Logopolis – Mahalaua Cuvintelor

Textul care urmează nu este altceva decât un exercițiu al imaginației, oricât de riscant și în aparență pătruns de un suflu sumbru… Ofer cititorului șansa de a stabili eventualele asemănări cu universul în care trăim.

Odată cu declinul zilei, în Eicon [1] s-a instaurat, atotputernică, supremația imaginilor. Camuflați în arșița amiezii, partizanii reprezentării au abolit în taină, printr-un decret neoficial, gramatica. Rigorile sintaxei nu mai funcționează, fiind înlocuite cu un fel de anomie [2] lexicală ce derutează în aceeași măsură în care provoacă și atrage irezistibil. Peste tot, de la metropolele consacrate ale gândirii până la insignifiantele așezări de provincie mentală, sunt înălțate eșafoduri, sunt improvizate ruguri pe care se mistuie cu zgomot adepții semanticii. Spre Cerul mut sunt aruncate incantații zadarnice, plânsete și convulsii sfâșietoare, în timp ce din trupurile robuste ale cuvintelor nu mai rămân decât mormane de cenușă încinsă. Cuprinse de văpăile neglijenței, ale ignoranței și uitării, cuvintele șcrâșnesc agonic imprecații sau șoptesc rugăciuni, nădăjduind astfel să ajungă în paradisul vorbelor. Despre Morfologia, raiul vorbelor, se spune că este locul privilegiat al renașterii, al transfigurării sau metempsihozei lingvistice. Nimeni nu știe dacă acest spațiu celest există cu adevărat sau este doar un mit consolator, o promisiune falsă menită a îndulci momentul cumplit al declinului.

Și totuși în ciuda acestui dispreț colectiv venit din partea icoanelor false, a zeilor păgâni ai imaginii, cuvintele persistă în încăpățânarea lor disperată de a lupta, de a se împotrivi tiraniei reprezentărilor, îmbrăcând haina riscantă a rezistenței. În miezul evului deja agitat, se instituie un fel de gherilă idealistă a morfemelor întreținută cu încrâncenare în pofida oricărui pericol sau a oricărei promisiuni incerte a victoriei. Retrase dincolo de marginile Eiconului, orașul înrobit de aparențe, dincolo de tirania portretelor și peisajelor, cuvintele și-au stabilit propriul areal imagefree [3], un fel de exil într-o periferie căreia i s-a atribuit o denumire potrivită: Logopolis – mahalaua cuvintelor. S-au blocat drumuri, au fost înălțate baricade din semne de punctuație, din exclamări tăioase și prea multe semne de întrebare, din grămezi de cratime cu vârfuri înțepătoare și virgule-seceri otrăvite. Mahalaua cuvintelor – periferia care amenință centrul, Realul devenit adversar de rigueur al Iluziei – este acum o „no-go area” [4] în care imaginile nu îndrăznesc să pătrundă, temându-se pentru propria existență. Nu de puține ori vehiculele Verbumguard-ului – Poliția Vorbei – s-au retras cu scrâșnet puternic de anvelope, demarând în trombă pentru a se pune la adăpost de proiectilele-litere incandescente, pentru a scăpa din calea majusculelor-fumigene sau a cocteilurilor Logotov încinse. Unii spun că în răstimpuri se aud chiar focuri de armă, rafale de semne de punctuație ce ricoșează din tabla încinsă, mușcă din asfalt sau din însăși miezul robust al imaginilor. Alții spun că au fost aduse tunuri cu apă și arme cu gaz lacrimogen pentru a dilua până la dispariție puterea de rezistență a cuvintelor. Nimeni nu pare să știe adevărul… În tot acest timp, în galeriile ascunse ale suburbiei, cuvintele confecționează arme artizanale, se antrenează pe ascuns, asociindu-se în frății de enunțuri și fraze, imaginând pretexte războinice și contexte victorioase. Nu de puține ori, agenția de știri EiconPress își face simțită prezența în orașele controlate de imagini. Sunt proiectate pe panouri imense chipurile urâțite intenționat ale Cuvintelor-huligani ce se dezlănțuie fără măsură asupra oricărui petic de hârtie albă, se încaieră pentru orice „no-word’s-land” [5] neocupat. Vidate de conținut lexical, imaginile dezvăluie fără avertisment polemici sângeroase, confruntări violente între imagini și cuvinte, rânduri sfâșiate, propoziții și fraze întregi rănite. Finalul unui astfel de pachet de „știri” este însoțit de îndemnul sobru adresat populației de a nu părăsi centrul Eiconului sau, în cazuri extreme, de a evita cartierele mărginașe aflate sub controlul cuvintelor – dușmanii ilegitimi ai ordinii de drept.

