Copilăria ca o arcă a lui Noe

Succint prolog

Vă amintiți una dintre jucăriile fascinante ale copilăriei? Vă amintiți de caleidoscop, acel tub de plastic tapetat cu oglinzi, în care pietricelele colorate se așezau în cele mai surprizătoare combinații? Ei bine, fiecare om are posibilitatea de a-și contempla copilăria printr-un caleidoscop ce-i oferă un tablou de imagini și reprezentări vivante sau, dimpotrivă, estompate de trecerea neînduplecată a timpului. Pe durata acestui exercițiu reflectiv, universul infantil pare să se reconfigureze, scenariul primilor ani de viață se rescrie, câștigând, prin complicitatea bizară a memoriei și imaginației, un plus de complexitate și savoare. Precum un arheolog, mă străduiesc să reconstitui în rândurile care urmează o parte a propriului univers pueril, într-o rețetă din care nu lipsește umorul și detașarea.

Muncile lui Heracles

Nu știu alții cum sunt, dar eu… atunci când mă gândesc la venirea mea pe lume nu am habar dacă a fost rezultatul unui proiect laborios sau dacă, mai curând, sunt consecința unui accident ori rodul binecuvântat al întâmplării. Cert este faptul că, așa cum spune la un moment dat un pastor american, există părinți care dobândesc acest statut din pură întâmplare, însă viața niciunui copil nu este produsul hazardului. O dată ajuns pe lume, fiecare copil poartă cu el o misiune, un scop ce-și așteaptă în taină actualizarea. La limită, fiecare copil este un virtual erou.

Mitologia greacă vorbește despre curajosul semizeu Heracles care a trebuit să-și răscumpere o faptă cumplită prin îndeplinirea a douăsprezece munci echivalente cu tot atâtea acte de eroism. Comparația poate să pară lipsită de modestie însă nu știu ce faptă a trebuit să răscumpăr în copilăria mea pentru toate muncile făcute. Am avut parte de un debut existențial zgârcit în privința jocurilor dar abundent în eforturi și strădanii pentru tihna traiului zilnic. Dacă este adevărat ce se spune, cum că munca îl educă sau îl înobilează pe om, atunci îndrăznesc să cred că, datorită îndeletnicirilor din copilărie, mă număr printre cei mai educați sau mai nobili oameni. Asta pentru că o însemnată perioadă din viața mea am fost protagonistul involuntar al unei suite dezarmante de cazne, de la truda agricolă concretizată în săpat, plivit, cosit, greblat, irigatul grădinii, „îngropatul” tomnatic al cartofilor și resurecția lor primăvăratică, până la travaliul domestic devenit rutină, tradus în tăiatul și aranjarea în stive a lemnelor, aprovizionarea cu deșeuri (rumeguș) folosite pentru încălzire, ședințe zilnice de curățenie, culesul frunzelor din parcuri (folosite ca așternut pentru dobitoace), vizite periodice la moară urmate de depozitarea sacilor în pod ș.a. Mi-am trăit copilăria într-un fel de lagăr de muncă, într-un ansamblu vegetal și zootehnic de inspirație orweliană camuflat în spatele unei porți din lemn vopsit, pe o străduță din miezul unui târg de provincie cu aspirații urbane. Privindu-mi retospectiv copilăria, descopăr un puști maturizat prematur, un băiețandru deopotrivă neastâmpărat și melancolic, devenit prea curând protagonistul lucid al unui scenariu ce nu încetează să-și trimită, dincolo de vreme, revelațiile surprinzătoare.

Pseudo-bestiar [1]

Dar oare cum a început totul? După ce tatăl meu s-a retras discret dincolo de viață, lâsându-mi moștenire un ideal patern și o suită de amintiri indistincte, mama a încercat să-și recupereze neîntârziat fericirea conjugală. Împreună cu sora mea, am ajuns să locuiesc într-o casă bătrânească, alături de doi bunici fără prea multă știință de carte dar credincioși până la dezolare și, mai ales, pătrunși de convingerea că fiecare zi îngăduită de Dumnezeu trebuie câștigată cu sudoarea frunții și oboseala brațelor. Într-o casă cu patru camere (doar două dintre ele folosite), o cămară răcoroasă, un hol luminos denumit „Gang” [2] și o „tindă” [3] de vreo doi metri patrați, au ajuns să conviețuiască, la un moment dat, alături de doi bătrâni fataliști și resemnați, cinci copii de vârste relativ apropiate și două mătuși autoritare, supraviețuitoarele unor căsătorii eșuate. Copil fiind, am pătruns fără niciun fel de avertisment prealabil în acest Babel intergenerațional din care nu lipseau derapajele de înțelegere, disputele, lipsurile sau nevoile, frustrarea. Acestui impresionant breviar omenesc închis între pereții unei case îmbătrânite i se adăuga un surprinzător și consistent inventar zoologic, o menajerie [4] pe care ar fi invidiat-o însuși patriarhul Noe. Vreau, în cele ce urmează, să te provoc, dragul meu cititor, vorbindu-ți nu atât despre oamenii care mi-au locuit copilăria, cât despre necuvântătoarele ce mi-au traversat acei ani.

