Noile veșminte vechi ale împăratului

BN-QH265_1016pi_P_20161016202534

„Te cam înfioară să vezi cum urcă și coboară clapele, nu-i așa, dom’ doctor? Parcă vezi o stafie cântând pe ele de mama focului.” (Kurt Vonnegut, Pianul mecanic)[1]

Ai fost vreodată uimit de complexitatea organismelor, a sistemelor biologice? Chiar și fără să dispui de prea multe noțiuni de biologie, constați cât de eficient organizată este uzina de captat lumină a unei frunze, cât de complicată este arhitectura unei plante, cât de performantă este dinamica schimburilor ce se produc între o ființă vie și mediul în care funcționează. Mergând mai departe, te-ai gândit cât de fascinantă este, de pildă, structura și funcționarea unui dispozitiv organic cum ar fi, de pildă, creierul omenesc? Îți spun doar că, deși ocupă 2% din masa corpului nostru, consumă peste 60% din rezervele noastre de energie. Observând toate acestea, ajungi să te întrebi cum au evoluat către un astfel de nivel de complexitate: printr-un determinism natural riguros sau o teleologie[2] cosmică, prin jocul hazardului și al întâmplării, prin accidente, salturi, încercări repetate și erori?… Mai mult, dacă jocurile de imaginație nu te sperie, ajungi să te întrebi: oare evoluția s-a oprit la noi, oamenii, sau, dimpotrivă, reprezentăm, ca specie, o stație de tranzit către altceva, preferabil mai bun, mai performant, mai eficient, mai bine adaptat la mediu? În înțelepciunea ei, natura pare să tacă sau, cel puțin, se ascunde, în ciuda eforturilor noastre neobosite de a o provoca, de a o chestiona, ispiti, supune… Ar trebui să-i ignorăm tăcerea și să mergem mai departe, în încăpățânarea noastră de a-i descoase complicata țesătură? Sau, dimpotrivă, ar trebui să ne oprim, măcar pentru câteva momente, și, lăsând deoparte orice orgolii stupide, să ne întrebăm unde ne aflăm, cum am ajuns aici și care sunt efectele secundare nedorite ale evoluției noastre, costurile pe care trebuie să le plătim pentru presupusa noastră superioritate.

Prin temperamentul meu, nu sunt un exaltat perpetuu, nu obișnuiesc să mă abandonez naiv și nejustificat oricărei euforii. Dar nici nu las fatalismul, anestezia pesimismului și a resemnării să îmi inunde coridoarele minții, chiar dacă viața mi-a oferit și continuă să îmi ofere destule ocazii pentru a face asta. Cu atât mai puțin, cei care mă cunosc, pot proba faptul că nu împărtășesc talentul sadic de a sacrifica bucuria clipei prezente. Dimpotrivă, mă străduiesc, pe cât posibil, să cultiv măcar o parte din virtutea tonică și atât de lăudată a lucidității. Rândurile care urmează se înscriu în registrul unei astfel de străduințe.

Cred că suntem ființe ale paradoxului într-o lume caracterizată deopotrivă prin lipsă și exces, sărăcie și abundență, zgârcenie și risipă. Locuim într-un univers artificial, într-o rețea virtuală derutantă, subiecți ai unei ontologii contrafăcute, însă totodată ne declarăm admirația pentru viața simplă, autentică, naturală. Rezidenți ai metropolei virtuale, deplângem uitarea a tot ceea ce ne ancora consistent în realitate. Lăudăm calitatea echilibrului, a moderației și cumpătării, dar ne seduce tot mai des hybris-ul[3], sfidarea limitei, abuzul, exagerarea. Glorificăm rațiunea și inteligența, în multiplele ei instanțieri, dar deturnăm pulsiuni și porniri ancestrale, transformăm foamea în poftă gurmandă, devorând tot ce este ameliorat și îmbunătățit genetic, tot ce arată bine, tot ce absoarbe magnetic privirea. În paralel cu aceasta, cultivăm obsesii greu de înțeles față de ceea ce este nealterat, natural, nepervertit. Privim cu speranță către regimuri, diete și remedii naturiste, tânjim după senin, în timp ce savurăm frenetic arome artificiale și gusturi tulburi, fabricate în laboratoare, ferme, firme și corporații, furnizori de otrăvuri discrete, cu acțiune sistematică și eficientă. Facem mișcare, chiar dacă tot mai rar, atunci când reușim să înșelăm comoditatea fotoliului sau a canapelei. Tânjim după un stil de viață pe care îl considerăm măcar apropiat de firesc, deși am uitat cum arată un astfel de scenariu. Chiar reușim câteodată să evadăm în mijlocul naturii, atât cât a mai rămas din aceasta, însă adesea o găsim sufocată de deșeuri, siluită de reziduurile erupte din ignoranță și lipsă de responsabilitate. Am ajuns să înlocuim tot mai des civismul cu cinismul. La fel de paradoxal, tânjim după bucuriile simple ale vieții la țară, dar ne împingem, ne dăm coate în furnicarele urbane, în care înălțăm clădiri tot mai mari și tot mai goale. Ne lamentăm ostentativ atunci când ne lovesc arșițele, inundațiile, furtunile și multe alte nenorociri, însă ne exaltăm când mai adăugăm o mașină la parcul auto familial deja abundent. Lansăm proiecte, strategii și agende fabuloase, dar trecem indiferenți pe lângă plasticurile de la picioarele noastre. Cădem în perplexitate atunci când ne îmbolnăvim și suferim în mod „misterios” și aparent inexplicabil de boli inexistente pentru străbunicii noștri, modificați la nivel celular, corporal și mental de aerul pe care-l respirăm, hrana pe care o mâncăm și băuturile pe care le sorbim.

