Mostre noi de logică zurlie…

În naivitatea sau neștiința noastră, provocăm uneori povești interesante, scenarii care par desprinse din desene animate celebre, gen „Madagascar”, „Open Season”, „Poos in Boots” ș.a. Dincolo de sfidarea rigorilor logicii formale, astfel de „argumente” au farmecul, candoarea lor cu totul și cu totul specială.

De pildă, descoperim că…

… până și carnivorelor le este dificil să păstreze discreția atunci când se hrănesc, ele fac zgomot, se agită gălăgios pentru ca întregul lanț trofic să știe cine este șeful, cine stăpânește regnul animalier: „Întrucât unele păsări sunt animale care fac gălăgie iar toate animalele carnivore sunt animale care fac gălăgie, rezultă că unele animale sunt păsări.”

… oricâte dorințe de schimbare ar avea țânțarii și oricât de mult am iubi noi Omega 3, țânțarii nu pot deveni pești iar dacă ar fi posibil, mă îndoiesc că am fi dispuși să-i înghesuim pe toți într-un vas roman și să-i gătim la cuptor pentru a ne bucura de binefacerile acizilor grași esențiali: „Dacă niciun pește nu este insectă și toți țânțarii sunt insecte, rezultă că niciun țânțar nu este pește.”

… mediul înconjurător este populat adesea de ființe cu fițe, dar oare ce te faci dacă un pește decide să nască pui vii pe care să-i hrănească cu lapte?… „Toate mamiferele sunt ființe dar nu toate mamiferele sunt pești iar unii pești sunt mamifere.”

… nu poți să nu iubești viețuitoarele simpatice, drăgălășenia lor feroce, chiar dacă ești oricând candidatul (sau ingredientul) ideal pentru a deveni parte din meniul lor abundent: „Dacă toate păsările sunt viețuitoare simpatice și toate viețuitoarele simpatice sunt animale carnivore, atunci rezultă că unele animale carnivore sunt păsări.”

… eterna adversitate dintre felina domestică și cel mai bun prieten al omului e întipărită pentru totdeauna nu numai în ADN-ul viețuitoarelor împricinate, ci și în legile raționării omenești: „Dacă nicio pisică nu este câine și toți Labradorii sunt câini, rezultă că nicio pisică nu este Labrador.”

… ar fi oportună înființarea unui nou regn: regnul gramatical, altfel berzele tind să-și schimbe înfățișarea sau chiar personalitatea, și devin nimic altceva decât „barze”: „Dacă toate barzele (?) sunt păsări și unele animale carnivore sunt barze (?), atunci unele animale carnivore sunt păsări.”

… supremul Tată Freud nu a murit, inconștientul este încă hit. Altfel este mai greu să îți explici faptul că argumentele exprimate conștient nu sunt altceva decât traduceri manifeste fie ale unei oarecare insatisfacții sau frustrări, fie ale unei superiorități sau aroganțe nedisimulate: „Dacă toate fetele sunt frumoase în felul lor și toate persoanele frumoase în felul lor sunt binevăzute, rezultă că unele fete sunt binevăzute.”

Revin în curând… Plec la studiourile Pixar poate prind vreun contract…

Anunțuri

„Logică zurlie” pentru un debut tonic de săptămână…

Dacă tot debutează, peste câteva ore, o nouă săptămână și e cazul să ne tonifiem măcar puțin spiritul, să ne binedispunem, îți propun, dragul meu cititor, câteva mostre dintr-o serie pe care aleg să o numesc: „Are logică, da-i zurlie…”

(1). „Dacă toți tinerii citesc cărți și nici unui tânăr nu îi place să citească cărți, putem concluziona că nici un tânăr nu citește.”

(2). „Dacă toate găinile sunt păsări și unele animale carnivore sunt găini, atunci unele animale carnivore sunt păsări.”

(3). „Nicio persoană sufletistă care plânge nu este fericită. Toți plâng dacă sunt persoane sufletiste (?)”

(4). „Niciun câine nu este om iar toți oameni vorbesc. Nici un câine nu vorbește.”

(5). „Unele păsări pot zbura dar unele păsări nu pot zbura pentru că sunt prea grele.”

(6). „Avioanele sunt mașini zburătoare. Toate mașinile zburătoare sunt avioane. Pentru că unele avioane zburătoare au aripi.”

(7). „Omul este o ființă umană care nu zboară pentru că omul este o ființă umană fără aripi și nu zboară.”

(8). „Niciun animal nu poate vorbi dar unele sunt foarte istețe deci unele animale nu sunt istețe.”

Oare mai poate spune cineva că nu avem nevoie de logică în liceu?

