Gânduri în amurgul unei zile speciale: ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FILOSOFIEI

Deși astăzi riscă să devină doar o disciplină academică rezervată unor inițiați ce schimbă între ei parabole sibilinice, un domeniu al culturii sau un obiect de studiu adesea înțeles greșit, contestat sau evitat pentru complexitatea lui, pentru aparenta lipsă de ancorare în imediatul frământărilor cotidiene…

…altădată era o activitate nobilă, o practică a virtuții, un mod admirabil de a trăi viața corect, frumos și demn, un exercițiu de seninătate menit a te înarma pentru momentele dificile și a te pregăti pentru nebănuita trecere în lumea umbrelor.

Au fost vremuri când i s-a cerut ajutorul pentru a întemeia dogme și pentru a sabota efortul demolator al ereticilor. I s-a cerut chiar să devină slujnică în casa Domnului și, pentru o vreme, s-a supus, chiar dacă nu a încetat să-și revendice autonomia. În alte timpuri, a dobândit rolul de metodă, de drum drept, itinerariu ordonat și sistematic în vederea cartografierii teritoriului atât de vast și încețoșat al cunoașterii.

A fost privirea lucidă și încrezătoare dincolo de vălul aparențelor și al ignoranței, totodată descinderea curajoasă în abisul amețitor al sufletului omenesc. A fost privirea critică și ascultarea alertă a oricărui dezacord specific intoleranței, fanatismului, ipocriziei și derapajului ideologic. A fost călătoria solitară printre ghețuri și înălțimi la care s-au încumetat doar câțiva temerari, dar și străduința comună de a schimba societatea…

A fost sonda trimisă să scaneze universul infinit și tainic al minții omenești…

Pentru unii a fost tribunalul suprem, instanța ce judecă fără drept de apel idoli, prejudecăți, opinii, iluzii, credințe lipsite de consistență și legitimitate…

Mai mult, unii au fost dispuși să moară pentru triumful adevărurilor ei, iar alții au ajuns în lanțuri, pentru ca apoi, prin forța împrejurărilor favorabile, să-și redobândească libertatea și spiritul.

A fost ceasul mult râvnit al deșteptării, glasul copilului din grădină sau zborul abrupt din amurg, visul unei nopți de iarnă sau trăirea intensă așezată pe un bilet și ascunsă cu grijă în căptușeala unui veșmânt de eremit…

Pentru unii dintre noi a fost calea izbăvitoare către mai bine, salvarea prin iubire, deopotrivă febra, neodihna, căutarea…

 

Noile veșminte vechi ale împăratului

BN-QH265_1016pi_P_20161016202534

„Te cam înfioară să vezi cum urcă și coboară clapele, nu-i așa, dom’ doctor? Parcă vezi o stafie cântând pe ele de mama focului.” (Kurt Vonnegut, Pianul mecanic)[1]

Ai fost vreodată uimit de complexitatea organismelor, a sistemelor biologice? Chiar și fără să dispui de prea multe noțiuni de biologie, constați cât de eficient organizată este uzina de captat lumină a unei frunze, cât de complicată este arhitectura unei plante, cât de performantă este dinamica schimburilor ce se produc între o ființă vie și mediul în care funcționează. Mergând mai departe, te-ai gândit cât de fascinantă este, de pildă, structura și funcționarea unui dispozitiv organic cum ar fi, de pildă, creierul omenesc? Îți spun doar că, deși ocupă 2% din masa corpului nostru, consumă peste 60% din rezervele noastre de energie. Observând toate acestea, ajungi să te întrebi cum au evoluat către un astfel de nivel de complexitate: printr-un determinism natural riguros sau o teleologie[2] cosmică, prin jocul hazardului și al întâmplării, prin accidente, salturi, încercări repetate și erori?… Mai mult, dacă jocurile de imaginație nu te sperie, ajungi să te întrebi: oare evoluția s-a oprit la noi, oamenii, sau, dimpotrivă, reprezentăm, ca specie, o stație de tranzit către altceva, preferabil mai bun, mai performant, mai eficient, mai bine adaptat la mediu? În înțelepciunea ei, natura pare să tacă sau, cel puțin, se ascunde, în ciuda eforturilor noastre neobosite de a o provoca, de a o chestiona, ispiti, supune… Ar trebui să-i ignorăm tăcerea și să mergem mai departe, în încăpățânarea noastră de a-i descoase complicata țesătură? Sau, dimpotrivă, ar trebui să ne oprim, măcar pentru câteva momente, și, lăsând deoparte orice orgolii stupide, să ne întrebăm unde ne aflăm, cum am ajuns aici și care sunt efectele secundare nedorite ale evoluției noastre, costurile pe care trebuie să le plătim pentru presupusa noastră superioritate.

Prin temperamentul meu, nu sunt un exaltat perpetuu, nu obișnuiesc să mă abandonez naiv și nejustificat oricărei euforii. Dar nici nu las fatalismul, anestezia pesimismului și a resemnării să îmi inunde coridoarele minții, chiar dacă viața mi-a oferit și continuă să îmi ofere destule ocazii pentru a face asta. Cu atât mai puțin, cei care mă cunosc, pot proba faptul că nu împărtășesc talentul sadic de a sacrifica bucuria clipei prezente. Dimpotrivă, mă străduiesc, pe cât posibil, să cultiv măcar o parte din virtutea tonică și atât de lăudată a lucidității. Rândurile care urmează se înscriu în registrul unei astfel de străduințe.

