Un gând se-ntoarce asupra altui gând…

think.create...

…gândirea care se gândește pe sine ca gândire… (Aristotel)

Un gând se-ntoarce asupra altui gând,

să-l prindă, vrea, captiv într-un cuvânt,

nu-i totuși lesne ca mintea să priceapă

cum poate spirit în materie să încapă.

 

Închisă-n verb, ideea tainic viețuiește

iar intelectul, orb, prin lume rătăcește,

nu-s multe minți ce caută să înțeleagă

cum spirit și materie în gând se-ncheagă.

 

Cu fiecare gând născut, o lume începe iar,

izvorul tainic și natura lui e nesfârșitul dar

pe care mintea celui brav, atent și curios

trudește să-l îmbrace în veșmânt frumos.

 

Nici trup, nici lume nu poate să conțină

a gândului putere nevăzută și lumină,

ideea este piatră ce mintea o clădește,

miracol prin care destinul se-mplinește.

Anunțuri

Scurt eseu despre lumile posibile ale imaginii fotografice

Existăm, prin complicitatea tehnologiilor informaționale și, mai ales, a vastului teritoriu intitulat rețea socială (social network), în plină epocă a imaginii fotografice. Indiferent dacă sunt realizate cu mai multă sau mai puțină îndemânare, dacă sunt editări surprinzătoare sau, dimpotrivă, simple reproduceri neșlefuite ale unui statu-quo indecidabil, fotografiile constituie mediul predilect prin care noi, locuitorii info-sferei, ne legitimăm existența. Prin intermediul imaginilor fotografice, ne asigurăm vizibilitate în spațiul virtual, reușim să atragem atenția, ne manifestăm bucuria participării la un eveniment sau altul, ne etalăm înzestrările, calitățile, posesiile, ne împărtășim cu indiscreție asumată speranțele, idealurile, temerile, ne recunoaștem public propriile idiosincrazii sau afinități. Imaginea fotografică ne seduce prin „înghețul” iluzoriu al clipei prezente, totodată prin făgăduiala unui astâmpăr urgent al poftei noastre bulimice de relevanță și imortalitate. Succesiunea amețitoare de snap-uri, tweet-uri și selfie-uri pare astăzi suprema piatră de încercare așezată în calea virtuții smereniei. Ispita narcisistă, tentația re-prezentării propriului chip, a oamenilor dragi, a situațiilor, împrejurărilor și evenimentelor ce compun traiectoria noastră existențială, instituie o nouă și periculoasă formă de sacralitate, aceea a ego-ului.

Nu îmi propun totuși, în cele ce urmează, să situez tehnologia sub lentila criticii, inventariind caleidoscopul efectelor pe care mediul digital le are asupra personalității utilizatorului. Mai curând, doresc să lansez cititorului o provocare: în spatele de-la-sine-înțeles-ului pe care-l conține imaginea fotografică pot fi descoperite conținuturi, interogații filosofice, exerciții prolifice în plan reflexiv. De pildă, la o cercetare oricât de sumară, decoperim puncte de vedere interesante în ceea ce privește fotografia ca mediu de transmitere: o perspectivă care concepe fotografia ca fiind un mediu transparent – obiectiv, realist prin excelență – alta care admite imaginea fotografică drept un artefact caracterizat prin opacitate – subiectiv, nerealist, vulnerabil la distorsiuni, interpretări și falsificări, „inevitabil colorat de interesele personale ale fotografului, de atitudinile și prejudecățile acestuia”[1].

Realismul imaginii fotografice devine subiectul problematizării în momentul în care autorul (fotograful) dispune de modalități tehnice prin care ajustează imaginile astfel încât să corespundă propriilor sale exigențe sau pretenții artistice[2]. Tehnologia permite, prin intermediul programelor de editare sau procesare digitală, intervenția asupra imaginii fotografice, modificarea tonurilor și perspectivelor, introducerea sau eliminarea unor efecte de umbră sau contrast, adăugarea efectelor, filtrelor, realizarea de ajustări privind optica, luminozitatea sau culoarea, evidențierea sau recuperarea obiectelor situate în zone întunecate ș.a. La capătul unor astfel de artificii digitale, este firesc să îți pui întrebarea: mai poate fi vorba despre un realism al imaginii fotografice, de obiectivitate sau transparență?  Mai mult, a admite fotografia ca fiind obiectul însuși, „obiectul eliberat de condițiile spațio-temporale care-l guvernează”[3], nu pare să fie nimic altceva decât o asumpție hazardată. Chiar dacă este destul de tentant să afirmi că fotografia, deși nu creează neapărat eternitatea, precum reușește opera de artă, în speță pictura, totuși are meritul de a „îmbălsăma” timpul, salvându-l astfel de la propria corupere[4]. Imaginea fotografică poate fi admisă ca fiind nimic mai mult decât o re-prezentare, un duplicat, o construcție mecanică ce lasă doar impresia prezenței obiectului, ni-l arată ca și cum ar fi prezent, ca și cum ar fi de față. În articolul său intitulat „Transparent Pictures: On The Nature of Photographic Realism”[5], Kendall L. Walton neagă identitatea dintre fotografie și obiect: obiectul nu poate fi redus la imaginea lui, în măsura în care este mult mai complex decât simpla redare prin intermediul imaginii fotografice. Se pune problema: în ce măsură imaginea fotografică este despre realitate și nu realitatea însăși? Față de pictură – care poate reda lucruri ce nu există în realitate, fiind astfel non-denotativă – pictura nu trebuie să fie neapărat pictura unui lucru real – în schimb imaginea fotografică este cu predilecție redarea a ceea ce există în realitate: „A photograph is always a photograph of something which actually exists”[6]. Iată de ce fotografia, văzută printr-o asemenea perspectivă, este echivalentul „mediului realistic suprem (a supremely realistic medium)”[7]. Fotografia, după cum admite Andre Bazin, a reușit să elibereze artele plastice de obsesia lor pentru asemănare.[8] Pictura nu mai înseamnă căutarea cu obstinație a asemănării cu realitatea, ci mai curând o îndepărtare de la acest deziderat. „Fotografia și cinematografia (…) sunt descoperiri care satisfac, o dată pentru totdeauna și în însăși esența lor, preocuparea noastră pentru realism.”[9] Comparând fotografia cu pictura, constatăm faptul că fotografia are un caracter eminamente obiectiv[10], este produsul unor mijloace mecanice, caracteristică de care pictura este lipsită, având în vedere că pictura presupune filtrarea subiectivă a realității prin prisma intereselor, talentului, abilităților artistului, a trăsăturilor lui de personalitate. Evident, și fotograful poate interveni într-o oarecare măsură asupra obiectului, mai exact asupra modului în care surprinde realitatea: alegerea obiectului, a poziției aparatului de fotografiat în raport cu obiectul, alegerea lentilelor, a timpilor de expunere etc. Totuși, comparată cu pictura, fotografia redă într-o mai mare măsură realitatea, diminuând într-o proporție semnificativă intervenția celui care o surprinde sau o redă. Față de pictor, care este creatorul unei lumi în care se amestecă elemente ce țin de subiectivitatea acestuia, fotograful pare să se mulțumească doar cu redarea unui aspect sau altul din realitate, un fragment sau altul din lumea înconjurătoare. „Toate artele se bazează pe prezența omului [în sensul intervenției acestuia], numai fotografia își întemeiază avantajul tocmai pe absența acestuia.”[11] Fotografia poate chiar să surclaseze arta în ceea ce privește puterea creativă pe care o conține. Dacă arta își propune să imite natura, atunci natura pare să îl imite, prin intermediul imaginii fotografice, pe însăși omul care o realizează[12]. Transparența fotografiei, realismul ei, comprarativ cu opacitatea picturii, se referă la modul în care este realizată, mai mult decât la conținuturile pe care le transmite, altfel spus, dacă redă sau nu realitatea. Fotografia este realizată într-o manieră mecanică: „obiectele cauzează fotografiile și experiențele vizuale ale privitorilor în manieră mecanică”[13], astfel încât se poate accepta faptul că noi, privitorii, ajungem să vedem efectiv obiectele prin intermediul imaginilor fotografice. „Fotografia este în mod cert cel mai important eveniment în istoria artelor plastice. Deopotrivă o eliberare și o împlinire, ea a eliberat pictura occidentală, o dată pentru totdeauna de obsesia pentru realism și a permis astfel artei să-și redobândească autonomia estetică.”[14] Fotografia se pare că a adus un serviciu major picturii, eliberând-o de obsesia ei pentru redarea realistă a aspectelor din lumea înconjurătoare. Mai mult, imaginea fotografică revendică, prin intermediul artificiilor tehnologice, statutul privilegiat al operei de artă.