Scrisoarea unui pionier anacronic către „copilul tehnologic” (II)

Îți scriu din nou, de dincolo de veac, din epoca de aur a derutei, eu, prizonierul anonim trezit din somnul conștiinței, orbul ce începe să întrezărească în mod miraculos și inexplicabil miezul arid al timpului absurd. Nu știu dacă vei răspunde vreodată neliniștilor mele sau dacă, în balansul tău frenetic, te vei opri vreodată să guști din gândurile pe care le aștern naiv în calea ta. Nici măcar nu știu dacă e rău sau bine să-ți scriu, dacă e potrivit, legitim, adecvat sau poate, mai curând, sunt suferindul neconsolat al unei cronice inadecvări. Și totuși mă trezesc că-ți scriu ție, copil al unui viitor pe care prezentul în care trăiesc nu l-a născut încă. Ziua se prăbușește, răpusă de întuneric, iar eu mă închid între pereții unei odăi de târg cu pretenții urbane, apuc dintr-un sertar stiloul și-ți scriu. Mă întrebi de ce fac asta? Poate pentru că, egoist fiind, văd în aceste mărturisiri propria-mi izbăvire, eschiva iluzorie din fața prezentului potrivnic, paradoxala fugă spre-un viitor fabulos. De altfel, recunosc, mi-e tot mai greu să întrevăd unde mă poartă pașii și, ce-i mai rău, nu știu încotro se îndreaptă întreaga lume ce mă înconjoară. Întâlnesc resturile omenești ale unei galaxii descompuse, un arhipelag social și moral răvășit de-un tsunami ideologic, un univers concentraționar subjugat de goana măruntă după cele necesare traiului zilnic, fără perspective, fără compas, fără azimutul atât de râvnit al speranței. Caut în jurul meu și nu văd deloc eroi de sacrificiu, văd mai degrabă bieți supraviețuitori înrobiți de formula fatală „se poate și mai rău”! Scrutez lumea din jur și nu descopăr disidenți dispuși să îmbrace haina martirajului, dimpotrivă, constat victimele resemnate ale unui univers în agonie! Sunt doar un copil naiv, infirm în fața realității, un pui de om ce stă împotriva contaminării cu „adultită”, un idealist ce-și rostește povestea, preferând prezentului, evadarea în viitor. Așa că te invit, dacă nu-ți cer prea mult iar tihna nu ți-e complet străină, să șezi pentru o clipă și să asculți ce vreau să-ți povestesc în cele ce urmează.

Deși ne separă câțiva ani buni și tot atâția ani nebuni, ne asemănăm în multe privințe. De pildă, amândoi suntem copiii confuziei, adesea frământați de îndoieli, preocupați de perspectiva incertă a propriului viitor, chinuiți până la obsesie de ceea ce urmează să facem, de ceea ce urmează să devenim. Eu – încorsetat fără voie într-o muțenie cognitivă, deposedat de stimuli esențiali, atât de necesari pentru a-mi dezvolta personalitatea, pentru a-mi fructifica potențialul. Tu – iradiat cu informații, copleșit de date, biți și megabiți, supraexpus perpetuu la stimuli de o diversitate deconcertantă. Părem concretizare a două extreme ce-și dau întâlnire în însăși efectele lor la fel de periculoase: privarea de orice stimul menit a activa gândirea față în față cu abundența copleșitoare a informațiilor mediate tehnologic.

