poate aduce, de exemplu, dobândirea unei recunoașteri oficiale a unei competențe (certificat, diplomă etc.); (b). caracteristica inviolabilă a timpului său liber, timp asupra căruia profesorul nu are niciun drept să intervină fără acordul voluntar al elevului și al părintelui sau tutorelui acestuia[8]. Cu puțin efort mental, descoperim chiar și beneficii ale profesorului care nu este meditatorul propriilor elevi: mai puțină subiectivitate în evaluarea respectivului elev (nota nu este influențată de prestația remunerată în particular) și, eventual, absența acelor reproșuri legate de faptul că pregătirea în particular ar putea fi consecința presiunilor subtile, discrete sau fățișe din partea profesorului de la clasă.

Te mai întreb, dragul meu cititor, elev, profesor sau părinte, care ar fi cauzele unui astfel de comportament pe care eu îl consider ca fiind abuziv? Încerc un răspuns, cu scuzele sincere dacă risc să te abat din propriile-ți ipoteze: în primul rând problema spinoasă a banilor pe care nu-i câștigi dar ai putea să-i câștigi, cu toată suita de frustrări și reproșuri ce decurge de aici. Profesorul „trădat” de elevul care optează pentru alt meditator simte că banii pe care ar trebui să-i primească în urma sesiunilor de pregătire în particular nu-i mai revin lui, ci unui alt profesor, coleg sau nu, și astfel se simte „furat”, privat de un beneficiu despre care simte că i s-ar cuveni. O astfel de gândire este pernicioasă, chiar toxică, din simplul motiv că sesiunea de pregătire nu este consecința unei obligații sau a unei condiționări (de exemplu, obținerea unei note mai mari), ci este rezultatul unei opțiuni a elevului. Iar dacă elevul alege un profesor pe care-l consideră mai competent, atunci legea concurenței ne obligă să fim decenți în a admite și respecta această opțiune. În al doilea rând, profesorul „trădat” se percepe, în interioritatea lui, ca protagonist sau chiar victimă a unei lezări de autoritate: constatarea amară că profesorul „concurent” dispune de calități pedagogice, cunoștințe de specialitate, metode sau tehnici etc. care-l fac mai atractiv ca subiect al orelor de pregătire în particular, riscă să-i alimenteze frustrarea, neputința și chiar să-i saboteze încrederea în propriul patrimoniu de cunoștințe sau în propriile virtuți pedagogice. Indiferent de motivele care stau în spatele unui astfel de comportament, profesorul „abandonat” de propriul elev constituie, pentru mine, subiectul unui deficit de conștiință, trădând serioase lacune în ceea ce privește competența lui morală. Convingerea mea este că atunci când competența profesională[9] a unui dascăl nu este dublată de competența lui morală, activitatea pe care acesta o desfășoară riscă să nu fie altceva decât o vehiculare de informații, o revărsare de cunoștințe fără niciun fel de garanție a receptării. O astfel de modalitate de transmitere a conținuturilor nu mai are deloc de-a face cu esența educației și, mai mult, poate fi oricând înlocuită cu o răsfoire atentă, lucidă sau frugală a paginilor Google. Profesorul-cargo de informații nu este decât replica palidă a motoarelor de căutare, mult mai abundente în date și oportunități…

III. Educația morală – sumară pledoarie pro domo

Școala reprezintă proiecția sau reflectarea societății, oglindind valorile existente sau, din păcate, lipsa valorilor resimțită la nivelul acesteia din urmă.[10] Sălile de clasă pot să fie nimic mai mult decât reproducerea in nuce a unei societăți în derivă sau au șansa de a se transforma în adevărate comunități morale. Totul ține de practica și mai ales de motivația celui aflat la catedră. Atunci când școala se transformă, prin efortul dascălilor, într-un spațiu al dialogului și al interesului comun pentru învățare, creștere și dezvoltare, ea devine un sanctuar, sediul privilegiat al unei comunități în adevăratul înțeles al cuvântului. „În cadrul comunității școlare se instituie un angajament, un fel de complicitate a actorilor educaționali – profesor și elev – în desfășurarea firească a democrației participative puse în slujba comunității morale. Membrii unei astfel de comunități – indiferent dacă este sala de clasă sau întreaga școală – își asumă un mod de viață în comun responsabil, bazat pe reguli, norme care reflectă idealurile morale.”[11] În vremuri de derută valorică, școala este chemată, mai mult ca oricând, să-și afirme misiunea, substituind sau, cel puțin, dublând transmiterea de informații și formarea de competențe mai mult sau mai puțin tehnice cu dezvoltarea competenței morale, educarea eului moral (educating the moral self): „ar trebui să dezvoltăm la copii un set de nevoi morale acceptabile (the proper moral desires) și să cultivăm virtutea auto-controlului și a integrității (the vritues of self-control and integrity).”[12] Virtutea aristotelică a auto-controlului nu se poate cultiva prin coerciție și represiune, prin amenințare cu corigența sau cu testările severe, ci prin dezvoltarea unui climat educativ bazat pe încurajare, grijă și atenție sinceră, sprijin și, mai ales, prin practicarea exemplului personal.[13] Elevul nu internalizează prescripțiile, normele sau regulile unei școli dacă nu simte că acestea sunt respectate și asumate de către fiecare membru al comunității, indiferent dacă este profesor sau elev, dacă nu percepe mediul ca fiind unul caracterizat prin moralitate, justețe sau echitate. Altfel spus, dacă tu, ca profesor nu alegi să dai dovadă de integritate, tradusă prin seriozitate în pregătirea lecțiilor, punctualitate la oră, respect față de ceilalți etc., a cere elevilor să fie astfel constituie dacă nu o ofensă, cel puțin o naivitate. „Dacă ne propunem să facem din tineri persoane înzestrate cu un caracter moral (virtuos characters), o precondiție a acestui caracter este exemplul personal, de aceea profesorii, alături de părinți, trebuie să fie ei înșiși pentru copii modele ale unui astfel de caracter.”[14] Ajutorul pe care-l putem oferi tinerilor, ca dascăli, în construcția eului lor moral este neprețuit și are ca și rezultat transformarea acestora în agenți morali capabili de responsabilitate, discernământ, angajament și implicare socială. Din păcate, răul pe care suntem în stare să-l producem prin egoismul și indiferența noastră cinică este la fel de semnificativ. Un profesor care își ia în serios profesia, de la aspecte aparent nesemnificative precum punctualitatea la oră sau felul în care este îmbrăcat, până la aspecte ce țin de pregătirea lecției, transformarea evaluării într-un proces și nu doar într-un moment de a dovedi neștiința elevului, atenția sau deschiderea sinceră față de nevoile elevilor, empatia etc., acel profesor are șansa de a-și atrage respectul, nu prin forță, constrângere sau intimidare. Nu pledez pentru eliminarea sau renunțarea la intransigență sau fermitate, însă le admit cu prudență și doar dacă sunt fundamentate pe motive reale, prezentate lucid, rațional. Asumarea regulilor de conduită trebuie să se realizeze prin colaborare și împărtășire (regulile nu sunt doar pentru unii, mai avantajați!). Fermitatea își are rostul la catedră numai dacă nu este consecința funestă a intereselor personale, a orgoliilor, ambițiilor și rivalităților puerile. Atmosfera morală generată în perimetrul unei școli este singura în măsură să promoveze în mod eficient responsabilitatea civică, totodată reducerea comportamentelor de sfidare sau de încălcare a regulilor.[15]

În era digitală, profesorul are șansa de a deveni mai mult decât un transportator sau cargo de informații, oricât de valoroase ar fi, are oportunitatea unică de a deveni un model de conduită, o persoană-resursă admirabilă căutată, un mentor și, mai mult decât orice, un modelator de caractere. Sfidarea unei astfel de oportunități mă face să cred că nu e departe ziua în care, la catedră, în locul unui profesor plictisit, ursuz, confiscat de automatisme, rutinat până la depresie sau sarcastic până la delir, elevii vor prefera prezența mult mai caldă și omenească a unui ecran de laptop sau ferestrele deschise către orizonturi nesfârșite ale unui motor de căutare…

***

[1] Samuel Bowles și Herbert Gintis susțin că educația este un răspuns la cerințele economice ale capitalismului industrial, contribuind la asigurarea priceperilor tehnice și sociale cerute de întreprinderile industriale, insuflând forței de muncă respectul față de autoritate și disciplină (apud Anthony Giddens, Sociologie, Editura Alfa All, București, 2007, p.450).