Dacă imaginii, reprezentării îi poate fi atribuită o funcție magică originară[15], atunci fotografia vehiculată astăzi în mediul digital pare să recupereze ceva din sacralitatea inițială. Cel puțin în ceea ce privește fotografia de tip portret (autoportret), suntem îndreptățiți să admitem o nouă formă de sacralitate: aceea a propriei persoane. Oare să fie portretele, autoportretele, selfie-urile, snap-urile, tweet-urile realizate, versiunea camuflată a strigătului nostru, firesc de altfel, împotriva obnubilării la care ne condamnă mecanica vieții cotidiene? Indiferent dacă le realizăm singuri sau le dobândim de la ceilalți, reprezentările, imaginile fotografice sunt parte integrantă, semnificativă a parcursului nostru vital. Este de bun-simț să admiți că – atunci când împărtășești, prin intermediul imaginilor, bucuria sau încântarea evenimentelor ce-ți compun viața – riști să sacrifici virtutea modestiei laice sau a umilinței creștine. Este de bun-simț să speri că – atunci când publici în spațiul virtual reprezentările propriilor momente de încântare – ceilalți gustă, empatic, din bucuria ta. Și chiar dacă, prin fotografiile noastre, riscăm să ne pierdem modestia sau ne manifestăm suprema naivitate, totuși dobândim șansa unui abandon, fie și iluzoriu, al propriului anonimat.

[1] Scott Walden (ed.), Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Blackwell Publishing, 2008, p.15.

[2] am în vedere aici abundența de programe sau produse software ce permit editarea sau prelucrarea imaginilor fotografice; un inventar al unor astfel de programe poate fi găsit la adresa: https://www.clubulfoto.com/25-de-programe-foto-alternative-la-photoshop/.

[3] Andre Bazin, „The Ontology of the Photographic Image”, în What Is Cinema, vol.1, 1967, p.14.

[4] ibidem, p.14.

[5] articol redat în volumul Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Scott Walden (ed.), Blackwell Publishing, 2008, pp.14-49.

[6] Scott Walden (ed.), op.cit., p.20.

[7] ibidem, p.21.

[8] Andre Bazin, „The Ontology of the Photographic Image”, în What Is Cinema, vol.1, 1967, p.12.

[9] ibidem, p.12.

[10] Andre Bazin, op.cit., p.13.

[11] ibidem, p.13.

[12] ibidem, p.14.

[13] Photography and Philosophy. Essays on the Pencils of Nature, Scott Walden (ed.), Blackwell Publishing, 2008, p.34.

[14] Andre Bazin, op.cit., p.15.

[15] a se vedea, în acest sens, reprezentările religioase prezente în camerele mortuare ale faraonilor sau desenele descoperite în peșterile universului arhaic.

A new year’s resolution…

Se sfârșește încă un volum cu cele 365 de pagini ale lui: file încărcate cu trăiri dulci-amare, cu experiențe bune-rele, jocuri de lumini și umbre, momente de înălțare sufletească și dureroase prăbușiri. Se încheie un an în care am râs cu nesaț, m-am întristat fără voie, am jubilat cu ceilalți sau m-am retras timid în adăpostul propriilor neputințe și indecizii. Profesional, cu riscul pierderii modestiei, admit că am evoluat, am imaginat și construit lumi și scenarii posibile, am articulat proiecte îndrăznețe, m-am străduit să dezvolt la cei din jurul meu deprinderi și abilități, să aprind setea de cunoaștere, înțelegere și problematizare. Concret, 2017 a însemnat pentru mine anul apariției unui volum, perioada publicării unei suite de articole și a susținerii unor discursuri publice, anul debutului într-o solicitantă și provocatoare călătorie academică. Familial, m-am descoperit în repetate rânduri protagonistul unor situații și provocări domestice generatoare de revelații cu privire la numeroasele lucruri pe care le mai am de învățat. Am exersat, nu întotdeauna cu succesul râvnit, rolul părintelui bun, al soțului atent și înțelegător, al companionului dispus să ofere sprijin și încredere. Social, nu mi-am lărgit semnificativ cercul de cunoștințe și prieteni, concentrându-mă mai degrabă pe păstrarea și cultivarea relațiilor existente, pe apropierea celor dragi. Emoțional, am traversat întregul spectru de manifestări afective, de trăiri și sentimente ce au dăruit cerului meu interior nuanțe, tonuri, lumini și umbre de multe ori surprinzătoare. Spiritual, am călătorit în intervalul tuturor răsucirilor, deopotrivă atras de credința ce izbăvește și de îndoiala ce mistuie, prizonier fără speranță între forța rugăciunii și momentele dizolvante ale ispitei. Financiar, mărturisesc că nu am fost întotdeauna la fel de prudent pe cât mi-aș fi dorit, rigoarea păstrării, a gestiunii optime a propriilor mijloace și-a dat întâlnire cu seducția periodică și irezistibilă a risipei și imprudenței bănești. Atras de forța aventurii și a curiozității, am descoperit locuri de neuitat, am savurat peisaje de poveste, am călătorit peste munți și întinderi de ape, am urcat înălțimi și m-am aventurat sub oglindiri de turcoaz, am experimentat împrejurări și impresii menite a-mi activa și a-mi dinamiza deopotrivă trup și suflet: alergarea dar și adăstarea, mișcarea febrilă dar și inerția apatică, exercițiul fizic dar și voluptatea sedentară, deschiderea către lume dar și închiderea, exilul asumat voluntar în adâncimile sinelui…