Deși știu încă prea puține despre timpul tău, sunt totuși dispus să ascult, să învăț, să înțeleg. Pot să îți spun că eu mă descopăr, ca orice copil, însetat până la dependență de imaginile mișcătoare ale micului ecran. Sunt pur și simplu subjugat de breviarul fascinant al reprezentărilor, sunetelor, sedus de caleidoscopul divers al cadrelor de acțiune și reacțiune, de dramă și comedie, teatru și film. Imaginea mă fascinează, mă încântă, mă atrage irezistibil, în aceeași măsură în care cuvântul mă provoacă, mă dislocă din mine însumi, mă somează să gândesc, să problematizez, să-mi adresez întrebări și să caut cu înfrigurare răspunsuri. Din păcate sau, poate, din fericire mesajul televizat este viciat, sărăcit, intoxicat ideologic. Mai mult, textul vizual vine către mine prin intermediul unui televizor alb-negru, marca „Opera”, un dinozaur tehnologic, bătrân și neînțeles precum însăși preistoria. Și totuși între mine și această cutie lăcuită ce imită lemnul de nuc, plină cu piese și cabluri colorate, cu lămpi capricioase ce hotărăsc să-și dea duhul când ți-e lumea mai dragă, s-a înfiripat o prietenie cel puțin bizară. Cum? În momentele în care televizorul hotărăște să intre subit în moarte clinică, refuzând orice comenzi, oricât de ferme, devin salvatorul de serviciu. Somat de doi bunici vizibil iritați de muțenia cutiei cu vorbe, împachetez precipitat unealta într-o pătură înflorată, o depun într-un cărucior și plec în pelerinaj. Tovărășia aceasta dintre om și mecanism baleiază[1] între hazard și dramă: când se pierde semnalul, decid, imprudent, să folosesc câte o furculiță în locul rezervat cablului de antenă. Surprinzător, izvorăsc chiar și imagini prin intermediul acestui receptor improvizat. Îmi verific virtuțile de salvator atunci când, în debutul unei furtuni intempestive, smulg din priză cablul de alimentare al dispozitivului, ferindu-l de un potențial șoc electric datorat fulgerelor ce brăzdează sfidător cerul, cu intenția nedeclarată dar criminală de a-i prăji viscerele. Am ajuns chiar, precum un chirurg experimentat, să cunosc laturile ascunse ale bietei unelte tehnologice, știu unde se află transformatorul de linie – inima ei electrică, lămpile din sticlă fragilă ce se animă în culoarea portocalei atunci când este pusă în funcțiune, „regina lămpilor”, lampa de imagine PL 500, condensatoarele cu forme de țigări, atent ordonate sub marginea capacului din carton ignifug. Vizitele cu televizorul la atelierul de reparat au devenit la fel de sigure ca răsăritul Soarelui, ca venirea Paștelui sau a Crăciunului. Bucuriile diferă doar… Iar atunci când, la capătul unui travaliu urban, ajung la atelier, mă străduiesc să fiu atent la orice gest al „medicului” ce-l operează. Deși de multe ori nu văd altceva decât încercările disperate ale unui doctor legist ce constată cu dezarmare, pe de-o parte, decesul unui bătrân, pe de altă parte, refuză să-l lase să moară, resuscitându-l în mod repetat. Îmbrăcat într-un halat de culoare obosită, cu creionul de verificare a tensiunii ivit din buzunarul de la piept, domnul C. devine pentru mine Reparatorul Suprem, un fel de Ironman pensionat, locuitor al cimitirului de televizoare, încadrat perfect în atmosfera ce iradiază fludor[2], praf și circuite arse. Mă așez cuminte într-un colț, precum un copoi răbdător și, cu ochi iscoditori, studiez fiecare gest, fiecare manevră de resuscitare. Observ discret sau ostenativ fiecare schimbare ce se produce după intervențiile repetate ale meșterului, asist la înjurături scăpate printre dinți îngălbeniți de tutun, la tatonări, încercări și ratări, excluderi de cauze, descrieri de simptome… Din când în când, privesc pe furiș în oglinda plasată strategic în fața ecranului defunct: un negru cosmic, absolut. Deodată, un gest, o manevră și… miracolul se produce, renașterea lumii vizuale se concretizează, subit, dintr-un punct alb, infim, abia sesizat, erupe spre curiozitatea mea mută. Din întunericul adânc renaște o lume… În acel moment revelator nu îmi vin în minte buletinele de știri ce intoxică, propaganda murdară a unui regim cinic, nu văd cântece de glorie, ode și osanale versificate adresate Conducătorului iubit, ci mai degrabă îmi trec prin minte: Teleenciclopedia, Telecinemateca, Cascadorii Râsului, Tezaurul Folcloric. Din beznă, prin câteva gesturi bine articulate, neînțelese pentru curiozitatea mea de copil, meșterul declanșează lumi, provoacă reflexe, reverberații de anvergură cosmică. Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: „Merge, vezi?…” și îmi arată imaginile din oglindă. Privesc cu speranță și încântare însă descopăr doar o stemă: nu este program. Înmărmurit, nu reușesc decât să articulez un „Îhâm…” neghiob, deși în mine izbucnesc rafale de aplauze, gândindu-mă la versantul amețitor din Machu Pichu, la cadrele largi din jurul piramidelor de la Gizeh, la statuetele de teracotă ascunse sub valuri de uitare, la zborurile cosmice, la miracolul zidului chinezesc…toate parte din emisiunea mea preferată: Teleenciclopedia. Nu văd altceva decât mari actori precum Humphrey Bogart, Ingrid Bergman, Gary Grant, Bette Davis, Kirk Douglas, Elisabeth Taylor, Robert Mitchum, Charlie Chaplin, Shirley Temple și mulți alții pe care-i întâlnesc la Telecinemateca. „Te scriu la caiet – mă smulge din reverie meșterul reparator – și ne vedem în ziua de pensie, ca de obicei…” Știu că nu despre pensia mea e vorba, un moment mult prea îndepărtat, ci despre apropiata zi de pensie a bunicilor mei, la care locuiesc datorită unui joc al destinului greu de înțeles. Așa că împachetez cutia cu iluzii în pătura cu trandafiri vestejiți și o așez apoi, cu ceva ajutor din partea meșterului, într-un cărucior special rezervat unei astfel de întreprinderi. Priviți dinafară, arătăm ca doi brancardieri ce-și exercită cu maximă concentrare și scrupulozitate rolurile, atenți la viața redobândită  a pacientului. În scârțâit ritmic de roți neunse, părăsesc clinica de vechituri, însoțit de semnalele de rămas bun ale meșterului, ce mă conduce cu privirea. Pășesc încet, cu gravitate de însoțitor al unei ceremonii funerare, însă nu pentru că tocmai a murit vechiul televizor, ci pentru că încerc să evit gropile din asfalt încât să ajung cu prețiosul cargo întreg la destinație. Ultimul meu gând este să-l deranjez oricât de puțin pe proaspătul pacient vindecat, mai ales că-i destul de bătrân și nu știu câte zile mai are… Așa că pășesc cu finețe de balerin în mișcări și cu speranță și hotărâre în suflet, cu intenția fermă de a descoperiri noi lumi într-o seară de sâmbătă: arhipelagul Galapagos, junglele pierdute din America Centrală, spectaculosul exod din Serengeti, Edenul african, calmul înghețat al Antarcticii…