Depășirea umanului, transferul nostru ca specie către „altceva” – perspectivă postulată cu atâta emfază de postumaniști – a început de ceva timp, doar că noi nu reușim să înțelegem încă, nu conștientizăm traiectoria pe care a apucat-o destinul nostru ca specie. Încapsulați, închiși, atomizați social, suntem precum un comandant arogant al unei armate defuncte, personajul tragic fără voia lui, aruncându-se spre liniile dușmane, acolo unde îl așteaptă moartea, ignorând totodată drama împuținării până la dispariție a propriei armate. Cu toate acestea, la fel de paradoxal, nu riscăm extincția, dimpotrivă, suntem tot mai mulți într-o casă-planetă ce ne tolerează, totodată se zbate să se regenereze după fiecare atac al nostru. Printre mall-urile și supermarket-urile în care se comercializează tendințe, mode și iluzii, răsar magazine ce tranzitează promisiuni naturiste, paradisuri artificiale alimentate în subteran de compuși, extracte și interese cu conținut dubios. Chiar și alimentele cu etichete ce ne „înțeapă” privirea cu mesajul „100% natural” ascund amelioratori suspecți, inserții camuflate abil în coduri și denumiri „științifice” menite a pune la respect orice curiozitate. Lăudăm beneficiile consumului de fructe și legume, dar le inundăm cu compuși și adjuvanți chimici meniți a le forța creșterea și a umple cât mai curând unele buzunare. La fel procedăm, de multe ori și chiar fără să vrem, cu copiii noștri: am vrea ca ei să se bucure cât mai mult de frumusețea și jocurile copilăriei, dar îi obligăm să se maturizeze, dăruindu-le gadget-uri și recompense tehnologice scumpe, expunându-i la derizoriu, violență, divertisment, la toate grozăviile imaturității adulte.

Locuim, ca specie, în miezul unui continuum spațio-temporal paradoxal. Protestăm pentru mediul înconjurător, blocăm drumuri și înălțăm baricade, totodată continuăm să cumpărăm zilnic obiecte, mărfuri de care nu avem neapărată nevoie: încă o haină, o unealtă mai performantă, un artificiu civilizațional mai smart decât noi înșine. Ridicăm blocuri în grădini, strivim spații verzi pentru a face loc parcărilor din beton, mai secăm câte un izvor, mai facem să dispară câte un colț de pădure. Tot mai indiferenți la ziua de mâine, insensibili față de viitor, imuni la gândirea de perspectivă, ne călcăm în picioare în acest parc global de distracții, o arenă a divertismentului menit să ne inducă uitarea, anestezia, înghețul rațional. Victime ale unui solipsism[4] descurajant, uităm că existența umană este limitată și că, după dispariția noastră, această lume nu ar trebui să se suspende. Reduși la un set de instincte, la câteva impulsuri primare tot mai greu de controlat sau de ascuns în subterane, ne programăm și manipulăm precum niște roboți cu afecte rudimentare: perfidia, ipocrizia, ura, invidia, disprețul. Confundăm nevoile cu dorințele, dezideratele realității cu fantezia, deplinătatea cu plinul, sensul cu teama de neant, bucuria cu narcotizarea, relevanța cu derizoriul. „Dorințele mele sunt cele mai importante, mai importante decât ale tale!”, acesta pare să fie imperativul vremurilor în care trăim, filosofia noastră de viață. O filosofie ce riscă să ne înrăiască, să ne izoleze de ceilalți și, ce-i mai trist, să ne evacueze din noi înșine. Succesul ajunge să se rezume la impresia artistică, reușita pare să fie, tot mai mult, despre cine știe să păcălească, să disimuleze fără stil dar cu nesimțire, să obțină profit din slăbiciuni, defecte, din orgoliul sau naivitatea celorlalți.