Ce-mi doresc pentru anul 2018? Ce-mi propun pentru romanul a cărui pagini nescrise se deschid în fața privirii mele? Îmi doresc să am parte de seninătate, echilibru interior, totodată de sănătate și robustețe trupească. Îmi doresc să tânjesc în continuare după cunoaștere fără a sacrifica liniștea și bucuria clipei prezente, să dobândesc rigoare și meticulozitate fără a-mi pierde independența și spontaneitatea, să ofer bucurii și încântare celor din jurul meu fără a-mi uita propriile pasiuni și satisfacții. Totodată îmi doresc să ascult și să înțeleg nevoile celor din jur mai ales atunci când grijile și frământările personale vor da năvală peste mine în torente și averse greu de stăpânit. Vreau nu doar să par un om, ci să fiu un OM, nu doar să dețin sau să am mai mult, mai degrabă să trăiesc cu adevărat, să exist plenar în miezul fiecărui moment ce-mi va fi îngăduit, să dăruiesc și să primesc sinceritate. Îmi doresc să fiu răbdător, mai puțin impulsiv și incandescent în reacții, curat sufletește, înțelegător cu cei din jur, binevoitor, deschis și empatic. Vreau să trăiesc fiecare zi a noului an ca și cum ar fi ultima: frumos, demn, fără regrete sau remușcări, împăcat cu mine însumi și recunoscător providenței. Este copilăresc, naiv sau de-a dreptul absurd să cred că paginile pe care le voi scrie în 2018 vor fi lipsite de griji, suferințe, dezamăgiri, neliniști sau deziluzii, însă îmi doresc ca atunci când le voi întâlni să nu fie mai multe și mai grele decât pot umerii mei să poarte.

Dar, mai ales, tot ce-mi doresc mie, acum – când debutul de an se găsește la doar câteva respirații, promisiuni și speranțe depărtare – vă doresc din suflet și vouă, prieteni dragi, oameni cunoscuți sau întâlniți rar pe agitatele itinerarii ale lumii sau la fel de întortocheatele cărări virtuale.

LA MULȚI ANI!

Impresii de participant la a XXV-a Conferință a Asociației Profesorilor de Limba Germană din România (Moieciu de Jos, 14-17 septembrie 2017)

Die Sprache ist ein Werkzeug des Geistes…

GM-mistral-hotel-exterior-03

În celebra sa „Scrisoare despre umanism”, Martin Heidegger consideră că limba este locul de adăpost al ființei[1], spațiul în care ființarea privilegiată numită om (Daseinființa-aici) dobândește șansa întâlnirii propriei esențe, toposul în care ființa se arată în ceea ce are autentic, se revelează predilect gânditorilor (filosofilor) și poeților. Dacă admitem această presupunere, oricât de sibilinică ar părea celui mai puțin obișnuit cu ineditul limbajului heideggerian, și dacă totodată încercăm să o resemnificăm, livrându-o actualității, atunci se cuvine să acceptăm că între a fi și a rosti, între existență – modul eminamente uman de a fi – și vorbire – expresia lingvistică a ființării – există o legătură de condiționare reciprocă indisolubilă. Fiecare om este ceea ce rostește, iar cultura cuvântului pe care o practică, exemplar sau cu mai puțină inspirație, îi oferă șansa accesului la ceea ce este de fapt. Mai mult decât atât, efortul de pătrundere în culisele unei limbi străine, precum limba germană, permite racordarea la un mod de existență cu adevărat remarcabil, unul în care identitatea noastră se îmbogățește prin asumarea și interiorizarea uneia dintre mărcile semnificative ale alterității.

Fără a-mi asuma pretențiile autorității în materie de lingvistică sau studiu comparat al universurilor lexicale, mă mulțumesc să constat faptul că sonoritatea limbii germane, arhitectura ei acustică împrumută ceva din contextul în care este receptată. Mă aflu, pentru câteva zile, în Moieciu de Sus, la Conferința Profesorilor de Limba Germană, într-o dublă postură, deloc facilă însă cu siguranță provocatoare: oficial particip activ la workshop-urile abil orchestrate de organizatori și voluntari iar neoficial îmi asum rolul de Ideenjäger (Vânător de Idei), căutând metode, procedee, tehnici și instrumente menite să dăruiască, prin transfer, un plus de valoare profesiei în care mă exersez. Așa că, înarmat cu mult entuziasm, cu unelte de scris și nerăbdătoare coli albe, pornesc într-o aventură a cunoașterii și a descoperirii.

O primă constatare este aceea că limba germană pe care o ascult în aceste zile, cu auzul încordat și mintea plină de curiozitate, împrumută din farmecul împrejurimilor de la Moieciu de Sus. Se contopesc în cuvintele și expresiile pe care le ascult, pe durata seminariilor și a pauzelor, duritatea crestelor masivului Bucegi, decupate abrupt, verdele reconfortant al pădurii de conifere, prizonierul unui imobilism etern, albastrul profund și amețitor de înalt al cerului. În astfel de locuri și înconjurat de asemenea oameni minunați, sunt tentat, fără niciun fel de emfază, să atribui limbii germane o dublă apartenență: telurică și deopotrivă cerească. Pământul dăruiește limbii germane atributul stabilității, al echilibrului, fermitatea construcțiilor sintactice îndelung preparate în creuzetul raționalității, în timp ce cerul îi oferă acesteia spontaneitatea, ambiția și nevoia organică de schimbare și evoluție, aspirația spre un ideal intuit dar râvnit cu încrâncenare. Deși ceea ce spun pare rodul unei impresii subiective, totuși am convingerea că trăsăturile intrinseci ale limbii germane împrumută un fel de „Raumgeist”, un spirit al locului (spiritus loci) accesibil chiar și celor care nu se numără neapărat printre rapsozii încercați ai acestui idiom. Sonoritatea limbii germane înglobează în mod inspirat rigoarea, disciplina interioară, asprimea formulărilor, corespondența predominant univocă dintre semnificat și semnificant, cu spontaneitatea și elementele inedite, farmecul insolit al descoperirii. Structurile sintactice stau sub semnul infailibilei condiționări gramaticale, veritabilă matematică a gândirii, enunțurile și frazele sunt circumscrise unei prealabile ordini de la care nu te poți abate decât cu riscul neînțelegerii sau al erorii, la fel cum pe muntele din apropiere, ce-și decupează profilul pe fundalul azuriu al cerului, orice abatere de la traseul prestabilit poate aduce celui imprudent numeroase neplăceri sau suferințe. Așezarea verbelor la finalul construcțiilor propoziționale, o anumită dispunere a elementelor structurale în arhitectura sintactică, topica radical distinctă de aceea a limbii române, toate acestea și încă multe altele pe care timpul și spațiul acestei întreprinderi mă obligă să le trec sub tăcere sunt aspecte ce solicită din plin motorul cognitiv al oricărui temerar interesat de cunoașterea limbii germane.