Sufocată de vechituri adunate cu seriozitate compulsiv-obsesivă de bunicul meu, curtea copilăriei se prelungea într-o grădină mărginită de un păienjeniș de coacăze roșii și zmeură. În centrul grădinii, dintre straturi de legume și fâșii de trifoi, răsărea un mic heleșteu, un petic de cer răsturnat căruia neglijența omenească i-a surpat, după o vreme, malurile și l-a îngropat. Îmi plăcea să îmi imaginez că acel iaz trăiește încă sub stratul de pământ aruncat cu nonșalanță de bunicul meu. În așteptarea unor vremuri mai bune, îmi lipeam pe furiș urechea de pământ, căutând să surprind ecoul ascuns al apei, chemarea ei tainică. În această grădină a Hesperidelor, se mai găsea și o fântână, nu foarte adâncă, mărginită de pietre aflate într-un echilibru precar, un mic ecosistem acvatic stăpânit de familia unor batracieni zgomotoși ce-și lansau partiturile agasante la fiecare cădere a serii. Perimetrul domestic patronat de cei doi monarhi ai senectuții – bunicii mei – era populat cu o cohortă de necuvântătoare, unele dintre ele rezidente cu acte în regulă, altele refugiate clandestin în fața urgiei omenești sau aruncate aici de jocul întâmplării. Dintre toate aceste viețuitoare, mai dragi îmi erau cei trei câini vagabonzi, foste glorii ale maidanului puse acum în lanțuri, simboluri vii ale abdicării de la libertate. Atunci când specia făcea apelul, cei trei mușchetari canini deveneau brusc neliniștiți, dornici de aventură și cuceriri galante. După trude prelungite, reușeau să evadeze din lanțuri și să dispară zile întregi spre disperarea mocnită a stăpânilor. Uneori, atunci când chemarea speciei atingea intensități neașteptate, în curte își făceau apariția câini venetici dispuși la riscuri și gesturi extreme pentru a urma cursul naturii. În astfel de circumstanțe, bunicul mă provoca să devin complicele unui scenariu tragicomic: ademeneam bietele creaturi captive în mrejele instinctului, le agățam de cozi ghirlande de conserve goale și apoi le eliberam cu strigăte puternice, răsunătoare. Speriate de propria tevatură metalică, bietele creaturi ale Domnului mușcau pământul, gonind haotic către nicăieri. După vreo două zile se întorceau la datorie și totodată la supliciu…

Mai aveau bunicii mei două capre cărora mama natură, în generozitatea ei nesfârșită, le dăruise un cadou cu totul și cu totul special: mirosul insuportabil. Nu detestam nimic mai mult decât momentul din zi în care trebuia să îndepărtez mizeria celor două rumegătoare. Știam că urmează să-mi testez imunitatea olfactivă, rezistența la mirosuri de nesuportat și, indirect, dârzenia stomacului care, stimulat de miasma ucigătoare, vroia cu orice preț să arunce afară întregul lui conținut. Însă mai mult decât oroarea resimțită față de atentatul odorific al celor două caprine, detestam să duc cornutele, legate de sfoară, la o adresă cunoscută doar de bunica, unde se oficia în cel mai mare secret, ritualul periodic al împerecherii. Nu înțelegeam de ce trebuia să târăsc cu multă dificultate creaturile încornorate către locul lor de întâlnire misterioasă pentru ca apoi să mă țin cu greu după ele către casă, asistând dezarmat la behăitul lor volubil și mersul lor extrem de săltăreț. Bunica știa cu siguranță motivul bucuriei caprelor…

Din inventarul zoologic al bunicilor mai făcea parte o vacă bălțată înzestrată cu o privire dezinteresată, tâmpă, cu coarne amenințătoare și un muget exploziv dar, mai ales, cu o pasiune cel puțin neobișnuită pentru o rumegătoare, țigările bunicului meu: Carpați și Mărășești. Imediat ce poștașul îi aducea pensia și surd în fața protestelor vehemente ale consoartei, bătrânul își cumpăra un cartuș de țigări pe care le așeza, nechibzuit, pe oriunde: prin șopron, pe pervazul geamului, pe gard sau pe stiva de lemne. Precum locuitorul unui penitenciar, vaca Florica beneficia în programul fiecărei zile de o perioadă privilegiată de plimbări libere prin curte. În timpul plimbărilor, își marca nonșalant teritoriul, spre disperarea mea, cel care aveam nobila misiune de a îndepărta cu lopata capcanele biologice, adevărate mine antipersonal. Îmi amintesc cum într-o astfel de împrejurare, bovina a devenit brusc interesată de pachetul de țigări pe care bunicul meu l-a așezat imprudent pe capătul unui buștean cu multiple folosințe. A fost suficient un moment de neatenție omenească și totul a dobândit o turnură parodică, transformând o zi obișnuită într-un scenariu al cărui protagoniști erau o vacă nebună, obsedată de droguri ușoare, ronțăind țigări de proastă calitate și un bătrân angrenat într-o explozie isterică de înjurături la adresa patrupedului. Sceneta a culminat cu o alergătură zdravănă după făptaș, încolțirea, prinderea lui și închiderea neîntârziată în grajdul întunecos, pentru o sesiune de regrete incerte și penitență sumară. Dincolo de toate astea, cred că vaca – narcotizată cu tabac – era totuși fericită…