Antidotul pe care educația este în stare să-l ofere, promisiunea imunității prin cultură, anticorpii gândirii critice, toate acestea devin perspective incerte. Precum în povestea cunoscută, noile haine ale împăratului sunt de fapt veșminte inexistente, bunuri-și-servicii inconsistente, produse ce sfidează decența și bunul-simț firesc. Constat, fără o oarecare tristețe, că evoluăm ca specie, ne schimbăm: de la vânător-culegător și producător, la statutul de consumator ce riscă să se consume pe el însuși, precum șarpele din mitologiile străvechi, Uroboros, își devora propria coadă.

Oare ce urmează în acest scenariu al evoluției? Unde suntem meniți să ajungem? Ne vom transforma, mai devreme sau mai târziu, în supra-oameni, în post-oameni sau orice alt fel de entități, dobândind un statut ontologic nebănuit încă? Sau, dimpotrivă, vom continua saga dramatică a dezumanizării, pierzându-ne orice urmă de demnitate și noblețe sufletească, otrăviți fiind de nectarul fanteziilor, dorințelor și obsesiilor noastre?  Îndrăznesc să cred în speranța unei reabilitări, am convingerea, oricât de naivă, că ne putem salva, ca indivizi și ca specie, chiar dacă, precum într-un serial urmărit recent [5], nu întrevăd încă fereastra către minunata lume nouă. Văd însă un pian ce redă intens și febril partitura evolutivă a umanității, compoziția unei Appasionata menită a ne răscoli gândurile și a ne trezi din visul colectiv. Cu atât mai mult cu cât, de ceva timp, pianistul pare să fi plecat din fața clapelor…

[1] Kurt Vonnegut, Pianul mecanic, traducere din limba engleză de Sanda Aronescu, Editura Art, București, 2015, p.47.

[2] teleologie (lb.gr. telos = scop, țel; logos = discurs, cuvânt, studiu, teorie) – concepție filosofică potriv căreia nimic din ceea ce se petrece în natură nu este rodul întâmplării, dimpotrivă, orice eveniment are un rol în evoluția lucrurilor.

[3] hybris (lb.gr.) – mândria sau încrederea exagerată, totodată sfidarea normelor.

[4] solipsism (lat. solus ipse = numai el însuși) – concepție filosofică idealistă potrivit căreia singura realitate este aceea a subiectului, conștiința individului; lumea înconjurătoare, inclusiv ceilalți, există numai în conștiința subiectului.

[5] Westworld (HBO, 2016; producători: Jonathan Nolan și Lisa Joy), secvența vizată este aceea din ultimul episod al celei de-a doua serii, pe care optez să nu o deconspir, din rațiuni bine știute.

Gânduri de ziua educației…

 

În fiecare an, pe 5 octombrie, îi sărbătorim pe educatori, altfel spus, celebrăm World Teachers’ Day sau International Teachers Day. Ca profesor, mărturisesc că ezit, amenințat de spectrul indiscreției, să vorbesc despre însemnătatea pe care o acord acestei zile și, prin intermediul ei, educației. Așa că optez, în cele ce urmează, să mă rezum la formularea câtorva considerații, asumându-mi cu seninătate riscurile și vulnerabilitățile ce decurg dintr-o asemenea întreprindere.

Educația înseamnă pentru mine, într-o formulare sintetică, încercarea de a-ți consolida cele trei dimensiuni ale arhitecturii personale, componente fundamentale pe care, în vremuri ascunse privirii prezente, un artizan al cetății ideale le-a ridicat la statutul de repere existențiale, totodată modele imuabile: Binele, Adevărul și Frumosul.