În ceea ce privește aspectul scris al limbii germane, constat chiar și la o analiză sumară abundența deconcertantă de consoane sau asocieri dintre acestea, totodată dublajele de litere, ușor de omis și totuși atât de importante, ropotul prelung sau simfonia calmă de h, k, s, t, w, ck, th, hr, ch, sch, ss, st etc. Nu pot omite din acest inventar frugal formulat cuvintele compuse ce-i pot aduce descurajare sau chiar deznădejde celui cu atenția distribuită neinspirat și chiar practicantului avizat – de exemplu: Weltanschaaung, Entwicklungsgeschichte, Deutschlehrverband, Didaktisierungideen, Minderheitensprachen ș.a. Toate aceste particularități întind în fața temperamentului aprins, nerăbdător să pătrundă sofort (imediat) în culisele limbii germane, dificultăți și chiar capcane semnificative.

Una dintre provocările concludente ale limbii germane constă într-un fel de prizonierat voluntar al atenției interlocutorului, menținerea concentrării până la finalul enunțului, acolo unde verbele modale sau cele obișnuite vin să lumineze propoziția, dăruind coerență structurii discursive sau textuale. Construcțiile sintactice ale limbii germane mă livrează, în primă instanță, unei aparente impresii de aranjament spontan, de o naturalețe ce pare fabricată din mers (unterwegs), când de fapt îmi obligă gândirea la un travaliu cognitiv riguros și minuțios similar efortului arheologic. Îmi rămâne provocarea de a descoperi, prin dialogul cu cei prezenți, măsura în care limba germană lasă loc creativității și inovării, spiritului viu sedus de pretenții cvasi-poetice. Cred că dificultatea receptării limbii germane provine tocmai din constrângerea pe care acest idiom o impune lectorului și, implicit, receptorului: atenția susținută pe durata întregului demers discursiv, un fel de „ai răbdare, nu te grăbi, es ist genug Zeit (este suficient timp), întrucât înțelesul, sensul celor rostite survine de abia la final, la capătul celor rostite”.

Cât despre posibilul portret al dascălilor de limba germană pe care îi întâlnesc și cu care interacționez, constat în atitudinea și comportamentul lor o eleganță nedisimulată, firească, împrumutată probabil din expresia lingvistică pe care o practică. Vorbirea limbii germane produce un fel de transfer legitim dinspre interioritatea ascunsă (gramatică) spre exterioritatea vizibilă, observabilă (conduită, modus vivendi): seninătate, franchețe, calm, detașare, dar în aceeași măsură activism, implicare, angajament, toleranță, empatie dar și o oarecare intransigență, obsesie deloc forțată pentru corectitudine și onestitate. Mai constat, cu riscul de a friza formularea stereotipă, plasticitate și, deopotrivă, dinamism, intuiție și, în aceeași măsură, raționalitate. Sunt înconjurat de oameni extraordinari veniți din întreaga țară, totodată din Republica Moldova și Bulgaria, dascăli ce împărtășesc pasiunea lucrului bine făcut, profesioniști interesați sincer de dezvoltarea lor dar mai ales a celor pe care-i educă, experți ai creșterii preocupați să faciliteze elevilor nu doar accesul la un univers lingvistic diferit și deopotrivă fascinant, ci să transmită valori, principii, convingeri și aspirații.

Sunt multe de spus și de împărtășit acum, aproape de capătul unei experiențe greu de uitat, la finalul unor zile și ore de veritabilă imersiune lingvistică. Mă rezum, pentru a nu abuza de răbdarea cititorului, la o constare oricât de riscantă: identitatea fiecărui om, profilul lui cognitiv, emoțional, socio-cultural sau de orice altă natură se construiește din dialogul susținut cu alteritatea, din interacțiunea repetată cu un alt mediu lingvistic. Fizionomia culturală a unui om se îmbogățește și înfrumusețează, dobândește contururi distincte și elegante, complexitate și relevanță prin dialogul cu cei care practică exercițiul zilnic al unei limbi străine, precum limba germană. Cred, în primă și ultimă instanță, că asta se cuvine să admirăm cel mai mult la limba lui Goethe, Schelling, Wagner și mulți alți oameni remarcabili dar, mai ales, la aceia care astăzi se îndeletnicesc cu rostirea ei coerentă: nevoia de ordine și claritate, trebuința organică de a fixa repere clare și ferme în însăși miezul fluxului complex și fascinant al ființării noastre. Iar în această privință, aceea a haosului care se transformă în ordine, limba și, printr-o extrapolare legitimă, cultura germană își dă întâlnire cu însăși esența ființării într-un mod cu totul și cu totul admirabil.

[1] Martin Heidegger, „Scrisoare despre umanism”, în Repere pe drumul gândirii (traducere din limba germană realizată de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu), Editura Politică, București, 1988, p.297.

Berlin – metropola diversității

Ceea ce mă fascinează la Berlin – mai mult decât oricare alte experiențe urbane pe care  am reușit să le trăiesc – este sentimentul pregnant al diversității, trăirea unei eterogenități radicale, concretizată în infinite moduri. Totul respiră aerul obișnuit al unei diferențe neobișnuite: clădirile care nu seamănă între ele, unele cu pereții înnobilați de istorie, altele concepute ca adevărate incursiuni în viitor, magazinele rânduite în șiruri de seducții luminoase, esplanadele ample, parcurile abil organizate, șirurile de biciclete ce se odihnesc în spațiile special amenajate… Însă cel mai mult resimți experiența diversității atunci când privești oamenii din jurul tău. Pe trotuarele înțesate, în stațiile de S-Bahn sau U-Bahn, pe terasele ce radiază de bună dispoziție, în magazinele cu vitrine strălucitoare și o abundență derutantă de produse – pretutindeni întâlnești oameni de toate rasele sau naționalitățile, ajunși aici din toate meridianele și vorbind toate limbile pământului. Nu întâmplător Berlinului i s-a atribuit supranumele de „Die (schönste) Stadt der Welt”, Orașul (cel mai frumos al) Lumii. Blonzi, bruneți, înalți sau scunzi, slabi sau mai cu greutate – înfățișarea oamenilor pe care îi descoperi în Berlin acoperă un inventar uriaș. Nu de puține ori, ți se întâmplă să te întâlnești cu extravaganța, cu insolitul: de la ținuta vestimentară, la accesoriile și artificiile de efect – tatuaje, piercing-uri, culori și accesorii stridente, coafuri în tonuri de verde aprins, portocaliu agresiv, negru rock sau bej de poveste, ochelari de soare mari sau minusculi, dread-uri slinoase sau coafuri futuriste, unghii lungi, ascuțite. Credincios rațiunii, în timp ce îmi savurez cafeaua, încerc să induc ordine în acest Babel de sunete care se surpă, fără avertisment asupra urechilor mele. Încerc să aduc o amprentă de familiar în însăși miezul lipsei de familiaritate. Limba germană este, firesc idiomul cel mai întâlnit, dar auzi întâmplător arabă, turcă, hindu, engleză, rusă, spaniolă, italiană sau mai îndepărtatele limbi ale Orientului: chineză, japoneză, coreeană… Este reconfortant să te pierzi în această mare de oameni, să te abandonezi oceanului neobosit al diversității, să devii victima voluntară a seducției pe care o exercită anonimatul, pierderea în mulțime. Deși, lucid, riști să îți faci o idee despre cât de ușor este ca, la capătul exercițiului de abandon conștient, să resimți înstrăinarea, alienarea, angoasa kierkegaardiană, inautenticitatea lui Heidegger, absurdul camusian sau orice alte astfel de stări generatoare de reflecții metafizice. Orașul fierbe, bolborosește efectiv, freamătă de oameni, este un fel de „cocktail” efervescent din care sorbi cu nesaț, o înlănțuire de hățișuri urbane în care reperele se estompează până la dispariție, în care e tot mai ușor să confunzi nordul cu sudul, estul cu vestul, acolo cu aici și aici cu acolo.