În tot acest timp, în Logopolis, adunate în jurul câte unui vehicul aprins, umăr lângă umăr, Cuvintele-metaforă țin prelegeri pacifiste despre un Dincolo pașnic și limpede, despre Lucrul-în-Sine ascuns deopotrivă în cuvinte și imagini, despre un timp al concilierii și concordiei. În răstimpuri, Cuvintele-fiară, cu simț pragmatic și mușchi viguroși crescuți în palestre de bodybuilding mental, mult prea îndrăgostite de aici și acum, izbucnesc în rafale: „Beție, vrăjeală, iluzie și  manipulare! Voi, metaforele, aveți figuri de stil în sânge, sunteți precum Imaginile, aruncați o plasă deasupra lumii, orbind-o. Narcotizate de frumusețea formei, nu mai vedeți substanța, fondul, nu mai cuprindeți Adevărul!”. Seduse de orgoliul înțelesului propriu, de univoc și claritate, agitând în aer tăișul semnelor de exclamare, Cuvintele-fiară declamă: „Nu mai vrem echivocații și amfibolii [6], destul cu polisemantismul! Stilul e o minciună, un meșteșugul viclean, un artificiu perfid! Vrem pâine fără circ! Moarte imaginii!” În astfel de momente, când spiritele se încing iar tensiunea tinde să se transforme în conflict deschis, metaforele se retrag precipitat, se ascund în clandestinitatea notelor de subsol, se camuflează în spatele disimulării și derizoriului. Cuvintele-cheie caută cu disperare ieșiri din criză, soluții miraculoase, acorduri și convenții bilaterale. Dar nimeni nu pare să fie dispus să le asculte. Nu lipsesc din Logopolis, ascunse printre verbele cu bune intenții, Cuvintele-gangsteri, tâlharii tineri lipsiți de scrupule, profitorii oricărui regim incert, dispuși oricând la un jaf de idei sau o crimă a gândirii, niciodată onești dar întotdeauna dornici să experimenteze statutul ingrat al rebeliunii și delincvenței juvenile. La antipod, cei în măsură să dețină puterea, Cuvintele-cu-gulere albe, academicieni politicoși și afabili, par să fi cedat voluntar controlul, abdicând de la exigențele raționalității. Au diminuat astfel semnificativ orice speranță a reabilitării. În jungla verbală din Logopolis există o regulă unică, dezolant de simplă: cei singuri, izolați, mor sau dispar fără urmă! Salvarea pare să stea acum mai mult decât oricând în puterea tribului, în forța haitei care-ți protejează spatele, în spiritul de gregaritate verbală. Vremurile de criză a cuvântului impun o dureroasă evidență: izbăvirea rezidă în forța enunțului, în complicitatea frazei, în agregatul lingvistic. Solitarii, lupii singuratici cu pretenții de vigilantes [7] devin o pradă sigură pentru neîndurătorii Lexicocenzori, Vânătorii-de-cuvinte. Se zvonește chiar – pentru că totul în astfel de vremuri nu este altceva decât zvon și manipulare – că unele cuvinte au îmbrăcat haina martirajului, pierzându-și viața, fiind șterse din memoria colectivă. Altor cuvinte, mai rău, le-a fost jertfită libertatea, fiind târâte de către imagini în temnițe sordide sau îngropate de vii în cine știe ce dicționare și antologii, unde așteaptă la nesfârșit sentințe ale Tribunalului Imaginii. Populate în mod obișnuit cu leșurile uscate ale arhaismelor, cimitirele au început să ascundă în ele trupurile tinere ale neologismelor încă pline de idealuri, de vise și proiecte nerealizate. Cuprinse de frenezia frustrării, înfuriate din cauza morții premature a cuvintelor, unele neologisme s-au înhăitat imprudent în găști, alături de verbe cu experiența cruzimii, și au vandalizat discursuri și intervenții, s-au dezlănțuit pe străzi în dansuri frenetice precum bacantele lui Dionysos. Divide et impera!…[8] pare să fie dictonul momentului proiectat în imagini, precum o auroră a declinului, deasupra suburbiilor dominate de cuvinte. Semnul eficacității unei astfel de metode nu întârzie să apară: sinonimele se uită cu neîncredere la antonime, acuzându-le de impulsivitate și caracter războinic, antonimele reproșează sinonimelor practica unui joc murdar, acela al devierii nesincere și meschine de la înțelesul primar. Omonimelor li se reproșează că strecoară boala ipocriziei în corpul încă sănătos al enunțurilor, paronimele sunt lovite cu pietre pentru că și-au pierdut identitatea fără posibilitatea unei eventuale recuperări. Sunt tot mai multe denunțuri cu care Verbumguard-ul – Poliția Vorbei – a încetat demult să-și mai ocupe agenda. Facțiunea Denotației face victime semnificative în rândurile celor lipsiți de arme și neputincioși din Liga Conotației. Un bellum omnium contra omnes, un război al tuturor împotriva tuturor, al cuvintelor cu imaginile și al cuvintelor contra altor cuvinte…

Cad zorii peste Logopolis – mahalaua cuvintelor… Zeița Aurora deschide cărări pentru Soare, aruncând peste universul acesta frământat speranța întoarcerii la normalitate. Hăituită, obosită de încleștare, Armata Cuvintelor s-a ascuns pentru o vreme în subteranele gândului, în timp ce, pe străzi, Copoii-Imagini își continuă nestingheriți vânătoarea…

[1] Eiconimagine, fotografie.

[2] anomie – absența normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societății; dezordine, dezorganizare; haos (https://dexonline.ro/definitie/anomie).

[3] din limba engleză, liber de imagini.

[4] din limba engleză, no-gonu trece, inscripție de limitare a accesului; no-go area sau no-go zone este o zonă cunoscută pentru violență și criminalitate, care-i face pe oameni să o evite datorită pericolului iminent.

[5] Licență lingvistică, în limba engleză, însemnând „țară-fără-cuvinte”.

[6] Echivocația și amfiboliaerori sau sofisme de limbaj; ambiguități lingvistice (https://dexonline.ro/definitie/amfibolie).

[7] Vigilantes – persoană care decide să realizeze de unul singur acte de justiție, considerând autoritățile incapabile să gestioneze fenomenul criminalității.

[8] Dezbină și stăpânește!, deviză a oricărui tiran cinic, a cărei formulare este atribuită lui Machiavelli (Aeterna Latinitas. Mică Enciclopedie a Gândirii Europene în Expresie Latină, autori: Eugen și Lucia-Gabriela Munteanu, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2003, p.106).

Anunțuri

La mulți ani, Doamna Mea!

Astăzi este 8 martie, încă prea devreme pentru a simți amiaza dogorâtoare și îndelung dorită a verii, totodată prea târziu pentru a ne mai speria de asfințitul friguros al iernii…
Este 8 martie, o zi pe care tradiția acestor vremuri și locuri, nu dintre cele mai răbdătoare, o vede ca fiind deosebită, pretext al unei calde și binemeritate recunoștințe… Deși mi-e tot mai greu să cred în tradiții, în obiceiuri și dogme amorțite, nu abandonez totuși bucuria cu care se cuvine să întâmpini primăvara, încântarea ce mă însoțește de fiecare dată într-o astfel de perioadă a anului…
La mulți ani, Doamna Mea Dragă! Sunt alături de tine în momente în care cuvintele cu greu pot să cuprindă deopotrivă simțire și gând, când vorbele tind să se prăbușească, cu sunet greu de arme, peste a noastră tihnă…tu știi mai mult despre ce vorbesc…
Nu îndrăznesc să mă consider un poet, nu îmi asum veleități de slujitor al muzelor, nu vreau să-i dau neapărat tribut lui Euterpe și totuși, dintr-un preaplin ascuns, îți scriu…
Splendoarea ta nu stă în chip, veșmânt sau haină,
în gingășii naive, mișcări ușoare sau atingeri moi,
ci mai curând în ochii ce cuprind a lumii taină,
în gânduri clasice, uitate sau surprinzător de noi,
pe care mi le dăruiești doar tu, a Lumii mele Doamnă.
Iubirea mea cunoaște valuri ce se lovesc de stânci,
tăceri fierbinți și vorbe ce inima-ți dezmiardă,
străbate munți semeți, furtuni și văi cu ape adânci,
și sufletul–mi nebun ce urma nu vrea ca să ți-o piardă,
când vii, renasc, când pleci, tot Cerul tu mi-l frângi.
Sublimul tău mă cheamă să-l râvnesc orbește,
tânjesc și azi și mâine și-n vremea ce urmează,
căci văd cum grija și pasiunea-mi dăruiește,
când sufletul se-aruncă abrupt către-amiază,
o frumusețe ascunsă, caldă, ce-n fiecare zi sporește.