Indiferent dacă erau zile topite de caniculă sau geruri [5] de crăpau pietrele, indiferent dacă se cutremura pământul sau se despicau cerurile, cele două pisici tigrate ale bunicilor își realizau cu indiferență siesta. Cât era ziua de lungă, ședeau tolănite pretutindeni prin casă: pe dulapurile cu vopsea scorojită, pe paturile cu arcuri arhaice, pe sub mesele învelite în folie de mușama cu motive florale, sub soba cu rolă [6] sau pe oriunde găseau de cuviință. Ajunsesem să invidiez traiul lor sedentar, statutul lor de deținătoare ale Trofeului Lenei Absolute și, probabil că datorită acestei invidii, nu ezitam să arunc după ele, de câte ori aveam ocazia, cu câte un obiect contondent. Detestam felinele și pentru faptul că părăseau seninătatea și deveneau suspect de active numai atunci când simțeau mirosul de mâncare. În astfel de momente, îmbrăcau blana politeții exagerate, se întindeau și căscau cu voluptate, se alintau și se scărpinau de picioarele oricui, se încărcau brusc cu o afecțiune pentru toți bipezii din apropiere, o afecțiune dincolo de care întrevedeai cu ușurință perfidia. În restul timpului, erau de un dezinteres monumental și de o iubire de sine exemplară. Nici măcar galopul nocturn executat cu frenezie de șobolanii din pod nu era în stare să smulgă felinele din inerția cronică pe care o savurau cu neîntrecută încântare. Periodic dispăreau prin vecini iar după o vreme de liniște suspectă revărsau prosperitatea asupra domeniului, aducând pe lume câte o duzină de pui pe care bătrânii mei se străduiau apoi din răsputeri și de multe ori fără succes să-i înstrăineze. Și uite așa felinele candidate la Tofeul Lenei se înmulțeau incontrolabil…

Cum aș putea să uit din acest tablou cei doi sau, câteodată, trei porci al căror destin trist era să piară înainte de vârsta senectuții, devenind, prin sacrificiu involuntar, parte esențială a meniului din preajma sărbătorilor de iarnă. Dacă ar fi gândit oricât de puțin și, mai ales, dacă ar fi fost în stare să-și anticipeze soarta, bietele creaturi și-ar fi plănuit fuga de la domiciliu cu mult înainte de sărbătoarea Ignatului [7]. Oricum filmul „Evadarea Porcilor” nu ar fi fost deloc o bagatelă pentru simplul motiv că bătrânii paznici ai stabilimentului adoptau măsuri draconice de precauție, de o severitate invidiată și la Alcatraz: garduri mai înalte cu sârme ghimpate, stâlpi vopsiți cu rășină, porți ferecate, două sau chiar trei lacăte la ușa cotețului. Ajungeam să compătimesc sărmanele creaturi grohăitoare pentru deznodământul lor trist, acela de a astâmpăra burțile jinduitoare ale unor bipezi omnivori. De altfel, copil fiind, detestam momentul propriu-zis al sacrificiului porcin, întrucât eram expediat fără menajamente în casă, în ciuda curiozității și interesului meu infantil greu de potolit. În conformitate cu credințele locului, mila manifestată de un copil era în măsură să alimenteze voința de a trăi a patrupedului pregătit pentru sacrificiu. Așa că până nu alungai copilul cu câteva amenințări convingătoare, porcul risca să se chinuie cumplit, refuzând, spre disperarea asistenței înfometate, să-și ofere obștescul sfârșit. Când copilăria a făcut loc adolescenței, am primit, precum într-un ritual de trecere la vârsta maturității, privilegiul de a asista și chiar de a participa la sacrificarea hibernală a porcului. Pentru mine era un fel de certificat de absolvire a cursului de ucigaș porcin, deveneam un fel de hitman la frecvență redusă. Alergam și eu bezmetic după porc, alături de un bunic cu ochii bulbucați de efort și un vecin injectat de băutură, cu statut de măcelar amator, într-un fel de ritual al cruzimii sau de trecere la majoratul sadismului domestic. Dacă există o răzbunare postumă a porcilor, ar trebui deja să-mi schimb identitatea…