O altă dimensiune a realității berlineze este timpul. Pentru un provincial ca mine, temporalitatea, înțeleasă ca timp experimentat, trăit, resimțit, este cu totul și cu totul altfel: distanțele uriașe pe care îți propui să le acoperi, cu ajutorul mijloacelor de transport, compromit oarecum durata. Spațiile mari, întinderile ample dintre obiectivele sau atracțiile turistice pe care intenționezi să le bifezi, comprimă în mod paradoxal duratele, fură secvențele ce se scurg cu o viteză amețitoare, secvențe pe care conștiința nu mai are privilegiul de a le înregistra. Berlinul se pricepe de minune să-ți fure timpul, este hoțul perfect și face asta cu o nonșalanță și o viclenie fantastică. Datorită lui ajungi să decizi pentru scurtarea orelor de somn, îți împingi zilele și veghea până când cochetezi fatal cu epuizarea. Înfometat de locuri și lucruri pe care îți dorești cu încrâncenare să le vezi dar copleșit de numărul mare al acestora, trăiești suprema neliniște generatoare de gând filosofic. Timpul este într-adevăr o dimensiune variabilă a existenței noastre, o relativă intuiție a subiectivității, însă în Berlin, resimți asta cu o acuitate dureroasă. Timpul care părea suficient în proiectele tale își pierde acum consistența sub presiunea nenumăratelor obiective și ambiții pe care ai vrea să le treci sub eticheta de ținte îndeplinite. Duratele călătoriilor cu mijloacele de transport, superb articulate, așteptările pe peron sau la semafor, toate clipele acestea trec cu o uimitoare rapiditate, îți imprimă, fără voia ta, un ritm alert, intens, dinamic până la depresie. Împrumuți de la Berlin neodihna, te contaminezi cu agitația lui nefiresc de firească, începi să experimentezi pe nesimțite dependența de acest drog urban numit mișcare, te hrănești cu cadența frenetică de funk citadin căruia nu îi poți opune rezistență. Totul se petrece în metropola de pe Spree într-un tempo ce nu lasă loc niciunui fel de imobilism oriental – cu care erai obișnuit să mai cochetezi din vreme în vreme – niciunui fel de exercițiu contemplativ cvasi- sau pseudo-budist, niciunui răgaz sau moment de încremenire binefăcătoare și revigorantă. E pur si muove…

O experiență culinară neobișnuită în Berlin

În prima zi a sejurului nostru prin Berlin, cuprinși de senzația de foame, decidem să încercăm o experiență inedită din perspectiva mâncării. Cochetăm fără succes cu Imbiss-urile, seducțiile culinare ale străzii, rezistăm ispitelor impregnate oriental – falalfel-ul de sorginte egipteană, doner kebap-ul turcesc – sau arhicunoscutei soluții de îmblânzit pofta: celebrul curry brattwurst german. Decidem să provocăm alteritatea, încercând cu totul și cu totul altceva, dincolo de ceea ce a reușit să ne ofere până acum șirul nostru mai mult sau mai puțin generos de aventuri culinare. Pentru a ne reduce semnificativ căutările, ne aliem cu Google și în scurtă vreme reușim să ne stabilim destinația: „Nin Hao”, un restaurant chinezesc situat în Bismarckstrasse, numărul 24. Ca niște buni călători ce suntem, o luăm la pas lejer, traversăm străzi cu trafic ferm, străbatem trotuare inundate de trecători, admirăm mulțimea, studiem chipuri și comportamente. Ne oprim din când în când la semafoare, ascultând cu admirație de ordinele lui Ampelmann, celebrul brand berlinez, omulețul din semafor, cu pălăriuța lui nostimă. Trecem prin fața clădirii impresionante a Operei Germane (Deutsche Oper) și poposim apoi în fața unui local împodobit cu arhicunoscutele felinare din hârtie, pictate cu ideograme chinezești. Ezităm pentru o clipă, indeciși, surprinși parcă de un acces de luciditate neobișnuită pentru un om flămând, ne facem apoi curaj și intrăm în restaurant. Descoperim o atmosferă plăcută, de tihnită încremenire orientală, un fel de oază de calm confucianist, contrastând vizibil cu neliniștea urbană de afară. La vreo două mese, câțiva oaspeți se înfruptă din bucate, iar noi reușim cu greutate să ne ținem în frâu indiscreția. Ne așezăm la o masă și imediat își face apariția o chinezoaică cu zâmbet larg și talie subțire. Ne lasă meniul. Studiem ofertele, alunecând între curiozitate și perplexitate, ne mirăm, glumim sec sau râdem gras, și, la capătul câtora minute bune, descoperim esența vizitei noastre:  Hotpot-ul suprem care sună conform cu provocarea în a cărei căutare suntem. Mai mult, ne seduce oferta: mănânci oricât poți pentru doar 14,50 euro. Decidem să ne jucăm cartea curiozității și îndrăznelii până la capăt. Explicăm chelneriței decizia noastră, pe jumătate în germană, pe jumătate în engleză, ne înțelegem, printre priviri și zâmbete de complezență, cu o reciprocitate aproximativă. În scurtă vreme, ospătărița se întoarce cu un dispozitiv de încălzit, un fel de reșou pe care-l așează în centrul mesei, sub pri virea noastră încremenită. Contemplăm dispozitivul de încălzit și cochetăm cu aminitirea: în diminețile de pe vremuri, bunicii noștri obișnuiam să ne încălzească laptele, ceaiul sau cicoarea gustoasă. Chelnerița ne smulge din reverie pentru a ne însoți într-un spațiu al localului, într-o zonă în care, ordonate obsesivo-compulsiv, stau vase și cuve pline cu tot felul de ciudățenii crude. Suntem invitați să ne alegem ce vrem și oricât vrem din acest cosmos de vietăți și bucăți în culori și forme care de care mai bizare. Fără rezerve și fără calm chinezesc, mânați doar de o foame românească neaoșă, trecem la treabă. Urmează o navetă repetată între acest corn al abundenței orientale și masa noastră, în care purtăm pe farfurii tot ce ni se pare că arată mai ciudat și mai puțin apetisant: de la bucăți de pește, crabi burtoși, scoici timide și bucățele de burtă de vită, la ciuperci, salată, mazăre și alune prăjite. Chelnerița vine și deschide instalația de gătit din centrul mesei, pe care așază un vas cu două separeuri pline cu supă: o jumătate de supă condimentată, iute ca Jakie Chan în filmele lui de acțiune, o altă jumătate cu supă blândă, liniștită, precum Jet Li, înaintea furtunii de pumni și picioare pe care vrea s-o împartă. La scurtă vreme, fiertura începe să bolborosească. Distribuim atent conținuturile farfuriilor în cele două compartimente ale tigăii, atenți să nu irosim nimic. După câteva minute de așteptare, în care ne înarmăm cu boluri cu felurite sosuri, așezăm pe farfurii peștele neidentificat, scoicile cărnoase, guvizii timizi, racii rușinați, creveții mustăcioși, bucățile de tentacule livide, crabii dezasamblați, tăițeii obraznici, felii de toate felurile posibile și imposibile. Începe festinul: spargem cruste încăpățânate, separăm articulații, tăiem sau rupem, dislocăm și desfacem, înmuiem sau stoarcem, întindem, mai exact, tăvălim totul prin sosul de alune, ardei iuți sau usturoi impregnat cu tot felul de ierburi aromatice. Înfulecăm tot ce prindem, fără a ști în fiecare moment ceea ce înfulecăm: ignorance is bliss. Ne folosim de tot instrumentarul avut în dotare: degete, bețișoare chinezești, furculițe și linguri, cuțite tocite sau polonice zgârcite… Ne înfruptăm din acest potop abundent de ingrediente cu forme și culori bizare, prizonieri neputincioși, gurmanzi cu bunăvoie, abandonați voluntar unor gusturi și amprente olfactive neobișnuite. Devorăm fără rezerve bietele viețuitoare ale unui presupus dezastru maritim, victime ale unui tsunami captiv în farfuriile noastre. Sperăm, dar nu foarte siguri de reușită, ca după tot acest festin scăpat de sub control, noi înșine să scăpăm teferi, cu imunitatea crescută sau, dimpotrivă, cu sănătatea serios avariată de indigestie, crampe, blocaj sau orice alt fel de tulburări gastrointestinale. După cum sună un clișeu celebru: și mâine e o zi sau, poate… To be continued…

