5 octombrie 2016, ZIUA INTERNAȚIONALĂ A EDUCAȚIEI ATELIER – CLUBUL DE DEZBATERI ACADEMICE „ARS DICENDI”

Ziua Educației a fost, cum era și firesc să fie, o zi cu totul specială. Am orchestrat, alături de membrii Clubului de Dezbateri Academice „Ars Dicendi” un atelier de prezentare a activităților de debate. Manifestarea s-a înscris în seria atelierelor organizate de fiecare catedră sau arie curriculară și desfășurate la nivelul instituției școlare pe durata a aproape două ore.

dsc_0595dsc_0599dsc_0592dsc_0610Pentru început am provocat asistența formată din elevii din colegiu interesați de debate la un sumar exercițiu cerebral (un „brainergiser”):  asocierea termenului „educație” cu un cuvânt sau o expresie, prima care survine în minte. Au fost împărțite bilețele colorate și fiecare participant a scris un cuvânt, o sintagmă, o idee… Între previzibil și inedit, s-au vehiculat concepte precum: cunoaștere, inteligență, libertate, învățare, disciplină, prietenie, folos, viitor, respect, dezvoltare, șansa de a schimba mentalități greșite, a învăța lucruri importante, creativitate, împărtășire, cultură, mod de a cunoaște lumea, baza unui viitor mai bun, succes, formalitate(?), „7 ani de acasă”, formare, privilegiu, putere, viață, ceea ce ne aduce mai aproape de descoperirea sinelui, sursă de vise, ceea ce ne diferențiază ș.a. Momentului de debut și discursului introductiv i-au urmat prezentările elevilor Gînga Andreea, Balan Alexandru și Ailenei Gabriel. Au fost aduse în fața publicului, într-un limbaj cordial, deschis, pe alocuri emoționant sau cu inflexiuni și tonalități amuzante, repere importante despre activitățile din club: specificul întâlnirilor săptămânale, teme din cadrul sesiunilor de formare, impresii și trăiri subiective despre participarea la competiții. Moderatorilor li s-au alăturat și alți membri din club: Maria Andronic, care a vorbit despre ceea ce înseamnă să înveți din feedback-ul oferit de un arbitru competent, Florentina Donisan ce și-a recunoscut deziluziile resimțite după prima rundă jucată și determinarea de a depăși momentul, Sabin Bobu care a împărtășit celor prezenți bucuria de a reveni în club cu un interes sporit după o perioadă însemnată de absență. Iulian Stâmbu a povestit despre cât de mult a învățat din prima lui competiție de la Iași, evoluția lui de la proba de foc a primului meci la un punctaj mai bun în ultima rundă. Am decis să experimentăm și o sesiune ad-hoc de argumentare, în care elevii participanți au primit un bilet și sarcina de a se poziționa pro- sau contra- unui enunț, numit în limbajul consacrat al dezbaterilor moțiune. Evident că tema aleasă trebuia să fie în ton cu leitmotivul zilei: educația. Așa că am aruncat mănușa celor prezenți: Școala de astăzi ne pregătește pentru viitor (temă prezentă pe site-ul ARDOR la secțiunea Debate-Base). Participanții și-au trecut pe bilete gândurile sub formă de enunțuri, frânturi de temei, mai mult chiar, cei curajoși au ales, la invitația mea, să-și împărtășească propria perspectivă. Am descoperit, spre plăcuta mea surprindere, că argumentele în favoarea temei lansate, înclinau către importanța școlii pentru construcția unui viitor mai bun. Iată câteva idei care mi-au atras atenția: „înveți să te adaptezi la persoanele și situațiile din jurul tău”, „profesorii joacă cel mai important rol în dezvoltarea unui om”, „în școală înveți, te dezvolți și astfel devii liber”, „în școală ne dezvoltăm competențe ce ne pot fi de mare ajutor în viitor”, „școala îți pregătește abilitățile de a gândi și de a alege singur”, „diferitele teme abordate în orele de curs te ajută să te dezvolți personal și să înțelegi lumea cu alți ochi”, „ne dezvoltăm cultura generală, asimilăm informații pe care le folosim în prezent…”, „în școală îți modelezi caracterul”, „școala te îndrumă către un anumit domeniu”, „pe lângă cunoștințele pe care le acumulăm, învățăm să ne comportăm”, „școala ne ajută să ne descoperim pe noi înșine”, „școala te îndrumă, te pregătește pentru obstacolele vieții, te pregătește pentru a fi OM”. De cealaltă parte, a Opoziției, s-au vehiculat idei precum: „orele se bazează pe prea multă toerie, practica este prea puțină sau chiar este inexistentă”, „în școală învățăm după o programă însă în viață nimic nu decurge după o programă, este mai mult la întâmplare…”, „nu toate informațiile sunt folositoare pentru oricine”, „informațiile din manuale nu vin de fiecare dată însoțite de explicații”, „informațiile sunt distribuite în egală măsură pentru toți deși suntem cu toții diferiți”, „sistemul de învățământ este slab organizat și ar trebui să fie mai diversificat și mai plăcut elevului”, „școala te pregătește pentru a fi un angajat/un muncitor bun…însă mulți dintre noi ne dorim mai mult”, „pe lângă educația formală, avem nevoie de educația nonformală, pentru că în viață te confrunți cu probleme din societate și mai puțin cu probleme de matematică”…

La finalul întâlnirii membrii clubului de dezbateri au formulat, cum era și firesc, câteva concluzii și totodată au lansat către asistența numeroasă îndemnuri sincere de a se alătura efortului scrierii unei povești: povestea dezbaterilor academice de la CNEH.

Copilăria ca o arcă a lui Noe

Succint prolog

Vă amintiți una dintre jucăriile fascinante ale copilăriei? Vă amintiți de caleidoscop, acel tub de plastic tapetat cu oglinzi, în care pietricelele colorate se așezau în cele mai surprizătoare combinații? Ei bine, fiecare om are posibilitatea de a-și contempla copilăria printr-un caleidoscop ce-i oferă un tablou de imagini și reprezentări vivante sau, dimpotrivă, estompate de trecerea neînduplecată a timpului. Pe durata acestui exercițiu reflectiv, universul infantil pare să se reconfigureze, scenariul primilor ani de viață se rescrie, câștigând, prin complicitatea bizară a memoriei și imaginației, un plus de complexitate și savoare. Precum un arheolog, mă străduiesc să reconstitui în rândurile care urmează o parte a propriului univers pueril, într-o rețetă din care nu lipsește umorul și detașarea.

Muncile lui Heracles

Nu știu alții cum sunt, dar eu… atunci când mă gândesc la venirea mea pe lume nu am habar dacă a fost rezultatul unui proiect laborios sau dacă, mai curând, sunt consecința unui accident ori rodul binecuvântat al întâmplării. Cert este faptul că, așa cum spune la un moment dat un pastor american, există părinți care dobândesc acest statut din pură întâmplare, însă viața niciunui copil nu este produsul hazardului. O dată ajuns pe lume, fiecare copil poartă cu el o misiune, un scop ce-și așteaptă în taină actualizarea. La limită, fiecare copil este un virtual erou.

Mitologia greacă vorbește despre curajosul semizeu Heracles care a trebuit să-și răscumpere o faptă cumplită prin îndeplinirea a douăsprezece munci echivalente cu tot atâtea acte de eroism. Comparația poate să pară lipsită de modestie însă nu știu ce faptă a trebuit să răscumpăr în copilăria mea pentru toate muncile făcute. Am avut parte de un debut existențial zgârcit în privința jocurilor dar abundent în eforturi și strădanii pentru tihna traiului zilnic. Dacă este adevărat ce se spune, cum că munca îl educă sau îl înobilează pe om, atunci îndrăznesc să cred că, datorită îndeletnicirilor din copilărie, mă număr printre cei mai educați sau mai nobili oameni. Asta pentru că o însemnată perioadă din viața mea am fost protagonistul involuntar al unei suite dezarmante de cazne, de la truda agricolă concretizată în săpat, plivit, cosit, greblat, irigatul grădinii, „îngropatul” tomnatic al cartofilor și resurecția lor primăvăratică, până la travaliul domestic devenit rutină, tradus în tăiatul și aranjarea în stive a lemnelor, aprovizionarea cu deșeuri (rumeguș) folosite pentru încălzire, ședințe zilnice de curățenie, culesul frunzelor din parcuri (folosite ca așternut pentru dobitoace), vizite periodice la moară urmate de depozitarea sacilor în pod ș.a. Mi-am trăit copilăria într-un fel de lagăr de muncă, într-un ansamblu vegetal și zootehnic de inspirație orweliană camuflat în spatele unei porți din lemn vopsit, pe o străduță din miezul unui târg de provincie cu aspirații urbane. Privindu-mi retospectiv copilăria, descopăr un puști maturizat prematur, un băiețandru deopotrivă neastâmpărat și melancolic, devenit prea curând protagonistul lucid al unui scenariu ce nu încetează să-și trimită, dincolo de vreme, revelațiile surprinzătoare.