[2] începând cu critica, deja clasică, întreprinsă de Ivan Illich, care pune în scenă conceptul de deschooling (deșcolarizare a societății).

[3] „Compulsory education: a moral critique”, articol semnat de Leonard I. Krimermann și apărut în volumul Ethics and Educational Policy (vol.21) – editori: Kenneth A. Strike și Kieran Egan, Routledge & Kegan Paul, London, NY, 2010.

[4] „Moral Self-Identity as the Aim of Education”, articol scris de Daniel K. Lapsey de la University of Notre Dame, apărut în volumul Handbook of Moral and Character Education, editori Larry P. Nucci și Darcia Narvaez, Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008.

[5] poate, ca părinte angajat în cursa pentru prosperitate, nu am suficient timp să-i ofer suficientă atenție și atunci sper ca școala să compenseze acest deficit.

[6] asemănarea cu realitatea poate fi, după o formulare consacrată, o simplă coincidență.

[7] atunci când aceasta nu face obiectul unei constrângeri, ci este motivată mai curând de nevoia părinților de a compensa deficiența unui sistem centrat pe cultura maselor și mai puțin sau, deloc, pe încurajarea performanței individuale.

[8] dezaprob cu hotărâre orele de meditații oferite de profesorii care constrâng astfel elevii să participe la prosperitatea bugetului lor personal.

[9] am în vedere aici cunoștințele de specialitate, arsenalul său cognitiv sau, mai simplu, stăpânirea propriei materii.

[10] „Since schools are likely to reflect the society in which they exist, they are likley to mirror these values” spune Kenneth A. Strike, în articolul său „School, Community and Moral Education”, din volumul Handbook of Moral and Character Education (ed. Larry P. Nucci și Darcia Narvaez), Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008, p.121.

[11] Daniel K. Lapsey, „Moral Self-Identity as the Aim of Education”, în vol. Handbook of Moral and Character Education (ed. Larry P. Nucci și Darcia Narvaez), Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008, p.38.

[12] ibidem, p.43.

[13] vezi, de exemplu, cele trei modalități pe care Lawrence Kohlberg, le consideră importante în transmiterea educației morale: exemplul moral (moral exemplars), dezbaterile ce au ca obiect dilemele morale (moral dilemma discussions) și construirea unor comunități școlare morale autentice (Just Community Schools) – cf. „Lawrence Kohlberg’s Revolutionary Ideas”, articol semnat de John Snarey și Peter Samuelson, articol apărut în vol. Moral Education in the Cognitive Developmental Tradition, p.74.

[14] „Character Education as the Cultivation of Virtue”, articol publicat de David Carr în volumul Handbook of Moral and Character Education (ed.cit.), p.115.

[15] Daniel K. Lapsey, „Moral Self-Identity as the Aim of Education”, în vol. Handbook of Moral and Character Education (ed. Larry P. Nucci și Darcia Narvaez), Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008, p.45.

Eminescu – „grădină de frumusețe”…

eminescu

Ce poți să spui astăzi, la evocarea nașterii lui Eminescu, evitând capcanele căderii în poncife, tentația dizolvantă a clișeului sau a formulei bombastice vidate de sens sau substanță? Ce poți să spui astăzi despre Eminescu, când evocările lui acoperă un amplu și deconcertant areal de festivisme, galopuri artificiale suspendate între găunos și ridicol? Poate că, așa cum admite, atât de îndrăzneț, Andrei Pleșu[1], cea mai potrivită atitudine ar fi tăcerea cu reverență, vindecătorul refuz de a rosti lucruri care-i întinează memoria, un 15 ianuarie „tăcut, rece, purificator”. Cu riscul asumat de a rupe tăcerea, îmi propun să evoc, ajutat de gândurile unuia dintre cei care l-au cunoscut pe Eminescu, memoria unui Om de excepție.

Eminescu este…

… Exersatul în arta suferinței, protagonistul voluntar al unei așa-numite ars afflictitionis, „artă a suferinței”, însă acea suferință care înnobilează, rafinează spiritul, vindecă în aceeași măsură în care rănește, un fel de pharmakon[2] platonician interior, rezervat doar naturilor alese: „(…) cunoaștea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieții omenești și era oarecum copt înainte de vreme.”(1909:6)

… Melancolicul insomniac, care profita de liniștea nopților pentru a se adânci în lecturi și conversații de neuitat: „una din slăbiciunile lui era să profite de liniștea nopților.”(1909:15), „stăteam și eu adeseori cu el și discutam chestiuni de gramatică, de pedagogie, de filosofie ori de istorie, întregi nopți senine, care nu se pot uita.”(1909:19)

… Idealistul onest, cel care vedea bunătatea în cei din jurul său, oferindu-le cu risipă de generozitate privilegiul unei mult dorite reabilitări morale: „cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toți au fost buni și că idealul social e ca iar să se facă buni, cum au fost…” (1909: 10). Idealistul onest care situa mai presus de nevoile lui nevoile celor din jur, ceea ce vădește, fără îndoială, o noblețe sufletească indiscutabilă din păcate tot mai puțin întâlnită astăzi: „era însă lipsit cu desăvârșire de ceea ce în viața de toate zilele se numește egoism, nu trăia prin sine și pentru sine, ci prin lumea în care-și petrecea viața și pentru ea. Trebuințele și durerile, întocmai ca și mulțumirile lui individuale erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atinge pe el erau trebuințele, suferințele, durerile și totdeauna rarele bucurii ale altora.”(1909:20). Dușmanul par excellence[3] al minciunii, un împătimit practicant al adevărului: „nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credință a altora, să tacă și atunci când era dator să vorbească, să măgulească ori chiar să lingușească pe cineva și-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire și de stimă era să-i spui omului și-n bine și-n rău adevărul verde-n față.”(1909:21-22).

… Neostenitul scormonitor al tainelor gândirii filosofice, al unui domeniu atât de fascinant și totodată atât de epuizant, atunci când este asumat ca praxis cotidian: „(…) lucra pe timpul acela la traducerea operei lui Kant asupra rațiunii pure, era plin de Spinoza pe care-l citise de curând și citea pe Fichte.” (1909:12); „(…) el cunoștea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru și Buddha…”(1990:12). Cercetătorul lucrurilor din jur, dispus să coboare în abysum profundis numit suflet omenesc, chemat mereu de seducția auto-perfecționării: „stăpânit de o neastămpărată sete de știință, el studia mereu și nu era nicio ramură de știință omenească pe care nu ținea s-o aprofundeze. Mereu se simțea om încă neisprăvit, mereu își dădea silința de a se desăvârși sufletește…”(1909:22).

… Exilatul nobil, străin într-o lume pe care nu o înțelegea sau chiar o detesta de multe ori, atunci când îi constata neajunsurile: „era oarecum în harță cu lumea la care se adresa”(1909:20). „Ar fi voit adesea să se potrivească cu lumea, din care se socotea osândit a face parte, dar firea lui se împotrivea și de aceea își era sie însuși nesuferit, o sarcină pentru prietenii săi și o pacoste pentru toți.”(1909:24); „vedea ori își reamintea în fiecare clipă atâtea lucruri care-l răzvrăteau ori îl umpleau de adâncă durere, încât cea mai mare ușurare pentru dânsul era să doarmă ori să se piardă în gânduri, ca să nu-și mai dea seama despre cele ce se petrec împrejurul lui.”(1909:22-24). Noblețea lui sufletească, frumusețea grădinii lui interioare îl determina să suporte cu greu egoismul, avariția, prostia sau ignoranța ascunsă sub haină sfertodoctă, cărora li s-a împotrivit cu toată forța: „toate i se păreau spoială și minciună și mișelie și nemernicie și întreaga ființă i se răzvrătea când vedea furioasa goană după averi și după pozițiuni, în care cei mai obraznici dădeau la o parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi și se treceau cu vederea toate păcatele, iară virtutea era luată drept nebunie.”(1909:24).

… Copilul vioi și senin, neînfricat în a-și exprima veselia – „om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui.” (1909:9). Era stăpânit, precum un copil, de o curiozitate firească față de tot ceea ce-l înconjoară: „știa totodată multă carte și judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română.”(1909:6), cu o sete de cunoaștere nestăpânite: „citea înainte de toate mult și cu o repeziciune uimitoare, nu vorbă cu vorbă, ci cuprinzând cu privirea fraze întregi.”(1909:15).