 

 

De ce citim? Ce înseamnă lectura pentru noi? (I)

9 A (specializarea Matematică-Informatică)

Pentru mine lectura este precum construirea unei case. Cu cât casa este mai mare, mai înaltă, mai spațioasă, cu atât oferă mai multe posibilități, mai multe oportunități de a descoperi lucruri interesante. Ca orice construcție, și viața unei cărți poate dura ani, secole, o veșnicie… Cât despre citit, el este pentru mine singura și cea mai eficientă armă ce poate schimba starea de lucruri din această lume. Un om educat, care citește, se documentează, este un om puternic. Evident, depinde și ceea ce citește. Ar fi de preferat scrierile clasice, dar cred că niciun fel de lectură strică. De exemplu, o carte care ar avea ca temă adolescența, ar pregăti un adolescent sau chiar un copil mai bine pentru viață decât ar reuși să facă un roman clasic. Nimeni nu ar trebui să rămână înaintea zidului care-l desparte de lectură – de obicei, acest zid poate fi internetul sau orice alte distrageri tehnologice. Lectura îți oferă posibilitatea de a te diferenția de celelalte viețuitoare prin gândire și judecată. (Ciprian Bărbuță)

Pentru mine lectura înseamnă un mozaic de trăiri și sentimente. Valurile, grijile, problemele trecerii de la copilărie la adolescență mi-au provocat o serie de emoții, printre care tristețea și singurătatea. Întâmplarea a făcut să apuc o carte în mână și să o citesc. Lectura aceasta nu a fost neapărat o vizualizare a unor litere înșiruite pe foi, a fost mai mult o regăsire, o definire a mea așezată pe niște pagini albe. Acel moment a făcut să îmi dau seama că cititul este sau, mai bine spus, poate fi o activitate prin care ne putem regăsi pe noi înșine prin intermediul personajelor, a ființelor de hârtie ce populează literatura, făcându-ne astfel să uităm de propria singurătate. (Maria Nichitean)

Pentru mine lectura este importantă deoarece prin intermediul cărților mă dezvolt intelectual și spiritual. În primul rând pot spune că citind o carte reușesc să experimenteaz stări, emoții, trăiri, sentimente înalte altărui de personaje care devin pentru mine adevărați eroi. În al doilea rând, reușeșsc să mă transpun în locuri și perioade istorice în care nu am avut șansa de a tări. O carte mă face să trăiesc o adoua viață. (Georgiana Mihalciuc)

Pentru mine, lectura nu este o simplă activitate, este un mod prin care pot să mă detașez de o lume în care visurile sunt oprite de bariera realității. Lectura îmi permite să ridic ancora și să navighez spre atingerea unor țeluri înalte: cultura, iubirea, fericirea. Cărțile sunt mai mult decât niște simple foi puse între aceleași coperți, cărțile reprezintă persoanele care le-au scris. Așa că fiecare carte citită este ca și cum ai face cunoștință cu o persoană care se poate afla la o distanță considerabilă, atât în timp, cât și în spațiu. Intensitatea sentimentelor pe care le ai în momentul lecturii arată calitatea operei dar și modul în care tu percepi gândurile celorlalți. (Giorgiana Crăciun)

Pentru mine, lectura simbolizează cunoașterea și setea de absolut, factorul primordial și calea prin care pot da frâu liber imaginației. În primul rând, setea pentru lectură vine pe parcursul aprofundării acestei arte. Familia este un mediu în care se poate sau nu dezvolta pasiunea pentru lectură, cu ajutorul exemplelor pozitive sau negative din cadrul acesteia. În al doilea rând, prin lectură mă pot transpune în pielea personajului preferat sau să dau frâu liber imaginației, prin conturarea aspectelor care alcătuiesc lumea creată de autor. (Cătălina Buruian)

De când eram foarte mică am fost îndemnată să citesc cât mai mult pe motivul că lectura îmi dezvoltă psihicul, imaginația, gândirea. Și chiar așa este… Trebuie să recunosc că la început preferam să fac orice altceva decât să citesc, însă odată ce am intrat în lumea lecturii am descoperit alte persepctive asupra vieții. Câteodată eram privită ciudat pentru că afirmam că citesc din plăcere și când îmi exprimam concepțiile destul de diferite față de ale celorlalți. Inițial, am crezut că nu este bine ceea ce fac, că trebuie să fiu ca toată lumea, dar mai târziu am realizat că lectura este arma potrivită împotriva manipulării. Știu că numai citind și studiind voi ajunge cine vreau în viață, adică un om valoros, iar acest lucru mă determină să citesc cât mai multe cărți și să învăț, pe cât posibil, câte ceva din fiecare carte citită. (Simona Moțoc)

Pentru mine, lectura este importantă deoarece îmi dezvoltă imaginația și creativitatea. Îmi place să citesc deoarece știu că astfel îmi dezvolt limbajul iar detaliile din texte mă ajută să fiu mai atentă la gesturile și mimica celor din jur. Complexitatea cărților îmi antrenează creierul și mă ajută să văd lumea cu alți ochi. În afară de toate acestea, lectura mă ajută să mă relaxez. Când sunt supărată sau mă simt rău, cărțile mă ajută să mă teleportez în altă lume: propria mea imaginație cu indicațiile din partea autorilor. (Andreea Isabela Haiura)