Pseudo-bestiar [1]

Dar oare cum a început totul? După ce tatăl meu s-a retras discret dincolo de viață, lâsându-mi moștenire un ideal patern și o suită de amintiri indistincte, mama a încercat să-și recupereze neîntârziat fericirea conjugală. Împreună cu sora mea, am ajuns să locuiesc într-o casă bătrânească, alături de doi bunici fără prea multă știință de carte dar credincioși până la dezolare și, mai ales, pătrunși de convingerea că fiecare zi îngăduită de Dumnezeu trebuie câștigată cu sudoarea frunții și oboseala brațelor. Într-o casă cu patru camere (doar două dintre ele folosite), o cămară răcoroasă, un hol luminos denumit „Gang” [2] și o „tindă” [3] de vreo doi metri patrați, au ajuns să conviețuiască, la un moment dat, alături de doi bătrâni fataliști și resemnați, cinci copii de vârste relativ apropiate și două mătuși autoritare, supraviețuitoarele unor căsătorii eșuate. Copil fiind, am pătruns fără niciun fel de avertisment prealabil în acest Babel intergenerațional din care nu lipseau derapajele de înțelegere, disputele, lipsurile sau nevoile, frustrarea. Acestui impresionant breviar omenesc închis între pereții unei case îmbătrânite i se adăuga un surprinzător și consistent inventar zoologic, o menajerie [4] pe care ar fi invidiat-o însuși patriarhul Noe. Vreau, în cele ce urmează, să te provoc, dragul meu cititor, vorbindu-ți nu atât despre oamenii care mi-au locuit copilăria, cât despre necuvântătoarele ce mi-au traversat acei ani.

Sufocată de vechituri adunate cu seriozitate compulsiv-obsesivă de bunicul meu, curtea copilăriei se prelungea într-o grădină mărginită de un păienjeniș de coacăze roșii și zmeură. În centrul grădinii, dintre straturi de legume și fâșii de trifoi, răsărea un mic heleșteu, un petic de cer răsturnat căruia neglijența omenească i-a surpat, după o vreme, malurile și l-a îngropat. Îmi plăcea să îmi imaginez că acel iaz trăiește încă sub stratul de pământ aruncat cu nonșalanță de bunicul meu. În așteptarea unor vremuri mai bune, îmi lipeam pe furiș urechea de pământ, căutând să surprind ecoul ascuns al apei, chemarea ei tainică. În această grădină a Hesperidelor, se mai găsea și o fântână, nu foarte adâncă, mărginită de pietre aflate într-un echilibru precar, un mic ecosistem acvatic stăpânit de familia unor batracieni zgomotoși ce-și lansau partiturile agasante la fiecare cădere a serii. Perimetrul domestic patronat de cei doi monarhi ai senectuții – bunicii mei – era populat cu o cohortă de necuvântătoare, unele dintre ele rezidente cu acte în regulă, altele refugiate clandestin în fața urgiei omenești sau aruncate aici de jocul întâmplării. Dintre toate aceste viețuitoare, mai dragi îmi erau cei trei câini vagabonzi, foste glorii ale maidanului puse acum în lanțuri, simboluri vii ale abdicării de la libertate. Atunci când specia făcea apelul, cei trei mușchetari canini deveneau brusc neliniștiți, dornici de aventură și cuceriri galante. După trude prelungite, reușeau să evadeze din lanțuri și să dispară zile întregi spre disperarea mocnită a stăpânilor. Uneori, atunci când chemarea speciei atingea intensități neașteptate, în curte își făceau apariția câini venetici dispuși la riscuri și gesturi extreme pentru a urma cursul naturii. În astfel de circumstanțe, bunicul mă provoca să devin complicele unui scenariu tragicomic: ademeneam bietele creaturi captive în mrejele instinctului, le agățam de cozi ghirlande de conserve goale și apoi le eliberam cu strigăte puternice, răsunătoare. Speriate de propria tevatură metalică, bietele creaturi ale Domnului mușcau pământul, gonind haotic către nicăieri. După vreo două zile se întorceau la datorie și totodată la supliciu…

Mai aveau bunicii mei două capre cărora mama natură, în generozitatea ei nesfârșită, le dăruise un cadou cu totul și cu totul special: mirosul insuportabil. Nu detestam nimic mai mult decât momentul din zi în care trebuia să îndepărtez mizeria celor două rumegătoare. Știam că urmează să-mi testez imunitatea olfactivă, rezistența la mirosuri de nesuportat și, indirect, dârzenia stomacului care, stimulat de miasma ucigătoare, vroia cu orice preț să arunce afară întregul lui conținut. Însă mai mult decât oroarea resimțită față de atentatul odorific al celor două caprine, detestam să duc cornutele, legate de sfoară, la o adresă cunoscută doar de bunica, unde se oficia în cel mai mare secret, ritualul periodic al împerecherii. Nu înțelegeam de ce trebuia să târăsc cu multă dificultate creaturile încornorate către locul lor de întâlnire misterioasă pentru ca apoi să mă țin cu greu după ele către casă, asistând dezarmat la behăitul lor volubil și mersul lor extrem de săltăreț. Bunica știa cu siguranță motivul bucuriei caprelor…

Din inventarul zoologic al bunicilor mai făcea parte o vacă bălțată înzestrată cu o privire dezinteresată, tâmpă, cu coarne amenințătoare și un muget exploziv dar, mai ales, cu o pasiune cel puțin neobișnuită pentru o rumegătoare, țigările bunicului meu: Carpați și Mărășești. Imediat ce poștașul îi aducea pensia și surd în fața protestelor vehemente ale consoartei, bătrânul își cumpăra un cartuș de țigări pe care le așeza, nechibzuit, pe oriunde: prin șopron, pe pervazul geamului, pe gard sau pe stiva de lemne. Precum locuitorul unui penitenciar, vaca Florica beneficia în programul fiecărei zile de o perioadă privilegiată de plimbări libere prin curte. În timpul plimbărilor, își marca nonșalant teritoriul, spre disperarea mea, cel care aveam nobila misiune de a îndepărta cu lopata capcanele biologice, adevărate mine antipersonal. Îmi amintesc cum într-o astfel de împrejurare, bovina a devenit brusc interesată de pachetul de țigări pe care bunicul meu l-a așezat imprudent pe capătul unui buștean cu multiple folosințe. A fost suficient un moment de neatenție omenească și totul a dobândit o turnură parodică, transformând o zi obișnuită într-un scenariu al cărui protagoniști erau o vacă nebună, obsedată de droguri ușoare, ronțăind țigări de proastă calitate și un bătrân angrenat într-o explozie isterică de înjurături la adresa patrupedului. Sceneta a culminat cu o alergătură zdravănă după făptaș, încolțirea, prinderea lui și închiderea neîntârziată în grajdul întunecos, pentru o sesiune de regrete incerte și penitență sumară. Dincolo de toate astea, cred că vaca – narcotizată cu tabac – era totuși fericită…

Indiferent dacă erau zile topite de caniculă sau geruri [5] de crăpau pietrele, indiferent dacă se cutremura pământul sau se despicau cerurile, cele două pisici tigrate ale bunicilor își realizau cu indiferență siesta. Cât era ziua de lungă, ședeau tolănite pretutindeni prin casă: pe dulapurile cu vopsea scorojită, pe paturile cu arcuri arhaice, pe sub mesele învelite în folie de mușama cu motive florale, sub soba cu rolă [6] sau pe oriunde găseau de cuviință. Ajunsesem să invidiez traiul lor sedentar, statutul lor de deținătoare ale Trofeului Lenei Absolute și, probabil că datorită acestei invidii, nu ezitam să arunc după ele, de câte ori aveam ocazia, cu câte un obiect contondent. Detestam felinele și pentru faptul că părăseau seninătatea și deveneau suspect de active numai atunci când simțeau mirosul de mâncare. În astfel de momente, îmbrăcau blana politeții exagerate, se întindeau și căscau cu voluptate, se alintau și se scărpinau de picioarele oricui, se încărcau brusc cu o afecțiune pentru toți bipezii din apropiere, o afecțiune dincolo de care întrevedeai cu ușurință perfidia. În restul timpului, erau de un dezinteres monumental și de o iubire de sine exemplară. Nici măcar galopul nocturn executat cu frenezie de șobolanii din pod nu era în stare să smulgă felinele din inerția cronică pe care o savurau cu neîntrecută încântare. Periodic dispăreau prin vecini iar după o vreme de liniște suspectă revărsau prosperitatea asupra domeniului, aducând pe lume câte o duzină de pui pe care bătrânii mei se străduiau apoi din răsputeri și de multe ori fără succes să-i înstrăineze. Și uite așa felinele candidate la Tofeul Lenei se înmulțeau incontrolabil…