… Uitucul inocent care, absorbit de lecturi și scrieri, neglijent până la candoare cu propriile nevoi, uita câte trei zile să mănânce, uita să doarmă, privându-și astfel trupul de tributul binemeritat al odihnei. Însă nu uita să caute, să iscodească, să întrebe, să chestioneze universul noetic, din convingerea că „nenorocirea cea mai mare a vieții este să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie și să fii nevoit a căuta afară din tine compensațiuni pentru munca grea a viețuirii.”(1909:21).

Acum, când ne apropiem de grădina frumuseții unui Om exemplar, cred că mai potrivit mod de a-i evoca memoria nu este decât să adoptăm o tăcere vindecătoare, deloc artificală sau forțată și să medităm la anvergura copleșitoare a caracterului său. Mai mult, în aceste momente de sărbătoare, când îi evocăm, cu mai mult sau mai puțin talent, stihul bogat în înțelesuri, când îl lăudăm delirant sau îi șoptim conciliator și complice neajunsurile de om, se cuvine să-i facem o promisiune. Se cuvine, la ceasul aducerii-aminte a momentului în care s-a prăbușit în trup, să ne promitem nouă înșine ca măcar, în memoria lui, să încercăm a fi mai buni, mai curați, mai senini. Altfel riscăm să nu facem altceva decât să-i jignim amintirea atât de frumoasă.

Post-scriptum: (1). am folosit fragmentele de text din articolul „Eminescu-omul” a lui Ioan Slavici, articol apărut în volumul Omagiu lui Mihail Eminescu, la Atelierele Grafice SOCEC, București, 1909, volum accesibil la adresa www.digibuc.ro . (2). sper ca lectorul să nu găsească necuvenit sau deranjant peste măsură faptul că, din loc în loc, m-am abătut de la „culoarea” gramaticală a timpului în care a fost conceput textul „Eminescu-omul”, adaptând cu proprie voință grafia (1909).

[1] articolul „Eminescu și recitatorii” din volumul Comedii la porțile Orientului, apărut la editura Humanitas, bucurești, 2007 (pp.47-50).

[2] în limba greacă, termenul desemnează atât „remediul” cât și „otrava”, concept despre care am scris în volumul „Filosoful – medic al culturii”, coordonat de prof. univ. Nicolae Rîmbu și Simona Mitroiu, apărut la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2011 (pp.42-58).

[3] (din limba franceză) prin excelență, cu caracter exemplar, cf. https://en.wiktionary.org/wiki/par_excellence.

Nu credeam să învăţ a iubi vreodată…

La mulţi ani, draga mea Angie!

 M-am prăbuşit în trup la fel cum fluturii de noapte cad, îmbătaţi de irezistibila atracţie, mult prea naivi să înţeleagă strigătul fatal al luminii. Un pui de om firav, cumplit de palid, mult prea mărunt pentru o scenă mult prea vastă, ajuns aici, în lume, dintr-un nebănuit, copleşitor acolo. Atunci când, cu un strigăt şovăielnic, mi-am anunţat venirea-n lume, n-au râs nici zei, n-au plâns nici demoni, nici astrele nu şi-au schimbat cărarea, nici planetele n-au îngheţat în nemişcare. Îmi pare, acum, că am intrat în viaţă pe furiş, discret şi ezitant, precum nefericitul bolnav de indecizie, constrâns s-aleagă, fără să ştie cu adevărat care îi este vrerea.

Din primii ani pe drum nu mai păstrez decât fărâme, manuscrise rupte în care îmi este tot mai greu să întrevăd ceva: cenuşă, praf şi fum, mănunchiuri destrămate, copii frumoşi, curaţi, senini, bătrâni urâţi şi trişti, mâncaţi de lipsuri… Cât despre adolescenţă, întrevăd doar câteva surâsuri şi speranţe, ambiţii şi proiecte, căutări, ferestre, orizonturi, uşi închise… Nici nu mai ştiu ce-a fost dar sper să înţeleg ce-mi stă în faţă. Se pare că trecutul, fluviu viclean, ironic, stăpân pe sine, îşi tot rescrie cursul, îşi mută albia, precum un hoţ ce-şi tăinuieşte urma. Aş vrea să văd acele timpuri cum au fost, însă memoria, sclav infidel, îmi deturnează voinţa către ţinuturi mai senine. Pentru prezent, renunţ la umbre, sedus de clipă, de voluptatea zbaterii actuale. Regret doar gândul negândit, cuvântul nerostit şi gestul mort!

Nu ştiu când s-a născut în mine dorinţa de a înţelege, dar m-am trezit pe drum, căutător al unui rost: De ce dispar şi se topesc în noapte oameni dragi, fără priviri de împăcare, fără cuvinte de rămas-bun? De ce se cade să accepţi, nu de puţine ori, oricât de-absurdă, alegerea străină? De ce nu eşti chemat să spui ce crezi, ce simţi, ce vrei, chiar dacă nu eşti încă om deplin? De ce aleg să cadă oamenii sau se târăsc prin viaţă, trişti, când ar putea, prea bine, să-şi întindă aripile şi să plonjeze îndrăzneţ căre înalt? Obosit de freamăt şi de nelinişti fără răspuns, mi-am umplut clipele de răgaz cu speranţe şi iluzii, un fel de elixir pe care am ales să-l sorb în taină: din cărţi, din rânduri, din mărturisiri. Uram să cred că viaţa nu înseamnă altceva decât să mori, încet şi sigur, încurajat de oameni a căror moarte doare mai puţin când gustul ei amar e împărtăşit. Până-ntr-o zi de mai, în primăvara lumii şi-n toamna mult prea timpurie a propriului declin, când mi-ai pătruns în vis şi m-ai trezit din somn. Nimic solemn sau grandios în asta, nici zei sau demoni, nici porţi de Cer deschise, nici Abis ce clocoteşte precum un sorb ameţitor. Doar noi: doi oameni ce s-au întâlnit, nimic prea mult atunci şi totuşi cât de multă frumuseţe după clipa-aceea. Nici zbatere de înger, nici joc al sorţii sau sclipire de destin, doar noi doi.

De-atunci am învăţat să credem, să luptăm, chiar am căzut şi apoi ne-am ridicat… Am continuat să mergem împreună, împotriva sorţii, însetaţi de zbor, de-avânt… Un bătrân înţelept m-a învăţat cândva că iubirea înseamnă cale împreună către înălţimi, către bine şi către frumos. Precaut, n-am vrut să cred, m-am îndoit, speriat de vorbele ce pot senin să mintă. Până când am descoperit, alături de tine, că iubirea înseamnă să creşti, să evoluezi, să speri dar, mai ales, să fii recunoscător pentru fiecare binecuvântare primită. Mi-e greu să accept că poţi să cazi printr-o iubire! Dimpotrivă, prin iubire ai şansa de a urca, alături de celălalt, către o nouă viaţă.

Nu credeam să învăţ a iubi vreodată… Şi totuşi, alături de tine, Angie, am dobândit acest privilegiu minunat! Îţi mulţumesc!

Biblioteca – terra firma…

Mă număr printre cei care consideră spațiul bibliotecii ca sursă a unei fascinații evidente, un fel de context în care gândirea se pune în mișcare, un primum movens[1] al reflecției. Indiferent dacă este vorba despre interiorul modest al bibliotecilor sătești sau despre rafinamentul copleșitor al unei instituții universitare, spațiul împânzit cu volume oferă celui curios oportunitatea unei adevărate revelații. Prin sacralitatea liniștii, lumina filtrată, prin aerul pătruns de un miros aparte și obiectele patinate de mobilier, perimetrul locuit cu nesfârșite rânduri de cărți dobândește pentru mine o amprentă incontestabilă de romantism și fantezie. Deși un clasic englez pe nume Samuel Johnson admitea cândva că inutilitatea speranțelor omenești se face resimțită cel mai acut într-o bibliotecă, îmi place totuși să concep depozitul de cărți și periodice sub forma unui topos al credinței într-o lume mai bună, o lume purificată prin cunoaștere și cultură. Mai mult, sedus de metaforă, îmi imaginez biblioteca sub forma unei „păduri cognitive”, plină de cărări și labirinturi întortocheate, cu luminișuri surprinzătoare și hățișuri ce te pot confisca iremediabil. Și totuși cât de frumos este ca, măcar din când în când, să te abandonezi rătăcirii prin desișul de pagini și litere, însoțit de spectrele autorilor precum altădată Dante în peregrinările lui submundane era însoțit de poetul Vergiliu.