Neamul păsăresc era și el bine reprezentat în curtea bunicilor: o duzină de găini volubile răscoleau pietrișul în căutare de revelații hrănitoare. Aveau și găinile astea o caracteristică aparte: erau teribil de zgârcite cu propriile ouă, atât de lipsite de generozitate încât trebuia să declanșez operațiuni laborioase de căutare a cuiburilor improvizate. Dacă astăzi vorbim de oameni care cresc găini stresate, în copilăria mea, găinile creșteau oameni stresați. Indiferent dacă erau păsări obișnuite, de talie mare, sau „găinușe americane”, intrate la apă atunci când au traversat oceanul, toate păreau să aibă un scop comun: ascunderea ouălor pe sub grămezi de fân, dincolo de stive de lemne, în podețe sau sub bălăriile crescute pe marginea gardului. Cine era responsabil cu localizarea comorilor proteinice?… Eu! Ca și cum operațiunea „Găsește Oul” nu ar fi fost suficient de solicitantă, din când în când, găinile bunicilor își exprimau dorința de a deveni păsări migratoare, planând peste garduri și bălării până prin curțile vecinilor. Unele se întorceau acasă, altele prindeau gustul libertății sau deveneau ele însele hrană pentru gusturi mai mult sau mai puțin rafinate. Ca să descurajăm comportamentele de recidivist sau fuga în premieră către libertate, obișnuiam să scurtăm semnificativ penajul aripilor. Găinile se bucurau de prezența unui cocoș împănat de delirul grandorii, un macho galinaceu cu anvergură țanțoșă, stăpân infailibil al unui teritoriu locuit de un harem consistent. Din când în când, cocoșul își verifica șarmul și puterea de seducție, agățând câte un grăunte imaginar cu care își atrăgea victima. Inventarul zoologic mai conținea vreo patru rațe cu un penaj de o solemnitate funerară, atât de discrete că s-ar fi putut angaja fără probleme la o agenție secretă, din simplul motiv că erau… mute.

Unde ești copilărie, cu grădina ta cu tot?…

Nu știu alții cum sunt… însă pot spune despre mine că am avut o copilărie bogată în „turbulențe” sufletești și emoționale care nu au lăsat, din fericire, amprente sau traume iremediabile. Cel puțin așa îmi place să cred… Nici trupul meu firav nu a fost străin de pericole, mai mult chiar, am dat dovadă de un oarecare talent în a mă plasa de unul singur în cele mai periculoase situații. Având un suflet reflexiv și molcom, de ardelean exilat într-un trup de bucovinean neastâmpărat și degrab vărsător de sânge, am reușit performanța de a-mi sparge capul de vreo cinci ori, parcă interesat de ceea ce se găsește înăuntru. O dată, sora mea – copil cu pretenții de profesionist în arta salvării – mi-a acoperit rana din cap cu un plasture special confecționat din… miez de pâine. Chiar și astăzi, când ne întâlnim și am câte o idee năstrușnică, sora mea obișnuiește să glumească: „Tu, frate, ești ceva mai deștept și ai tot felul de idei pentru că pâinea aia cu care te-am oblojit se coace încă în capul tău…”. Nu îndrăznesc să emit asumpții despre propria deșteptăciune însă mă bucur că rănile nu mi-au fost tratate cu turtă de tărâțe… O dată am reușit să închei „triumfător” o expediție de jaf și cucerire prin grădina unor vecini care aveau niște mere de o frumusețe inegalabilă. Amenințată cu bâte și pietre de stăpânii vigilenți, întreaga trupă de hopliți [8] puși pe furtișaguri a luat-o la fugă, lansând către cer strigăte nestăpânite. Mic de statură dar îndrăzneț, mă străduiam să îmi croiesc drum prin iarba înaltă din livada fructelor interzise, când am alunecat sau m-am împiedicat și m-am trezit întins pe un… ciob de sticlă. Nici vorbă de sancțiune din partea păgubiților. M-am întors spre casă cu abdomenul sfâșiat și tricoul însângerat, palid ca un mort dar preocupat să-mi ascund tremurul dăruit de starea de șoc și să afișez un aer mândru, eroic, de semizeu în miniatură întors dintr-o călătorie plină de primejdii. Conștient de propria vinovăție, am căutat să arunc în derizoriu gravitatea situației: „o zgârietură… trece fără probleme…” La finalul acestor rânduri, îndrăznesc o analogie: așa este și copilăria, precum o zgârietură pe care timpul o face pe puntea corabiei care ne poartă către viitor, către devenirea noastră.

Traversăm, fiecare dintre noi, orizonturi mai senine sau talazuri cumplite, năstrușnice peripeții , munci și străduințe mai mult sau mai puțin titanice. Dar ceea ce contează până la urmă este faptul că atunci când privim în urma noastră, peste umărul vremii, descoperim întâmplări situate în vecinătatea misterului, personaje și locuri încărcate de semnificații, oameni neobișnuiți prin însăși obișnuitul lor, ființe deopotrivă hilare și surprinzător de profunde. În ultimă instanță, copilăria unui om este o grădină a Hesperidelor [9] din care vin către prezentul său, atunci când agitația clipei se suspendă, ecouri vagi sau chiar torente de impresii, trăiri, miracole…

 

 

[1] bestiar – gen de lucrare, caracteristică evului mediu, cuprinzând culegeri de fabule sau de povestiri alegorice despre animale (conform https://dexonline.ro/definitie/bestiar).