Cum aș putea să uit din acest tablou cei doi sau, câteodată, trei porci al căror destin trist era să piară înainte de vârsta senectuții, devenind, prin sacrificiu involuntar, parte esențială a meniului din preajma sărbătorilor de iarnă. Dacă ar fi gândit oricât de puțin și, mai ales, dacă ar fi fost în stare să-și anticipeze soarta, bietele creaturi și-ar fi plănuit fuga de la domiciliu cu mult înainte de sărbătoarea Ignatului [7]. Oricum filmul „Evadarea Porcilor” nu ar fi fost deloc o bagatelă pentru simplul motiv că bătrânii paznici ai stabilimentului adoptau măsuri draconice de precauție, de o severitate invidiată și la Alcatraz: garduri mai înalte cu sârme ghimpate, stâlpi vopsiți cu rășină, porți ferecate, două sau chiar trei lacăte la ușa cotețului. Ajungeam să compătimesc sărmanele creaturi grohăitoare pentru deznodământul lor trist, acela de a astâmpăra burțile jinduitoare ale unor bipezi omnivori. De altfel, copil fiind, detestam momentul propriu-zis al sacrificiului porcin, întrucât eram expediat fără menajamente în casă, în ciuda curiozității și interesului meu infantil greu de potolit. În conformitate cu credințele locului, mila manifestată de un copil era în măsură să alimenteze voința de a trăi a patrupedului pregătit pentru sacrificiu. Așa că până nu alungai copilul cu câteva amenințări convingătoare, porcul risca să se chinuie cumplit, refuzând, spre disperarea asistenței înfometate, să-și ofere obștescul sfârșit. Când copilăria a făcut loc adolescenței, am primit, precum într-un ritual de trecere la vârsta maturității, privilegiul de a asista și chiar de a participa la sacrificarea hibernală a porcului. Pentru mine era un fel de certificat de absolvire a cursului de ucigaș porcin, deveneam un fel de hitman la frecvență redusă. Alergam și eu bezmetic după porc, alături de un bunic cu ochii bulbucați de efort și un vecin injectat de băutură, cu statut de măcelar amator, într-un fel de ritual al cruzimii sau de trecere la majoratul sadismului domestic. Dacă există o răzbunare postumă a porcilor, ar trebui deja să-mi schimb identitatea…

Neamul păsăresc era și el bine reprezentat în curtea bunicilor: o duzină de găini volubile răscoleau pietrișul în căutare de revelații hrănitoare. Aveau și găinile astea o caracteristică aparte: erau teribil de zgârcite cu propriile ouă, atât de lipsite de generozitate încât trebuia să declanșez operațiuni laborioase de căutare a cuiburilor improvizate. Dacă astăzi vorbim de oameni care cresc găini stresate, în copilăria mea, găinile creșteau oameni stresați. Indiferent dacă erau păsări obișnuite, de talie mare, sau „găinușe americane”, intrate la apă atunci când au traversat oceanul, toate păreau să aibă un scop comun: ascunderea ouălor pe sub grămezi de fân, dincolo de stive de lemne, în podețe sau sub bălăriile crescute pe marginea gardului. Cine era responsabil cu localizarea comorilor proteinice?… Eu! Ca și cum operațiunea „Găsește Oul” nu ar fi fost suficient de solicitantă, din când în când, găinile bunicilor își exprimau dorința de a deveni păsări migratoare, planând peste garduri și bălării până prin curțile vecinilor. Unele se întorceau acasă, altele prindeau gustul libertății sau deveneau ele însele hrană pentru gusturi mai mult sau mai puțin rafinate. Ca să descurajăm comportamentele de recidivist sau fuga în premieră către libertate, obișnuiam să scurtăm semnificativ penajul aripilor. Găinile se bucurau de prezența unui cocoș împănat de delirul grandorii, un macho galinaceu cu anvergură țanțoșă, stăpân infailibil al unui teritoriu locuit de un harem consistent. Din când în când, cocoșul își verifica șarmul și puterea de seducție, agățând câte un grăunte imaginar cu care își atrăgea victima. Inventarul zoologic mai conținea vreo patru rațe cu un penaj de o solemnitate funerară, atât de discrete că s-ar fi putut angaja fără probleme la o agenție secretă, din simplul motiv că erau… mute.

Unde ești copilărie, cu grădina ta cu tot?…

Nu știu alții cum sunt… însă pot spune despre mine că am avut o copilărie bogată în „turbulențe” sufletești și emoționale care nu au lăsat, din fericire, amprente sau traume iremediabile. Cel puțin așa îmi place să cred… Nici trupul meu firav nu a fost străin de pericole, mai mult chiar, am dat dovadă de un oarecare talent în a mă plasa de unul singur în cele mai periculoase situații. Având un suflet reflexiv și molcom, de ardelean exilat într-un trup de bucovinean neastâmpărat și degrab vărsător de sânge, am reușit performanța de a-mi sparge capul de vreo cinci ori, parcă interesat de ceea ce se găsește înăuntru. O dată, sora mea – copil cu pretenții de profesionist în arta salvării – mi-a acoperit rana din cap cu un plasture special confecționat din… miez de pâine. Chiar și astăzi, când ne întâlnim și am câte o idee năstrușnică, sora mea obișnuiește să glumească: „Tu, frate, ești ceva mai deștept și ai tot felul de idei pentru că pâinea aia cu care te-am oblojit se coace încă în capul tău…”. Nu îndrăznesc să emit asumpții despre propria deșteptăciune însă mă bucur că rănile nu mi-au fost tratate cu turtă de tărâțe… O dată am reușit să închei „triumfător” o expediție de jaf și cucerire prin grădina unor vecini care aveau niște mere de o frumusețe inegalabilă. Amenințată cu bâte și pietre de stăpânii vigilenți, întreaga trupă de hopliți [8] puși pe furtișaguri a luat-o la fugă, lansând către cer strigăte nestăpânite. Mic de statură dar îndrăzneț, mă străduiam să îmi croiesc drum prin iarba înaltă din livada fructelor interzise, când am alunecat sau m-am împiedicat și m-am trezit întins pe un… ciob de sticlă. Nici vorbă de sancțiune din partea păgubiților. M-am întors spre casă cu abdomenul sfâșiat și tricoul însângerat, palid ca un mort dar preocupat să-mi ascund tremurul dăruit de starea de șoc și să afișez un aer mândru, eroic, de semizeu în miniatură întors dintr-o călătorie plină de primejdii. Conștient de propria vinovăție, am căutat să arunc în derizoriu gravitatea situației: „o zgârietură… trece fără probleme…” La finalul acestor rânduri, îndrăznesc o analogie: așa este și copilăria, precum o zgârietură pe care timpul o face pe puntea corabiei care ne poartă către viitor, către devenirea noastră.

Traversăm, fiecare dintre noi, orizonturi mai senine sau talazuri cumplite, năstrușnice peripeții , munci și străduințe mai mult sau mai puțin titanice. Dar ceea ce contează până la urmă este faptul că atunci când privim în urma noastră, peste umărul vremii, descoperim întâmplări situate în vecinătatea misterului, personaje și locuri încărcate de semnificații, oameni neobișnuiți prin însăși obișnuitul lor, ființe deopotrivă hilare și surprinzător de profunde. În ultimă instanță, copilăria unui om este o grădină a Hesperidelor [9] din care vin către prezentul său, atunci când agitația clipei se suspendă, ecouri vagi sau chiar torente de impresii, trăiri, miracole…

 

 

[1] bestiar – gen de lucrare, caracteristică evului mediu, cuprinzând culegeri de fabule sau de povestiri alegorice despre animale (conform https://dexonline.ro/definitie/bestiar).

[2] repercusiune lingvistică a perioadei de dominație austro-ungară (de la germanul „der Gang” – „hol”, „coridor”).

[3] tindă –  încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești (conform https://dexonline.ro/definitie/tinda).

[4] menajerie – loc special amenajat în care sunt ținute animale vii, mai ales sălbatice, pentru a fi expuse publicului; totalitatea animalelor care se află într-un asemenea loc (conform https://dexonline.ro/definitie/menajerie).

[5] ger, geruri – temperatură atmosferică foarte scăzută; frig foarte mare, frig năprasnic (conform https://dexonline.ro/definitie/ger).

[6] rolă – (reg.) cuptor al mașinii de gătit (din germ. Rolle), conform https://dexonline.ro/lexem/rol%C4%83/49396).

[7] Ignat – (Pop.) nume dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să-și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă (conform https://dexonline.ro/definitie/ignat).

[8] hoplit, hopliți – soldat pedestru echipat cu armament greu, la vechii greci

(conform https://dexonline.ro/definitie/hoplit).

[9] Hesperidele sunt nimfe care locuiesc într-o grădină frumoasă, situată în Munții Arcadiei (Grecia) sau, în alte legende, la extrema vestică a Mării Mediteraneene, lângă Mt. Atlas (de aceea sunt considerate uneori ca fiind fiicele lui Atlas). În această grădină crește pomul care face mere de aur, pom dăruit de Gaia Herei, la nunta sa cu Zeus. Această grădină este păzită de Ladon, un dragon cu o sută de capete. Singurul care a reușit să obțină câteva mere a fost Heracles, care l-a păcălit pe Atlas să le ia pentru el. În acest fel Heracles a îndeplinit cea de a unsprezecea Muncă dintre cele douăsprezece (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Hesperide).

Repere teoretice utile pentru bacalaureatul de LOGICĂ

Am promis elevilor mei că le voi oferi câteva repere teoretice care să completeze partea aplicativă (ședințele de pregătire). Iată-le împreună cu urarea sinceră și călduroasă de SUCCES LA EXAMENUL DE MATURITATE!

 ARGUMENTAREA

ARGUMENTARE – proces de justificare logică a unei propoziţii (numită CONCLUZIE sau TEZĂ) pe care vrem să o susţinem cu ajutorul altor propoziţii (numite PREMISEPROBE sau TEMEIURI); proces prin care demonstrăm (justificăm) adevărul propriilor noastre opinii şi încercăm să-i convingem pe ceilalţi să le accepte.

ARGUMENTdeşi sinonim cu termenii de «raţionament» sau «inferenţă», este diferit de aceste două noţiuni prin aceea că se are în vedere scopul cu care este formulat, şi anume, acela de a convinge; DOVADĂ sau PROBĂ adusă în sprijinul unei afirmaţii.