BINELE… să înveți conduita decentă într-o epocă a derapajelor indecente, devenind adeptul voluntar, dar discret, al bunei-cuviințe, prietenul sincer al moderației și echilibrului, convins că respectul față de tine însuți și față de semeni îți legitimează demnitatea, permițându-ți să abordezi situațiile și opțiunile problematice de viață în mod lucid și responsabil, fără resentimente.

ADEVĂRUL… să lași în urmă, prin străduință neîntreruptă, condiția originară a neștiinței, eliberându-te de sub tirania opiniilor lipsite de temei, a prejudecăților, stereotipurilor, căutând permanent, chiar dacă iluzoriu, o terra firma[1] a certitudinii și odihnei, în timp ce reziști oricărei îndoctrinări și influențe cu scop de manipulare, transformându-ți apropierea de adevăr, pe cât posibil, într-o raison d’etre[2].

FRUMOSUL… să te înscrii pe traiectoria valorilor estetice, în pofida seducțiilor provocate de amuzamentul ieftin ce expune la distragere și irelevanță, tânjind permanent după frumusețea reală din spatele măștilor și a etichetelor, cuprins de febra activităților creatoare generatoare de flow[3], totodată conștient de pericolul alunecării în derizoriu, grosolan, stridență și kitsch[4].

Dincolo de spectrul oricăror finalități, scopuri și obiective, de competențe fetișizate și conținuturi cu aer cvasi-vetust, de pseudo-reforme irelevante și revoluții de proporții galactice, de proiecte sustenabile și strategii cu miză utopică, rămân doar eforturile tale educative, dragul meu cititor. Sapere aude![5] Și chiar dacă, în debutul acestor reflecții, am așezat verbul a educa sub semnul reflexivității, al caracterului personal-subiectiv, ontogenetic, nu te lăsa înșelat! Te provoc, dacă îți stă în putere, să infirmi ceea ce urmează să-ți spun: este mult mai dificil să te educi de unul singur, să te smulgi din bezna ignoranței prin propria sforțare, propriul avânt. Vei spune că este greu, dar nu este imposibil! Privind desfășurarea propriei mele vieți, sunt tentat să îți dau dreptate! Cu toate acestea, gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să te ajute în răsucirea ta interioară, de cineva care să spere, cu naivitate supremă, alături de tine că, dincolo de murdăriile și îngustimea acestei lumi debusolate, te așteaptă un orizont curat, senin și limpede. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să ridice, ca și tine, întrebări, mirări și nedumeriri nu întotdeauna comode, nesigur de revelația unui răspuns definitiv. Gândește-te dacă ai nevoie de cineva care să-și recunoască, umăr la umăr cu tine, neliniștile istovitoare în fața unui viitor tot mai incert, dispus să-și accepte propriile cedări și neputințe, gata să se întoarcă alături de tine și să o ia de la capăt de fiecare dată când drumul pare blocat sau te poartă fie într-un hățiș, fie pe cărări lăturalnice.

Îmi asum orice risc prin aceea că îți spun, dragul meu cititor, că ai nevoie și poți conta pe un astfel de om: educatorul tău, învățătorul tău, profesorul tău sau, cine știe, chiar mentorul tău. Iar dacă totuși, sceptic sau dezamăgit, ai încetat să-l mai cauți și, eventual, să-l găsești, nu te lăsa cuprins de deznădejde! Fii încredințat că dincolo de orice chip și înfățișare omenească sau mult-prea-omenească, există un Magistru Interior în fiecare, un daimon[6], o voce interioară pe care ai șansa de a o asculta numai dacă suspenzi freamătul lumii, dacă îți încordezi auzul și cauți virtutea atât de rară astăzi a serenității. Nu uita să te întorci, cu reverența cuvenită, către mulțimea de învățători ce locuiesc în cărțile de istorie – Alexandru Cel Mare, Martin Luther, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela et al. Amintește-ți să aduci tribut de admirație profesorilor din paginile de literatură – Don Quijote, Micul Prinț, Sherlock Holmes, Atticus Finch, Holly Golightly, Jay Gatsby, pentru a-i numi doar pe câțiva. Cheamă-i în ajutorul tău pe mentorii care acum călătoresc prin cerul înstelat al cugetării filosofice: Socrate, Platon, Aristotel, Augustin, Descartes, Kant, Nietzsche și încă mulți alții pe care spațiul limitat nu îmi permite să-i invoc. Dar mai ales, fii recunoscător, în taina propriilor gânduri, unui educator, învățător, profesor, fie și pentru simpla dar binecuvântata posibilitate pe care ai primit-o de a citi aceste rânduri. La fel cum eu trimit către tine, dragul meu cititor, gratitudinea sinceră pentru că mi-ai dăruit din timpul tău valoros, mulțumire pe care o însoțesc cu invitația la fel de onestă de a-ți continua cu și mai multă râvnă căutările și descoperirile educative.