96673990_3_644x461_televizor-vechi-opera-televizoare

Este târziu pentru alte cuvinte, pentru alte imagini, metafore sau evocări mai mult sau mai puțin vivace. La capătul acestor rânduri deschid totuși în fața ta fereastra unei provocări motivate de constatarea că trăiești într-un univers hiperactiv și ultra-abundent. Zilnic te găsești în miezul unei țesături babilonice de texte, pretexte, contexte și subtexte… Zilnic vin către tine culori, nuanțe și tonuri, lumini și umbre, sunete dulci și zgomote infernale, stimuli cosmetizați, stridenți și contraste agasante. Ești, chiar și fără să știi, protagonistul unui spectacol orchestrat în așa fel încât să-ți atragă atenția, să te fascineze, să te încânte, să te subjuge, generându-ți nevoi false și totodată promisiunea costisitoare a îndeplinirii acestor nevoi. În jurul tău își dau întâlnire prea multe informații și prea puține înțelesuri, prea multe date și prea puține sensuri și semnificații. O dată cu multitudinea de stimuli aruncați asupra ta este posibil să se instituie o anestezie a simțurilor, o atrofie ireparabilă. Iar dintre toate acestea, atrofia simțului critic – instrument privilegiat al rațiunii – reprezintă cea mai periculoasă formă de „îngheț” cognitiv. Amintește-ți că supraexpunerea la abundența de stimuli, vizuali, auditivi sau de orice altă factură, bombardamentul pe care-l experimentezi tu astăzi, este mai primejdios decât privarea senzorială, penuria informațională ce caracterizează realitatea în care am trăit eu. De aceea îndrăznesc să-ți ofer, dincolo de timp și loc, o provocare onestă: cântărește lucrurile la justa lor valoare! Savurează cu măsură spectacolul lumii, fie el direct, nemijlocit, fie livrat în mod indirect, mediat de ecranul computerului, al tabletei sau al telefonului! Caută, măcar din când în când, tăcerea și bucură-te de ea, hrănindu-ți astfel spiritul cu virtutea atât de revigorantă a serenității! Din timpul meu, privesc lumea în alb și negru, printr-o sticlă neutră, impersonală, de cele mai multe ori viciată ideologic, tu însă ai șansa ancorării responsabile și inteligente într-o lume colorată, vie, expresivă, fascinantă. Trăiește, respiră, visează!

[1] a baleia – a parcurge cu un fascicul electronic suprafața ecranului luminescent al unui tub catodic; aici, cu înțelesul de a pendula, a oscila (https://dexonline.ro/definitie/baleia).

[2] fludor – material de lipit în formă de tub subțire de aliaj de staniu. (https://dexonline.ro/definitie/fludor).

Oare după râs…

Se spune că suferința este un dascăl, că momentele neplăcute, de multe ori tragice, produse pe neașteptate – precum aversele estivale în munții adolescenței – au un rol dincolo de înțelegerea noastră, un scop: de a te învăța ceva, de a te instrui sau forma. Cât de înțelept și de bun-simț, la o primă vedere, cât de ușor să admiți, de la distanță, o astfel de lecție și, totodată, cât de dificil este să o accepți atunci când tu însuți devii protagonist fără voie. Cât de greu este să admiți ceea ce te-au învățat cândva înțelepții stoici – că totul se întâmplă cu un scop – mai ales atunci când durerea sau neplăcerea survin în debutul unei zile obișnuite, o zi ce nu anunță nimic extraordinar, o zi a cărei rutină matinală pare să se înscrie într-un scenariu bine știut. Numai în astfel de momente, ajungi să îți adresezi întrebări tulburătoare, traversezi neliniști și spaime, cauți să înțelegi dacă Cel Bun sau, poate, cel rău vor să-ți comunice un mesaj, dacă Înaltul sau Adâncul au pentru tine un plan pe care nu-l știi și nici nu-l bănuiești, dacă aruncă peste tine nenorocirea sau doar o îngăduie, pentru că vor ca la sfârșitul ei să fii cu totul alt om…