INDICATOR DE ARGUMENTARE  – cuvinte sau expresii din limbajul natural care indică sau introduc într-un text propoziţii ce îndeplinesc rol de premise sau de concluzie, dându-i astfel textului caracterul argumentativ. Indicatorii unei argumentări pot fi : INDICATORI LOGICI DE PREMISĂ (introduc propoziția/propozițiile care îndeplinesc rolul de premisă/premise : deoarece, pentru că, din cauza, întrucât, folosind…), INDICATORI LOGICI DE CONCLUZIE (introduc o concluzie, arată că urmează concluzia : atunci, rezultă că, deci, de aceea, prin urmare, conchidem, concluzionăm că…).

RAŢIONAMENT – forma logică cea mai complexă prin care, din una sau mai multe propoziţii, numite PREMISE, este dedusă o alta, numită CONCLUZIE. Formele logice mai puţin complexe decât raţionamentul sunt NOŢIUNEA şi PROPOZIŢIA ; înlănţuire logică de judecăţi (PROPOZIŢII sau ENUNŢURI) care îndeplinesc funcţia de PREMISE şi care duce la o CONCLUZIE.

INFERENŢĂ – proces sau activitate a gândirii raţionale sau procedeu logic prin care dintr-un set de propoziţii cu rol de premise se deduce o anumită propoziţie care îndeplineşte rolul de concluzie. Deşi termenul de «inferenţă» este sinonim celui de «raţionament», prin «inferenţă» se încearcă punerea accentului îndeosebi pe operaţia efectivă de deducere a concluziei din premise. Inferenţa este cea mai complexă dintre formele logice

VALIDITATEproprietate a unei inferenţe în virtutea căreia din premise adevărate este imposibil să se deducă o concluzie falsă. Deşi esenţială pentru a stabili valoarea de adevăr a unor propoziţii pe baza valorii de adevăr a altor propoziţii, validitatea unei inferenţe nu depinde nici de conţinutul şi nici de valoarea de adevăr a acestor propoziţii.

TERMENII LOGICI

TERMEN LOGICcuvânt/ansamblu de cuvinte ce exprimă o noţiune (idee) şi se referă la unul sau mai multe obiecte reale sau ideale. NOŢIUNEA este forma logică elementară care reflectă la nivelul gândirii clase de obiecte. CUVÂNTUL reprezintă expresia lingvistică a unei noţiuni. Cuvântul este componenta lingvistică a termenului, noțiunea este componenta cognitivă a termenului iar obiectul reprezintă componenta ontologică a termenului.

INTENSIUNE (sau CONŢINUTUL noţiunii) proprietatea/proprietăţile (însuşirile sau notele) ce caracterizează mulţimea de obiecte la care se referă noţiunea. De exemplu : intensiunea termenului « zebră » este formată din totalitatea însuşirilor pe care le are orice zebră : vertebrat, mamifer ierbivor, cu dungi albe şi negre.

EXTENSIUNE (sau SFERA noţiunii) – totalitatea obiectelor care au proprietăţile cuprinse în extensiunea termenului sau cărora li se aplică termenul. De exemplu : extensiunea termenului « zebră » se referă la toate animalele care au proprietăţile din intensiunea lui.

OPERAŢII LOGICE

DEFINIRE – operaţie logică prin care se precizează intensiunea sau extensiunea unui termen (conţinutul sau sfera unei noţiuni); operaţie logică prin care se determină însuşirile unui obiect prin care între doi termeni ; respectiv două expresii se introduce un raport de identitate.

DEFINIŢIE – enunţul care reprezintă rezultatul operaţiei de definire; elementele structurale ale unei definiţii sunt: DEFINITUL (« definiendum ») – noţiunea sau termenul ce urmează a fi definit, numele care formează obiectul definiţiei; DEFINITORUL (« definiens ») – ceea ce îl defineşte pe definit sau ceea ce se spune despre definit şi RELAŢIA DE DEFINIRE – ceea ce pune în raport definitul cu definitorul (este exprimată prin verbul «a fi» sau alte expresii cu acelaşi sens). De exemplu: «raţionamentul este forma logică prin care din anumite propoziţii (premise) rezultă o altă propoziţie (concluzie)».

DEFINIT (DEFINIENDUM) – noţiunea al cărui înţeles ne propunem să-l clarificăm, ceea ce urmărim să definim. Definitul este forma mai concisă din punct de vedere lingvistic a definitorului

DEFINITOR (DEFINIENS) – termen sau expresie ce determină însuşirile definitului cu care se află în raport de identitate; definiţia ca atare ; expresie prin care clarificăm înţelesul unei noţiuni sau determinăm obiectele care intră în sfera noţiunii ce reprezintă definitul.

CLASIFICAREoperaţia logică prin care se ordonează sau se repartizează elementele unei mulţimi de obiecte, numite UNIVERS sau DOMENIU AL CLASIFICĂRII, în funcţie de un anumit CRITERIU (una sau mai multe proprietăţi), în mulţimi mai mici de elemente, numite CLASE.

PROPOZIŢII CATEGORICE

PROPOZIŢIE COGNITIVĂ – enunţ de observaţie, ce exprimă cunoştinţe şi care intră în structura unui argument/raţionament; propoziţia cognitivă poate fi apreciată din perspectiva adevărului (ea poate fi adevărată, falsă sau probabilă, spre deosebire de enunţurile care exprimă întrebări, ordine, dorinţe, rugăminți etc., ce nu pot fi apreciate din perspectiva valorii de adevăr).

SUBIECT LOGIC – termen care intră în structura unei propoziţii categorice despre care propoziţia respectivă enunţă ceva (se predică ceva), fiind simbolizat cu ajutorul literei S. Subiectul logic al unei propoziţii categorice se găseşte între cuantificator şi copulă (elementul de legătură).

PREDICAT LOGICa doua noţiune care intră în structura unei propoziţii categorice, reprezentată simbolic prin litera P, şi care constă într-o proprietate (însuşire) despre care se spune că aparţine sau nu obiectului (clasei) reflectat de subiectul logic.

Raport de contradicție – raport care se stabilește între propozițiile categorice de calitate și cantitate diferită (între SaP și SoP, SeP și SiP) care nu pot fi simultan nici adevărate, nici false (o propozție și contradictoria ei au valori opuse de adevăr).

Raport de contrarietate – raport care se stabilește, conform pătratului logic, între cele două propozții universale, SaP și SeP, care nu pot fi simultan adevărate, dar se poate întâmpla ca, în funcție de termenii aleși, să fie ambele (o propozție și contrara ei) false.

Raport de subcontrarietate – raport stabilit între cele două propoziții particulare (SiP și SoP) care nu pot fi simultan false, dacă una dintre acestea este falsă, subcontrara ei este obligatoriu adevărată.

Raport de subalternare – raport ce se stabilește între universale și particulare de aceeași calitate (între SaP și SiP, între SeP și SoP) : adevărul unei universale duce la adevărul subalternei iar din falsitatea unei particulare se poate deriva falsitatea supraalternei.

LEGEA DISTRIBUIRII TERMENILOR – Introducere : orice termen (Subiect sau Predicat logic) este distribuit numai atunci când propoziția în care acesta apare se referă la întreaga lui sferă. De exemplu : S (subiectul logic) este distribuit în propozițiile universale (SaP și SeP) în timp ce P (predicatul logic) este distribuit în propozițiile particulare (SeP și SoP). Propoziția SiP nu are niciun termen distribuit, ea referindu-se atât la o parte a subiectului logic, cât și la o parte a predicatului logic. Legea spune că un termen nu are voie să fie distribuit în concluzie (adică să se vorbească despre întreaga lui sferă) fără a fi fost distribuit și în premisă (unde, dacă este nedistribuit, înseamnă că se vorbește despre o parte a sferei acestuia).

În cazul a două dintre cele patru conversiuni (SaP devine PaS și SoP devine PoS), se încalcă această lege, unul dintre termeni fiind distribuit în concluzie fără a fi distribuit în premisă.

SILOGISMUL

SILOGISM denumire dată de Aristotel acelui tip fundamental de inferenţă deductivă mediată în care din două propoziţii categorice (PREMISA MAJORĂ şi PREMISA MINORĂ) care au un termen comun (TERMENUL MEDIU) se deduce drept concluzie o altă propoziţie categorică ai cărei termeni sunt necomuni premiselor. Denumirea de inferenţă mediată exprimă faptul că pentru justificarea concluziei se apelează la mai mult de o premisă.

PREMISĂ MAJORĂ premisă a unui silogism formată din predicatul concluziei (P) şi termenul mediu (M).

TERMEN MAJORtermen care îndeplineşte rolul de predicat în concluzia unui silogism şi care apare în premisa majoră a silogismului, alături de termenul mediu.

TERMEN MINOR – termen cu rol de subiect în concluzia unui silogism şi care apare în premisa minoră a silogismului, alături de termenul mediu.

TERMEN MEDIUtermen de legătură, prin intermediul căruia se pun în relaţie ceilalţi doi termeni ai silogismului; apare în cele două premise dar nu şi în concluzie.

INFERENŢE

INFERENŢĂ DEDUCTIVĂ – inferenţă în care concluzia are un grad de generalitate mai mic sau identic cu al premiselor din care a fost obţinută iar adevărul concluziei este dedus în mod cert din adevărul premiselor.