Cred că suntem ființe ale paradoxului într-o lume caracterizată deopotrivă prin lipsă și exces, sărăcie și abundență, zgârcenie și risipă. Locuim într-un univers artificial, într-o rețea virtuală derutantă, subiecți ai unei ontologii contrafăcute, însă totodată ne declarăm admirația pentru viața simplă, autentică, naturală. Rezidenți ai metropolei virtuale, deplângem uitarea a tot ceea ce ne ancora consistent în realitate. Lăudăm calitatea echilibrului, a moderației și cumpătării, dar ne seduce tot mai des hybris-ul[3], sfidarea limitei, abuzul, exagerarea. Glorificăm rațiunea și inteligența, în multiplele ei instanțieri, dar deturnăm pulsiuni și porniri ancestrale, transformăm foamea în poftă gurmandă, devorând tot ce este ameliorat și îmbunătățit genetic, tot ce arată bine, tot ce absoarbe magnetic privirea. În paralel cu aceasta, cultivăm obsesii greu de înțeles față de ceea ce este nealterat, natural, nepervertit. Privim cu speranță către regimuri, diete și remedii naturiste, tânjim după senin, în timp ce savurăm frenetic arome artificiale și gusturi tulburi, fabricate în laboratoare, ferme, firme și corporații, furnizori de otrăvuri discrete, cu acțiune sistematică și eficientă. Facem mișcare, chiar dacă tot mai rar, atunci când reușim să înșelăm comoditatea fotoliului sau a canapelei. Tânjim după un stil de viață pe care îl considerăm măcar apropiat de firesc, deși am uitat cum arată un astfel de scenariu. Chiar reușim câteodată să evadăm în mijlocul naturii, atât cât a mai rămas din aceasta, însă adesea o găsim sufocată de deșeuri, siluită de reziduurile erupte din ignoranță și lipsă de responsabilitate. Am ajuns să înlocuim tot mai des civismul cu cinismul. La fel de paradoxal, tânjim după bucuriile simple ale vieții la țară, dar ne împingem, ne dăm coate în furnicarele urbane, în care înălțăm clădiri tot mai mari și tot mai goale. Ne lamentăm ostentativ atunci când ne lovesc arșițele, inundațiile, furtunile și multe alte nenorociri, însă ne exaltăm când mai adăugăm o mașină la parcul auto familial deja abundent. Lansăm proiecte, strategii și agende fabuloase, dar trecem indiferenți pe lângă plasticurile de la picioarele noastre. Cădem în perplexitate atunci când ne îmbolnăvim și suferim în mod „misterios” și aparent inexplicabil de boli inexistente pentru străbunicii noștri, modificați la nivel celular, corporal și mental de aerul pe care-l respirăm, hrana pe care o mâncăm și băuturile pe care le sorbim.

Depășirea umanului, transferul nostru ca specie către „altceva” – perspectivă postulată cu atâta emfază de postumaniști – a început de ceva timp, doar că noi nu reușim să înțelegem încă, nu conștientizăm traiectoria pe care a apucat-o destinul nostru ca specie. Încapsulați, închiși, atomizați social, suntem precum un comandant arogant al unei armate defuncte, personajul tragic fără voia lui, aruncându-se spre liniile dușmane, acolo unde îl așteaptă moartea, ignorând totodată drama împuținării până la dispariție a propriei armate. Cu toate acestea, la fel de paradoxal, nu riscăm extincția, dimpotrivă, suntem tot mai mulți într-o casă-planetă ce ne tolerează, totodată se zbate să se regenereze după fiecare atac al nostru. Printre mall-urile și supermarket-urile în care se comercializează tendințe, mode și iluzii, răsar magazine ce tranzitează promisiuni naturiste, paradisuri artificiale alimentate în subteran de compuși, extracte și interese cu conținut dubios. Chiar și alimentele cu etichete ce ne „înțeapă” privirea cu mesajul „100% natural” ascund amelioratori suspecți, inserții camuflate abil în coduri și denumiri „științifice” menite a pune la respect orice curiozitate. Lăudăm beneficiile consumului de fructe și legume, dar le inundăm cu compuși și adjuvanți chimici meniți a le forța creșterea și a umple cât mai curând unele buzunare. La fel procedăm, de multe ori și chiar fără să vrem, cu copiii noștri: am vrea ca ei să se bucure cât mai mult de frumusețea și jocurile copilăriei, dar îi obligăm să se maturizeze, dăruindu-le gadget-uri și recompense tehnologice scumpe, expunându-i la derizoriu, violență, divertisment, la toate grozăviile imaturității adulte.

Locuim, ca specie, în miezul unui continuum spațio-temporal paradoxal. Protestăm pentru mediul înconjurător, blocăm drumuri și înălțăm baricade, totodată continuăm să cumpărăm zilnic obiecte, mărfuri de care nu avem neapărată nevoie: încă o haină, o unealtă mai performantă, un artificiu civilizațional mai smart decât noi înșine. Ridicăm blocuri în grădini, strivim spații verzi pentru a face loc parcărilor din beton, mai secăm câte un izvor, mai facem să dispară câte un colț de pădure. Tot mai indiferenți la ziua de mâine, insensibili față de viitor, imuni la gândirea de perspectivă, ne călcăm în picioare în acest parc global de distracții, o arenă a divertismentului menit să ne inducă uitarea, anestezia, înghețul rațional. Victime ale unui solipsism[4] descurajant, uităm că existența umană este limitată și că, după dispariția noastră, această lume nu ar trebui să se suspende. Reduși la un set de instincte, la câteva impulsuri primare tot mai greu de controlat sau de ascuns în subterane, ne programăm și manipulăm precum niște roboți cu afecte rudimentare: perfidia, ipocrizia, ura, invidia, disprețul. Confundăm nevoile cu dorințele, dezideratele realității cu fantezia, deplinătatea cu plinul, sensul cu teama de neant, bucuria cu narcotizarea, relevanța cu derizoriul. „Dorințele mele sunt cele mai importante, mai importante decât ale tale!”, acesta pare să fie imperativul vremurilor în care trăim, filosofia noastră de viață. O filosofie ce riscă să ne înrăiască, să ne izoleze de ceilalți și, ce-i mai trist, să ne evacueze din noi înșine. Succesul ajunge să se rezume la impresia artistică, reușita pare să fie, tot mai mult, despre cine știe să păcălească, să disimuleze fără stil dar cu nesimțire, să obțină profit din slăbiciuni, defecte, din orgoliul sau naivitatea celorlalți.