Bibliotecile sunt refugii în fața inadecvării la care ne condamnă uneori lumea din jur, adevărate sanctuare ale celor suferinzi de un cronic deficit de realitate, ale celor inadecvați sau atipici, cei care pierd cu sau fără voia lor încleștarea cu cinismul statu-quo[2]-ului social. Dacă lumea te constrânge de multe ori să joci teatru, să fugi astfel de tine, capitulând în fața alienării sau a inautenticității, biblioteca îți redă șansa reîntâlnirii salvatoare cu tine însuți. Sanctuar al liniștii, templu al regăsirii sinelui, biblioteca este un fel de ashram[3] în care spațiul și timpul profan se suspendă. Dacă ne imaginăm paradisul ca pe o bibliotecă, atunci este firesc să ne întrebăm: ce sunt bibliotecarii? Cred că sunt un fel de îngeri păzitori ai mirărilor și curiozităților noastre, negociatori de neliniști resimțite în fața realității, comercianți de speranțe și iluzii. Bibliotecile sunt precum acele săli cu oglinzi de diferite dimensiuni în care fiecare dintre noi se oglindește pe măsura staturii lui interioare, mai firavă sau mai robustă intelectual. Borges spune într-un loc că absurdul, nonsensul e regulă în bibliotecă, în timp ce raționalul, oricât de umil, este excepția. Oare nu înseamnă asta că în bibliotecă orice gând este posibil, orice idee, oricât de îndrăzneață ar fi, este binevenită? În bibliotecă, cititorul se trezește din visul comuniunii cu o singură carte, devine conștient de materialitatea cuvintelor provocată de numărul volumelor adunate, de sunetul paginilor întoarse și al coperților mângâiate, de mirosul extrem al cărților adunate laolaltă în număr copleșitor.[4] Este fascinantă experiența fizică, palpabilă a cărților, modul în care cuvintele capătă materialitate, devin consistente, litera scrisă începe să-și exercite propria forță gravitațională, în timp ce forța de atracție reală pare să se suspende. În acest univers al valorilor perene ghidat de gravitația cunoașterii, se instituie cu totul alte legi decât cele ale fizicii, acționează alți vectori. Experiența fizicalității cărților este mai puternic resimțită într-o bibliotecă mare, acolo unde este adunată o cantitate semnificativă de cuvinte scrise ce par să exercite o gravitație proprie.[5] Deși gravitația sau forța exercitată de cărțile reunite pe rafturi nu îți oferă neapărat șansa de a eluda legile fizicii, totuși dobândești, prin exercițiul lecturii și al reflecției, aptitudinea de a înțelege și de a folosi în propriul avantaj necesitățile lumii înconjurătoare. La limită, bibliotecile operează o adevărată mutație ontologică, substituind realul cu irealul și invers: lumea cărților se materializează sub presiunea exercitată de curiozitatea cititorilor în timp ce lumea exterioară se dematerializează. Fără biblioteci, spune Ray Bradbury, nu avem nimic, nici trecut, nici viitor, suntem prizonierii unui permanent hic et nunc ce riscă să ne livreze dacă nu neantului, disoluției, cel puțin animalității. Biblioteca nu este doar un teritoriu al reîntâlnirii cu sinele, ci este totodată o veritabilă terra firma[6] a dialogului, a conversației cu oameni ce aparțin altor timpuri și spații, o întâlnire cu alteritatea. Din această perspectivă, bibliotecarul devine echivalentul unui interpret, un mediator, o călăuză sau, cel puțin, un navigator cu ceva mai multă experiență.

Sunt astăzi bibliotecile în pericol? Pentru a căuta un răspuns apelez la deja consacratul argument al autorității. Bibliotecile sunt astăzi în pericol pentru că am uitat cât de importante sunt. În era lui Google și Amazon, cei care dispun de mijloace suficiente pot accesa informații cu mai mare ușurință și viteză decât a fost vreodată posibil. Ca o consecință, în metropolele și orașele din întreaga lume izbucnesc dezbateri aprinse în fiecare an, atunci când se fac previziuni bugetare, cu privire la rolul bibliotecilor în era digitală, despre necesitatea lor.[7] Nimeni nu contestă faptul că nevoia de acces la informație nu a fost niciodată mai mare decât cea de astăzi.[8] Totuși această necesitate, adevărată „bulimie informațională”, dobândește riscuri deloc neglijabile, cum ar fi împrăștierea atenției, diluarea sau chiar dispariția simțului critic, incapacitatea de a distinge între ceea ce merită să facă obiectul interesului nostru și ceea ce poate fi lăsat deoparte. În era digitală, bibliotecile se găsesc într-o stare de proces, de flux, o stare ce nu se diferențiază prea mult de starea de criză, nu doar din perspectivă instituțională, dar și din perspectiva cărților pe care le conțin, le păstrează și le popularizează, o criză a literei scrise.[9] Se pierd spații, se pierd fonduri necesare achiziționării de cărți și volume prețioase. Ne confruntăm cu pierderea unei lumi. Precum în Alexandria de după epoca lui Aristotel sau în universitățile și mănăstirile Renașterii timpurii (…) cuvântul se schimbă în modurile lui, tinde tot mai mult să se reducă la pixeli și biți în loc de cerneală și hârtie.[10]  Rafturile unei biblioteci par să fie astăzi locul unde cărțile se retrag pentru a muri. Cărțile dispar în toata splendoarea lor mistificatoare.[11]

După cum spune o tradiție rabinică uitată, atunci când cărțile mor, spiritul lor transcende vizibilul, se ascunde în paradis, în timp ce învelișul lor fizic, concret, dispare în ceea ce se numește genizah, un fel de depozit aflat în interiorul sinagogii sau chiar al cimitirului. Uitată, litera scrisă se retrage în muțenia ei celestă, lăsându-ne pradă unui abandon teluric alienant. Și dacă tot l-am invocat pe Samuel Johnson în debutul acestor reflecții, voi încheia, mai puțin obișnuit, cu o recomandare pe care acesta o adresează tinerilor: purtați cu voi, în buzunare, oriunde veți merge, câte o carte! Pentru ca atunci când găsiți puțin timp liber sau pur și simplu nu aveți altceva mai bun de făcut, să citiți măcar câteva rânduri.[12] Cât despre biblioteci, obiectul g(r)ândurilor de față, îmi asum convingerea că ele nu dispar sub asaltul digitalizării frenetice, ci mai curând suportă o mutație, o transfigurare. Într-un ev al excesului de zgomot pentru nimic, al risipei și agitației derutante, bibliotecile au menirea sacră de a păstra nealterate cultura și cunoașterea. Iar dacă Google ne ademenește, precum cântecul sirenei, prin abundența deconcertantă de date și informații, de biți și megabiți, e bine ca, măcar din când în când, să ne oferim un binemeritat răgaz. Într-un astfel de moment, în perimetrul senin al bibliotecii, avem șansa de a ne reîntâlni cu noi înșine și totodată de a dialoga cu alteritatea.

[1] expresie latină care desemnează, conform tradiției scolastice, cauza primă, primul impuls care pune în mișcare lucrurile fără a fi el însuși mișcat de ceva (cf. http://www.thefreedictionary.com/Primum+movens).

[2] stare sau situație de fapt (cf. https://dexonline.ro/definitie/statu-quo).

[3] loc de retragere, de meditație (cf. https://www.merriam-webster.com/dictionary/ashram).

[4] Mathew Battles, Library, an unquiet history, W.W.Northon&Company, NY, London, p.8.

[5] Idem, p.8

[6] pământ stabil, întindere de uscat (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Terra_firma).

[7] John Palfrey, BiblioTech. Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books, 2015, p.7.

[8] Idem, p.13.

[9] Library, an unquiet history, p.107.

[10] Idem, pp.107-108.

[11] Idem, p.108.