INFERENŢĂ INDUCTIVĂinferenţă ce nu poate fi caracterizată în mod adecvat ca fiind validă sau nevalidă ci, drept probabilă (inferenţă tare) sau mai puţin probabilă (inferenţă slabă), concluzia având un grad de generalitate mai mare decât al premiselor din care a fost obţinută (concluzia spune mai mult decât premisele din care a fost derivată).

INFERENŢĂ IMEDIATĂinferenţă în care concluzia este derivată în mod direct, nemijlocit dintr-o singură premisă, fără niciun pas intermediar. De exemplu: inferenţele imediate cu propoziţii categorice: conversiunea şi obversiunea.

INFERENŢĂ MEDIATĂ inferenţă caracterizată prin faptul că legătura dintre subiectul şi predicatul concluziei este mediată de un al treilea termen; inferenţă formată din cel puţin două premise şi o concluzie.

INFERENŢĂ VALIDĂ (sau logic-corectă)inferenţă caracterizată prin faptul că din premise adevărate se deduce întotdeauna o concluzie adevărată.

INFERENŢĂ NEVALIDĂinferenţă caracterizată prin faptul că încalcă legile (principiile) logice, altfel spus, din premise adevărate poate rezulta o concluzie falsă.

INFERENŢĂ IPOTETICĂ (*) – inferenţă cu două premise şi o concluzie caracterizată prin faptul că una din premise este o implicaţie iar cealaltă afirmarea antecedentului sau negarea consecventului implicatiei. De exemplu: modus ponendo-ponens (afirmativ) – se caracterizează prin trecerea de la afirmarea în premise a antecedentului implicaţiei iniţiale la afirmarea consecventului acestei implicaţii în concluzie şi modus tollendo-tollens (negativ) – definit prin trecerea de la negarea în premise a consecventului implicaţiei iniţiale la negarea antecedentului acestei implicaţii în concluzie.

INFERENŢĂ DISJUNCTIVĂ (*) –  inferenţă cu două premise şi o concluzie caracterizată prin faptul că una din premise este o disjuncţie iar cealaltă afirmarea sau negarea unuia dintre termenii disjuncţiei. De exemplu: modus ponendo-tollens (afirmativo-negativ) – se caracterizează prin trecerea de la afirmarea în premise a uneia dintre componentele disjuncţiei iniţiale la negarea celeilalte în concluzie (condiţia de validitate este ca disjuncţia să fie exclusivă) şi modus tollendo-ponens (negativo-afirmativ) – definit prin trecerea de la negarea în premise a unui termen al disjuncţiei la afirmarea celuilalt termen al disjuncţiei în concluzie.

INDUCŢIA

RAŢIONAMENT INDUCTIV (NEDEDUCTIV) – raţionament în cadrul căruia concluzia are un anumit grad de probabilitate (plauzibilitate), datorită faptului că premisele nu conţin suficiente informaţii pentru a fundamenta concluzia (premisele nu sunt un temei suficient) iar operaţia logică efectuată nu permite inferarea cu necesitate a concluziei din premise ; raţionament prin care se trece de la afirmaţii despre cazuri particulare la o lege sau un principiu general, caracterizat prin gradul de probabilitate al concluziei.

INDUCŢIA COMPLETĂ  – inducţie ce produce concluzii certe din premise adevărate deoarece premisele sunt temei suficient pentru concluzie. Clasa de obiecte din care se derivă, prin generalizare, o concluzie, este una care are un număr restrâns de elemente și fiecare dintre aceste elemente este cunoscut (ex : de la fiecare… se ajunge la în mod cert/sigur toți…)

INDUCŢIA INCOMPLETĂ – inducţie ce chiar şi atunci când porneşte de la premise adevărate produce doar o concluzie plauzibilă (probabilă) deoarece premisele nu sunt temei suficient pentru concluzie. Ea extinde la o întreagă clasă propriteatea despre care premisele arată că aparţine unora din elementele acelei clase. (ex : de la unii… se ajunge la probabil toți…)

INFERENŢĂ INDUCTIVĂ SLABĂ – inferenţă inductivă a cărei concluzie are un grad redus de probabilitate (concluzia este obținută, prin generalizare, dintr-un număr redus de cazuri particulare, nu întotdeauna cele mai relevante).

INFERENŢĂ INDUCTIVĂ TAREinferenţă inductivă cu grad ridicat de probabilitate (concluzia este obținută, prin generalizare, dintr-un număr extins de cazuri particulare, relevante pentru derivarea concluziei).

INDUCŢIE PRIN SIMPLĂ ENUMERARE – formă a inducţiei incomplete în care concluzia reiese din observaţii nesistematice sau din simple constatări. Se mai numește și inducție populară, avâdn o valoare cognitivă redusă. Are grad redus de probabilitate al concluziei.

INDUCŢIE ŞTIINŢIFICĂ – formă a inducţiei incomplete în cunoaşterea ştiinţifică. Tinde, prin folosirea sistematică a observației riguros organizate şi a experimentului ştiinţific să stabilească dacă ceea ce se repetă aidoma într-un număr mai mic sau mai mare de cazuri este în acelaşi timp necesar. Concluzia unei inducții științifice are un grad ridicat de probabilitate toicmai datorită modului riguros în care a fost obținută.

DEMONSTRAŢIA

DEMONSTRAȚIA – formă riguroasă de argumentare în care teza (concluzia) este obținută prin intermediul unui procedeu (succesiune de raționamente) dintr-un fundament (premise în mod necesar adevărate).

TEZĂ DE DEMONSTRAT – propoziţie cu rol de concluzie, care constituie scopul unei demonstraţii sau care este susţinută printr-o demonstraţie.

FUNDAMENT AL DEMONSTRAŢIEI – ansamblu de premise (definiţii, axiome, teorii …) pe care se sprijină o demonstraţie sau din care urmează să conchidem teza demonstraţiei.

PROCES / PROCEDEU DE DEMONSTRARE – argumentarea, demonstraţia propriu-zisă, inferenţe care duc de la fundament la teză : silogisme, inferenţe de relaţie etc.

DEMONSTRAŢIE INTUITIVĂdemonstraţie ce se bazează pe relaţiile dintre termeni şi propoziţii. Cel mai adesea nu se bazează pe raţionamente complete, ci eliptice, iar uneori cel care le realizează nu este conştient de regulile pe care le aplică.

DEMONSTRAŢIE FORMALIZATĂdemonstraţie scrisă în limbaj formal (matematic/axiomatic) bazată pe relaţii exprimate în simboluri.

 DEMONSTRAŢIE DEDUCTIVĂ – demonstraţie în a cărei desfăşurare nu intervin direct date de experienţă. De exemplu, matematicianul nu se sprijină în demonstraţii pe fapte (precum fizicianul sau biologul), ci numai pe axiome, teoreme şi definiţii.

DEMONSTRAŢIE INDUCTIVĂ – demonstraţie în a cărei desfăşurare intervin direct date de experienţă. De exemplu : demonstraţiile din fizică, biologie, chimie, sociologie, istorie etc.

DEMONSTRAŢIE DIRECTĂ – formă de demonstraţie în care adevărul tezei este dedus în mod direct din adevărul propoziţiilor fundamentului ; fie inducţia completă, fie deducţia conformă cu formele cunoscute în care se trece de la premise la concluzie.

DEMONSTRAŢIE INDIRECTĂ – formă de demonstraţie în care adevărul tezei este dedus din falsitatea contradictoriei tezei, care la rândul ei a fost dedusă din adevărul propoziţiilor fundamentului. Astfel de demonstraţii fac apel la procedeul reducerii la absurd, ca în cazul metodei reducerii indirecte, ca mecanism de testare a validităţii unui silogism.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ceasul din perete și ceasul din suflet…

Îmi este greu să rezist unei seducții, aceea de a vorbi despre mine în ziua în care evoc căderea mea în trup. Așa că aleg să nu mă împotrivesc tentației de-a scrie despre mine, cu riscul asumat de a jertfi virtutea modestiei. Am crescut printre alți copii rătăciți fără voia lor în casa unor bunici, copii bătrâni și bătrâni copilăroși, un fel de plasament situat la egală distanță de naștere și moarte. Suspendat între zgomotul dezinhibat al copilăriei și tăcerea resemnată a senectuții, am învățat să îndrăgesc atât agitația, neastâmpărul, cât și liniștea, retragerea, tihna. Am dobândit deopotrivă bucuria simplă a jocului social cât și abandonul fără rezerve în mrejele unei tainice și mizantropice ascunderi. De la o vreme, am simțit nevoia de a-mi construi un refugiu, un sanctuar în care să mă abandonez nestingherit prizonieratului lecturilor. Am învățat, precum într-un exercițiu de supraviețuire solitară, să opun unei lumi pe care, de multe ori, nu am acceptat-o și nu am înțeles-o, un alt fel de univers, mai bun, mai curat, mai senin: universul lecturilor.