Antidotul pe care educația este în stare să-l ofere, promisiunea imunității prin cultură, anticorpii gândirii critice, toate acestea devin perspective incerte. Precum în povestea cunoscută, noile haine ale împăratului sunt de fapt veșminte inexistente, bunuri-și-servicii inconsistente, produse ce sfidează decența și bunul-simț firesc. Constat, fără o oarecare tristețe, că evoluăm ca specie, ne schimbăm: de la vânător-culegător și producător, la statutul de consumator ce riscă să se consume pe el însuși, precum șarpele din mitologiile străvechi, Uroboros, își devora propria coadă.

Oare ce urmează în acest scenariu al evoluției? Unde suntem meniți să ajungem? Ne vom transforma, mai devreme sau mai târziu, în supra-oameni, în post-oameni sau orice alt fel de entități, dobândind un statut ontologic nebănuit încă? Sau, dimpotrivă, vom continua saga dramatică a dezumanizării, pierzându-ne orice urmă de demnitate și noblețe sufletească, otrăviți fiind de nectarul fanteziilor, dorințelor și obsesiilor noastre?  Îndrăznesc să cred în speranța unei reabilitări, am convingerea, oricât de naivă, că ne putem salva, ca indivizi și ca specie, chiar dacă, precum într-un serial urmărit recent [5], nu întrevăd încă fereastra către minunata lume nouă. Văd însă un pian ce redă intens și febril partitura evolutivă a umanității, compoziția unei Appasionata menită a ne răscoli gândurile și a ne trezi din visul colectiv. Cu atât mai mult cu cât, de ceva timp, pianistul pare să fi plecat din fața clapelor…

[1] Kurt Vonnegut, Pianul mecanic, traducere din limba engleză de Sanda Aronescu, Editura Art, București, 2015, p.47.

[2] teleologie (lb.gr. telos = scop, țel; logos = discurs, cuvânt, studiu, teorie) – concepție filosofică potriv căreia nimic din ceea ce se petrece în natură nu este rodul întâmplării, dimpotrivă, orice eveniment are un rol în evoluția lucrurilor.

[3] hybris (lb.gr.) – mândria sau încrederea exagerată, totodată sfidarea normelor.

[4] solipsism (lat. solus ipse = numai el însuși) – concepție filosofică idealistă potrivit căreia singura realitate este aceea a subiectului, conștiința individului; lumea înconjurătoare, inclusiv ceilalți, există numai în conștiința subiectului.

[5] Westworld (HBO, 2016; producători: Jonathan Nolan și Lisa Joy), secvența vizată este aceea din ultimul episod al celei de-a doua serii, pe care optez să nu o deconspir, din rațiuni bine știute.

Gânduri de ziua educației…

 

În fiecare an, pe 5 octombrie, îi sărbătorim pe educatori, altfel spus, celebrăm World Teachers’ Day sau International Teachers Day. Ca profesor, mărturisesc că ezit, amenințat de spectrul indiscreției, să vorbesc despre însemnătatea pe care o acord acestei zile și, prin intermediul ei, educației. Așa că optez, în cele ce urmează, să mă rezum la formularea câtorva considerații, asumându-mi cu seninătate riscurile și vulnerabilitățile ce decurg dintr-o asemenea întreprindere.

Educația înseamnă pentru mine, într-o formulare sintetică, încercarea de a-ți consolida cele trei dimensiuni ale arhitecturii personale, componente fundamentale pe care, în vremuri ascunse privirii prezente, un artizan al cetății ideale le-a ridicat la statutul de repere existențiale, totodată modele imuabile: Binele, Adevărul și Frumosul.

BINELE… să înveți conduita decentă într-o epocă a derapajelor indecente, devenind adeptul voluntar, dar discret, al bunei-cuviințe, prietenul sincer al moderației și echilibrului, convins că respectul față de tine însuți și față de semeni îți legitimează demnitatea, permițându-ți să abordezi situațiile și opțiunile problematice de viață în mod lucid și responsabil, fără resentimente.

ADEVĂRUL… să lași în urmă, prin străduință neîntreruptă, condiția originară a neștiinței, eliberându-te de sub tirania opiniilor lipsite de temei, a prejudecăților, stereotipurilor, căutând permanent, chiar dacă iluzoriu, o terra firma[1] a certitudinii și odihnei, în timp ce reziști oricărei îndoctrinări și influențe cu scop de manipulare, transformându-ți apropierea de adevăr, pe cât posibil, într-o raison d’etre[2].

FRUMOSUL… să te înscrii pe traiectoria valorilor estetice, în pofida seducțiilor provocate de amuzamentul ieftin ce expune la distragere și irelevanță, tânjind permanent după frumusețea reală din spatele măștilor și a etichetelor, cuprins de febra activităților creatoare generatoare de flow[3], totodată conștient de pericolul alunecării în derizoriu, grosolan, stridență și kitsch[4].