Citind, descoperi în lecturile tale modele bune sau rele, modele de la care poți învăța și modele pe care nu ar trebui să le urmezi niciodată. Citind, te dezvolți personal, împrumuți câte puțin din felul de a fi al fiecărui personaj, construindu-ți, cu timpul, propriul stil de a trăi. (Cristina Ichim)

Prin lectură, îmi creez un punct de vedere despre viață, îmi îmbogățesc cunoștințele, devin o persoană optimistă, cu o imaginație bogată. (Andrei Onică)

Lectura – cea mai importantă etapă în formarea unui om. Încă din copilărie, lectura transformă creierul uman, îl îmbogățește. Citind, dai viață unor personaje, creezi o lume fantastică... (Vlad Leahu)

A citi înseamnă a învăța, a evada din lumea cotidiană și a călători într-o lume în care totul este posibil și nimic nu are limite. (Alina Nicolaescu)

Lectura înseamnă mai mult decât citirea unor rânduri scrise negru pe alb, ea este cunoașterea propriei persoane și dezvoltarea imaginației, influențându-ne modul în care gândim și interacționăm cu ceilalți. (Robert Haidău)

Citind, îmi dezvolt vocabularul și reușesc să mă exprim mai ușor și mai elegant. Gândesc mai inteligent, ofer gândirii mele un orizont mai larg, îmi înțeleg mai bine trăirile și sentimentele. (Melisa Isopescul)

Lectura – un mijloc foarte plăcut de detașare de la viața de zi cu zi și de la toate problemele ce o încearcă. Când citesc, simt că mă afund într-o lume în care totul este posibil. Mă aștept ca autorul să mă poarte într-o călătorie prin propriile sale gânduri, trăiri, opinii și emoții legate de diferitele aspecte ale vieții. (Andrei Cusiac)

Lectura este soluția perfectă, salvatoare atunci când bateria telefonului s-a descărcat, când survine o pană de curent, butonul de „silent” care ne salvează de tehnologia atotputernică. (Beniamin Gafencu)

Lectura reprezintă cel mai efieicnt mod de a-ți lărgi spectrul cunoașterii. Analizând ceea ce citești, poți să cunoști noi moduri de abordare a unor situații sau să deduci principiile la care se raportează oamenii în viața de zi cu zi. Cărțile sunt adevărate izvoare de înțelepciune… (Bogdan-Andrei Lungu)

Fiind un pasionat de istorie, pentru mine lectura înseamnă în primul rând un mijloc de informare și/sau relaxare. Deși internetul este, aparent, o sursă mai rapidă și mai abundentă de date, ceea ce este scris pe hârtie este sfânt. (Tudor-Ioan Prelipcean)

Citind, îmi dezvolt gândirea și spiritul de observație. O carte bună este aceea care te invită să pătrunzi într-un nou univers. (Diana Ștefania Aga)

Prin lectură, încerci să interacționezi cu lucrurile pe care nu le poți privi sau atinge, te delectezi sau te relaxezi. Lectura îți lărgește orizontul cunoașterii și al înțelegerii, cu ajutorul ei pătrunzi într-un univers imaginar. (Tiberiu Bădiliță)

Lectura este acel moment  în care mă regăsesc, ceea ce citesc îmi trece prin fața ochilor apoi prin minte. lectura poate fi o detașare de normal și de cotidian. (Lidia Păun)

Când citești, ești transportat într-o lume a imaginației, a acțiunii, a iubirii, a fantasticului. Când citesc, am senzația mirifică, simt că toate problemele din lumea reală dispar, eu însumi devin un personaj. (Iulia-Bianca Sascău)

Am experimentat abandonul în lectură suficient de mult încât să renunț la alte pseudo-plăceri. Am constatat cu surprindere că lectura mi-a ucis oarecum capacitatea de a visa. Parcă nu îmi mai doream să mă îndrăgostesc, nu mă mai imaginam în Evul Mediu, consideram că propriile gânduri sunt suficiente pentru a înțelege lumea și viața. M-am înșelat amarnic… (Alexandu Negru)

9 H (specializarea Filologie)

Lectura înseamnă a-ți întinde aripile și a zbura cu ajutorul unor fluturi de hârtie și cerneală. A zbura deasupra tărâmurilor neumblate ale minților altora. Deasupra tărâmurilor literare create de alții sau chiar de noi înșine se zboară cu diferite tipuri de aripi. În primul rând, sunt aripile cuvintelor. În al doilea rând, sunt aripile înțelesului, sensului și semnificațiilor pe care autorul le-a ascuns în cuvinte. Apoi, avem aripile simbolurilor, ale moralei profunde cuprinse în textele pe care le citim. Ultimele aripi sunt însăși indefinibilul suflet care absoarbe în el ca un fel de sugativă tot ce se poate absorbi și varsă uneori acestea în creație. Cititul este o călătorie miraculoasă. (Clara Jolobai)

Lectura este precum un izvor nesecat ce așteaptă să potolească setea celui curios, a celui frământat de multitudinea de întrebări fără răspuns. Cititul este o punte între lumea reală, invadată de tehnologie și indiferență, și tărâmul necunoscut unde poți aspira către cunoștință, dorința de a vedea dincolo de bariere, dincolo de ceea ce ni se oferă pe tavă în fiecare zi. (Tabita-Grațiela Juravle)

Lectura înseamnă să-ți lărgești orizonturile imaginației, ea este un portal pentru eliberarea minții. (Valentin Mateiciuc)

Lectura reprezintă o portiță de scăpare din lumea cotidiană. În cărți, totul este posibil, totul are un început și orice pagină ascunde în ea speranțe și visuri. Lectura este un joc, o dependență, un factor important al evoluției în viață sau chiar viața însăși. În fiecare rând, în fiecare pagină găsim un medicament, un leac, un balsam pentru suflet. Chiar dacă citim printre rânduri, putem aduna povești de viață, experiențe, tot ceea ce noi nu am avut posibilitatea de a îndeplini sau trăi. A citi înseamnă să devii mai puternic sufletește și mental. (Emanuela Maresciuc)

Lectura este un mod de a mă regăsi pe mine însumi, de a mă liniști. Viața cotidiană este adesea plină de descurajări și deziluzii, de aceea cititul este un refugiu pentru mine. Cărțile sunt de multe ori mai bune decât prietenii, pentru că îți oferă răspunsuri de care ai nevoie, pentru că sunt înțelegătoare. Iar de câte ori nu ai înțeles ceva, o carte te așteaptă cu răbdare să o întrebi din nou, să revii. De multe ori, când sunt tulburată, iau o carte și îmi caut liniștea. (Naomi Tărnăuceanu)

Lectura – modul cel mai elegant, fascinant și nebunesc de a trăi o lume ideală, o lume în care întotodeauna există un final fericit. În momentele din viață când totul pare un joc greu de câștigat, te poți încuraja prin a citi realizările altora, te consolezi prin realizările întâlnite în paginile citite, te regăsești în personaje, te inspiri, îți creezi propriile viziuni asupra cunoașterii, începi să ai aspirații, visezi la finaluri fericite. Lectura te face să te simți unic, perfect, îți induce o stare de transă, de extaz, îți dăruiește curajul de a continua, de a lupta pentru a ieși din păienjenișul și confuziile lumii reale. (Bianca Răileanu)