[2] repercusiune lingvistică a perioadei de dominație austro-ungară (de la germanul „der Gang” – „hol”, „coridor”).

[3] tindă –  încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești (conform https://dexonline.ro/definitie/tinda).

[4] menajerie – loc special amenajat în care sunt ținute animale vii, mai ales sălbatice, pentru a fi expuse publicului; totalitatea animalelor care se află într-un asemenea loc (conform https://dexonline.ro/definitie/menajerie).

[5] ger, geruri – temperatură atmosferică foarte scăzută; frig foarte mare, frig năprasnic (conform https://dexonline.ro/definitie/ger).

[6] rolă – (reg.) cuptor al mașinii de gătit (din germ. Rolle), conform https://dexonline.ro/lexem/rol%C4%83/49396).

[7] Ignat – (Pop.) nume dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să-și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă (conform https://dexonline.ro/definitie/ignat).

[8] hoplit, hopliți – soldat pedestru echipat cu armament greu, la vechii greci

(conform https://dexonline.ro/definitie/hoplit).

[9] Hesperidele sunt nimfe care locuiesc într-o grădină frumoasă, situată în Munții Arcadiei (Grecia) sau, în alte legende, la extrema vestică a Mării Mediteraneene, lângă Mt. Atlas (de aceea sunt considerate uneori ca fiind fiicele lui Atlas). În această grădină crește pomul care face mere de aur, pom dăruit de Gaia Herei, la nunta sa cu Zeus. Această grădină este păzită de Ladon, un dragon cu o sută de capete. Singurul care a reușit să obțină câteva mere a fost Heracles, care l-a păcălit pe Atlas să le ia pentru el. În acest fel Heracles a îndeplinit cea de a unsprezecea Muncă dintre cele douăsprezece (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Hesperide).

Anunțuri

Repere teoretice utile pentru bacalaureatul de LOGICĂ

Am promis elevilor mei că le voi oferi câteva repere teoretice care să completeze partea aplicativă (ședințele de pregătire). Iată-le împreună cu urarea sinceră și călduroasă de SUCCES LA EXAMENUL DE MATURITATE!

 ARGUMENTAREA

ARGUMENTARE – proces de justificare logică a unei propoziţii (numită CONCLUZIE sau TEZĂ) pe care vrem să o susţinem cu ajutorul altor propoziţii (numite PREMISEPROBE sau TEMEIURI); proces prin care demonstrăm (justificăm) adevărul propriilor noastre opinii şi încercăm să-i convingem pe ceilalţi să le accepte.

ARGUMENTdeşi sinonim cu termenii de «raţionament» sau «inferenţă», este diferit de aceste două noţiuni prin aceea că se are în vedere scopul cu care este formulat, şi anume, acela de a convinge; DOVADĂ sau PROBĂ adusă în sprijinul unei afirmaţii.

INDICATOR DE ARGUMENTARE  – cuvinte sau expresii din limbajul natural care indică sau introduc într-un text propoziţii ce îndeplinesc rol de premise sau de concluzie, dându-i astfel textului caracterul argumentativ. Indicatorii unei argumentări pot fi : INDICATORI LOGICI DE PREMISĂ (introduc propoziția/propozițiile care îndeplinesc rolul de premisă/premise : deoarece, pentru că, din cauza, întrucât, folosind…), INDICATORI LOGICI DE CONCLUZIE (introduc o concluzie, arată că urmează concluzia : atunci, rezultă că, deci, de aceea, prin urmare, conchidem, concluzionăm că…).

RAŢIONAMENT – forma logică cea mai complexă prin care, din una sau mai multe propoziţii, numite PREMISE, este dedusă o alta, numită CONCLUZIE. Formele logice mai puţin complexe decât raţionamentul sunt NOŢIUNEA şi PROPOZIŢIA ; înlănţuire logică de judecăţi (PROPOZIŢII sau ENUNŢURI) care îndeplinesc funcţia de PREMISE şi care duce la o CONCLUZIE.

INFERENŢĂ – proces sau activitate a gândirii raţionale sau procedeu logic prin care dintr-un set de propoziţii cu rol de premise se deduce o anumită propoziţie care îndeplineşte rolul de concluzie. Deşi termenul de «inferenţă» este sinonim celui de «raţionament», prin «inferenţă» se încearcă punerea accentului îndeosebi pe operaţia efectivă de deducere a concluziei din premise. Inferenţa este cea mai complexă dintre formele logice

VALIDITATEproprietate a unei inferenţe în virtutea căreia din premise adevărate este imposibil să se deducă o concluzie falsă. Deşi esenţială pentru a stabili valoarea de adevăr a unor propoziţii pe baza valorii de adevăr a altor propoziţii, validitatea unei inferenţe nu depinde nici de conţinutul şi nici de valoarea de adevăr a acestor propoziţii.