Dincolo de spectrul oricăror finalități, scopuri și obiective, de competențe fetișizate și conținuturi cu aer cvasi-vetust, de pseudo-reforme irelevante și revoluții de proporții galactice, de proiecte sustenabile și strategii cu miză utopică, rămân doar eforturile tale educative, dragul meu cititor. Sapere aude![5] Și chiar dacă, în debutul acestor reflecții, am așezat verbul a educa sub semnul reflexivității, al caracterului personal-subiectiv, ontogenetic, nu te lăsa înșelat! Te provoc, dacă îți stă în putere, să infirmi ceea ce urmează să-ți spun: este mult mai dificil să te educi de unul singur, să te smulgi din bezna ignoranței prin propria sforțare, propriul avânt. Vei spune că este greu, dar nu este imposibil! Privind desfășurarea propriei mele vieți, sunt tentat să îți dau dreptate! Cu toate acestea, gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să te ajute în răsucirea ta interioară, de cineva care să spere, cu naivitate supremă, alături de tine că, dincolo de murdăriile și îngustimea acestei lumi debusolate, te așteaptă un orizont curat, senin și limpede. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să ridice, ca și tine, întrebări, mirări și nedumeriri nu întotdeauna comode, nesigur de revelația unui răspuns definitiv. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să-și recunoască, umăr la umăr cu tine, neliniștile istovitoare în fața unui viitor tot mai incert, dispus să-și accepte propriile cedări și neputințe, gata să se întoarcă alături de tine și să o ia de la capăt de fiecare dată când drumul pare blocat sau te poartă fie într-un hățiș, fie pe cărări lăturalnice.

Îmi asum orice risc prin aceea că îți spun, dragul meu cititor, că ai nevoie și poți conta pe un astfel de om: educatorul tău, învățătorul tău, profesorul tău sau, cine știe, chiar mentorul tău. Iar dacă totuși, sceptic sau dezamăgit, ai încetat să-l mai cauți și, eventual, să-l găsești, nu te lăsa cuprins de deznădejde! Fii încredințat că dincolo de orice chip și înfățișare omenească sau mult-prea-omenească, există un Magistru Interior în fiecare, un daimon[6], o voce interioară pe care ai șansa de a o asculta numai dacă suspenzi freamătul lumii, dacă îți încordezi auzul și cauți virtutea atât de rară astăzi a serenității. Nu uita să te întorci, cu reverența cuvenită, către mulțimea de învățători ce locuiesc în cărțile de istorie – Alexandru Cel Mare, Martin Luther, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela et al. Amintește-ți să aduci tribut de admirație profesorilor din paginile de literatură – Don Quijote, Micul Prinț, Sherlock Holmes, Atticus Finch, Holly Golightly, Jay Gatsby, pentru a-i numi doar pe câțiva. Cheamă-i în ajutorul tău pe mentorii care acum călătoresc prin cerul înstelat al cugetării filosofice: Socrate, Platon, Aristotel, Augustin, Descartes, Kant, Nietzsche și încă mulți alții pe care spațiul limitat nu îmi permite să-i invoc. Dar mai ales, fii recunoscător, în taina propriilor gânduri, unui educator, învățător, profesor, fie și pentru simpla dar binecuvântata posibilitate pe care ai primit-o de a citi aceste rânduri. La fel cum eu trimit către tine, dragul meu cititor, gratitudinea sinceră pentru că mi-ai dăruit din timpul tău valoros, mulțumire pe care o însoțesc cu invitația la fel de onestă de a-ți continua cu și mai multă râvnă căutările și descoperirile educative.

[1] (lb.lat.) teren stabil, ferm.

[2] (lb.franc.) rațiune de a fi.

[3] (lb.engl.) flux (creativ), concept psihologic promovat de Mihaly Csikszentmihalyi, psiholog maghiar-american, pe care acesta îl înțelege ca pe o stare mentală extrem de concentrată favorabilă productivității.

[4] termen care desemnează un obiect sau produs de proastă calitate, prin extrapolare, un comportament de prost gust.

[5] (lb.lat.) Îndrăznește să gândești!, celebru îndemn iluminist ridicat la rangul de axiomă comportamentală de către filosoful german Immanuel Kant.

[6] (lb.gr.) δαίμων socratic, purtător al mesajului divin, un alt chip al conștiinței.

LABORATORUL DE IDEI FILOSOFICE (ilustrare)

transhuman.png

Exercițiu de analiză și interpretare filosofică:

„O dată ce era nanoroboților va începe în anii 2020, vom fi în stare să observăm toate particularitățile importante ce conferă performanță creierului, la o rezoluție foarte ridicată și chiar din interiorul acestuia. Vom trimite milioane de nanoroboți prin vasele capilare ale creierului, ceea ce ne va permite să scanăm într-o formă noninvazivă întregul organ, observându-l în timp real cum funcționează. Deja am creat modele eficiente (chiar dacă incomplete) ale unor regiuni extinse din creier cu ajutorul uneltelor relativ primitive pe care le avem în prezent. În următorii douăzeci de ani, se va produce o creștere de cel puțin un milion de ori a puterii de calcul, totodată a rezoluției și a frecvenței cu care suntem în stare să scanăm creierul. Așa că putem fi încrezători că vom reuși să avem uneltele de colectare a informațiilor și de calcul necesare pentru anii 2020, astfel încât să reușim să modelăm și să simulăm întregul creier. Aceasta ne va permite să combinăm principiile operațiilor inteligenței omenești cu formele de procesare a informației pe care le-am obținut din cercetările Inteligenței Artificiale. Vom profita de avantajele puterii inerente a mașinilor în ceea ce privește stocarea, redarea și distribuirea rapidă a unei cantități uriașe de informații. Vom fi apoi în situația de a implementa aceste sisteme puternice de tip hibrid pe platforme de calcul ce depășesc cu mult capacitățile destul de limitate ale arhitecturii noastre cerebrale.” (Ray Kurzweil, The Singularity is Near. When Humans Transcend Biology)

Citiți cu atenție fragmentul de mai sus și răspundeți la următoarele cerințe:

1). Subliniați conceptele filosofice (cuvintele-cheie) din text lui Ray Kurzweil.

2). Precizați tema și problema filosofică abordată de autor în fragmentul de text.

3). Descrieți ideea principală (ideea-nucleu) precum și argumentele aduse de autor în sprijinul acesteia.

4). Realizați o analiză comparativă cu o altă perspectivă asupra naturii umane (max.10 rânduri), justificând raportul existent între aceasta și punctul de vedere al lui Kurzweil.