Spoon-Man

De ceva vreme, Hollywoodul își exersează arta seducției, strecurând în mentalul colectiv și individual o constelație generoasă de eroi și supereroi. Cu greu poți să admiți, ca locuitor al secolului XXI, că nu ai luat la cunoștință, fie și accidental, de faptele strălucite ale unor personaje precum Batman, Spider-Man, Iron Man, Ant-Man, Aqua-Man, Wonder-Woman, Batgirl, Supergirl et al. Indiferent dacă poartă amprenta DC Comics[1] sau Marvel Comics[2], supereroii salvează lumi, demască intenții malefice, restabilesc echilibrul planetar, alimentându-ne eterna și naiva credință că, în final, Binele triumfă… Dacă Platon s-ar întoarce astăzi printre noi, i-ar face vinovați pe artizanii fabricii de vise din California de cea mai grosolană și impardonabilă mistificare. Dar oare câți dintre noi am auzit de Spoon-Man? Nu vă îngrijorați prea mult, nu suferiți inutil, tocmai l-am inventat sau poate, tributar credinței platoniciene, doar i-am dăruit un nume…

Spoon-Man, Omul-Lingură este și el un fel de supererou al actualității, foarte activ printre noi, însă, paradoxal, dificil de recunoscut datorită arsenalului de mijloace și artificii cu care își camuflează prezența. Mai curând decât intențiile, abil ascunse, reușim să îi recunoaștem dureroasele efecte sau consecințe pe care faptele lui le au asupra noastră. De multe ori, ajungem chiar să-i construim visele de glorie, fără a fi conștienți de alienarea noastră.  Nu mi-am propus, neapărat, în cele ce urmează, să construiesc profilul „eroului” nostru, chiar dacă ar merita din plin străduința. Pentru a te provoca însă, dragul meu cititor, îți așez în față, alături de scuze, o interogație aparent nevinovată: „cu câte linguri crezi că mănâncă astăzi un om?” Nădăjduiesc să spui, poate, dacă accepți să intri în joc: „cu una…” Iar dacă ar fi să te contrazic, am risca să alunecăm împreună în miezul unei polemici contraproductive sau, în cel mai rău caz, ni s-ar reproșa, pe bună dreptate, că ne complacem în postura victimelor insignifianței și derizoriului. Prefer să lansez, în acest punct, o ipoteză îndrăzneață: foarte puțini, tot mai puțini dintre noi, mănâncă astăzi doar cu o lingură… Ajungi să crezi că stă în nefirescul firesc al societății în care trăim să tânjim, să ne zbatem după cât mai multe linguri. Principial, nu văd vreo greșeală într-o astfel de strădanie. Vinovat văd însă modul în care, nu de puține ori, reușim să dobândim aceste linguri[3]. Pentru a-mi consolida invitația la jocul meu de imaginație (să nu uităm, totuși, că Spoon-Man poate fi conceput ca un simplu artefact al zilelor noastre), te întreb, cititorule, dacă ai întâlnit expresia „doar nu mănânci cu două linguri…”? În ce mă privește, de fiecare dată când decopăr un astfel de construct lingvistic, optez să-l traduc în sensul unui îndemn la moderație, echilibru, o convocare firească la autocontrol și cumpătare, dacă nu chiar o sancțiune adresată tendinței egoiste de a ne înfrupta, nejustificat și grosolan, din „hrana” celui de lângă noi. Îl întâlnim pe Spoon-Man atunci când dorința și energia lui erup incontrolabil, când chipul cade iar locul lui e luat de masca hâdă sau dimpotrivă forțat amabilă. Îl întâlnim atunci când absența scrupulelor îl transformă în victima delirului orgiastic al posesiei și puterii, când ajunge să râvnească orice ciorbă, adulmecă bolnăvicios orice situație, orice împrejurare capabilă să-i domolească setea, se aruncă asupra oricărui castron cu oportunități, eventual cât mai mare sau cât mai de adânc[4]. Înfometat cronic, prizonier al propriei insațietăți, Spoon-Man fascinează mulțimile, promite eliberarea celorlalți din presupusa capcană a conștiinței, descătușarea de înzestrări, calități și, mai ales, posesii. El simte că tot ce mănâncă, mănâncă degeaba: vrea Totul și, dacă este cu putință, încă ceva pe deasupra. Aflat pe un palier al existenței mai înalt sau mai  scăzut, Omul-Lingură ar fi dispus să se facă frate cu dracul dacă la finalul acestui târg, cel rău ar ajunge să slujească pentru el fără niciun fel de răsplată. Un astfel de înfometat poate sfârși devorat, în mod fatal, de propria foame. L-ai întâlnit vreodată? Înseamnă că ți-e ochiul ager și privirea exersată. Mi-a fost și mie dat să-l întâlnesc de fiecare dată când am descoperit oameni copleșiți de dorința de a mânca nu doar cu două linguri ci, din păcate pentru oricine le-a stat în cale, cu cât mai multe linguri, devenind astfel, cu sau fără voia lor, candidați perfecți pentru statutul de Spoon-Man.