[12] Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson, London, Henry G. Bohn, 1845, p.18.library

Și nu ne duce pe noi… în ispita derizoriului

Sub asediul nenumăratelor sarcini și provocări, riscăm adesea să pierdem din vedere virtutea inestimabilă a esențialului. Angajați în coregrafia tulburătoare a cotidianului, tindem să ne „diluăm” ființa în detalii insignifiante, să ne pierdem cu nedisimulată voluptate în anexe și dependințe. Precum actorii unui teatru concediat, rătăcim prin garderoba inundată de accesorii, incapabili să rezistăm vertijului nostalgic. Uităm sau ignorăm statutul de protagoniști ai propriului scenariu existențial, sfidăm partitura, cântând elegia propriei vieți fără vigoare, lăutărește, după ureche. Mai întâi cu o oarecare discreție, apoi tot mai precipitat și vizibil, sfârșim prin a ne complace în rolul de figuranți până într-acolo încât resimțim ceea ce este semnificativ ca pe o ofensă, o sfidare inacceptabilă. Tot ceea ce contează cu adevărat, tot ceea ce ar fi în măsură să ne provoace bucurii autentice devine pentru noi echivalentul unui sacrilegiu sau, cel mult, simptomul unui scop ce nu-și merită mijloacele. Plăcerile de moment, satisfacțiile de conjunctură sunt mult mai accesibile, mult mai la îndemână, ele au efecte vizibile garantate, în timp ce persistența, încrâncenarea, efortul susținut, strategia de durată nu sunt altceva decât promisiuni cu valoare incertă. Odihna, răgazul, detașarea traduc regula, în timp ce munca devine excepția nefastă. Cât de actual să mai fie oare Kant, cu a lui exigență pietistă, atunci când consideră că nu există bucurie mai mare decât odihna sănătoasă ce urmează muncii?

Absorbiți de detaliile drumurilor lăturalnice, „aflați în treabă”, neglijăm faptul că un arsenal de cosmetice, oricât de generos și abil orchestrat, nu poate ascunde vidul sau goliciunea. Așa că ne rămâne să blufăm, să jucăm la impresie, la intimidare, la cacealma, autori ai unei șarade pe care o dorim irezolvabilă. Trăim într-un fel de idealism subiectiv naiv, exagerat până la depresie, într-un fel de exil masochist pe marginea propriei noastre ființe. Detestăm să ni se spună că am uitat să trăim, că am încetat să ne bucurăm sincer, că ne devorăm zile și nopți în frustrări și reproșuri, precum altădată șarpele mitologic Uroboros își sfâșia propria coadă. Unealtă la îndemână, tehnologia își aduce din plin contribuția la acest vid de substanță, prin inconsistența hranei pe care ne-o servește, cultivându-ne, paradoxal, prin hrană însăși foamea, prin plinătate însăși golul. Infidelă statutului originar de unealtă semnificativă a omului, tehnologia subjugă, anesteziază, transformându-l pe om în accesoriu, în unealtă. La limită, ajungem să fim prelungirea, proteza nefericită a propriilor gadgeturi.

Și totuși ce este de făcut, dacă se poate face ceva? Propun ca, pentru început, să ne deparazităm de lehamite, să refuzăm narcoticul cu gust dulce de farniente, să renunțăm la amorțeala în proiect, să transcendem simpla intenție către faptă. Propun să încercăm scenariul riscant de a ne lăsa mistuiți de esențial, de ceea ce contează cu adevărat. Dar oare ce poate avea cu adevărat importanță? Îndrăznesc un răspuns: e important, înainte de toate, să ne redescoperim umanitatea din noi, să reînvățăm ce înseamnă să fii un om-scop ce-și tratează semenii ca pe alți oameni-scopuri. Să începem, cu seriozitate deplină, să ne facem datoria de (și față de) oameni, față de noi, față de menirea căreia îi suntem promiși. Este adevărat că datoria nu are nimic frumos, nimic măgulitor, că este mai curând un spin care „înțeapă” conștiința, o trezește, o provoacă să se pună în mișcare, să acționeze. Ce mai contează? Contează să înțelegem că așa cum morala fără rațiune este oarbă, mai mult decât atât, rațiunea fără moralitate este toxică, periculoasă, chiar fatală. Să ne privim pe noi înșine cu maximă sinceritate, devenind măcar pentru câteva momente obiectul și totodată subiectul propriului examen de conștiință. Să ieșim din torpoare, devenind alerți, dar mai ales conștienți că nimeni nu este iertat de ispita derizoriului.

Ispita derizoriului survine când suntem mai puțin pregătiți: în ceasuri de agitație sau neodihnă, în clipe de răgaz sau suspendare a judecății, de fiecare dată când găsim artificii prin care ne abandonăm eschivei, comodității. Seducția derizoriului își face simțită prezența mai ales atunci când practicăm refuzul, non-acțiunea, lipsa de angajament, atunci când respingem un adevăr a priori[1], de sorginte kantiană: munca este metoda cea mai bună de a savura viața. Iar dacă simțim cumva că puterile ne slăbesc, să avem curajul de a cere inspirație și forță pentru a redescoperi bucuria lucrurilor esențiale, satisfacția lucrurilor cu adevărat importante. Să reînvățăm încântarea de a fi prezenți cu toată inima, de a trăi deplin, de a descoperi lucrurile care ne aduc împlinire, bucurie și, de ce nu, extaz. Să evităm derapajul în oboseală și plictis, tentația clișeului de tipul „merge și așa”, rețeta preambalată, de genul „chiar trebuie?”, servită nonșalant celorlalți și revendicată pentru sine așișderea. „Ora et labora!”[2] Neangajarea, capitularea în fața comodității anulează bucuria triumfului, dizolvă bunele intenții, oricât de inspirate! Somnul acțiunii zămislește monștri! Egoismul viciază natura noastră interioară, ambițiile mărunte schimonosesc, de aceea trebuie înlocuite cu scopuri mărețe, nobile!

Suntem astăzi, mai mult decât oricând, încercați de ispita derizoriului. Nu sunt multe șansele și mijloacele de a-i rezista, de a-i oferi o replică fermă. Iar dacă mult-așteptata soluție miraculoasă pare să lipsească astăzi, nu ne rămâne decât să sperăm că însăși această ispită, înțeleasă, asumată conștient, poate fi un ingredient necesar în scenariul propriei salvări. Atât izbăvirea noastră, cât și reabilitarea esențialului, sunt posibile numai prin efort comun, prin comuniune sinceră de scopuri și mijloace. Altfel riscăm să sfârșim izolați, insule omenești îmbătate fie de nostalgia unei epoci poleite retroactiv, fie de satisfacțiile palide ale clipei prezente. Și nu duce pe noi… în ispita derizoriului.

[1] termen care se traduce prin „independent de orice experiență”; în contextul de față, îl asum ca pe un simbol al unui adevăr cu valabilitate universală.

[2] traducere din limba latină, „Roagă-te și muncește!”, deviză specifică teologiei monastice medievale, atribuită ordinului benedictin.

5 octombrie 2016, ZIUA INTERNAȚIONALĂ A EDUCAȚIEI ATELIER – CLUBUL DE DEZBATERI ACADEMICE „ARS DICENDI”

Ziua Educației a fost, cum era și firesc să fie, o zi cu totul specială. Am orchestrat, alături de membrii Clubului de Dezbateri Academice „Ars Dicendi” un atelier de prezentare a activităților de debate. Manifestarea s-a înscris în seria atelierelor organizate de fiecare catedră sau arie curriculară și desfășurate la nivelul instituției școlare pe durata a aproape două ore.