Orbităm calculat sau orbecăim frenetic pe traiectoriile infinite ale propriei noastre vieți, ignoranți sau indiferenți la bucuriile și dramele altora, cu credința naivă că suntem la adăpost de orice ar putea să ne facă să suferim. Alegem să evoluăm zilnic pe nesfârșita întindere a itinerariilor străbătute ca părinți, copii, frați sau surori, bieți anonimi, neștiuți de mulți dintre semenii noștri, agreați de unii, urâți de alții, simpatizați sau detestați fățiș sau doar în ascuns. Se întâmplă însă ca uneori, nechemate de noi, firele vieții noastre și ale celorlalți să se apropie, mai mult, să se intersecteze, să se încrucișeze zgomotos, cu consecințe care pot răvăși, pot tulbura, pot răni pe toți cei implicați în această coliziune. „Cadou” al destinului, precum altădată calul troian, suferința pătrunde în confortul propriei tale cetăți domestice, zdrobind resorturi interioare, sfâșiind ireparabil liniștea ta și, mai ales, a celor dragi ție. Interzis, paralizat de intempestivul momentului, precum un actor nimerit într-un alt film, ajungi să te întrebi, dureros de amar, dacă nu cumva, anterior clipei fatidice, ai comis păcatul de a te bucura prea mult de viață, dacă nu cumva, la doar o zi distanță, ai savurat prea intens bucuria unei duminici, alături de cei dragi, iar viața, ca răsplată, se întoarce împotriva ta, lovindu-te nemilos, precum o aversă, îngenunchindu-te. La o astfel de neliniște, nu am niciun răspuns…

Oameni simpli, nu foarte instruiți dar harnici, bunicii mei mi-au temperat nu de puține ori izbucnirile nedisimulate, erupțiile sufletești ale copilăriei, cu râsul ei senin și curat, aruncând peste mine torentul unei replici cu valoare de sentință irevocabilă: „ai grijă, după râsul tău, vine sigur plânsul…” În naivitatea mea de copli nu am înțeles de ce trebuie să mă bucur cu reținere, de ce trebuie să râd mai puțin sau deloc, trăind fiecare zi într-o așteptare sobră, crispată, a unei potențiale nenorociri, precum Damocles, sub tăișul atârnat de un fir de păr. N-am înțeles atunci de ce trebuie să te bucuri mai puțin pentru că oricând poți să suferi după… N-am înțeles atunci, dar pricep astăzi că după o zi încântătoare de duminică, poate urma o zi de luni ce te răvășește pe neașteptate, trece cu buldozerul peste bucuriile tale trecute, te mutilează, te schimbă, o zi de luni la capătul căreia nu vei mai fi niciodată același…

La mulți ani, Doamna Mea!

Astăzi este 8 martie, încă prea devreme pentru a simți amiaza dogorâtoare și îndelung dorită a verii, totodată prea târziu pentru a ne mai speria de asfințitul friguros al iernii…
Este 8 martie, o zi pe care tradiția acestor vremuri și locuri, nu dintre cele mai răbdătoare, o vede ca fiind deosebită, pretext al unei calde și binemeritate recunoștințe… Deși mi-e tot mai greu să cred în tradiții, în obiceiuri și dogme amorțite, nu abandonez totuși bucuria cu care se cuvine să întâmpini primăvara, încântarea ce mă însoțește de fiecare dată într-o astfel de perioadă a anului…
La mulți ani, Doamna Mea Dragă! Sunt alături de tine în momente în care cuvintele cu greu pot să cuprindă deopotrivă simțire și gând, când vorbele tind să se prăbușească, cu sunet greu de arme, peste a noastră tihnă…tu știi mai mult despre ce vorbesc…
Nu îndrăznesc să mă consider un poet, nu îmi asum veleități de slujitor al muzelor, nu vreau să-i dau neapărat tribut lui Euterpe și totuși, dintr-un preaplin ascuns, îți scriu…
Splendoarea ta nu stă în chip, veșmânt sau haină,
în gingășii naive, mișcări ușoare sau atingeri moi,
ci mai curând în ochii ce cuprind a lumii taină,
în gânduri clasice, uitate sau surprinzător de noi,
pe care mi le dăruiești doar tu, a Lumii mele Doamnă.
Iubirea mea cunoaște valuri ce se lovesc de stânci,
tăceri fierbinți și vorbe ce inima-ți dezmiardă,
străbate munți semeți, furtuni și văi cu ape adânci,
și sufletul–mi nebun ce urma nu vrea ca să ți-o piardă,
când vii, renasc, când pleci, tot Cerul tu mi-l frângi.
Sublimul tău mă cheamă să-l râvnesc orbește,
tânjesc și azi și mâine și-n vremea ce urmează,
căci văd cum grija și pasiunea-mi dăruiește,
când sufletul se-aruncă abrupt către-amiază,
o frumusețe ascunsă, caldă, ce-n fiecare zi sporește.