Te-am provocat să reflectezi, dragul meu cititor, măcar pentru câteva momente, la acest nou „Supererou” al zilelor noastre sau poate al oricărui timp și spațiu. Sunt sincer îndatorat pentru răbdarea ta și îndrăznesc să mai pretind, din partea-ți, clemență pentru o scurtă vreme. Așa cum spuneam, Spoon-Man se găsește printre noi, însă trebuie să fim vigilenți, pentru că, oricând, există riscul de a fi noi înșine confiscați de propria noastră foame de linguri[5], o primejdie deloc neglijabilă care poate atinge pe oricine. De aceea te invit, drag cititor, așa cum mă invit pe mine însumi, să fii atent pentru a nu te prăbuși tu însuți în condiția de Om-Lingură! Alege să trăiești frumos, oricât de greu pare să fie pentru aceste vremuri! Nu te lăsa ispitit de linguri mai multe, de înghițituri nenumărate, de duhul lăcomiei ce îți ascute foamea, de pofta ce îți trezește corpul dar îți ucide sufletul din el. Cândva un înțelept antic m-a învățat că nu tot ce văd îmi trebuie cu adevărat, nu tot ce îmi atrage privirea și îmi încântă pentru o clipă ochii, are valoare pentru suflet. Viața oferă mai multe satisfacții decât cele ce pot să încapă într-o lingură, oricât de mare și adâncă ar fi. Atunci când alegi să o trăiești frumos, viața îți oferă superbe momente de încântare: bucuria conversației cu un prieten, plăcerea rafinată a unei cărți, rătăcirea printre ideile unui film, alături de cineva drag… Te-ntreb: în câte linguri ai putea să prinzi toate aceste lucruri? E ca și cum ai vrea să-nchizi sublimul unei mări într-un pahar… După cum spunea cândva un suflet răscolit, ajuns preasfânt sau fericit părinte, pentru a avea parte de adevărate revelații, trebuie să alegi să trăiești cum se cuvine, să te rogi cum și cât trebuie și, mai ales, să studiezi temeinic. Chiar el a alergat, nu pentru puțină vreme, către satisfacțiile stomacului, sedus de Calea Lingurii, și el a fost un Spoon-Man hedonist, pierdut pentru el și pentru ceilalți… Nu e ușor, în astfel de vremuri, să înțelegi că, în afară de linguri, există bucurii curate, infinit mai simple, deopotrivă frumoase și inteligente. Indiferent cu câte linguri mănânci, cu două sau mai multe, linguri de aur sau de argint, mai înflorate sau fără niciun chip cioplit, primite sau obținute cu ani de străduință, îndrăznesc să-ți spun: destinul tău și-al meu, al nostru, înseamnă mult mai mult decât ce pui în linguri. Câteodată, nu foarte des dar suficient cât să te întrebi, apare în mintea ta un gând chemat de daimonul socratic al mirării: între ceea ce ești și ceea ce ai putea, prin voință proprie, să fii, nu stă, potrivnică, decât chemarea lingurii. Iar dacă-l întâlnești pe Spoon-Man, să ai curaj să întrebi: tu, care mănânci cu două sau mai multe linguri, ce folos găsești în a mânca de unul singur?

[1] DC Comics, vezi: http://www.dccomics.com/.

[2] Marvel comics, vezi: http://marvel.com/comics.

[3] Iar termenul lingură poate fi substituit, aici, cu posesii, bunuri, proprietăți, un întreg arsenal de plăceri conjuncturale, dulci inutilități din care pretinsa noastră civilizație ne invită să ne înfruptăm fără rezerve.

[4] Acolo unde poate apoi, cu ușurință, să își piardă urma.

[5] Constantin Noica avertizează undeva, în Jurnal filosofic, că omul se găsește în pericolul de a fi, din păcate, un stomac, un sex și, din când în când, o curiozitate care se plimbă prin lume.

Competența profesională și cea morală – o disjuncție inclusivă…

I. O criză a actualității sau, poate, o neprețuită oportunitate…

Chiar dacă este deja un truism, se cuvine să admitem, în debutul rândurilor de față, că dezvoltarea societății industriale și, implicit, capitaliste, a generat, ca o consecință, impunerea unei paradigme educaționale menită să servească propriei evoluții. Construit pe ideea de autoritate, control, obligativitate, standardizare, pe acumularea de cunoștințe și eventuala dezvoltare a competențelor și deprinderilor, sistemul de învățământ public și-a propus, încă de la debut, să-l transforme pe viitorul adult într-un angajat docil al sistemului economic centrat pe profit. Oricât de bine intenționat, scopul unei astfel de paradigme educaționale a fost și rămâne discutabil: pe lângă eradicarea analfabetismului, menținerea ordinii sociale, ea încurajează competiția acerbă, totodată eschiva sau „fentarea” lipsită de scrupule a sistemului. În paralel cu păstrarea și încurajarea unui oarecare control social și, după unii autori[1], dezvoltarea unor competențe indispensabile capitalismului, sistemul public de educație se face vinovat astăzi de tot mai multe neajunsuri și defecte. Astfel de lipsuri devin obiectul numeroaselor critici mai mult sau mai puțin întemeiate[2] sau, după cum admit unii autori, revendicările pe care acest sistem le are asupra vieții și libertății copiilor sunt departe de a se plasa în afara oricărei critici.[3]