TERMENII LOGICI

TERMEN LOGICcuvânt/ansamblu de cuvinte ce exprimă o noţiune (idee) şi se referă la unul sau mai multe obiecte reale sau ideale. NOŢIUNEA este forma logică elementară care reflectă la nivelul gândirii clase de obiecte. CUVÂNTUL reprezintă expresia lingvistică a unei noţiuni. Cuvântul este componenta lingvistică a termenului, noțiunea este componenta cognitivă a termenului iar obiectul reprezintă componenta ontologică a termenului.

INTENSIUNE (sau CONŢINUTUL noţiunii) proprietatea/proprietăţile (însuşirile sau notele) ce caracterizează mulţimea de obiecte la care se referă noţiunea. De exemplu : intensiunea termenului « zebră » este formată din totalitatea însuşirilor pe care le are orice zebră : vertebrat, mamifer ierbivor, cu dungi albe şi negre.

EXTENSIUNE (sau SFERA noţiunii) – totalitatea obiectelor care au proprietăţile cuprinse în extensiunea termenului sau cărora li se aplică termenul. De exemplu : extensiunea termenului « zebră » se referă la toate animalele care au proprietăţile din intensiunea lui.

OPERAŢII LOGICE

DEFINIRE – operaţie logică prin care se precizează intensiunea sau extensiunea unui termen (conţinutul sau sfera unei noţiuni); operaţie logică prin care se determină însuşirile unui obiect prin care între doi termeni ; respectiv două expresii se introduce un raport de identitate.

DEFINIŢIE – enunţul care reprezintă rezultatul operaţiei de definire; elementele structurale ale unei definiţii sunt: DEFINITUL (« definiendum ») – noţiunea sau termenul ce urmează a fi definit, numele care formează obiectul definiţiei; DEFINITORUL (« definiens ») – ceea ce îl defineşte pe definit sau ceea ce se spune despre definit şi RELAŢIA DE DEFINIRE – ceea ce pune în raport definitul cu definitorul (este exprimată prin verbul «a fi» sau alte expresii cu acelaşi sens). De exemplu: «raţionamentul este forma logică prin care din anumite propoziţii (premise) rezultă o altă propoziţie (concluzie)».

DEFINIT (DEFINIENDUM) – noţiunea al cărui înţeles ne propunem să-l clarificăm, ceea ce urmărim să definim. Definitul este forma mai concisă din punct de vedere lingvistic a definitorului

DEFINITOR (DEFINIENS) – termen sau expresie ce determină însuşirile definitului cu care se află în raport de identitate; definiţia ca atare ; expresie prin care clarificăm înţelesul unei noţiuni sau determinăm obiectele care intră în sfera noţiunii ce reprezintă definitul.

CLASIFICAREoperaţia logică prin care se ordonează sau se repartizează elementele unei mulţimi de obiecte, numite UNIVERS sau DOMENIU AL CLASIFICĂRII, în funcţie de un anumit CRITERIU (una sau mai multe proprietăţi), în mulţimi mai mici de elemente, numite CLASE.

PROPOZIŢII CATEGORICE

PROPOZIŢIE COGNITIVĂ – enunţ de observaţie, ce exprimă cunoştinţe şi care intră în structura unui argument/raţionament; propoziţia cognitivă poate fi apreciată din perspectiva adevărului (ea poate fi adevărată, falsă sau probabilă, spre deosebire de enunţurile care exprimă întrebări, ordine, dorinţe, rugăminți etc., ce nu pot fi apreciate din perspectiva valorii de adevăr).

SUBIECT LOGIC – termen care intră în structura unei propoziţii categorice despre care propoziţia respectivă enunţă ceva (se predică ceva), fiind simbolizat cu ajutorul literei S. Subiectul logic al unei propoziţii categorice se găseşte între cuantificator şi copulă (elementul de legătură).

PREDICAT LOGICa doua noţiune care intră în structura unei propoziţii categorice, reprezentată simbolic prin litera P, şi care constă într-o proprietate (însuşire) despre care se spune că aparţine sau nu obiectului (clasei) reflectat de subiectul logic.

Raport de contradicție – raport care se stabilește între propozițiile categorice de calitate și cantitate diferită (între SaP și SoP, SeP și SiP) care nu pot fi simultan nici adevărate, nici false (o propozție și contradictoria ei au valori opuse de adevăr).

Raport de contrarietate – raport care se stabilește, conform pătratului logic, între cele două propozții universale, SaP și SeP, care nu pot fi simultan adevărate, dar se poate întâmpla ca, în funcție de termenii aleși, să fie ambele (o propozție și contrara ei) false.

Raport de subcontrarietate – raport stabilit între cele două propoziții particulare (SiP și SoP) care nu pot fi simultan false, dacă una dintre acestea este falsă, subcontrara ei este obligatoriu adevărată.

Raport de subalternare – raport ce se stabilește între universale și particulare de aceeași calitate (între SaP și SiP, între SeP și SoP) : adevărul unei universale duce la adevărul subalternei iar din falsitatea unei particulare se poate deriva falsitatea supraalternei.