Lectura este șansa de a mă desprinde măcar pentru o vreme de realitate și de a intra într-o lume a mea, este felul în care am găsit de fiecare dată răspunsuri la întrebările pe care mi le-am adresat. (Emilia Bodnar)

Lectura nu este un mod de a-mi umple timpul, ci un mod de viață, totodată un mod de a retrăi ceea ce autorii au așternut cu atât tact și atât de multă dragoste pe o foaie, o foaie care a devenit un balsam pentru sufletul cititorilor. În întunericul societății actuale, într-o lume în care tehnologia poate să ne manipuleze, eu prefer să aleg cunoașterea prin lectură și studiu. (Claudia Mandiuc)

Când viața familială nu este una foarte liniștită, când tehnologia nu te atrage atât de mult, poți găsi scăparea, poarta de ieșire sau momentul de liniște în citirea cuvintelor frumos scrise cu cerneală neagră pe foile albe. Cititul este o scăpare din lumea reală, acea lume meres stresată și aglomerată care încetează să existe atunci când ții o carte în mână. (Cătălina Boghean)

Lectura înseamnă magie deoarece o persoană (autorul) își transpune sentimentele, trăirile și învățăturile pe o foaie de hârtie, devenind astfel un exemplu sau chiar un erou pentru alte persoane (cititorii). Cel care a reușit să scrie o carte valoroasă nu moare, rămâne mereu viu în interiorul cărții scrise, cu condiția ca noi, cititorii, să-l căutăm cu atenție și respect. (Florin Șerban)

Lectura înseamnă o călătorie aparte, o evadare din banala realitate a societății, din mult prea practicata rutină și pătrunderea într-un Univers în care proiectarea dorințelor și a nevoilor tale este posibilă și, mai mult decât posibilă, este încurajată și susținută. Prin lectură dobândești puterea de a aduce un personaj în realitatea plictisitoare a zilelor noastre. (Ionela Ilaș)

Pentru mine cititul unei cărți este precum vizionarea unui film în care tu, cititorul, ești regizorul: poți înțelege mai ușor acțiunea dar și gândurile unui personaj. Când citesc o carte încerc să-mi imaginez precum un regizor filmul cărții, aleg actorii și modul în care arată decorul. (Ana Andrișan)

Când citesc, simt că mă detașez de lumea reală și pătrund într-o lume imaginară, experimentez fiecare sentiment, fiecare emoție a personajelor, traversez fiecare eveniment sau întâmplare la care participă personajul, trăiesc o nouă viață. (Liana Colban)

Lectura este un mod de scăpare, de eschivă a spiritului, un mod prin care mintea proiectează ceea ce ochii văd. Mă regăsesc de multe ori cu mândrie în creațiile unor autori, ca și cum aș avea onoarea de a fi reflexia gândurilor unor veterani ai intelectualității. (Florentina Grigoraș)

Lectura reprezintă un important factor în viața fiecărui om. Ea are puterea de a te face să zâmbești, să râzi, să plângi, fiind total absorbit de ceea ce se întâmplă. În plus, ea îți dezvoltă vocabularul, fiind o purtătoare a înțelepciunii și a cunoașterii, ceea ce repreintă diversitatea și diferențierea. Cartea îți luminează gândirea, transformându-te într-o persoană greu de manipulat și care are mereu o opinie și o idee proprie. (Elena Buliga)

Prin lectură intri într-o lume/Plină doar de fapte bune./Îți creezi propria poveste,/Intelectual tu vei crește.//Importanța lecturii pentru mine/este de parcă aș lua vitamine/îmi oferă un cămin/unde simt că aparțin. (Andreea Leizeriuc)

Lectura este un buchet de cunoștințe, de lucruri necunoscute care se arată, de idei nemaintâlnite, o peșteră întunecată din care răzbate lumina, o poveste nemuritoare, o hrană a gândirii… (Emilia Ilioi)

Lectura este un lucru extraordinar. Este minunat să citești o carte, însă nu orice fel de carte, ci una care ți se potrivește, care este compatibilă cu tine, cu personalitatea ta. Citind, îți activezi creierul, îl pui în funcțiune, îți imaginezi ceea ce citești, te transpui în scenariul cărții, simți că faci parte din acțiune. Cartea este o întreagă lume, diferită pentru fiecare cititor, o lume ce ne permite să regizăm scenariul în funcție de propriile aspirații și de propria viziune. Lectura te schimbă ca persoană, îți afectează comportamentul. (Dariana Evuleț)

Pentru mine, lectura este un loc special, o lume în care mă ascund, mă refugiez, încercând să scap de întâmplările neplăcute, de sentimentele negative, de tristețe sau inutilitate, un loc în care mă hrănesc cu pace, liniște sufletească, mă pierd în gânduri, cuvinte, imagini, un loc în care tot ce pare imposibil în realitate, devine posibil. (Denisa Motrescu)

Lectura ne pune mintea în mișcare. Literatura este o experineță pentru că a citi nu reprezintă doar un act care degajă semnificații, ci constituie o mișcare de descoperire. Lectura ar trebui să fie percepută drept una dintre cele mai plăcute îndeletniciri umane. Lectura îl formează pe adolescent așa cum nimic alceva nu îl poate forma. Omul care citește cunoaște și totodată are curajul de a-și exprima opinia. (Livia Breabăn)

Personal, consider că lectura nu reprezintă doar expresiile-eclișeu „dezvoltă vocabularul” sau „îmbogățește imaginația”. Lectura este un prilej de a ne dezvolta caracterul, de a ne consolida propriile opinii, propriile concepții privind diverse teme. Prin lectură, în mintea noastră se poartă dezbateri, ne întrebăm ce este adecvat și ce nu este, ne adresăm întrebarea „de ce așa și nu altfel?” Lectura, prin frumusețea ei, ne face să fim morali, să luăm decizii mai înțelepte, să ne dezvoltăm simțul creativ. Lectura ne dezvoltă și simțul civic, făcându-ne să ne gândim și la binele celorlalți, la binele societății, nu doar la binele nostru personal. Lectura poate fi, de asemenea, un refugiu al celor care, să spunem că nu sunt pe deplin mulțumiți de lume, de viață, de societate. Lectura este o metaforă… (Andreea Grigorean)

Pentru mine, lectura este un mijloc de eliberare a persoanei din fața problemelor. Lectura te învață să fii mai uman, să fii diferit, să îți formezi păreri, gânduri, vise. Citind, înveți să meditezi asupra scopurilor, înveți să visezi și să îți dorești ca aceste vise să se împlinească. Descoperi lumea dar și pe tine însuți. (Maria Carmen Bodnari)

Lectura… un mod de a-ți petrece timpul liber, învățând să te exprimi mai bine și având posibilitatea de a-ți crea un nou mod de viață. (Răzvan Pamfiloiu)

Când citesc, îmi imaginez fiecare pas al personajelor, fiecare gest. Lectura este o artă vizuală. Te face să te simți diferit, extraordinar. (Ionela Chira)