Este firesc să te întrebi, ca profesor și, deci, ca parte a sistemului formal, cât de credibile mai rămân finalitățile educaționale, misiunile și viziunile vehiculate abundent și cu emfază, eforturile politicilor și reformelor ce par să eșueze lamentabil în încercările de a crește performanța sistemului? Cât de îndreptățită mai poate fi susținerea ideii că elevul trebuie să cunoască matematică, istorie, geografie, chimie, biologie, limbi străine ș.a.? Cât de reconfortant mai poate fi să te gândești că bateriile de teste – cu itemi semiobiectivi și ultraobiectivi – oricât de inspirat concepute, reușesc să-i pregătească pe elevi pentru integrarea reală în viață, în societate? Nu îmi propun să operez, în cele ce urmează, o critică a sistemului, din simplul considerent că aș risca să alunec în perspectiva unor critici deja întreprinse. Îmi propun mai curând să aduc în atenția cititorului un aspect esențial, fără de care sistemul educației formale sau obligatorii riscă să își amplifice defectele până la eventualitatea unui fiasco lamentabil: criza educației morale. De ce îi trimit părinții pe copii la școală? Doar pentru a dobândi cunoștințe din variate domenii și pentru a-și descoperi astfel mai ușor un drum către o carieră de succes? Înclin să cred că motivația lor și a mea, ca părinte, este mult mai complexă. „Ambițiile pe care cei mai mulți dintre părinți le nutresc pentru copiii lor în mod firesc includ dezvoltarea unor importante dispoziții morale. Cei mai mulți dintre părinți își doresc pentru copiii lor să devină persoane înzestrate cu trăsături dezirabile și acceptabile social, personalități caracterizate printr-o puternică busolă morală. (…) În situațiile critice în care viața îi va aduce, când vor trebui să aleagă, noi – ca părinți – sperăm ca ei, copiii noștri, să facă ceea ce este bine, pe baza unor motive sau rațiuni morale, chiar și în circumstanțe în care se vor confrunta cu o puternică înclinație de a acționa altfel.”[4] În momentul în care părinții transferă dascălilor – din motive diverse, unele chiar amendabile[5] – autoritatea, se așteaptă ca acesta să-i confere copilului, pe lângă cunoștințe, și un anumit model comportamental, o anumită atitudine sau mod de a fi.  Problema apare în momentul în care se constată un divorț între raționalitatea dascălului și moralitatea implicită pe care se presupune că ar trebui să o dețină. Acest divorț produce la copil, precum în cazul unei separări între părinți, confuzie, derută, incapacitatea diferențierii între bine și rău, afectându-i astfel dezvoltarea în calitate de „agent moral”.

II. Scenariu pseudo-ipotetic

Propun cititorului să mediteze, măcar pentru câteva momente, la următorul scenariu[6]: un profesor îl tratează în mod diferit pe un elev – împiedicându-i acestuia accesul la un curs sau la o sesiune de pregătire – pentru simplul motiv că a descoperit, direct sau indirect, mai mult sau mai puțin întâmplător, faptul – de o gravitate inacceptabilă pentru el – că elevul respectiv se pregătește în particular cu un alt profesor. Este firesc să îți adresezi întrebări cu privire la justificarea sau legitimitatea unui astfel de comportament: nu cumva reprezintă el o conduită abuzivă din partea profesorului? Nu cumva pune sub semnul întrebării însăși probitatea morală sau caracterială a profesorului respectiv? Consider că opțiunea elevului pentru o sesiune de pregătire suplimentară în particular[7] nu poate face obiectul unei îngrădiri sau constrângeri din partea nimănui din simplul motiv că vorbim aici despre: (a). libertatea alegerii modului în care elevul, respectiv părintele, înțelege să fie educat – pregătirea suplimentară îi poate aduce, de exemplu, dobândirea unei recunoașteri oficiale a unei competențe (certificat, diplomă etc.); (b). caracteristica inviolabilă a timpului său liber, timp asupra căruia profesorul nu are niciun drept să intervină fără acordul voluntar al elevului și al părintelui sau tutorelui acestuia[8]. Cu puțin efort mental, descoperim chiar și beneficii ale profesorului care nu este meditatorul propriilor elevi: mai puțină subiectivitate în evaluarea respectivului elev (nota nu este influențată de prestația remunerată în particular) și, eventual, absența acelor reproșuri legate de faptul că pregătirea în particular ar putea fi consecința presiunilor subtile, discrete sau fățișe din partea profesorului de la clasă.

Te mai întreb, dragul meu cititor, elev, profesor sau părinte, care ar fi cauzele unui astfel de comportament pe care eu îl consider ca fiind abuziv? Încerc un răspuns, cu scuzele sincere dacă risc să te abat din propriile-ți ipoteze: în primul rând problema spinoasă a banilor pe care nu-i câștigi dar ai putea să-i câștigi, cu toată suita de frustrări și reproșuri ce decurge de aici. Profesorul „trădat” de elevul care optează pentru alt meditator simte că banii pe care ar trebui să-i primească în urma sesiunilor de pregătire în particular nu-i mai revin lui, ci unui alt profesor, coleg sau nu, și astfel se simte „furat”, privat de un beneficiu despre care simte că i s-ar cuveni. O astfel de gândire este pernicioasă, chiar toxică, din simplul motiv că sesiunea de pregătire nu este consecința unei obligații sau a unei condiționări (de exemplu, obținerea unei note mai mari), ci este rezultatul unei opțiuni a elevului. Iar dacă elevul alege un profesor pe care-l consideră mai competent, atunci legea concurenței ne obligă să fim decenți în a admite și respecta această opțiune. În al doilea rând, profesorul „trădat” se percepe, în interioritatea lui, ca protagonist sau chiar victimă a unei lezări de autoritate: constatarea amară că profesorul „concurent” dispune de calități pedagogice, cunoștințe de specialitate, metode sau tehnici etc. care-l fac mai atractiv ca subiect al orelor de pregătire în particular, riscă să-i alimenteze frustrarea, neputința și chiar să-i saboteze încrederea în propriul patrimoniu de cunoștințe sau în propriile virtuți pedagogice. Indiferent de motivele care stau în spatele unui astfel de comportament, profesorul „abandonat” de propriul elev constituie, pentru mine, subiectul unui deficit de conștiință, trădând serioase lacune în ceea ce privește competența lui morală. Convingerea mea este că atunci când competența profesională[9] a unui dascăl nu este dublată de competența lui morală, activitatea pe care acesta o desfășoară riscă să nu fie altceva decât o vehiculare de informații, o revărsare de cunoștințe fără niciun fel de garanție a receptării. O astfel de modalitate de transmitere a conținuturilor nu mai are deloc de-a face cu esența educației și, mai mult, poate fi oricând înlocuită cu o răsfoire atentă, lucidă sau frugală a paginilor Google. Profesorul-cargo de informații nu este decât replica palidă a motoarelor de căutare, mult mai abundente în date și oportunități…