5). Argumentați un punct de vedere personal coerent și structurat (în aproximativ jumătate de pagină) referitor la opinia lui Kurzweil cu privire la natura umană, reliefând actualitatea perspectivei asumate de autor.

Sugestii rezolutive:

1). Termeni-cheie: nanorobot, creier, model, unealtă (tehnologie), putere de calcul, rezoluție, modelare/simulare, inteligență omenească, Inteligență Artificială, mașină, informație, arhitectură cerebrală.

2). Tema abordată de autor în fragmentul de text are în vedere raportul dintre om și tehnologie, iar problematica se referă la impactul relevant pe care evoluția tehnologiei îl are asupra modului în care omul are posibilitatea de a cunoaște modul în care funcționează propriului creier.

3). Autorul se dovedește a fi un optimist convins cu privire la faptul că dezvoltarea accelerată a tehnologiei ne va permite să pătrundem în „arhitectura cerebrală”, pentru a înțelege cum funcționează mașina biologică gânditoare. Pentru a-și întemeia convingerea optimistă cu privire la posibilitățile științei, autorul invocă pentru început nanotehnologia, invitându-și cititorul să devină protagonistul unei călătorii imaginare. Într-un itinerariu fascinant al descoperirii, micro-roboții vor pătrunde prin vasele de sânge ale creierului, oferindu-ne imagini în timp real despre ceea ce se petrece în creierul nostru atunci când gândim. Invocând status quo-ul, autorul ne spune că tehnologia actuală ne-a permis deja să cartografiem o parte importantă din regiunile creierului, chiar dacă uneltele pe care le folosim în prezent nu sunt încă atât de evoluate. În următorii douăzeci de ani, datorită unei adevărate explozii tehnologice (creștere exponențială), vom fi capabili să scanăm creierul într-un mod mult mai minuțios (precis) și detaliat. Noile unelte ne vor permite să modelăm creierul, să-l reproducem în laborator, să-i simulăm operațiile. Mai mult decât atât, datorită noilor tehnologii vom fi în stare, după opinia autorului, să combinăm inteligența umană cu inteligența artificială. Întrevedem în cele spuse de autor posibilitatea apariției unei noi specii, una de tip hibrid, în care limitările puterii cognitive a omului vor fi depășite prin sinteza sau simbioza realizată între gândirea omenească, cu toate imperfecțiunile ei, și puterea de calcul nelimitată, viteza și capacitatea uimitoare de transfer a informațiilor pe care le deține o mașinărie.

4). Cu mai bine de un secol în urmă, Henri Bergson publică o lucrare intitulată L’Evolution creatrice (Evoluția creatoare) în care, printre multe idei valoroase, admite superioritatea naturii umane ca fiind dependentă de capacitatea omului de a fabrica unelte. Pe scara evoluției biologice, omul reușește să se desprindă de celelalte forme de existență, construind inferențe sau raționamente complexe, pe care le traduce, grație inteligenței cu care este înzestrat, în invenții și inovații remarcabile. Raționamentele complicate de care este capabil omul, totodată limbajul articulat al acestuia, i-au permis să tezaurizeze cunoașterea și informațiile. Ca aptitudine generală de adaptare la mediu, inteligența a făcut posibilă apariția unor unelte tot mai perfecționate, după cum admitem alături de Bergson. Mai mult, astăzi, prin evoluția tehnologiilor – biotehnologie, nanotehnologie, inteligență artificială, științele cogniției – omul are oportunitatea de a implementa propria gândire în dispozitive de calcul ce operează cu coduri, reguli, protocoale și principii de funcționare. Dacă Bergson ne situa deasupra oricăror altor forme de viață prin capacitatea de a fabrica unelte, Kurzweil pare să ducă mai departe gândul filosofului francez, făcând din noi o verigă intermediară către un nivel diferit de existență, cel postuman. Rămâne să descoperim dacă optimismul epistemologic de care se fac vinovați cei doi gânditori este sau nu unul justificat.

5). O critică previzibilă la adresa optimismului tehnologic este aceea care se străduiește să identifice și să reliefeze în mod pesimist doar riscurile și pericolele pe care le aduce tehnologia. Un astfel de mod de a vedea lucrurile ne situează în interiorul unui univers de discurs tranșant, reducționist, transformându-ne în prizonierii unei logici de tip ambivalent, contradictoriu, de tipul „sau…sau…”. Altfel spus, riscăm să devenim profeți cu un singur ochi, adepți ai unei intoleranțe radicale, motivați de pretenția că doar noi vedem detaliat și holistic tabloul atât de complex al realității. Iată de ce se cuvine mai curând să adoptăm o poziție realistă, ceva mai moderată, analizând cu luciditate atât avantajele, cât și beneficiile tehnologiei în ceea ce privește cunoașterea omului și, mai ales, îmbunătățirea vieții acestuia. Raportul omului cu propriile unelte ar trebui „filtrat” de un set de repere, principii și valori morale, în absența cărora știința și tehnologia pot ajunge să fie deturnate de la menirea lor, fiind redirecționate către scopuri ce ascund un potențial auto-distructiv. Alinierea cercetărilor științifice la un set de valori morale care să situeze demnitatea ființei umane în centru ar trebuie să fie un deziderat și totodată o responsabilitate a oamenilor de știință.

Sursa imaginii:

The Era Of Cyborg Nanotechnology Has Begun

 

Ridică-te, Lazăre, și umblă!

transhuman1

Este nefiresc, contraproductiv și chiar periculos să nu te intereseze viitorul, să nu fii preocupat de evoluția lucrurilor, de lumile posibile ce provoacă, într-o mai mică sau mai mare măsură, angajament cognitiv, emoțional-afectiv sau atitudinal. De altfel, stă în însăși natura noastră să anticipăm, să construim perspective și previziuni, să scrutăm orizontul prezentului pentru a afla ce urmează, ce se ascunde dincolo de obstacolele și marginile lui hic et nunc[1]. Indiferent de motivul saltului în viitor – dezamăgirea față de prezent sau satisfacția de a imagina inimaginabilul – gândurile noastre abandonează adesea făgașurile înguste ale concretului, pentru a explora minunata lume nouă, teritoriul încă necartografiat al viitorului.