LEGEA DISTRIBUIRII TERMENILOR – Introducere : orice termen (Subiect sau Predicat logic) este distribuit numai atunci când propoziția în care acesta apare se referă la întreaga lui sferă. De exemplu : S (subiectul logic) este distribuit în propozițiile universale (SaP și SeP) în timp ce P (predicatul logic) este distribuit în propozițiile particulare (SeP și SoP). Propoziția SiP nu are niciun termen distribuit, ea referindu-se atât la o parte a subiectului logic, cât și la o parte a predicatului logic. Legea spune că un termen nu are voie să fie distribuit în concluzie (adică să se vorbească despre întreaga lui sferă) fără a fi fost distribuit și în premisă (unde, dacă este nedistribuit, înseamnă că se vorbește despre o parte a sferei acestuia).

În cazul a două dintre cele patru conversiuni (SaP devine PaS și SoP devine PoS), se încalcă această lege, unul dintre termeni fiind distribuit în concluzie fără a fi distribuit în premisă.

SILOGISMUL

SILOGISM denumire dată de Aristotel acelui tip fundamental de inferenţă deductivă mediată în care din două propoziţii categorice (PREMISA MAJORĂ şi PREMISA MINORĂ) care au un termen comun (TERMENUL MEDIU) se deduce drept concluzie o altă propoziţie categorică ai cărei termeni sunt necomuni premiselor. Denumirea de inferenţă mediată exprimă faptul că pentru justificarea concluziei se apelează la mai mult de o premisă.

PREMISĂ MAJORĂ premisă a unui silogism formată din predicatul concluziei (P) şi termenul mediu (M).

TERMEN MAJORtermen care îndeplineşte rolul de predicat în concluzia unui silogism şi care apare în premisa majoră a silogismului, alături de termenul mediu.

TERMEN MINOR – termen cu rol de subiect în concluzia unui silogism şi care apare în premisa minoră a silogismului, alături de termenul mediu.

TERMEN MEDIUtermen de legătură, prin intermediul căruia se pun în relaţie ceilalţi doi termeni ai silogismului; apare în cele două premise dar nu şi în concluzie.

INFERENŢE

INFERENŢĂ DEDUCTIVĂ – inferenţă în care concluzia are un grad de generalitate mai mic sau identic cu al premiselor din care a fost obţinută iar adevărul concluziei este dedus în mod cert din adevărul premiselor.

INFERENŢĂ INDUCTIVĂinferenţă ce nu poate fi caracterizată în mod adecvat ca fiind validă sau nevalidă ci, drept probabilă (inferenţă tare) sau mai puţin probabilă (inferenţă slabă), concluzia având un grad de generalitate mai mare decât al premiselor din care a fost obţinută (concluzia spune mai mult decât premisele din care a fost derivată).

INFERENŢĂ IMEDIATĂinferenţă în care concluzia este derivată în mod direct, nemijlocit dintr-o singură premisă, fără niciun pas intermediar. De exemplu: inferenţele imediate cu propoziţii categorice: conversiunea şi obversiunea.

INFERENŢĂ MEDIATĂ inferenţă caracterizată prin faptul că legătura dintre subiectul şi predicatul concluziei este mediată de un al treilea termen; inferenţă formată din cel puţin două premise şi o concluzie.

INFERENŢĂ VALIDĂ (sau logic-corectă)inferenţă caracterizată prin faptul că din premise adevărate se deduce întotdeauna o concluzie adevărată.

INFERENŢĂ NEVALIDĂinferenţă caracterizată prin faptul că încalcă legile (principiile) logice, altfel spus, din premise adevărate poate rezulta o concluzie falsă.

INFERENŢĂ IPOTETICĂ (*) – inferenţă cu două premise şi o concluzie caracterizată prin faptul că una din premise este o implicaţie iar cealaltă afirmarea antecedentului sau negarea consecventului implicatiei. De exemplu: modus ponendo-ponens (afirmativ) – se caracterizează prin trecerea de la afirmarea în premise a antecedentului implicaţiei iniţiale la afirmarea consecventului acestei implicaţii în concluzie şi modus tollendo-tollens (negativ) – definit prin trecerea de la negarea în premise a consecventului implicaţiei iniţiale la negarea antecedentului acestei implicaţii în concluzie.

INFERENŢĂ DISJUNCTIVĂ (*) –  inferenţă cu două premise şi o concluzie caracterizată prin faptul că una din premise este o disjuncţie iar cealaltă afirmarea sau negarea unuia dintre termenii disjuncţiei. De exemplu: modus ponendo-tollens (afirmativo-negativ) – se caracterizează prin trecerea de la afirmarea în premise a uneia dintre componentele disjuncţiei iniţiale la negarea celeilalte în concluzie (condiţia de validitate este ca disjuncţia să fie exclusivă) şi modus tollendo-ponens (negativo-afirmativ) – definit prin trecerea de la negarea în premise a unui termen al disjuncţiei la afirmarea celuilalt termen al disjuncţiei în concluzie.