dsc_0595dsc_0599dsc_0592dsc_0610Pentru început am provocat asistența formată din elevii din colegiu interesați de debate la un sumar exercițiu cerebral (un „brainergiser”):  asocierea termenului „educație” cu un cuvânt sau o expresie, prima care survine în minte. Au fost împărțite bilețele colorate și fiecare participant a scris un cuvânt, o sintagmă, o idee… Între previzibil și inedit, s-au vehiculat concepte precum: cunoaștere, inteligență, libertate, învățare, disciplină, prietenie, folos, viitor, respect, dezvoltare, șansa de a schimba mentalități greșite, a învăța lucruri importante, creativitate, împărtășire, cultură, mod de a cunoaște lumea, baza unui viitor mai bun, succes, formalitate(?), „7 ani de acasă”, formare, privilegiu, putere, viață, ceea ce ne aduce mai aproape de descoperirea sinelui, sursă de vise, ceea ce ne diferențiază ș.a. Momentului de debut și discursului introductiv i-au urmat prezentările elevilor Gînga Andreea, Balan Alexandru și Ailenei Gabriel. Au fost aduse în fața publicului, într-un limbaj cordial, deschis, pe alocuri emoționant sau cu inflexiuni și tonalități amuzante, repere importante despre activitățile din club: specificul întâlnirilor săptămânale, teme din cadrul sesiunilor de formare, impresii și trăiri subiective despre participarea la competiții. Moderatorilor li s-au alăturat și alți membri din club: Maria Andronic, care a vorbit despre ceea ce înseamnă să înveți din feedback-ul oferit de un arbitru competent, Florentina Donisan ce și-a recunoscut deziluziile resimțite după prima rundă jucată și determinarea de a depăși momentul, Sabin Bobu care a împărtășit celor prezenți bucuria de a reveni în club cu un interes sporit după o perioadă însemnată de absență. Iulian Stâmbu a povestit despre cât de mult a învățat din prima lui competiție de la Iași, evoluția lui de la proba de foc a primului meci la un punctaj mai bun în ultima rundă. Am decis să experimentăm și o sesiune ad-hoc de argumentare, în care elevii participanți au primit un bilet și sarcina de a se poziționa pro- sau contra- unui enunț, numit în limbajul consacrat al dezbaterilor moțiune. Evident că tema aleasă trebuia să fie în ton cu leitmotivul zilei: educația. Așa că am aruncat mănușa celor prezenți: Școala de astăzi ne pregătește pentru viitor (temă prezentă pe site-ul ARDOR la secțiunea Debate-Base). Participanții și-au trecut pe bilete gândurile sub formă de enunțuri, frânturi de temei, mai mult chiar, cei curajoși au ales, la invitația mea, să-și împărtășească propria perspectivă. Am descoperit, spre plăcuta mea surprindere, că argumentele în favoarea temei lansate, înclinau către importanța școlii pentru construcția unui viitor mai bun. Iată câteva idei care mi-au atras atenția: „înveți să te adaptezi la persoanele și situațiile din jurul tău”, „profesorii joacă cel mai important rol în dezvoltarea unui om”, „în școală înveți, te dezvolți și astfel devii liber”, „în școală ne dezvoltăm competențe ce ne pot fi de mare ajutor în viitor”, „școala îți pregătește abilitățile de a gândi și de a alege singur”, „diferitele teme abordate în orele de curs te ajută să te dezvolți personal și să înțelegi lumea cu alți ochi”, „ne dezvoltăm cultura generală, asimilăm informații pe care le folosim în prezent…”, „în școală îți modelezi caracterul”, „școala te îndrumă către un anumit domeniu”, „pe lângă cunoștințele pe care le acumulăm, învățăm să ne comportăm”, „școala ne ajută să ne descoperim pe noi înșine”, „școala te îndrumă, te pregătește pentru obstacolele vieții, te pregătește pentru a fi OM”. De cealaltă parte, a Opoziției, s-au vehiculat idei precum: „orele se bazează pe prea multă toerie, practica este prea puțină sau chiar este inexistentă”, „în școală învățăm după o programă însă în viață nimic nu decurge după o programă, este mai mult la întâmplare…”, „nu toate informațiile sunt folositoare pentru oricine”, „informațiile din manuale nu vin de fiecare dată însoțite de explicații”, „informațiile sunt distribuite în egală măsură pentru toți deși suntem cu toții diferiți”, „sistemul de învățământ este slab organizat și ar trebui să fie mai diversificat și mai plăcut elevului”, „școala te pregătește pentru a fi un angajat/un muncitor bun…însă mulți dintre noi ne dorim mai mult”, „pe lângă educația formală, avem nevoie de educația nonformală, pentru că în viață te confrunți cu probleme din societate și mai puțin cu probleme de matematică”…

La finalul întâlnirii membrii clubului de dezbateri au formulat, cum era și firesc, câteva concluzii și totodată au lansat către asistența numeroasă îndemnuri sincere de a se alătura efortului scrierii unei povești: povestea dezbaterilor academice de la CNEH.

Copilăria ca o arcă a lui Noe

Succint prolog

Vă amintiți una dintre jucăriile fascinante ale copilăriei? Vă amintiți de caleidoscop, acel tub de plastic tapetat cu oglinzi, în care pietricelele colorate se așezau în cele mai surprizătoare combinații? Ei bine, fiecare om are posibilitatea de a-și contempla copilăria printr-un caleidoscop ce-i oferă un tablou de imagini și reprezentări vivante sau, dimpotrivă, estompate de trecerea neînduplecată a timpului. Pe durata acestui exercițiu reflectiv, universul infantil pare să se reconfigureze, scenariul primilor ani de viață se rescrie, câștigând, prin complicitatea bizară a memoriei și imaginației, un plus de complexitate și savoare. Precum un arheolog, mă străduiesc să reconstitui în rândurile care urmează o parte a propriului univers pueril, într-o rețetă din care nu lipsește umorul și detașarea.

Muncile lui Heracles

Nu știu alții cum sunt, dar eu… atunci când mă gândesc la venirea mea pe lume nu am habar dacă a fost rezultatul unui proiect laborios sau dacă, mai curând, sunt consecința unui accident ori rodul binecuvântat al întâmplării. Cert este faptul că, așa cum spune la un moment dat un pastor american, există părinți care dobândesc acest statut din pură întâmplare, însă viața niciunui copil nu este produsul hazardului. O dată ajuns pe lume, fiecare copil poartă cu el o misiune, un scop ce-și așteaptă în taină actualizarea. La limită, fiecare copil este un virtual erou.

Mitologia greacă vorbește despre curajosul semizeu Heracles care a trebuit să-și răscumpere o faptă cumplită prin îndeplinirea a douăsprezece munci echivalente cu tot atâtea acte de eroism. Comparația poate să pară lipsită de modestie însă nu știu ce faptă a trebuit să răscumpăr în copilăria mea pentru toate muncile făcute. Am avut parte de un debut existențial zgârcit în privința jocurilor dar abundent în eforturi și strădanii pentru tihna traiului zilnic. Dacă este adevărat ce se spune, cum că munca îl educă sau îl înobilează pe om, atunci îndrăznesc să cred că, datorită îndeletnicirilor din copilărie, mă număr printre cei mai educați sau mai nobili oameni. Asta pentru că o însemnată perioadă din viața mea am fost protagonistul involuntar al unei suite dezarmante de cazne, de la truda agricolă concretizată în săpat, plivit, cosit, greblat, irigatul grădinii, „îngropatul” tomnatic al cartofilor și resurecția lor primăvăratică, până la travaliul domestic devenit rutină, tradus în tăiatul și aranjarea în stive a lemnelor, aprovizionarea cu deșeuri (rumeguș) folosite pentru încălzire, ședințe zilnice de curățenie, culesul frunzelor din parcuri (folosite ca așternut pentru dobitoace), vizite periodice la moară urmate de depozitarea sacilor în pod ș.a. Mi-am trăit copilăria într-un fel de lagăr de muncă, într-un ansamblu vegetal și zootehnic de inspirație orweliană camuflat în spatele unei porți din lemn vopsit, pe o străduță din miezul unui târg de provincie cu aspirații urbane. Privindu-mi retospectiv copilăria, descopăr un puști maturizat prematur, un băiețandru deopotrivă neastâmpărat și melancolic, devenit prea curând protagonistul lucid al unui scenariu ce nu încetează să-și trimită, dincolo de vreme, revelațiile surprinzătoare.

Pseudo-bestiar [1]

Dar oare cum a început totul? După ce tatăl meu s-a retras discret dincolo de viață, lâsându-mi moștenire un ideal patern și o suită de amintiri indistincte, mama a încercat să-și recupereze neîntârziat fericirea conjugală. Împreună cu sora mea, am ajuns să locuiesc într-o casă bătrânească, alături de doi bunici fără prea multă știință de carte dar credincioși până la dezolare și, mai ales, pătrunși de convingerea că fiecare zi îngăduită de Dumnezeu trebuie câștigată cu sudoarea frunții și oboseala brațelor. Într-o casă cu patru camere (doar două dintre ele folosite), o cămară răcoroasă, un hol luminos denumit „Gang” [2] și o „tindă” [3] de vreo doi metri patrați, au ajuns să conviețuiască, la un moment dat, alături de doi bătrâni fataliști și resemnați, cinci copii de vârste relativ apropiate și două mătuși autoritare, supraviețuitoarele unor căsătorii eșuate. Copil fiind, am pătruns fără niciun fel de avertisment prealabil în acest Babel intergenerațional din care nu lipseau derapajele de înțelegere, disputele, lipsurile sau nevoile, frustrarea. Acestui impresionant breviar omenesc închis între pereții unei case îmbătrânite i se adăuga un surprinzător și consistent inventar zoologic, o menajerie [4] pe care ar fi invidiat-o însuși patriarhul Noe. Vreau, în cele ce urmează, să te provoc, dragul meu cititor, vorbindu-ți nu atât despre oamenii care mi-au locuit copilăria, cât despre necuvântătoarele ce mi-au traversat acei ani.