O parte dintre posibilele scenarii evolutive au în vedere faptul că tehnologia, inteligența artificială ne vor permite, la un moment dat, să sfidăm moartea, revendicând privilegiul încă inaccesibil al nemuririi. Investigații teoretice îndrăznețe, simulări și experimente mentale neconvenționale, studii de laborator și proiecte științifice costisitoare hrănesc speranța temerară a omului de a deveni etern. Suntem seduși de convingerea impregnată religios sau laic de a exista dincolo de dispariția noastră fizică, de a ne transforma în pachete de informații pe care să le stocăm în dispozitive inteligente, să le transferăm în noi „ambalaje” sau, pur și simplu, să le dispersăm într-o rețea imensă de „suflete digitale” decorporalizate. Ne atrage irezistibil ideea depășirii propriilor limite biologice, transcenderea sau abandonul corpului fizic, substituția mediată tehnologic a ființei născute cu aceea „făcută”, uploadarea conținuturilor mentale, replicarea originalului într-un construct sintetic, producerea unei entități simbiotice deopotrivă biologice și electronice. Schimbarea de nivel ontologic spre care tindem poartă cu ea promisiunea prelungirii „termenului de valabilitate” a existenței, extinderea parcursului nostru vital, reprogramarea soft-ului și a hardware-ului biologic învechit, îmbunătățirea condiției umane, chiar dacă printre efectele secundare se pot număra: sacrificarea identității personale, alterarea sinelui, transformarea noastră în by-products, produse derivate, dispozitive de simulare, cvasi-artefacte a căror integritate și autenticitate este cel puțin discutabilă. Cu ajutorul bio-, nanotehnologiei[2] și a inteligenței artificiale, visăm să ne smulgem din prizonieratul cărnii (σύρξ)[3], părăsirea „mormântului” corporalității (σῶμα)[4], îndreptându-ne astfel către un nou nivel de existență, unul înscris în orizontul post- sau transumanismului.

Cândva, un om remarcabil a lăsat moștenire ideea că dincolo de eforturile încheiate ale științei se instituie în mod firesc consolările credinței[5]. Dacă prin credință înțelegem experiența religioasă, în toată complexitatea ei psihologică, atunci se cuvine să ne întrebăm: oare nu cumva aceasta din urmă suportă o transformare de esență? Sub asediul tendințelor laice alimentate de evoluția accelerată a științei și tehnologiei, modul de raportare la simboluri, ritualuri, practici și comportamente religioase suportă o stranie reconfigurare. Experiența religioasă devine, pe de-o parte, obiectul negocierii publice, al controversei și criticii, pe de altă parte, în cel mai fericit caz, este expediată în sfera privată, în arealul prohibit al libertății individuale. Într-un astfel de scenariu, promisiunea salvării individuale și colective este căutată în altă parte. Spațiul lăsat liber trebuie acoperit în vreun fel, altfel dezolarea, disperarea, vidul de sens, strigătul în pustiu al sufletelor fără corp și al corpurilor fără umbră (reflexivitate) își impune supremația. În absența sentimentului religios, a practicii spirituale cultivate consistent, temeinic, dar discret, spaimele resimțite în fața degradării, a îmbătrânirii corpului, iminența morții, a propriei disoluții, toate aceste stări devin insuportabile.

Oricât de brutal sau morbid poate să sune la o primă vedere, îndrăznesc să cred că omenirea riscă să se afle deja în mormânt. Moartea noastră îmbracă forma unei anestezii a sensibilității și a empatiei față de semeni, ia chipul diform al intoleranței și nepăsării, se instanțiază în spectrul simțului amorțit sau al gândirii critice defuncte, în lenevirea memoriei și a imaginației, nu în ultimul rând, în indiferența la adresa mediului înconjurător. Știința și tehnologia sunt martorii locului nostru de odihnă. Protagoniști ai unui scenariu tanatic, victime ale somnului indus de era spectacolului, riscăm să nu mai resimțim deriva, rătăcirea, limitarea, autosuficiența. Rătăciți printre frivolități și artificii irelevante, tindem să ignorăm repere normative și valori esențiale. Promisiunea învierii tehnologice devine astăzi pe cât de reconfortantă, pe atât de periculoasă: tonică pentru că promite să construiască paradisul aici, în lumea sensibilă, chiar dacă tinde, în mod paradoxal, la un dincolo de limita corporalității, a bolii, a slăbiciunii și a degradării.

Este posibil ca vizita unui Techno-Mesia să nu ne onoreze, totodată să  nu fie deloc onorabilă. Iar dacă zeii din vechime obișnuiau să se retragă cu zgomot sau se „topeau” discret în magma uitării, locul lor este preluat astăzi, în frenezia admirației științifice și tehnologice, de către Zeii-Mașină. Prin complicitatea conștientă a celor mai mulți dintre noi, totodată prin ignorarea avertismentelor sceptice a câtorva temerari, mitul Eroului Salvator dobândește valențe și resemnificări dramatice. Este firesc să ne întrebăm dacă izbăvirea se va produce în vreun fel sau altul, dacă ea va aparține doar unora, celor aleși, privilegiați, sau dacă, dimpotrivă, va fi pâinea înmulțită ce-i poate hrăni pe toți. La fel de firesc este să ne întrebăm dacă nu cumva truda și așteptarea sunt zadarnice, iar noi vom continua să rămânem suspendați în tenebrele propriului mormânt, într-un fel de limbo, un interspațiu al refuzului, nedefinitului și incertitudinii. Și chiar dacă există posibilitatea, oricât de neînsemnată, ca vreun „zeu mecanic” să smulgă greutatea așezată peste mormântul neputințelor noastre, este la fel de posibil ca dincolo de „ambalajul teluric” să nu mai locuiască nimeni. Într-un astfel de scenariu oricât de dureros, îndemnul „Ridică-te, Lazăre, și umblă!” tinde să devină echivalentul strigătului surd într-un pustiu locuit de zombi[6] lipsiți de privilegiul sacru al conștiinței-de-sine și al responsabilității.