INDUCŢIA

RAŢIONAMENT INDUCTIV (NEDEDUCTIV) – raţionament în cadrul căruia concluzia are un anumit grad de probabilitate (plauzibilitate), datorită faptului că premisele nu conţin suficiente informaţii pentru a fundamenta concluzia (premisele nu sunt un temei suficient) iar operaţia logică efectuată nu permite inferarea cu necesitate a concluziei din premise ; raţionament prin care se trece de la afirmaţii despre cazuri particulare la o lege sau un principiu general, caracterizat prin gradul de probabilitate al concluziei.

INDUCŢIA COMPLETĂ  – inducţie ce produce concluzii certe din premise adevărate deoarece premisele sunt temei suficient pentru concluzie. Clasa de obiecte din care se derivă, prin generalizare, o concluzie, este una care are un număr restrâns de elemente și fiecare dintre aceste elemente este cunoscut (ex : de la fiecare… se ajunge la în mod cert/sigur toți…)

INDUCŢIA INCOMPLETĂ – inducţie ce chiar şi atunci când porneşte de la premise adevărate produce doar o concluzie plauzibilă (probabilă) deoarece premisele nu sunt temei suficient pentru concluzie. Ea extinde la o întreagă clasă propriteatea despre care premisele arată că aparţine unora din elementele acelei clase. (ex : de la unii… se ajunge la probabil toți…)

INFERENŢĂ INDUCTIVĂ SLABĂ – inferenţă inductivă a cărei concluzie are un grad redus de probabilitate (concluzia este obținută, prin generalizare, dintr-un număr redus de cazuri particulare, nu întotdeauna cele mai relevante).

INFERENŢĂ INDUCTIVĂ TAREinferenţă inductivă cu grad ridicat de probabilitate (concluzia este obținută, prin generalizare, dintr-un număr extins de cazuri particulare, relevante pentru derivarea concluziei).

INDUCŢIE PRIN SIMPLĂ ENUMERARE – formă a inducţiei incomplete în care concluzia reiese din observaţii nesistematice sau din simple constatări. Se mai numește și inducție populară, avâdn o valoare cognitivă redusă. Are grad redus de probabilitate al concluziei.

INDUCŢIE ŞTIINŢIFICĂ – formă a inducţiei incomplete în cunoaşterea ştiinţifică. Tinde, prin folosirea sistematică a observației riguros organizate şi a experimentului ştiinţific să stabilească dacă ceea ce se repetă aidoma într-un număr mai mic sau mai mare de cazuri este în acelaşi timp necesar. Concluzia unei inducții științifice are un grad ridicat de probabilitate toicmai datorită modului riguros în care a fost obținută.

DEMONSTRAŢIA

DEMONSTRAȚIA – formă riguroasă de argumentare în care teza (concluzia) este obținută prin intermediul unui procedeu (succesiune de raționamente) dintr-un fundament (premise în mod necesar adevărate).

TEZĂ DE DEMONSTRAT – propoziţie cu rol de concluzie, care constituie scopul unei demonstraţii sau care este susţinută printr-o demonstraţie.

FUNDAMENT AL DEMONSTRAŢIEI – ansamblu de premise (definiţii, axiome, teorii …) pe care se sprijină o demonstraţie sau din care urmează să conchidem teza demonstraţiei.

PROCES / PROCEDEU DE DEMONSTRARE – argumentarea, demonstraţia propriu-zisă, inferenţe care duc de la fundament la teză : silogisme, inferenţe de relaţie etc.

DEMONSTRAŢIE INTUITIVĂdemonstraţie ce se bazează pe relaţiile dintre termeni şi propoziţii. Cel mai adesea nu se bazează pe raţionamente complete, ci eliptice, iar uneori cel care le realizează nu este conştient de regulile pe care le aplică.

DEMONSTRAŢIE FORMALIZATĂdemonstraţie scrisă în limbaj formal (matematic/axiomatic) bazată pe relaţii exprimate în simboluri.

 DEMONSTRAŢIE DEDUCTIVĂ – demonstraţie în a cărei desfăşurare nu intervin direct date de experienţă. De exemplu, matematicianul nu se sprijină în demonstraţii pe fapte (precum fizicianul sau biologul), ci numai pe axiome, teoreme şi definiţii.

DEMONSTRAŢIE INDUCTIVĂ – demonstraţie în a cărei desfăşurare intervin direct date de experienţă. De exemplu : demonstraţiile din fizică, biologie, chimie, sociologie, istorie etc.

DEMONSTRAŢIE DIRECTĂ – formă de demonstraţie în care adevărul tezei este dedus în mod direct din adevărul propoziţiilor fundamentului ; fie inducţia completă, fie deducţia conformă cu formele cunoscute în care se trece de la premise la concluzie.

DEMONSTRAŢIE INDIRECTĂ – formă de demonstraţie în care adevărul tezei este dedus din falsitatea contradictoriei tezei, care la rândul ei a fost dedusă din adevărul propoziţiilor fundamentului. Astfel de demonstraţii fac apel la procedeul reducerii la absurd, ca în cazul metodei reducerii indirecte, ca mecanism de testare a validităţii unui silogism.