III. Educația morală – sumară pledoarie pro domo

Școala reprezintă proiecția sau reflectarea societății, oglindind valorile existente sau, din păcate, lipsa valorilor resimțită la nivelul acesteia din urmă.[10] Sălile de clasă pot să fie nimic mai mult decât reproducerea in nuce a unei societăți în derivă sau au șansa de a se transforma în adevărate comunități morale. Totul ține de practica și mai ales de motivația celui aflat la catedră. Atunci când școala se transformă, prin efortul dascălilor, într-un spațiu al dialogului și al interesului comun pentru învățare, creștere și dezvoltare, ea devine un sanctuar, sediul privilegiat al unei comunități în adevăratul înțeles al cuvântului. „În cadrul comunității școlare se instituie un angajament, un fel de complicitate a actorilor educaționali – profesor și elev – în desfășurarea firească a democrației participative puse în slujba comunității morale. Membrii unei astfel de comunități – indiferent dacă este sala de clasă sau întreaga școală – își asumă un mod de viață în comun responsabil, bazat pe reguli, norme care reflectă idealurile morale.”[11] În vremuri de derută valorică, școala este chemată, mai mult ca oricând, să-și afirme misiunea, substituind sau, cel puțin, dublând transmiterea de informații și formarea de competențe mai mult sau mai puțin tehnice cu dezvoltarea competenței morale, educarea eului moral (educating the moral self): „ar trebui să dezvoltăm la copii un set de nevoi morale acceptabile (the proper moral desires) și să cultivăm virtutea auto-controlului și a integrității (the vritues of self-control and integrity).”[12] Virtutea aristotelică a auto-controlului nu se poate cultiva prin coerciție și represiune, prin amenințare cu corigența sau cu testările severe, ci prin dezvoltarea unui climat educativ bazat pe încurajare, grijă și atenție sinceră, sprijin și, mai ales, prin practicarea exemplului personal.[13] Elevul nu internalizează prescripțiile, normele sau regulile unei școli dacă nu simte că acestea sunt respectate și asumate de către fiecare membru al comunității, indiferent dacă este profesor sau elev, dacă nu percepe mediul ca fiind unul caracterizat prin moralitate, justețe sau echitate. Altfel spus, dacă tu, ca profesor nu alegi să dai dovadă de integritate, tradusă prin seriozitate în pregătirea lecțiilor, punctualitate la oră, respect față de ceilalți etc., a cere elevilor să fie astfel constituie dacă nu o ofensă, cel puțin o naivitate. „Dacă ne propunem să facem din tineri persoane înzestrate cu un caracter moral (virtuos characters), o precondiție a acestui caracter este exemplul personal, de aceea profesorii, alături de părinți, trebuie să fie ei înșiși pentru copii modele ale unui astfel de caracter.”[14] Ajutorul pe care-l putem oferi tinerilor, ca dascăli, în construcția eului lor moral este neprețuit și are ca și rezultat transformarea acestora în agenți morali capabili de responsabilitate, discernământ, angajament și implicare socială. Din păcate, răul pe care suntem în stare să-l producem prin egoismul și indiferența noastră cinică este la fel de semnificativ. Un profesor care își ia în serios profesia, de la aspecte aparent nesemnificative precum punctualitatea la oră sau felul în care este îmbrăcat, până la aspecte ce țin de pregătirea lecției, transformarea evaluării într-un proces și nu doar într-un moment de a dovedi neștiința elevului, atenția sau deschiderea sinceră față de nevoile elevilor, empatia etc., acel profesor are șansa de a-și atrage respectul, nu prin forță, constrângere sau intimidare. Nu pledez pentru eliminarea sau renunțarea la intransigență sau fermitate, însă le admit cu prudență și doar dacă sunt fundamentate pe motive reale, prezentate lucid, rațional. Asumarea regulilor de conduită trebuie să se realizeze prin colaborare și împărtășire (regulile nu sunt doar pentru unii, mai avantajați!). Fermitatea își are rostul la catedră numai dacă nu este consecința funestă a intereselor personale, a orgoliilor, ambițiilor și rivalităților puerile. Atmosfera morală generată în perimetrul unei școli este singura în măsură să promoveze în mod eficient responsabilitatea civică, totodată reducerea comportamentelor de sfidare sau de încălcare a regulilor.[15]

În era digitală, profesorul are șansa de a deveni mai mult decât un transportator sau cargo de informații, oricât de valoroase ar fi, are oportunitatea unică de a deveni un model de conduită, o persoană-resursă admirabilă căutată, un mentor și, mai mult decât orice, un modelator de caractere. Sfidarea unei astfel de oportunități mă face să cred că nu e departe ziua în care, la catedră, în locul unui profesor plictisit, ursuz, confiscat de automatisme, rutinat până la depresie sau sarcastic până la delir, elevii vor prefera prezența mult mai caldă și omenească a unui ecran de laptop sau ferestrele deschise către orizonturi nesfârșite ale unui motor de căutare…

***

[1] Samuel Bowles și Herbert Gintis susțin că educația este un răspuns la cerințele economice ale capitalismului industrial, contribuind la asigurarea priceperilor tehnice și sociale cerute de întreprinderile industriale, insuflând forței de muncă respectul față de autoritate și disciplină (apud Anthony Giddens, Sociologie, Editura Alfa All, București, 2007, p.450).

[2] începând cu critica, deja clasică, întreprinsă de Ivan Illich, care pune în scenă conceptul de deschooling (deșcolarizare a societății).

[3] „Compulsory education: a moral critique”, articol semnat de Leonard I. Krimermann și apărut în volumul Ethics and Educational Policy (vol.21) – editori: Kenneth A. Strike și Kieran Egan, Routledge & Kegan Paul, London, NY, 2010.

[4] „Moral Self-Identity as the Aim of Education”, articol scris de Daniel K. Lapsey de la University of Notre Dame, apărut în volumul Handbook of Moral and Character Education, editori Larry P. Nucci și Darcia Narvaez, Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008.

[5] poate, ca părinte angajat în cursa pentru prosperitate, nu am suficient timp să-i ofer suficientă atenție și atunci sper ca școala să compenseze acest deficit.

[6] asemănarea cu realitatea poate fi, după o formulare consacrată, o simplă coincidență.

[7] atunci când aceasta nu face obiectul unei constrângeri, ci este motivată mai curând de nevoia părinților de a compensa deficiența unui sistem centrat pe cultura maselor și mai puțin sau, deloc, pe încurajarea performanței individuale.

[8] dezaprob cu hotărâre orele de meditații oferite de profesorii care constrâng astfel elevii să participe la prosperitatea bugetului lor personal.