[1] (lb.lat.) teren stabil, ferm.

[2] (lb.franc.) rațiune de a fi.

[3] (lb.engl.) flux (creativ), concept psihologic promovat de Mihaly Csikszentmihalyi, psiholog maghiar-american, pe care acesta îl înțelege ca pe o stare mentală extrem de concentrată favorabilă productivității.

[4] termen care desemnează un obiect sau produs de proastă calitate, prin extrapolare, un comportament de prost gust.

[5] (lb.lat.) Îndrăznește să gândești!, celebru îndemn iluminist ridicat la rangul de axiomă comportamentală de către filosoful german Immanuel Kant.

[6] (lb.gr.) δαίμων socratic, purtător al mesajului divin, un alt chip al conștiinței.

LABORATORUL DE IDEI FILOSOFICE (ilustrare)

transhuman.png

Exercițiu de analiză și interpretare filosofică:

„O dată ce era nanoroboților va începe în anii 2020, vom fi în stare să observăm toate particularitățile importante ce conferă performanță creierului, la o rezoluție foarte ridicată și chiar din interiorul acestuia. Vom trimite milioane de nanoroboți prin vasele capilare ale creierului, ceea ce ne va permite să scanăm într-o formă noninvazivă întregul organ, observându-l în timp real cum funcționează. Deja am creat modele eficiente (chiar dacă incomplete) ale unor regiuni extinse din creier cu ajutorul uneltelor relativ primitive pe care le avem în prezent. În următorii douăzeci de ani, se va produce o creștere de cel puțin un milion de ori a puterii de calcul, totodată a rezoluției și a frecvenței cu care suntem în stare să scanăm creierul. Așa că putem fi încrezători că vom reuși să avem uneltele de colectare a informațiilor și de calcul necesare pentru anii 2020, astfel încât să reușim să modelăm și să simulăm întregul creier. Aceasta ne va permite să combinăm principiile operațiilor inteligenței omenești cu formele de procesare a informației pe care le-am obținut din cercetările Inteligenței Artificiale. Vom profita de avantajele puterii inerente a mașinilor în ceea ce privește stocarea, redarea și distribuirea rapidă a unei cantități uriașe de informații. Vom fi apoi în situația de a implementa aceste sisteme puternice de tip hibrid pe platforme de calcul ce depășesc cu mult capacitățile destul de limitate ale arhitecturii noastre cerebrale.” (Ray Kurzweil, The Singularity is Near. When Humans Transcend Biology)

Citiți cu atenție fragmentul de mai sus și răspundeți la următoarele cerințe:

1). Subliniați conceptele filosofice (cuvintele-cheie) din text lui Ray Kurzweil.

2). Precizați tema și problema filosofică abordată de autor în fragmentul de text.

3). Descrieți ideea principală (ideea-nucleu) precum și argumentele aduse de autor în sprijinul acesteia.

4). Realizați o analiză comparativă cu o altă perspectivă asupra naturii umane (max.10 rânduri), justificând raportul existent între aceasta și punctul de vedere al lui Kurzweil.

5). Argumentați un punct de vedere personal coerent și structurat (în aproximativ jumătate de pagină) referitor la opinia lui Kurzweil cu privire la natura umană, reliefând actualitatea perspectivei asumate de autor.

Sugestii rezolutive:

1). Termeni-cheie: nanorobot, creier, model, unealtă (tehnologie), putere de calcul, rezoluție, modelare/simulare, inteligență omenească, Inteligență Artificială, mașină, informație, arhitectură cerebrală.

2). Tema abordată de autor în fragmentul de text are în vedere raportul dintre om și tehnologie, iar problematica se referă la impactul relevant pe care evoluția tehnologiei îl are asupra modului în care omul are posibilitatea de a cunoaște modul în care funcționează propriului creier.