Internetul – cvasi-decalog al folosirii înțelepte

Pâinea noastră cea de toate zilele, nu ne-o da nouă astăzi fără de măsură…

  1. Nu lua drept cunoștințe sigure, incontestabile, orice conglomerate de cuvinte pe care le întâlnești prin călătoriile tale în spațiul virtual. Cărările pe care alergi sunt atât de bogate în aproximări deghizate în adevăruri inviolabile, în erori și amăgiri ce poartă măști de competență, în jumătăți de adevăr ce-și revendică statutul plenitudinii. Fii convins că prin această „neo-pădure narativă” poți întâlni, pe lângă fructe ce-ți astâmpără foamea, ciuperci care îmbată, amorțesc simțul critic, plante otrăvitoare ce-ți ucid sufletul, capcane greu de sesizat. Așa că, înainte de a exclama, extaziat, „Așa este!”, închide ochii, gândește, și apoi deschide-i din nou, verifică îndeajuns tot ce descoperi și te interesează, filtrează pretențiile de adevăr măcar prin trei surse cât mai credibile (….edu, ….org etc.)
  2. Oricât de tentant ar fi să te lauzi cu bunurile sau înzestrările altuia, amintește-ți că undeva, Cineva a lăsat o poruncă: „Să nu furi!”. Așa că trebuie să precizezi, cu onestitatea și respectul cuvenit, sursele ideilor pe care le descoperi (paginile accesate, adresele web la ușa cărora bați pentru a deveni mai inteligent, autorii care te ajută, dăruindu-ți din gândirea lor). Deși internetul pare o grădină a abundenței, un spațiu public în care descoperi, la tot pasul, borsete sau portofele cu bani și valori ce par pierdute, ele aprațin totuși cuiva, unui deținător al dreptului de proprietate asupra ideilor. „Împrumutând” ideile altuia fără a-i aduce omagiul cuvenit (menționarea identității autorului), asumând ca fiindu-ți propriu ceea ce este de fapt străin, este ca și cum îți cântărești propria-ți valoare cu greutăți măsluite, false și te și mai lauzi cu aceasta. Poți fi sigur, deși speri contrariul, că frauda ta intelectuală va fi cândva descoperită!
  3. Păzește-ți mintea de primejdia împrăștierii sau a rătăcirii – „paza minții” despre care ne-au învățat cândva Sfinții Părinți ai pustiului este o virtute rară, mai ales astăzi, în vremuri ce predispun la rătăcire și pustiu interior! Este atât de ușor să pleci la drum fără o pregătire prealabilă, să navighezi fără o destinație precisă, mai ales când drumurile sunt nenumărate, toate par să te intereseze în aceeași măsură în care pot hăitui, deturna, dezorienta cu ușurință. Înfundăturile, „dead roads” te pândesc la fiecare pas, cărările lăturalnice se găsesc la fiecare click distanță. Așa că setează-ți traseul, conturează-l, conferă-i direcție, chiar dacă va fi cazul să-l reconfigurezi câteodată, nu uita de unde ai plecat și ce cauți. Când nu știi ce să-i ceri, nici internetul nu știe ce să-ți ofere!
  4. Nu-ți abandona mintea în ispita confortabilă dar ucigătoare a frivolității, a limbajului vulgar și a gândurilor noroioase, murdare. Păstrează-ți mai curând grădina minții neîntinată, ferită de murdării și exalații ce pot întuneca claritatea conștiinței. Nu uita că prin simțul văzului, această poartă binecuvântată a intelectului, pot pătrunde în mintea ta atât fructele binefăcătoare ale culturii și cunoașterii, cât și moartea moravurilor sănătoase, pierderea inocenței, derapajul moral, haosul, dezmățul, înghețul conștiinței.
  5. Alege să te deconectezi, măcar din când în când, de la rețea! Debranșează-te voluntar, smulge cordonul ombilical ce te închide în sclavia mediului virtual, pentru a redescoperi frumusețea uitată a vieții, pentru a gusta direct, nemijlocit, complexitatea și bogăția lumii din jurul tău. Provoacă tu însuți bucuria sau zâmbetul unui copil, descoperă-l așa cum este el în realitate și nu doar cum îți apare într-o fotografie. Simte mirosul florilor așa cum este el în realitate și nu doar îl bănuiești într-un wallpaper oricât de ingenios prelucrat. Lasă-ți simțurile să guste plenar adierea primăverii într-o plimbare prin parc, observă zumzetul albinelor trezite din amorțeala iernii așa cum este el și nu doar dintr-o înregistrare postată pe youtube. Nu-ți fie teamă de zgomot sau de tăcere, de întuneric sau de lumină, este doar viața care vine spre tine!
  6. Nu-ți risipi energiile și crativitatea în comentarii răutăcioase, în otrăvuri de suflet născute din frustrări, obsesii, planuri și speranțe dejucate. Nu pierde din vedere faptul că, deși îți poți ascunde sub un pseudonim sau o identitate măsluită răutățile, insultele, cuvintele sau imaginile care ofensează, rănesc, totuși nu poți rămâne ascuns în fața propriei conștiințe. Poți fugi de vigilența celui îndreptățit să pedepsească injuria, poți chiar să te sustragi din fața responsabilității, însă fii sigur că nu poți fugi de propria conștiință!
  7. Caută lucrurile care te ajută să crești, să te dezvolți, expresiile frumoase, cuvintele de înțelepciune, pentru că și acestea se găsesc din plin în acest spațiu infinit, în acest cloud imens de informații. O dată găsite, nu te bucura și atât, ci mai degrabă notează-le într-un „laborator de idei”, un caiet, o agendă sau un carnețel, pentru a reveni la ele, pentru a le transforma în sursa altor și altor idei. Ai astfel șansa de a-ți dezvolta gândirea, de a-ți lărgi orizontul cogniției. Oricât ai fi de îndrăgostit de pixeli, biți și megabiți, nu uita că hârtia nu dispare din fața ta atunci când se întrerupe curentul, informația de pe foaia scrisă nu moare pentru totodeauna atunci când ai uitat să dai un „save” iar pixul, creionul sau stiloul nu „îngheață” atunci când conexiunea la rețea înregistrează rateuri nefericite.
  8. Nu arunca în spațiul virtual deșeuri, reziduuri, gânduri negândite, idei golite de substanță, cuvinte insipide, rețete miraculoase neîncercate încă, pentru că riști să devii tu însuți sursa unei intoxicări periculoase; postează sau distribuie în spațiul virtual lucruri valoroase pentru minte și trup, lucruri ce informează, aduc bună dispoziție, destind, generează un tonus mental și fizic pozitiv, favorabil celui interesat să le citească sau să le privească.
  9. Păzește-te de păcatul mândriei, de trufia care se insinuează perfid în sufletul tău, cu fiecare „selfie” reușit. O fotografie pe care o postezi, cu tine așezat confortabil în miezul sau lângă proprietățile, bunurile ori bucuriile tale, este cel puțin riscantă. Oricâtă încântare ți-ar produce un „selfie”, transformându-te într-o icoană a frumuseții la care speri ca toți să vină pentru închinare, așezând un „like”, flatându-ți orgoliul și stima de sine, o astfel de auto-venerare poate oferi celorlalți mesajul sau impresia greșită a unei persoane lăudăroase sau infatuate. Oricât de frumos, bine îmbrăcat, musculos pe dinafară și mobilat pe interior ai fi, caută să arăți toate aceste înzestrări ale tale decent și cu măsură. Meden agan, cum spuneau înțelepții greci, nimic prea mult!
  10. Oricât de ispititor, nu fi lacom! Gustă cu măsură ceea ce te interesează, ceea ce îți activează resorturile interioare, hrănește pasiunea și incită curiozitatea. Nu uita că foamea cognitivă pe care o resimți, atunci când este astâmpărată în pripă, cu lăcomie nedisimulată, prin intermediul bucatelor nemestecate sau livrate în grabă procesului digestiv (intelectual), poate genera, oricât de bizar ar suna, indigestie cognitivă, blocaj, suferință. Un literat inteligent, unul dintre autorii preferați ai literaturii de liceu, a spus-o atât de frumos cândva: „câtă luciditate, atâta dramă”. Aș îndrăzni să completez: „câtă informație, tot atâta grabă”…