Într-una din serile în care rătăceam pe coridoarele literelor, am fost deturnat, împotriva propriei voințe, către realitatea imediată: un zgomot bizar, venit de dincolo de tencuiala peretelui șubred, m-a smuls din mrejele lecturii, cu forța unui suflu căruia nu i te poți împotrivi. Pentru câteva clipe, mi-am încordat atenția, precum încerci să echilibrezi strunele unui instrument cu coarde, timp în care rațiunea a căutat fără succes o explicație decentă. Ca un ecou, din peretele acelei case vechi, răzbăteau către mine articulațiile ritmice ale unui ceasornic. Mi-am apropiat urechea de zid și m-am străduit să ascult, încordându-mi auzul până la durere, în încercarea zadarnică de a înțelege. Nestingherit, senin, un ornic își urma firescul curs: „tic-tac”, „tic-tac”, „tic-tac”… Am rezistat cu greu ispitei de a răscoli prin varul stins cu ce aveam la îndemână. „E șarpele din zid ce caută lapte”, aveau să-mi spună bătrânii mei, cu o seninătate vidă, respinsă a priori de pragmaticul de-abia născut în mine.

Nici astăzi, după ani, luni, zile, nopți, nu cunosc expeditorul acelui mesaj trimis de dincolo de ziduri… Dar îndrăznesc să cred că înțeleg totuși ceva. Mai mult, un adevăr mi-e clar, după atâția ani de trudă: în fiecare om un ceas se zbate, misterios, profund, venit de dincolo de viață, pășind spre noi cu-un scop: să dăruim un înțeles trecerii noastre prin această lume. Purtăm în noi un ceas, nu orice ceas, ci unul care închide în el o lecție de viață: oricât de greu ar fi să înțelegem, fiecare dintre noi avem un scop cu care am apărut sub Cerul acestei lumi. Fie că râdem, plângem, vorbim sau ne abandonăm tăcerii, urcăm pe culmi sau coborâm genuni abrupte, fie că suntem uitați și regăsiți cu trudă, TRĂIM…iar asta e tot ce mai contează!

Așa încât, deși mi-e greu să îndrăznesc să-ți spun, ție, celui ce-ți apleci, de ziua mea, urechea către zidul pe care-l ai în față: trăiește-ți viața frumos, curat și demn, oricine ai fi! Căci ceasul bate, umblă, își urmează calea, fie că-l înțelegi, fie că-i dincolo de priceperea ta. Și mai ales încearcă să nu uiți: ai multe lucruri de făcut, ai drumuri ce așteaptă pasul tău, miracole ce stau cuminți în fața ta, să le descoperi. Ai vieți pe care sigur poți să le schimbi prin străduința ta…

 

Itinerarii montane – copacul dascăl (cvasi-experimente literare – I)

Slide1Succint prolog hibernal: Iarna îmi lasă impresia unei relative suspendări a agitației, un fel de „îngheț” al mișcării, în paralel cu declanșarea febrilității interioare ca reacție compensatorie. Altfel spus, pașii se opresc, trupul se odihnește, cartezian, în tihna căldurii căminului, iar mintea călătorește, invitând la evocări, mărturisiri și reflexii. Rostite calm, in extenso, sau doar schițate febril, sub asediul preocupărilor cotidiene, întâmplările trecute și intuițiile viitoare se întrepătrund, într-o textură mai mult sau mai puțin inspirată.

Însoțit de un prieten drag (Ș.I.), am vizitat, cu ceva vreme în urmă, un loc aparte din Bucovina, în marginea unui sat așezat la o distanță sigură de orice agitație urbană. Obișnuim să întreprindem astfel de evadări ori de câte ori avem ocazia, pentru a ne bucura sufletul cu vederea unor peisaje fascinante, menite a ne reinstaura echilibrul interior sau, pur și simplu, pentru a ne abandona pe îndelete conversației. După câteva sute de metri pe care i-am străbătut în liniște, umăr lângă umăr, contemplând pajiștea răscolită de vântul dimineții, iscodind, din când în când, depărtările, ne-am oprit în fața unui arbore. Cu rădăcinile ferm ancorate în solul aspru al muntelui, înconjurat de ierburi timide și arbuști cu viitor incert, copacul în fața căruia ne-am oferit clipa de răgaz, părea să fie însăși simbolul ultim, suprem al permanenței. Ceva din liniștea lui gravă, din solemnitatea abstrasă, de cercetător sedus de orizonturile interioare, se revărsa binefăcător asupra mediului înconjurător și, implicit, asupra curiozității noastre. În încremenirea lui vegetală, părea mulțumit, dar nu resemnat, într-un abandon al sinelui lipsit de orice orgoliu. Vârsta pe care o intuiam a fi monumentală îi dăruise statura unui înțelept aflat într-o perfectă împăcare cu sine și cu ambianța. Ne-am făcut loc cu o oarecare dificultate printre ramurile grele, ce se odihneau pe sol, de jur împrejur, precum aripile obosite ale unei păsări, și am pătruns sub cupola verde. Copacul-dascăl ne-a primit precum un duhovnic în sanctuarul său, într-o îmbrățișare tainică de ramuri, dispus să ne asculte gândurile, cuvintele, pregătit să ne citească tăcerile și, eventual, să ne vindece neliniștile. Am făcut înconjurul trunchiului masiv, atingând ușor, din când în când, scoarța aspră și aruncând în răstimpuri priviri docile spre umbrela copleșitoare de ramuri. „Bătrânul ăsta are multe lucruri de povestit celui dispus să-l asculte”, mi-a spus prietenul meu, arătând către ramurile viguroase așezate, de jur-împrejur, pe pământ. „Dacă găsești un răgaz să-l privești cu atenție și să îți deschizi ochii minții, descoperi lecții de viață neprețuite!” M-am uitat în tăcere la prietenul meu, suprins de exercițiul lui reflexiv inopinat. „Uite, de pildă, rădăcinile care ies cu îndrăzneală din pământ…”, mi-a atras atenția Ștefan, așezându-și talpa bocancului pe o fibră vegetală întunecată, expusă precum brațul unui războinic ieșit dintre valuri. S-a uitat fix în ochii mei și m-a întrebat ferm, provocator: „Ce îți spun aceste rădăcini despre ˂˂rădăcinile˃˃ noastre, ale oamenilor?” Am ezitat, pentru o clipă, captiv în perplexitate sau poate surprins de acest exercițiu hermeneutic inedit venit din partea unui om al cărui pragmatism m-a fascinat dintotdeauna. Înainte să apuc să dau glas propriei gândiri, prietenul meu a continuat: „Probabil că o interpretare la îndemână ar fi aceea că rădăcinile noastre, ale oamenilor, sunt credințele, valorile, convingerile, idealurile ce ne ghidează conduita, altfel spus, substanța tainică din care ne hrănim fiecare acțiune, fiecare gest, fiecare vorbă”. Am privit atent cele câteva rădăcini, partea lor vizibilă, asemănătoare unor brațe robuste ce străpungeau, din loc în loc, solul acoperit de ace și frunze moarte: „Ai dreptate, noi, oamenii, avem rădăcini care, precum o sevă, ne direcționează periplul terestru, dispunem de credințe, valori, convingeri, dar, mai ales, dispunem de dorințe latente, pulsiuni, ambiții ratate, vinovății ascunse, un adevărat caleidoscop subteran de intenții și motive…” „Însă rădăcinile mai pot fi înțelese și dincolo de aceste coordonate ale personalității noastre, altfel spus, rădăcinile fiecăruia dintre noi constituie o rețea, nevăzută sau vizibilă, ce ne conferă echilibru, stabilitate, energie, hrană sufletească. Vrei să știi ce fel de rețea este?” Nerăbdător, am confirmat, printr-o înclinare a capului, dorința de a descoperi o nouă semnificație a rădăcinilor, dispus să ascult cu atenție, precum un discipol, desfășurarea de simboluri. Prietenul meu a continuat, fără niciun fel de afectare sau orgoliu: „Nu am în vedere nici credințele, nici valorile sau principiile noastre. Am în vedere alt fel de rădăcini, de care trebuie să dispunem, fiecare dintre noi, pentru a ne dezvolta, pentru a evolua. Mă refer la ramificațiile sociale menite a ne sprijini, a ne susține, a ne facilita drumul către ceea ce dorim să întreprindem: oamenii prin care ne definim, cu ajutorul cărora ne formăm sau, dacă vrei, „forjăm” personalitatea: familie, prieteni, colegi… Fără această rețea socială bine consolidată, șansa stabilirii ferme în solul vieții și a rezistenței fiecăruia dintre noi în fața furtunilor vieții se diminuează semnificativ. Ai auzit cu siguranță că fiecare om este construit sau structurat interior din media celor cinci persoane cu care își petrece cea mai mare parte a timpului. Îți spun că lucrul acesta nu este deloc un truism, ci mai curând reprezintă un adevăr fundamental: cei din jurul nostru, oamenii cu care ne înconjurăm adesea, constituie oglinda propriilor noastre valori, principii, aspirații sau idealuri. Iată de ce trebuie, mai întâi, să-ți alegi atent prietenii, iar apoi să ai grijă să hrănești permanent prietenia voastră.”