[9] am în vedere aici cunoștințele de specialitate, arsenalul său cognitiv sau, mai simplu, stăpânirea propriei materii.

[10] „Since schools are likely to reflect the society in which they exist, they are likley to mirror these values” spune Kenneth A. Strike, în articolul său „School, Community and Moral Education”, din volumul Handbook of Moral and Character Education (ed. Larry P. Nucci și Darcia Narvaez), Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008, p.121.

[11] Daniel K. Lapsey, „Moral Self-Identity as the Aim of Education”, în vol. Handbook of Moral and Character Education (ed. Larry P. Nucci și Darcia Narvaez), Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008, p.38.

[12] ibidem, p.43.

[13] vezi, de exemplu, cele trei modalități pe care Lawrence Kohlberg, le consideră importante în transmiterea educației morale: exemplul moral (moral exemplars), dezbaterile ce au ca obiect dilemele morale (moral dilemma discussions) și construirea unor comunități școlare morale autentice (Just Community Schools) – cf. „Lawrence Kohlberg’s Revolutionary Ideas”, articol semnat de John Snarey și Peter Samuelson, articol apărut în vol. Moral Education in the Cognitive Developmental Tradition, p.74.

[14] „Character Education as the Cultivation of Virtue”, articol publicat de David Carr în volumul Handbook of Moral and Character Education (ed.cit.), p.115.

[15] Daniel K. Lapsey, „Moral Self-Identity as the Aim of Education”, în vol. Handbook of Moral and Character Education (ed. Larry P. Nucci și Darcia Narvaez), Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2008, p.45.

Nu credeam să învăţ a iubi vreodată…

La mulţi ani, draga mea Angie!

 M-am prăbuşit în trup la fel cum fluturii de noapte cad, îmbătaţi de irezistibila atracţie, mult prea naivi să înţeleagă strigătul fatal al luminii. Un pui de om firav, cumplit de palid, mult prea mărunt pentru o scenă mult prea vastă, ajuns aici, în lume, dintr-un nebănuit, copleşitor acolo. Atunci când, cu un strigăt şovăielnic, mi-am anunţat venirea-n lume, n-au râs nici zei, n-au plâns nici demoni, nici astrele nu şi-au schimbat cărarea, nici planetele n-au îngheţat în nemişcare. Îmi pare, acum, că am intrat în viaţă pe furiş, discret şi ezitant, precum nefericitul bolnav de indecizie, constrâns s-aleagă, fără să ştie cu adevărat care îi este vrerea.

Din primii ani pe drum nu mai păstrez decât fărâme, manuscrise rupte în care îmi este tot mai greu să întrevăd ceva: cenuşă, praf şi fum, mănunchiuri destrămate, copii frumoşi, curaţi, senini, bătrâni urâţi şi trişti, mâncaţi de lipsuri… Cât despre adolescenţă, întrevăd doar câteva surâsuri şi speranţe, ambiţii şi proiecte, căutări, ferestre, orizonturi, uşi închise… Nici nu mai ştiu ce-a fost dar sper să înţeleg ce-mi stă în faţă. Se pare că trecutul, fluviu viclean, ironic, stăpân pe sine, îşi tot rescrie cursul, îşi mută albia, precum un hoţ ce-şi tăinuieşte urma. Aş vrea să văd acele timpuri cum au fost, însă memoria, sclav infidel, îmi deturnează voinţa către ţinuturi mai senine. Pentru prezent, renunţ la umbre, sedus de clipă, de voluptatea zbaterii actuale. Regret doar gândul negândit, cuvântul nerostit şi gestul mort!

Nu ştiu când s-a născut în mine dorinţa de a înţelege, dar m-am trezit pe drum, căutător al unui rost: De ce dispar şi se topesc în noapte oameni dragi, fără priviri de împăcare, fără cuvinte de rămas-bun? De ce se cade să accepţi, nu de puţine ori, oricât de-absurdă, alegerea străină? De ce nu eşti chemat să spui ce crezi, ce simţi, ce vrei, chiar dacă nu eşti încă om deplin? De ce aleg să cadă oamenii sau se târăsc prin viaţă, trişti, când ar putea, prea bine, să-şi întindă aripile şi să plonjeze îndrăzneţ căre înalt? Obosit de freamăt şi de nelinişti fără răspuns, mi-am umplut clipele de răgaz cu speranţe şi iluzii, un fel de elixir pe care am ales să-l sorb în taină: din cărţi, din rânduri, din mărturisiri. Uram să cred că viaţa nu înseamnă altceva decât să mori, încet şi sigur, încurajat de oameni a căror moarte doare mai puţin când gustul ei amar e împărtăşit. Până-ntr-o zi de mai, în primăvara lumii şi-n toamna mult prea timpurie a propriului declin, când mi-ai pătruns în vis şi m-ai trezit din somn. Nimic solemn sau grandios în asta, nici zei sau demoni, nici porţi de Cer deschise, nici Abis ce clocoteşte precum un sorb ameţitor. Doar noi: doi oameni ce s-au întâlnit, nimic prea mult atunci şi totuşi cât de multă frumuseţe după clipa-aceea. Nici zbatere de înger, nici joc al sorţii sau sclipire de destin, doar noi doi.

De-atunci am învăţat să credem, să luptăm, chiar am căzut şi apoi ne-am ridicat… Am continuat să mergem împreună, împotriva sorţii, însetaţi de zbor, de-avânt… Un bătrân înţelept m-a învăţat cândva că iubirea înseamnă cale împreună către înălţimi, către bine şi către frumos. Precaut, n-am vrut să cred, m-am îndoit, speriat de vorbele ce pot senin să mintă. Până când am descoperit, alături de tine, că iubirea înseamnă să creşti, să evoluezi, să speri dar, mai ales, să fii recunoscător pentru fiecare binecuvântare primită. Mi-e greu să accept că poţi să cazi printr-o iubire! Dimpotrivă, prin iubire ai şansa de a urca, alături de celălalt, către o nouă viaţă.

Nu credeam să învăţ a iubi vreodată… Şi totuşi, alături de tine, Angie, am dobândit acest privilegiu minunat! Îţi mulţumesc!