E oare moartă cu adevărat limba latină?…

in memoriam prof. Vasile Hasna

12993329514_cab000dbed_b

„Latina-i o limbă moartă…”, se spune, nu de puține ori, în forumul neliniștilor și căutărilor noastre cotidiene. De sub masca unei astfel de constatări rânjește sec chipul neputinței sau al refuzului de a oferi credit unui univers lingvistic ce pare să reprezinte nimic mai mult decât alteritatea sau inutilitatea radicală. „Latina-i o limbă moartă…”, clamează în deșert[1], către magiștrii lor, învățăceii acestor vremuri încurcate, truditori pe cărările umanismului școlar[2]. Și atunci este firesc să te întrebi: este oare limba latină moartă cu adevărat?… În ce mă privește, refuz să cred că limba latină este doar signum-ul[3] unei lumi defuncte, studierea ei, doar branșarea redundantă la un univers dispărut…

Oare mai este viu îndemnul horațian carpe diem[4] sau mai puțin cunoscutul carpe noctem[5], expresii frecvent invocate și totuși instituite rar ca reguli de conduită, ca simboluri ale trăirii demne, frumoase, oneste?

Mai credem oare în imboldul generator de înțelepciune și responsabilitate în fața vieții memento mori[6], atât de abundent în semnificații?

Trăiește oare astăzi, în miezul tuturor ispitelor cultivate sistematic, dictonul abyssus abyssum invocat[7], avertisment atât de înfricoșător cu privire la micile noastre căderi, cedări și neajunsuri, ce atrag inevitabil alte și alte concesii?

E oare vie invitația la autocunoaștere și evaluare personală sintetizată în formula nosce te ipsum[8], formulă lansată în vremuri străvechi de lumea greacă, printre rugăciuni împodobite de smirnă, în temple închinate zeului luminii Apollo?

Mai viețuiește oare echivalența dintre gând și ființă, sintetizată în celebrul adagiu cartezian cogito, ergo sum[9], expresie prin care un teolog dintr-un colegiu iezuit, sedus de idealul exactității și rigorii matematice, ne-a provocat să ne folosim rațiunea?