Am admis neîntârziat că „rădăcinile” noastre – indiferent cum le-am concepe, interioare sau exterioare – sunt componente vitale în scenariul evoluției și dezvoltării noastre. Astăzi, întorcându-mă cu memoria la acel moment de reflexie, am convingerea că este esențială străduința de a-ți cultiva o bună înțelegere cu familia, cu prietenii, dar mai ales cu tine însuți! Fortificarea propriilor rădăcini îți conferă energie și vitalitate, forța de a traversa adversitățile. Privesc acum, în apele memoriei, trunchiul aspru, compus din țesuturi îndelung încercate de rigorile vremii, precum obrazul străbătut de riduri al unui bătrân octogenar…

Fragmente utile (raportul filosofie-film)

În Prefața lucrării sale, „Shadow Philosophy: Plato’s Cave and Cinema”, Nathan Andersen consideră că scenariul descris în celebrul „mit al peșterii” reprezintă „one of the most famous images from the history of philosophy.” „Plato’s allegory of the cave, whose depiction of the condition of everyday life resembles nothing so much as the contemporary experience of watching movies. In fact, similar imagery is found and related themes explored in quite a number of relatively recent movies, especially science fiction films such as The Matrix or Total Recall, in which a leading character discovers that the world as he thought he knew it was a lie, an illusion. The ease with which the cinema depicts distortions of reality, giving weight to skeptical concerns that might seem abstract and unreal when described in the terminology of old books, has led a number of philosophers to become encouraged by the pedagogical merits of using film in the philosophy classroom.”

„Films naturally illustrate a wide range of philosophical issues, ranging from questions having to do with the conundrums of time travel, the relation between mind and body and the nature of personal identity, to ethical and aesthetic questions. In the past decade or so, a wide range of studies have appeared considering the scenarios presented in films and
television programs as examples and illustrations of traditional philosophical themes. The approach to film that treats it as a source of illustrations and examples to introduce and explore philosophical themes – developed independently of reflections on cinema – has been described variously as “Film and Philosophy” or “Film as Illustration.”

 

 

Considerații introductive la capitolul CUNOAȘTEREA

Rândurile care urmează constituie, în opinia mea, o bună introducere pentru studiul problemei cunoașterii din capitolul cu același nume:

„Dacă te gândeşti puţin, interiorul propriei tale minţi e singurul lucru de care poţi fi sigur.

Toate opiniile tale – fie ele despre soare, lună sau stele, despre casa şi cartierul în care locuieşti, despre istorie, ştiinţă, despre ceilalţi oameni, chiar despre existenţa propriului tău corp – se bazează pe experienţele şi gândurile tale, pe sentimentele şi impresiile tale senzoriale. Numai pe ele te poţi baza în mod direct, fie că vezi cartea pe care o ţii în mână sau simţi podeaua sub picioare, fie că îţi aduci aminte că George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite sau că formula apei e H2O. Orice altceva se află mai departe de tine decât gândurile şi experienţele tale lăuntrice şi îţi parvine numai prin intermediul lor.

În mod obişnuit, nu ai nici un dubiu în legătură cu existenţa podelei de sub picioare, a copacului de la fereastră sau a propriei danturi. De fapt nici nu te gândeşti îndeobşte la stările mentale prin care devii conştient de aceste lucruri: pari conştient de ele în mod direct. Dar cum poţi şti dacă ele există cu adevărat?

Dacă încerci să argumentezi că trebuie să existe o lume fizică exterioară pentru că nu ai vedea clădiri, oameni sau stele dacă nu ar exista acolo nişte obiecte care să reflecte sau să emită lumina care ajunge la ochii tăi şi îţi provoacă experienţele vizuale, răspunsul se impune de la sine: Cum poţi şti asta? Nu e decât o simplă aserţiune ca oricare alta despre lumea exterioară şi despre relaţia ta cu ea şi, ca atare, se bazează pe dovezile pe care ţi le oferă simţurile tale. Dar nu te poţi bizui pe acest tip anume de dovezi despre modul în care sunt produse experienţele vizuale decât dacă poţi deja să de bizui în general pe conţinuturile tale mentale pentru a-ţi da informaţii despre lumea exterioară. Şi tocmai aceasta face obiectul contestărilor. Dacă încerci să dovedeşti pe baza unor impresii că impresiile tale sunt vrednice de încredere, argumentul e circular şi nu vei ajunge nicăieri.

Ţi-ar apărea oare în mod diferit lucrurile dacă, de fapt, toate acestea ar exista numai în mintea ta – dacă tot ce consideri a fi lumea exterioară reală ar fi doar un vis nesfârşit sau o halucinaţie, din care nu te vei deştepta niciodată? Dacă ar fi aşa, atunci bineînţeles nu te-ai putea deştepta, aşa cum te poţi deştepta dintr-un vis, pentru că ar însemna că nu ar exista nici o lume „reală” la care să te deştepţi. Aşadar, n-ar fi tocmai ca un vis sau ca o halucinaţie obişnuită. Conform ideii pe care o avem îndeobşte despre vise, ele se petrec în mintea unor oameni care de fapt dorm într-un pat real, într-o casă reală, chiar dacă în vis aleargă pe străzile din Kansas City urmăriţi de o maşină ucigaşă de tuns iarba. Mai presupunem şi că visele normale depind de ceea ce se petrece în timpul somnului în creierul celui care visează.

Dar nu s-ar putea oare ca toate experienţele tale să fie asemenea unui vis uriaş în afara căruia să nu existe nici o lume exterioară? Cum poţi şti că lucrurile nu stau chiar aşa? Dacă întreaga ta experienţă ar fi un vis în afara căruia n-ar exista nimic, atunci orice dovadă pe care ai încerca să o foloseşti spre a-ţi demonstra că există o lume exterioară ar face doar parte din vis: Dacă ai bate în masă sau dacă te-ai ciupi, ai auzi bătaia şi ai simţi ciupitura, dar asta n-ar fi decât încă un lucru care s-ar petrece în mintea ta, ca toate celelalte. E în zadar: dacă vrei să afli dacă ceea ce e înlăuntrul minţii tale îţi dă vreun indiciu în legătură cu ce e în afara ei, nu te poţi bizui pe modul în care îţi apar lucrurile – din interiorul minţii tale – pentru a afla răspunsul.

Dar pe ce altceva te mai poţi bizui? Toate dovezile, despre orice ar fi ele, îţi parvin în mod necesar prin intermediul minţii – fie sub forma percepţiei, a mărturiei cărţilor şi a altor oameni sau a memoriei – şi ar fi cât se poate de compatibil cu restul cunoştinţelor tale să crezi că nu există absolut nimic altceva decât interiorul propriei tale minţi.

Este chiar posibil să nu ai nici corp, nici creier – întrucât convingerile tale în această privinţă îşi au originea exclusiv în dovezile furnizate de simţuri. Nu ţi-ai văzut niciodată creierul – presupui doar că toată lumea posedă unul – dar chiar dacă l-ai fi văzut, sau ai crede că l-ai văzut, asta n-ar fi decât o experienţă vizuală ca oricare alta. Poate că nu exişti decât tu, subiectul experienţei, şi poate că nu există nici o lume fizică – nici stele, nici pământ, nici fiinţe omeneşti. Poate că nici măcar spaţiul nu există.

Concluzia cea mai radicală la care ai putea ajunge ar fi aceea că mintea ta este, pur şi simplu, singurul lucru care există. Acest punct de vedere poartă numele de solipsism. Este un punct de vedere foarte stingher şi nu l-au împărtăşit prea mulţi oameni. După cum puteţi deduce din această remarcă, e o concepţie pe care nu o împărtăşesc nici eu. Dacă aş fi solipsist, n-aş scrie probabil cartea asta, întrucât n-aş crede că ar mai exista cineva care să o citească. Pe de altă parte, poate că aş scrie-o, să-mi fac viaţa interioară mai interesantă, prin includerea impresiei că ea ar fi publicată, că unii indivizi ar citi-o şi mi-ar comunica reacţiile lor şi aşa mai departe. Cu puţin noroc, s-ar putea chiar să am şi impresia că mi se plătesc drepturi de autor.

Poate că tu eşti solipsist: în acest caz, vei considera cartea un produs al propriei tale minţi, care prinde viaţă ca urmare a experienţei tale, pe măsură ce o citeşti. Evident, nimic din ce pot spune eu nu te poate convinge că eu exist cu adevărat sau că această carte ca obiect fizic există. Pe de altă parte, concluzia că numai tu exişti nu se justifică pe de-a-ntregul în raport cu dovezile disponibile. Nu poţi şti, pe baza a ceea ce se petrece în mintea ta, că nu există lumea exterioară. Poate că o concluzie mai modestă e cea corectă, anume că nu poţi cunoaşte nimic dincolo de impresiile şi experienţele tale. Lumea exterioară poate să existe sau nu, iar dacă există, poate să fie sau să nu fie complet diferită de cum îţi apare ţie – n-ai cum să-ţi dai seama. Acest punct de vedere se numeşte scepticism în legătură cu lumea exterioară.

Este posibilă şi o formă mai radicală de scepticism. Argumente similare par să demonstreze că nu poţi cunoaşte nimic, nici măcar despre propriul tău trecut şi propriile tale experienţe anterioare, întrucât nu ai la dispoziţie decât conţinuturile tale mentale prezente, care includ şi impresiile amintirilor tale. Dacă nu poţi fi sigur că lumea dinafară minţii tale există acum, cum ai putea fi sigur că tu însuţi ai existat înainte de momentul prezent? Cum poţi şti dacă nu ai apărut pur şi simplu pe lume acum câteva minute, gata înzestrat cu toate amintirile tale prezente? Singura dovadă cum că nu se poate să fi apărut acum câteva minute depinde de anumite convingeri despre modul în care iau naştere oamenii şi amintirile lor, care la rândul lor se bazează pe convingeri despre ceea ce s-a întâmplat în trecut. Dar a te bizui pe acele convingeri pentru a dovedi că ai existat în trecut ar însemna din nou să raţionezi în cerc. Ar însemna să presupui realitatea trecutului pentru a demonstra realitatea trecutului.