Sufocată de vechituri adunate cu seriozitate compulsiv-obsesivă de bunicul meu, curtea copilăriei se prelungea într-o grădină mărginită de un păienjeniș de coacăze roșii și zmeură. În centrul grădinii, dintre straturi de legume și fâșii de trifoi, răsărea un mic heleșteu, un petic de cer răsturnat căruia neglijența omenească i-a surpat, după o vreme, malurile și l-a îngropat. Îmi plăcea să îmi imaginez că acel iaz trăiește încă sub stratul de pământ aruncat cu nonșalanță de bunicul meu. În așteptarea unor vremuri mai bune, îmi lipeam pe furiș urechea de pământ, căutând să surprind ecoul ascuns al apei, chemarea ei tainică. În această grădină a Hesperidelor, se mai găsea și o fântână, nu foarte adâncă, mărginită de pietre aflate într-un echilibru precar, un mic ecosistem acvatic stăpânit de familia unor batracieni zgomotoși ce-și lansau partiturile agasante la fiecare cădere a serii. Perimetrul domestic patronat de cei doi monarhi ai senectuții – bunicii mei – era populat cu o cohortă de necuvântătoare, unele dintre ele rezidente cu acte în regulă, altele refugiate clandestin în fața urgiei omenești sau aruncate aici de jocul întâmplării. Dintre toate aceste viețuitoare, mai dragi îmi erau cei trei câini vagabonzi, foste glorii ale maidanului puse acum în lanțuri, simboluri vii ale abdicării de la libertate. Atunci când specia făcea apelul, cei trei mușchetari canini deveneau brusc neliniștiți, dornici de aventură și cuceriri galante. După trude prelungite, reușeau să evadeze din lanțuri și să dispară zile întregi spre disperarea mocnită a stăpânilor. Uneori, atunci când chemarea speciei atingea intensități neașteptate, în curte își făceau apariția câini venetici dispuși la riscuri și gesturi extreme pentru a urma cursul naturii. În astfel de circumstanțe, bunicul mă provoca să devin complicele unui scenariu tragicomic: ademeneam bietele creaturi captive în mrejele instinctului, le agățam de cozi ghirlande de conserve goale și apoi le eliberam cu strigăte puternice, răsunătoare. Speriate de propria tevatură metalică, bietele creaturi ale Domnului mușcau pământul, gonind haotic către nicăieri. După vreo două zile se întorceau la datorie și totodată la supliciu…

Mai aveau bunicii mei două capre cărora mama natură, în generozitatea ei nesfârșită, le dăruise un cadou cu totul și cu totul special: mirosul insuportabil. Nu detestam nimic mai mult decât momentul din zi în care trebuia să îndepărtez mizeria celor două rumegătoare. Știam că urmează să-mi testez imunitatea olfactivă, rezistența la mirosuri de nesuportat și, indirect, dârzenia stomacului care, stimulat de miasma ucigătoare, vroia cu orice preț să arunce afară întregul lui conținut. Însă mai mult decât oroarea resimțită față de atentatul odorific al celor două caprine, detestam să duc cornutele, legate de sfoară, la o adresă cunoscută doar de bunica, unde se oficia în cel mai mare secret, ritualul periodic al împerecherii. Nu înțelegeam de ce trebuia să târăsc cu multă dificultate creaturile încornorate către locul lor de întâlnire misterioasă pentru ca apoi să mă țin cu greu după ele către casă, asistând dezarmat la behăitul lor volubil și mersul lor extrem de săltăreț. Bunica știa cu siguranță motivul bucuriei caprelor…

Din inventarul zoologic al bunicilor mai făcea parte o vacă bălțată înzestrată cu o privire dezinteresată, tâmpă, cu coarne amenințătoare și un muget exploziv dar, mai ales, cu o pasiune cel puțin neobișnuită pentru o rumegătoare, țigările bunicului meu: Carpați și Mărășești. Imediat ce poștașul îi aducea pensia și surd în fața protestelor vehemente ale consoartei, bătrânul își cumpăra un cartuș de țigări pe care le așeza, nechibzuit, pe oriunde: prin șopron, pe pervazul geamului, pe gard sau pe stiva de lemne. Precum locuitorul unui penitenciar, vaca Florica beneficia în programul fiecărei zile de o perioadă privilegiată de plimbări libere prin curte. În timpul plimbărilor, își marca nonșalant teritoriul, spre disperarea mea, cel care aveam nobila misiune de a îndepărta cu lopata capcanele biologice, adevărate mine antipersonal. Îmi amintesc cum într-o astfel de împrejurare, bovina a devenit brusc interesată de pachetul de țigări pe care bunicul meu l-a așezat imprudent pe capătul unui buștean cu multiple folosințe. A fost suficient un moment de neatenție omenească și totul a dobândit o turnură parodică, transformând o zi obișnuită într-un scenariu al cărui protagoniști erau o vacă nebună, obsedată de droguri ușoare, ronțăind țigări de proastă calitate și un bătrân angrenat într-o explozie isterică de înjurături la adresa patrupedului. Sceneta a culminat cu o alergătură zdravănă după făptaș, încolțirea, prinderea lui și închiderea neîntârziată în grajdul întunecos, pentru o sesiune de regrete incerte și penitență sumară. Dincolo de toate astea, cred că vaca – narcotizată cu tabac – era totuși fericită…

Indiferent dacă erau zile topite de caniculă sau geruri [5] de crăpau pietrele, indiferent dacă se cutremura pământul sau se despicau cerurile, cele două pisici tigrate ale bunicilor își realizau cu indiferență siesta. Cât era ziua de lungă, ședeau tolănite pretutindeni prin casă: pe dulapurile cu vopsea scorojită, pe paturile cu arcuri arhaice, pe sub mesele învelite în folie de mușama cu motive florale, sub soba cu rolă [6] sau pe oriunde găseau de cuviință. Ajunsesem să invidiez traiul lor sedentar, statutul lor de deținătoare ale Trofeului Lenei Absolute și, probabil că datorită acestei invidii, nu ezitam să arunc după ele, de câte ori aveam ocazia, cu câte un obiect contondent. Detestam felinele și pentru faptul că părăseau seninătatea și deveneau suspect de active numai atunci când simțeau mirosul de mâncare. În astfel de momente, îmbrăcau blana politeții exagerate, se întindeau și căscau cu voluptate, se alintau și se scărpinau de picioarele oricui, se încărcau brusc cu o afecțiune pentru toți bipezii din apropiere, o afecțiune dincolo de care întrevedeai cu ușurință perfidia. În restul timpului, erau de un dezinteres monumental și de o iubire de sine exemplară. Nici măcar galopul nocturn executat cu frenezie de șobolanii din pod nu era în stare să smulgă felinele din inerția cronică pe care o savurau cu neîntrecută încântare. Periodic dispăreau prin vecini iar după o vreme de liniște suspectă revărsau prosperitatea asupra domeniului, aducând pe lume câte o duzină de pui pe care bătrânii mei se străduiau apoi din răsputeri și de multe ori fără succes să-i înstrăineze. Și uite așa felinele candidate la Tofeul Lenei se înmulțeau incontrolabil…