E oare încă valabil theatrum mundi[10], spectacolul frenetic al acestei lumi, o scenă imensă pe care ne interpretăm rolul mărunt, captivi în glorii efemere, nădăjduind ca Regizorul suprem să facă piesa noastră să dureze cât mai mult?

Dar oare cât de vie este expresia castigat ridendi mores[11] dacă este să ne gândim, măcar pentru o vreme, la atât de practicata ironie, la pamfletul amar, satira inteligentă, ca instrumente menite a demasca realitățile triste, neconforme cu normalitatea?

Să fi murit constatarea amară că, seduși de derizoriu, tânjim zilnic după panem et circensis[12], deviză devenită un credo debil al celor care, îmbătați de magia profitului cu orice preț, aruncă peste ochii naivi și neexersați ai gloatei păienjenișul dens al manipulării și minciunii?

Sunt oare moarte, reci sau inutile expresii precum: bona fide („de bună credință”), alter ego („celălalt eu”), persona non grata („persoană indezirabilă”), quid pro quo („ceva oferit în schimbul a altceva”), cui prodest? sau cui bono? („cui îi ajută?” sau „cui îi servește?”), ex nihilo nihil fit („din nimic nu se naște nimic”), mea culpa („din vina mea”) și multe altele pe care spațiul și timpul nu pot acum să le încapă?…

Nu, limba latină nu a murit, vă spun, distinși rapsozi ce-i fredonați prohodul! Dimpotrivă, latina trăiește, există, respiră prin noi, mai vie ca oricând… E drept și totodată trist că veacurile au aruncat deasupra ei blestemul crud al uitării sau stigmatul inutilității. Însă, crede-mă, drag cititor, dacă-ți faci timp și îți încordezi auzul și forța gândului, dacă renunți la falsele orgolii și chiar la pragmatismul unei epoci îndepărtate de propriul centru, chiar „moartea” însăși începe să-ți vorbească, precum umbra lui Hamlet, bătrânul rege-al Danemarcei. Poate nu crezi, dar totuși meditează la ceea ce îndrăznesc să-ți spun: cultura unui om înglobează în ea, ca un postulat valoros, respectul față de ceea ce, la un moment dat, riscăm să nu înțelegem. Iar dacă limba pe care cândva Horațiu, Cicero, Seneca, Augustin și alți oameni de excepție au rostit-o cu atâta eleganță îți rămâne încă de neînțeles, nu te grăbi să spui că-i moartă, inutilă sau de-a pururea pierdută. Perseverează, muncește, păstrează viu respectul pentru cei ce asumă moartea, oricât de naiv ar suna, ca pe un semn al renașterii valorilor clasice. Păstrează vie venerația față de cei ce văd în moartea unei limbi nu doar un exit[13], un sfârșit copleșitor și dezarmant, ci mai curând o șansă de a reîntâlni o altă lume ce renaște cu fiecare dintre noi, cei care o căutăm.

[1] vox clamantis in deserto, „un glas care strigă în deșert”, referire la profeții care nu sunt ascultați; expresia are înțelesul de „a vorbi fără a fi ascultat de cineva” (sursa: Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, ediția a II-a, Litera Internațional, București-Chișinău, 2003, p.528).

[2] limba latină se studiază la liceele teoretice, profilul umanist, specializările științe sociale și filologie.

[3] signum – un semn sau un simbol,

[4] carpe diemfructifică, trăiește (cu intensitate) ziua sau clipa prezentă (Aeterna latinitas…, ed.cit., p.53).

[5] carpe noctemtrăiește-ți nopțile, preferabil prin abandonul în lecturi fundamentale sau reflecție.

[6] mememnto mori – ține minte că vei muri; deviza mai multor ordine monahale (Aeterna latinitas…, ed.cit., p.232)

[7] abyssus abyssum invocatabisul recheamă alt abis; o nenorocire atrage altă nenorocire (Aeterna latinitas…, ed.cit., p.14).

[8] nosce te ipsumcunoaște-te pe tine însuți, versiunea latinească cea mai răspândită a inscripției de la Delphi gnothi se auton (Aeterna latinitas…, ed.cit., p.292).

[9] cogito, ergo sumcuget (gândesc), deci exist, celebru adagiu aparținându-i lui Rene Descartes, exprimat de acesta în Principia Philosophiae (Aeterna latinitas…, ed.cit., p.60).

[10] theatrum mundispectacolul lumii; lumea văzută ca un spectacol (Aeterna latinitas…, ed.cit., p.478).

[11] castigat ridendo moresprin râs se îndreaptă moravurile (Aeterna latinitas…, ed.cit., p.53).

[12] panem et circensispâine și circuri; despre valorile derizorii prețuite de plebe – Iuvenalis ((Aeterna latinitas…, ed.cit., p.326).

[13] exitieșire; inscripție folosită pe scară largă pentru a semnala ieșirea dintr-un spațiu închis, o sală de spectacol, o instituție etc. (https://dexonline.ro/definitie/exit).