Te afli, se pare, în impasul de a nu putea fi sigur de nimic cu excepţia conţinuturilor tale mentale prezente. Şi se pare că orice argument ai încerca să foloseşti spre a ieşi din acest impas e sortit eşecului deoarece el va trebui să presupună ceea ce tocmai încerci să demonstrezi – existenţa lumii exterioare dinafara minţii tale.

Să presupunem, de exemplu, că ai susţine că trebuie să existe o lume exterioară, pentru că e greu de crezut că ai putea avea toate aceste experienţe fără să existe o explicaţie oarecare în funcţie de cauze externe. Scepticul poate răspunde în două feluri. În primul rând, chiar dacă există cauze externe, cum poţi şti din conţinuturile experienţei tale cum sunt acele cauze? Nu le-ai observat niciodată în mod direct. În al doilea rând, pe ce se bazează ideea ta că orice lucru trebuie să aibă o explicaţie? Este adevărat că în concepţia ta normală, nefilosofică, despre lume, procese ca acelea care au loc în minea ta sunt cauzate, cel puţin în parte, de alte lucruri dinafara lor. Dar nu ai voie să presupui că aşa stau lucrurile într-adevăr decât dacă încerci să înţelegi cum de poţi cunoaşte ceva, orice, despre lumea dinafară minţii tale. Şi nu poţi în nici un fel dovedi un astfel de principiu doar examinând ceea ce se află înlăuntrul minţii tale. Oricât de plauzibil ţi-ar părea ţie acest principiu, ce motiv ai să crezi că se aplică şi lumii?

Ştiinţa nu ne este nici ea de mare ajutor, deşi la prima vedere am putea să ne adresăm ei cu cea mai mare încredere. În gândirea ştiinţifică obişnuită, ne bazăm pe principii explicative generale pentru a trece de la modul în care ne apare lumea la o altă concepţie asupra modului ei de a fi de fapt. Încercăm să explicăm aparenţele în termenii unei teorii care descrie realitatea din spatele acestora, o realitate pe care nu o putem observa direct. Astfel, fizica şi chimia conchid că tot ce vedem în jurul nostru se compune din atomi invizibil de mici. Am putea argumenta, oare, că şi credinţa generală în existenţa lumii exterioare are acelaşi tip de suport ştiinţific ca şi credinţa în existenţa atomilor?

Scepticul va răspunde că procesul elaborării raţionamentului ştiinţific ridică aceeaşi problemă de ordin sceptic la care ne-am mai referit şi până acum: ştiinţa este la fel de vulnerabilă ca şi percepţia. Cum putem şti dacă lumea exterioară minţii corespunde concepţiei noastre despre ceea ce ar constitui o explicaţie teoretică satisfăcătoare a observaţiilor pe care le facem? Dacă nu putem stabili credibilitatea impresiilor noastre senzoriale în raport cu lumea externă, nu avem nici vreun motiv să ne închipuim că putem avea încredere în teoriile noastre ştiinţifice.

Mai există încă un răspuns, cu totul diferit, la această problemă. S-ar putea argumenta că un scepticism radical de felul celui despre care am vorbit nu are sens, deoarece ideea unei realităţi externe pe care nimeni n-ar putea-o descoperi vreodată este lipsită de sens. Argumentul este că visul, de pildă, trebuie să fie ceva din care te poţi trezi pentru a descoperi că dormeai; halucinaţia trebuie să fie legată de un lucru pe care cei din jur (sau tu, mai târziu) îl pot percepe ca, nefiind real. Impresiile şi aparenţele care nu corespund realităţii trebuie puse în contrast cu cele care corespund realităţii, altminteri contrastul dintre aparenţă şi realitate nu mai are nici un sens.

Conform acestui punct de vedere, ipoteza unui vis din care nu te poţi trezi niciodată nici nu reprezintă ideea de vis: este ideea de realitate – de lume reală în care trăieşti. Concepţia noastră despre ceea ce există nu este altceva decât concepţia noastră despre ceea ce putem observa. (Acest punct de vedere este uneori denumit verificaţionism). Uneori, observaţiile noastre sunt eronate, dar asta înseamnă că pot fi corectate prin alte observaţii – ca atunci când te trezeşti din vis sau descoperi că ceea ce credeai că e un şarpe nu era decât o umbră în iarbă. Dar în absenţa posibilităţii unei concepţii corecte asupra lucrurilor (fie a ta, fie a altcuiva), gândul că impresiile tale despre lume sunt false este lipsit de sens.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci scepticul se înşeală dacă îşi închipuie că se poate concepe că unicul lucru care există ar fi mintea lui proprie. Se înşeală deoarece n-ar putea fiadevărat că lumea externă nu există de fapt, decât dacă cineva ar putea observa că ea nu există. Şi ceea ce încearcă să-şi imagineze scepticul e tocmai că nu există nimeni care să observe acest lucru şi nici nimic altceva – fireşte, afară de scepticul însuşi, iar tot ce poate observa el este interiorul propriei sale minţi. Deci solipsismul e lipsit de sens. El încearcă să scadă lumea exterioară din totalitatea impresiilor mele, dar nu reuşeşte pentru că, dacă lumea exterioară este astfel înlăturată, ele încetează a mai fi simple impresii, devenind în schimb percepţii ale realităţii.

Este cât de cât valabil acest argument împotriva scepticismului şi solipsismului? Doar dacă realitatea poate fi definită ca ceea ce putem observa. Dar suntem oare într-adevăr incapabili să înţelegem ideea unei lumi reale sau a unei stări de lucruri care nu pot fi observate de nici un om sau de vreo altă fiinţă?

Scepticul va susţine că, dacă există o lume exterioară, lucrurile din această lume sunt observabile pentru că există şi nu invers, că existenţa nu e acelaşi lucru cu capacitatea de a fi observat. Şi, deşi ajungem la ideile de vis şi halucinaţie plecând de la situaţiile în care credem că putem observa contrastul dintre experienţele noastre şi realitate, cu siguranţă se pare că aceeaşi idee poate fi extinsă la situaţiile în care realitatea nu e observabilă.

Dacă e aşa, pare să rezulte că nu e lipsit de sens să gândeşti că lumea ar putea fi alcătuită doar din interiorul minţii tale, deşi nici tu, nici nimeni altcineva n-ar putea să afle dacă aşa ar sta lucrurile cu adevărat. Şi dacă nu e lipsit de sens, ci reprezintă o posibilitate pe care trebuie s-o iei în considerare, se pare că n-ai cum să-i dovedeşti falsitatea fără să te învârți într-un cerc vicios. Aşa că s-ar putea să fii într-adevăr prizonierul propriei tale minţi. Asta poartă uneori numele de impas egocentric. Şi totuşi, toate acestea fiind zise, trebuie să recunosc că este practic imposibil să crezi în mod serios că toate lucrurile din lumea care te înconjoară ar putea, de fapt, să nu existe. Acceptarea lumii exterioare ni se impune cu tărie, în mod instinctiv: nu ne putem descotorosi pur şi simplu de ea cu argumente filosofice. Nu numai că ne comportăm ca şi cum ceilalţi oameni şi celelalte lucruri există: suntem convinşi că există, chiar după ce am trecut în revistă argumentele care par să indice că nu avem nici un temei pentru a crede acest lucru. (Putem avea temeiuri, în cadrul întregului sistem de convingeri despre lume, pentru convingeri mai particulare, în legătura cu existenţa unor lucruri particulare: ca, de exemplu, a unui şoarece în cutia de pâine. Dar asta e altceva. Existenţa lumii exterioare e considerată în acest caz drept înţeleasă de la sine).

Dacă această credinţă în existenţa lumii dinafară minţilor noastre ne apare atât de firească, poate că nu are nevoie de nici un temei. Poate că putem să-i dăm pace şi să sperăm că avem dreptate. Şi, de fapt, asta şi fac mai toţi oamenii după ce au renunţat să mai încerce să o demonstreze: chiar dacă nu pot oferi argumente împotriva scepticismului, nici să-l accepte nu pot. Dar asta înseamnă că noi ne menţinem majoritatea convingerilor noastre comune despre lume în ciuda faptului că (a) s-ar putea ca ele să fie complet false, şi (b) nu avem nici o bază pentru a exclude această posibilitate.

Ne rămân, deci, trei întrebări:

  1. Există şi are sens posibilitatea ca interiorul minţii tale să fie singurul lucru care există sau – în ipoteza că lumea dinafară minţii tale există – ca ea să fie total diferită de cum îţi închipui tu că este?
  2. Dacă aceste lucruri sunt posibile, ai vreo modalitate de a-ţi dovedi că ele nu sunt, de fapt, adevărate?
  3. Dacă nu poţi dovedi că există ceva în afara minţii tale, este just să continui să crezi în existenţa lumii exterioare în ciuda acestui fapt?”

Sursa: capitolul „Cum putem cunoaște ceva?”, din lucrarea Oare ce înseamnă toate astea?, scrisă de Thomas Nagel (What Does It All Mean?, Oxford University Press, 1987), Editura ALL, București, 1994, p.5-12.