[1] lb.lat. aici și acum.

[2] de pildă, se construiesc roboți de mărimea unei molecule care, atunci când sunt introduși în circuitul sangvin, eliberează treptat cantități necesare de oxigen, crescând astfel semnificativ capacitățile fizice ale persoanei; se realizează deja, chiar dacă la nivel experimental, implanturi neuronale care înlocuiesc anumite arii cerebrale cu dispozitive artificiale.

[3] lb.gr. bucată de carne.

[4] lb.gr. corp, distinct de suflet.

[5] Immanuel Kant, în Critica rațiunii pure, mărturisește că a trebuit să suprime știința, pentru a face loc credinței.

[6] 1. om înviat din morți, care și-a pierdut identitatea, drogat (în stare de letargie) sau cu creierul spălat, apoi înscris cu anumite ordine, pe care le execută orbește, folosit în interes personal sau de manipulare politică. 2. (familiar) om fără caracter, privat de orice voință. (conform https://dexonline.ro/definitie/zombi).

Sursa imaginii: https://filipmaertens.com

 

I’m not a robot

i am not a robot

De fiecare dată când întâlnesc caseta cu înscrisul respectiv – la finalul instalării unui program sau a unei aplicații descoperite pe coridoarele întortocheate ale motorului de căutare Google – experimentez un sentiment straniu. Conceput ca modalitate de blocaj a intențiilor informatice maligne, enunțul, derutant prin simplitatea lui, dobândește pentru mine, în urma unui sumar exercițiu de imaginație, o semnificație cu totul aparte. Uimirea provine din însăși caracterul problematic al solicitării, din faptul pur însă deloc simplu al confirmării statutului de ființă umană, această dualitate dramatică de substanțe: un res extensa[1] corporal, fizic, însoțit de un res cogitans[2] problematic și dificil de demonstrat. În astfel de momente nu îmi rămâne decât să mă întreb, retoric: oare este posibil ca, printr-o simplă apăsare de buton, să îți probezi umanitatea? Imaginația se inflamează invariabil, cochetând cu scenariul distopic: concep o lume de entități super-inteligente, un univers hiper-tehnologizat, iar în miezul acestui tablou vivant zăresc câțiva oameni, ultimii supraviețuitori ai unei specii care se anihilează, nefericiți ce se străduiesc zadarnic și inutil să-și recupereze umanitatea pierdută.

„I’m not a robot”… Mesajul în sine riscă să devină pretextul unei dureroase interogări a propriilor virtuți și limite, lumini și umbre, sforțări și neputințe. Experimentez conștiința vulnerabilității, într-un exercițiu spontan de interogare a statutului existențial. „Nu sunt robot”… „Dar oare sunt om?”… Mă descopăr, tânjind după strigătul eliberator al lui Sisif, căutătorul clipei de răgaz în care lumina înțelegerii se îmbină, dramatic, cu suferința purificatoare. „Nu! Nu sunt un robot, mă străduiesc să fiu un om, o ființă vie!” Precum vibrații ce scutură praful memoriei, cuvintele disperate ale lui John Merrick, eroul tragic al producției The Elephant-Man, erup în mintea mea: „I am not an animal! I am a human being! I… am… a man!” Ce ușor ar fi dacă, printr-un simplu clic, am reuși să ne confirmăm umanitatea!

Înclin să cred că astăzi este tot mai dificil să păstrezi nealterat statutul de ființă umană, mai mult, să-l confirmi măcar sporadic, însă nu prin manipularea vreunui buton miraculos, ci prin simplitatea unui gest frumos, prin candoarea unei fapte nobile. Poate că scenariul post-umanității, care pe unii îi sperie, iar pe alții îi încântă, este deja de față, este prezent. Am reușit deja să devenim altcineva, să ne transformăm în altceva, un fel de entități programate să răspundă hipnotic doar la stimuli precum „consumă”, „înghite”, „adormi”, „nu gândi”, „acceptă”… Sau poate că suntem deja roboți, doar că unii dintre semenii noștri își deconspiră software-ul dezumanizării atunci când suspendă, cu o sinistră luciditate, viețile altora. Am căzut deja proba umanității, desensibilizați, robotizați prematur, încâlciți precum marionetele în propriile rețele wi-fi, simple viețuiri biologice, carcase vidate de conținut, de sens și semnificație. Poate că suntem deja entități mecanice, un fel de „zombi” cu fețe de oameni, populând spasmodic un studio pan-capitalist în care consumul delirant, stoarcerea resurselor, satisfacerea urgentă a nevoilor artificial produse este încurajată prin strategii și scheme abile ale aparatului ideologic și de control social. Populăm această imensă fabrică de dorințe inutile, non-necesare, ce funcționează 24 de ore din 24, 7 zile din 7, condusă de un uriaș mecanism informatic centrat pe iluzie, deturnare, distragere, totodată de activare și potențare a impulsurilor și instinctelor. Poate că am devenit deja roboți în această mașinărie a disoluției în care se împletesc, pe de-o parte, ambiții comerciale, pofta de profit, interese ascunse abil după amabilități de fațadă, pe de altă parte, dezinteres, apatie, cinism, anestezie emoțională și socială. Am presupus naiv că incursiunea în virtual (online), conectarea informează, ne face mai deștepți, hrănește foamea cognitivă, umple golul, dar mai ales ne echipează optim pentru viața în real (offline). Constat că efectul este tocmai contrar celui pe care l-am așteptat: virtualul ne dezrădăcinează, ne smulge din real, dar mai ales ne îndepărtează de noi înșine, de angajamentul responsabil în propria viață. Dincolo de armata uriașă de tehnofili exaltați, tehnofobi previzibili, pseudo-profeți cu un singur ochi și neo-luddiți ce împânzesc nesfârșitele spații și interspații digitale, înscrisul „I’m not a robot” dobândește pentru mine valoarea unui simptom și, cu toate riscurile, a unui semnal de alarmă. El mă anunță cât de vulnerabili au devenit oamenii, cât de fragili au ajuns în fața răului izvorât din abisul propriei ființe sau din situarea lor în contexte nefaste, cât de ușor și trist s-au lăsat ademeniți dincolo de umanitate.