3). Autorul se dovedește a fi un optimist convins cu privire la faptul că dezvoltarea accelerată a tehnologiei ne va permite să pătrundem în „arhitectura cerebrală”, pentru a înțelege cum funcționează mașina biologică gânditoare. Pentru a-și întemeia convingerea optimistă cu privire la posibilitățile științei, autorul invocă pentru început nanotehnologia, invitându-și cititorul să devină protagonistul unei călătorii imaginare. Într-un itinerariu fascinant al descoperirii, micro-roboții vor pătrunde prin vasele de sânge ale creierului, oferindu-ne imagini în timp real despre ceea ce se petrece în creierul nostru atunci când gândim. Invocând status quo-ul, autorul ne spune că tehnologia actuală ne-a permis deja să cartografiem o parte importantă din regiunile creierului, chiar dacă uneltele pe care le folosim în prezent nu sunt încă atât de evoluate. În următorii douăzeci de ani, datorită unei adevărate explozii tehnologice (creștere exponențială), vom fi capabili să scanăm creierul într-un mod mult mai minuțios (precis) și detaliat. Noile unelte ne vor permite să modelăm creierul, să-l reproducem în laborator, să-i simulăm operațiile. Mai mult decât atât, datorită noilor tehnologii vom fi în stare, după opinia autorului, să combinăm inteligența umană cu inteligența artificială. Întrevedem în cele spuse de autor posibilitatea apariției unei noi specii, una de tip hibrid, în care limitările puterii cognitive a omului vor fi depășite prin sinteza sau simbioza realizată între gândirea omenească, cu toate imperfecțiunile ei, și puterea de calcul nelimitată, viteza și capacitatea uimitoare de transfer a informațiilor pe care le deține o mașinărie.

4). Cu mai bine de un secol în urmă, Henri Bergson publică o lucrare intitulată L’Evolution creatrice (Evoluția creatoare) în care, printre multe idei valoroase, admite superioritatea naturii umane ca fiind dependentă de capacitatea omului de a fabrica unelte. Pe scara evoluției biologice, omul reușește să se desprindă de celelalte forme de existență, construind inferențe sau raționamente complexe, pe care le traduce, grație inteligenței cu care este înzestrat, în invenții și inovații remarcabile. Raționamentele complicate de care este capabil omul, totodată limbajul articulat al acestuia, i-au permis să tezaurizeze cunoașterea și informațiile. Ca aptitudine generală de adaptare la mediu, inteligența a făcut posibilă apariția unor unelte tot mai perfecționate, după cum admitem alături de Bergson. Mai mult, astăzi, prin evoluția tehnologiilor – biotehnologie, nanotehnologie, inteligență artificială, științele cogniției – omul are oportunitatea de a implementa propria gândire în dispozitive de calcul ce operează cu coduri, reguli, protocoale și principii de funcționare. Dacă Bergson ne situa deasupra oricăror altor forme de viață prin capacitatea de a fabrica unelte, Kurzweil pare să ducă mai departe gândul filosofului francez, făcând din noi o verigă intermediară către un nivel diferit de existență, cel postuman. Rămâne să descoperim dacă optimismul epistemologic de care se fac vinovați cei doi gânditori este sau nu unul justificat.

5). O critică previzibilă la adresa optimismului tehnologic este aceea care se străduiește să identifice și să reliefeze în mod pesimist doar riscurile și pericolele pe care le aduce tehnologia. Un astfel de mod de a vedea lucrurile ne situează în interiorul unui univers de discurs tranșant, reducționist, transformându-ne în prizonierii unei logici de tip ambivalent, contradictoriu, de tipul „sau…sau…”. Altfel spus, riscăm să devenim profeți cu un singur ochi, adepți ai unei intoleranțe radicale, motivați de pretenția că doar noi vedem detaliat și holistic tabloul atât de complex al realității. Iată de ce se cuvine mai curând să adoptăm o poziție realistă, ceva mai moderată, analizând cu luciditate atât avantajele, cât și beneficiile tehnologiei în ceea ce privește cunoașterea omului și, mai ales, îmbunătățirea vieții acestuia. Raportul omului cu propriile unelte ar trebui „filtrat” de un set de repere, principii și valori morale, în absența cărora știința și tehnologia pot ajunge să fie deturnate de la menirea lor, fiind redirecționate către scopuri ce ascund un potențial auto-distructiv. Alinierea cercetărilor științifice la un set de valori morale care să situeze demnitatea ființei umane în centru ar trebuie să fie un deziderat și totodată o responsabilitate a oamenilor de știință.

Sursa imaginii:

The Era Of Cyborg Nanotechnology Has Begun