Cum aș putea să uit din acest tablou cei doi sau, câteodată, trei porci al căror destin trist era să piară înainte de vârsta senectuții, devenind, prin sacrificiu involuntar, parte esențială a meniului din preajma sărbătorilor de iarnă. Dacă ar fi gândit oricât de puțin și, mai ales, dacă ar fi fost în stare să-și anticipeze soarta, bietele creaturi și-ar fi plănuit fuga de la domiciliu cu mult înainte de sărbătoarea Ignatului [7]. Oricum filmul „Evadarea Porcilor” nu ar fi fost deloc o bagatelă pentru simplul motiv că bătrânii paznici ai stabilimentului adoptau măsuri draconice de precauție, de o severitate invidiată și la Alcatraz: garduri mai înalte cu sârme ghimpate, stâlpi vopsiți cu rășină, porți ferecate, două sau chiar trei lacăte la ușa cotețului. Ajungeam să compătimesc sărmanele creaturi grohăitoare pentru deznodământul lor trist, acela de a astâmpăra burțile jinduitoare ale unor bipezi omnivori. De altfel, copil fiind, detestam momentul propriu-zis al sacrificiului porcin, întrucât eram expediat fără menajamente în casă, în ciuda curiozității și interesului meu infantil greu de potolit. În conformitate cu credințele locului, mila manifestată de un copil era în măsură să alimenteze voința de a trăi a patrupedului pregătit pentru sacrificiu. Așa că până nu alungai copilul cu câteva amenințări convingătoare, porcul risca să se chinuie cumplit, refuzând, spre disperarea asistenței înfometate, să-și ofere obștescul sfârșit. Când copilăria a făcut loc adolescenței, am primit, precum într-un ritual de trecere la vârsta maturității, privilegiul de a asista și chiar de a participa la sacrificarea hibernală a porcului. Pentru mine era un fel de certificat de absolvire a cursului de ucigaș porcin, deveneam un fel de hitman la frecvență redusă. Alergam și eu bezmetic după porc, alături de un bunic cu ochii bulbucați de efort și un vecin injectat de băutură, cu statut de măcelar amator, într-un fel de ritual al cruzimii sau de trecere la majoratul sadismului domestic. Dacă există o răzbunare postumă a porcilor, ar trebui deja să-mi schimb identitatea…

Neamul păsăresc era și el bine reprezentat în curtea bunicilor: o duzină de găini volubile răscoleau pietrișul în căutare de revelații hrănitoare. Aveau și găinile astea o caracteristică aparte: erau teribil de zgârcite cu propriile ouă, atât de lipsite de generozitate încât trebuia să declanșez operațiuni laborioase de căutare a cuiburilor improvizate. Dacă astăzi vorbim de oameni care cresc găini stresate, în copilăria mea, găinile creșteau oameni stresați. Indiferent dacă erau păsări obișnuite, de talie mare, sau „găinușe americane”, intrate la apă atunci când au traversat oceanul, toate păreau să aibă un scop comun: ascunderea ouălor pe sub grămezi de fân, dincolo de stive de lemne, în podețe sau sub bălăriile crescute pe marginea gardului. Cine era responsabil cu localizarea comorilor proteinice?… Eu! Ca și cum operațiunea „Găsește Oul” nu ar fi fost suficient de solicitantă, din când în când, găinile bunicilor își exprimau dorința de a deveni păsări migratoare, planând peste garduri și bălării până prin curțile vecinilor. Unele se întorceau acasă, altele prindeau gustul libertății sau deveneau ele însele hrană pentru gusturi mai mult sau mai puțin rafinate. Ca să descurajăm comportamentele de recidivist sau fuga în premieră către libertate, obișnuiam să scurtăm semnificativ penajul aripilor. Găinile se bucurau de prezența unui cocoș împănat de delirul grandorii, un macho galinaceu cu anvergură țanțoșă, stăpân infailibil al unui teritoriu locuit de un harem consistent. Din când în când, cocoșul își verifica șarmul și puterea de seducție, agățând câte un grăunte imaginar cu care își atrăgea victima. Inventarul zoologic mai conținea vreo patru rațe cu un penaj de o solemnitate funerară, atât de discrete că s-ar fi putut angaja fără probleme la o agenție secretă, din simplul motiv că erau… mute.

Unde ești copilărie, cu grădina ta cu tot?…

Nu știu alții cum sunt… însă pot spune despre mine că am avut o copilărie bogată în „turbulențe” sufletești și emoționale care nu au lăsat, din fericire, amprente sau traume iremediabile. Cel puțin așa îmi place să cred… Nici trupul meu firav nu a fost străin de pericole, mai mult chiar, am dat dovadă de un oarecare talent în a mă plasa de unul singur în cele mai periculoase situații. Având un suflet reflexiv și molcom, de ardelean exilat într-un trup de bucovinean neastâmpărat și degrab vărsător de sânge, am reușit performanța de a-mi sparge capul de vreo cinci ori, parcă interesat de ceea ce se găsește înăuntru. O dată, sora mea – copil cu pretenții de profesionist în arta salvării – mi-a acoperit rana din cap cu un plasture special confecționat din… miez de pâine. Chiar și astăzi, când ne întâlnim și am câte o idee năstrușnică, sora mea obișnuiește să glumească: „Tu, frate, ești ceva mai deștept și ai tot felul de idei pentru că pâinea aia cu care te-am oblojit se coace încă în capul tău…”. Nu îndrăznesc să emit asumpții despre propria deșteptăciune însă mă bucur că rănile nu mi-au fost tratate cu turtă de tărâțe… O dată am reușit să închei „triumfător” o expediție de jaf și cucerire prin grădina unor vecini care aveau niște mere de o frumusețe inegalabilă. Amenințată cu bâte și pietre de stăpânii vigilenți, întreaga trupă de hopliți [8] puși pe furtișaguri a luat-o la fugă, lansând către cer strigăte nestăpânite. Mic de statură dar îndrăzneț, mă străduiam să îmi croiesc drum prin iarba înaltă din livada fructelor interzise, când am alunecat sau m-am împiedicat și m-am trezit întins pe un… ciob de sticlă. Nici vorbă de sancțiune din partea păgubiților. M-am întors spre casă cu abdomenul sfâșiat și tricoul însângerat, palid ca un mort dar preocupat să-mi ascund tremurul dăruit de starea de șoc și să afișez un aer mândru, eroic, de semizeu în miniatură întors dintr-o călătorie plină de primejdii. Conștient de propria vinovăție, am căutat să arunc în derizoriu gravitatea situației: „o zgârietură… trece fără probleme…” La finalul acestor rânduri, îndrăznesc o analogie: așa este și copilăria, precum o zgârietură pe care timpul o face pe puntea corabiei care ne poartă către viitor, către devenirea noastră.

Traversăm, fiecare dintre noi, orizonturi mai senine sau talazuri cumplite, năstrușnice peripeții , munci și străduințe mai mult sau mai puțin titanice. Dar ceea ce contează până la urmă este faptul că atunci când privim în urma noastră, peste umărul vremii, descoperim întâmplări situate în vecinătatea misterului, personaje și locuri încărcate de semnificații, oameni neobișnuiți prin însăși obișnuitul lor, ființe deopotrivă hilare și surprinzător de profunde. În ultimă instanță, copilăria unui om este o grădină a Hesperidelor [9] din care vin către prezentul său, atunci când agitația clipei se suspendă, ecouri vagi sau chiar torente de impresii, trăiri, miracole…

 

 

[1] bestiar – gen de lucrare, caracteristică evului mediu, cuprinzând culegeri de fabule sau de povestiri alegorice despre animale (conform https://dexonline.ro/definitie/bestiar).

[2] repercusiune lingvistică a perioadei de dominație austro-ungară (de la germanul „der Gang” – „hol”, „coridor”).

[3] tindă –  încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești (conform https://dexonline.ro/definitie/tinda).

[4] menajerie – loc special amenajat în care sunt ținute animale vii, mai ales sălbatice, pentru a fi expuse publicului; totalitatea animalelor care se află într-un asemenea loc (conform https://dexonline.ro/definitie/menajerie).

[5] ger, geruri – temperatură atmosferică foarte scăzută; frig foarte mare, frig năprasnic (conform https://dexonline.ro/definitie/ger).

[6] rolă – (reg.) cuptor al mașinii de gătit (din germ. Rolle), conform https://dexonline.ro/lexem/rol%C4%83/49396).

[7] Ignat – (Pop.) nume dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să-și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă (conform https://dexonline.ro/definitie/ignat).

[8] hoplit, hopliți – soldat pedestru echipat cu armament greu, la vechii greci

(conform https://dexonline.ro/definitie/hoplit).

[9] Hesperidele sunt nimfe care locuiesc într-o grădină frumoasă, situată în Munții Arcadiei (Grecia) sau, în alte legende, la extrema vestică a Mării Mediteraneene, lângă Mt. Atlas (de aceea sunt considerate uneori ca fiind fiicele lui Atlas). În această grădină crește pomul care face mere de aur, pom dăruit de Gaia Herei, la nunta sa cu Zeus. Această grădină este păzită de Ladon, un dragon cu o sută de capete. Singurul care a reușit să obțină câteva mere a fost Heracles, care l-a păcălit pe Atlas să le ia pentru el. În acest fel Heracles a îndeplinit cea de a unsprezecea Muncă dintre cele douăsprezece (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Hesperide).