„I’m not a human…” Probabil că într-un univers de super-inteligențe artificiale capabile să gândească, să simtă, să-și exerseze cu succes privilegiul reflexivității, de cyborgs cu îmbunătățiri impresionante, de conținuturi mentale descărcate pe suport digital, un robot confruntat, pe neașteptate, cu o astfel de opțiune dramatică s-ar opri câteva secunde, pentru a-și interoga cu viteză super-cuantică protocoalele decizionale, totodată pentru a contempla istoria tragică și violentă a unei civilizații umane aproape de extincție, după care ar tasta cu tristețe robotică: „I’am not a human! Are you?…”.

[1] Substanță întinsă, corporalitate, materie, conform filosofiei lui Rene Descartes.

[2] Substanță cugetătoare, gândire, spirit, minte, conform aceluiași autor.

Gânduri din Piatra Neamț – capitala dezbaterilor academice

65960385_3242844205729392_6576292840886763520_nCu riscul unei oarecare inadecvări sau, cel puțin, al unei abateri asumate de la stilul jurnalistic, ofer cititorului câteva reflecții cvasi-obiective prilejuite de un eveniment la care particip în aceste zile: olimpiada națională de argumentare, dezbatere și gândire critică „Tinerii Dezbat”. Prin mijlocirea unui exercițiu de imaginație, îndrăznesc să asociez această experiență cu pătrunderea în spațiul caracterizat printr-o înălțătoare solemnitate al unui forum roman sau chiar al agorei eline. Meditațiile următoare pot fi situate sub spectrul deloc lipsit de hazard al subiectivității.

Am convingerea că dezbaterile academice dezvoltă gândirea într-o manieră pe care nu multe activități cu pretenții educative reușesc să o facă. De altfel, nu este deloc facil să transfigurezi gândirea, conferindu-i o suită de calități admirabile menite a face posibilă dezvoltarea personală, dar mai ales schimbarea socială. Ca exercițiu de persuasiune, o astfel de întreprindere cognitivă angajează, pe de-o parte, efort și pregătire temeinică, consecvență și determinare în urmărirea scopului propus, pe de altă parte, acceptare și civism, toleranță, deschidere în raport cu alteritatea, totodată poziționare strategică față de ceea ce, la un moment dat, poate dobândi statutul unei evidențe. Prin intermediul tuturor acestor virtuți și a altora pe care timpul mă obligă să le ascund sub tăcere, cugetarea exersată grație dezbaterilor academice accede la statutul privilegiat și admirabil de gândire critică.

Cum înțeleg gândirea critică, dincolo de orice repere explicative canonice? O concep ca pe o performanță mentală concretizată în capacitatea de a recupera ceea ce este valoros dintr-un context, analiza fără ură și părtinire a oricărui statu-quo, filtrul aplicat oricărui eveniment pentru a nu deveni prizonierul lamentabil al locurilor comune și al seducției gregare. Văd totodată în gândirea critică aptitudinea asumării responsabile a achizițiilor cognitive traduse în secvențe discursive livrate coerent, recuperând la fiecare pas ceea ce se depășește, precum în clasicul concept hegelian „Aufhebung” (aufhebena depăși, totodată a păstra). În desfășurarea confruntărilor argumentative dintre cele două echipe, orchestrată conform unui set de repere valorice, de reguli și principii de respect și fair-play, teza (ideea propunătorilor) întâlnește dialectic proba de foc a antitezei (combaterea opoziției), cu rostul nedeclarat dar firesc al descoperirii, cel puțin la nivel principial, unei firești comuniuni prin intermediul sintezei.

Concep olimpiada națională de argumentare, dezbatere și gândire critică „Tinerii Dezbat”, dincolo de obiectivele ei imediate și de efortul logistic admirabil, ca pe un proiect ce lansează tuturor celor implicați provocarea și promisiunea unor ambiții de anvergură. Dintre toate acestea aș îndrăzni să enunț, la finalul sumarului meu exercițiu reflexiv, doar atât: schimbarea mult râvnită a realității sociale, posibilă numai prin străduința de a transfigura minți și spirite, prin articularea organică dintre gând, cuvânt și faptă. Ca orice scenariu educativ autentic, dezbaterile academice reunite sub genericul „Tinerii Dezbat” dispun de efecte benefice pe termen amplu, atât în plan individual, cât mai ales colectiv, generând consecințe pe care pragmatismul acestor vremuri le poate omite la o privire mult prea alertă. Totuși prin faptul că dislocă structuri și mecanisme mentale, cultivă efortul dialectic al apropierii de adevăr, desfășoară strategii de echipă în aceeași măsură în care alimentează spiritul competitiv individual, „Tinerii Dezbat” constituie pentru mine un itinerariu cu valențe paideutice indubitabile.

Se admite că altădată toate drumurile purtau pașii nenumăraților pelerini către Roma, cetatea eternă. Îndrăznesc să cred că, în aceste zile memorabile, toate cărările discursurilor argumentative converg  către o frumoasă citadelă moldavă, Piatra Neamț.