Biblioteca – terra firma…

Mă număr printre cei care consideră spațiul bibliotecii ca sursă a unei fascinații evidente, un fel de context în care gândirea se pune în mișcare, un primum movens[1] al reflecției. Indiferent dacă este vorba despre interiorul modest al bibliotecilor sătești sau despre rafinamentul copleșitor al unei instituții universitare, spațiul împânzit cu volume oferă celui curios oportunitatea unei adevărate revelații. Prin sacralitatea liniștii, lumina filtrată, prin aerul pătruns de un miros aparte și obiectele patinate de mobilier, perimetrul locuit cu nesfârșite rânduri de cărți dobândește pentru mine o amprentă incontestabilă de romantism și fantezie. Deși un clasic englez pe nume Samuel Johnson admitea cândva că inutilitatea speranțelor omenești se face resimțită cel mai acut într-o bibliotecă, îmi place totuși să concep depozitul de cărți și periodice sub forma unui topos al credinței într-o lume mai bună, o lume purificată prin cunoaștere și cultură. Mai mult, sedus de metaforă, îmi imaginez biblioteca sub forma unei „păduri cognitive”, plină de cărări și labirinturi întortocheate, cu luminișuri surprinzătoare și hățișuri ce te pot confisca iremediabil. Și totuși cât de frumos este ca, măcar din când în când, să te abandonezi rătăcirii prin desișul de pagini și litere, însoțit de spectrele autorilor precum altădată Dante în peregrinările lui submundane era însoțit de poetul Vergiliu.

Bibliotecile sunt refugii în fața inadecvării la care ne condamnă uneori lumea din jur, adevărate sanctuare ale celor suferinzi de un cronic deficit de realitate, ale celor inadecvați sau atipici, cei care pierd cu sau fără voia lor încleștarea cu cinismul statu-quo[2]-ului social. Dacă lumea te constrânge de multe ori să joci teatru, să fugi astfel de tine, capitulând în fața alienării sau a inautenticității, biblioteca îți redă șansa reîntâlnirii salvatoare cu tine însuți. Sanctuar al liniștii, templu al regăsirii sinelui, biblioteca este un fel de ashram[3] în care spațiul și timpul profan se suspendă. Dacă ne imaginăm paradisul ca pe o bibliotecă, atunci este firesc să ne întrebăm: ce sunt bibliotecarii? Cred că sunt un fel de îngeri păzitori ai mirărilor și curiozităților noastre, negociatori de neliniști resimțite în fața realității, comercianți de speranțe și iluzii. Bibliotecile sunt precum acele săli cu oglinzi de diferite dimensiuni în care fiecare dintre noi se oglindește pe măsura staturii lui interioare, mai firavă sau mai robustă intelectual. Borges spune într-un loc că absurdul, nonsensul e regulă în bibliotecă, în timp ce raționalul, oricât de umil, este excepția. Oare nu înseamnă asta că în bibliotecă orice gând este posibil, orice idee, oricât de îndrăzneață ar fi, este binevenită? În bibliotecă, cititorul se trezește din visul comuniunii cu o singură carte, devine conștient de materialitatea cuvintelor provocată de numărul volumelor adunate, de sunetul paginilor întoarse și al coperților mângâiate, de mirosul extrem al cărților adunate laolaltă în număr copleșitor.[4] Este fascinantă experiența fizică, palpabilă a cărților, modul în care cuvintele capătă materialitate, devin consistente, litera scrisă începe să-și exercite propria forță gravitațională, în timp ce forța de atracție reală pare să se suspende. În acest univers al valorilor perene ghidat de gravitația cunoașterii, se instituie cu totul alte legi decât cele ale fizicii, acționează alți vectori. Experiența fizicalității cărților este mai puternic resimțită într-o bibliotecă mare, acolo unde este adunată o cantitate semnificativă de cuvinte scrise ce par să exercite o gravitație proprie.[5] Deși gravitația sau forța exercitată de cărțile reunite pe rafturi nu îți oferă neapărat șansa de a eluda legile fizicii, totuși dobândești, prin exercițiul lecturii și al reflecției, aptitudinea de a înțelege și de a folosi în propriul avantaj necesitățile lumii înconjurătoare. La limită, bibliotecile operează o adevărată mutație ontologică, substituind realul cu irealul și invers: lumea cărților se materializează sub presiunea exercitată de curiozitatea cititorilor în timp ce lumea exterioară se dematerializează. Fără biblioteci, spune Ray Bradbury, nu avem nimic, nici trecut, nici viitor, suntem prizonierii unui permanent hic et nunc ce riscă să ne livreze dacă nu neantului, disoluției, cel puțin animalității. Biblioteca nu este doar un teritoriu al reîntâlnirii cu sinele, ci este totodată o veritabilă terra firma[6] a dialogului, a conversației cu oameni ce aparțin altor timpuri și spații, o întâlnire cu alteritatea. Din această perspectivă, bibliotecarul devine echivalentul unui interpret, un mediator, o călăuză sau, cel puțin, un navigator cu ceva mai multă experiență.

Sunt astăzi bibliotecile în pericol? Pentru a căuta un răspuns apelez la deja consacratul argument al autorității. Bibliotecile sunt astăzi în pericol pentru că am uitat cât de importante sunt. În era lui Google și Amazon, cei care dispun de mijloace suficiente pot accesa informații cu mai mare ușurință și viteză decât a fost vreodată posibil. Ca o consecință, în metropolele și orașele din întreaga lume izbucnesc dezbateri aprinse în fiecare an, atunci când se fac previziuni bugetare, cu privire la rolul bibliotecilor în era digitală, despre necesitatea lor.[7] Nimeni nu contestă faptul că nevoia de acces la informație nu a fost niciodată mai mare decât cea de astăzi.[8] Totuși această necesitate, adevărată „bulimie informațională”, dobândește riscuri deloc neglijabile, cum ar fi împrăștierea atenției, diluarea sau chiar dispariția simțului critic, incapacitatea de a distinge între ceea ce merită să facă obiectul interesului nostru și ceea ce poate fi lăsat deoparte. În era digitală, bibliotecile se găsesc într-o stare de proces, de flux, o stare ce nu se diferențiază prea mult de starea de criză, nu doar din perspectivă instituțională, dar și din perspectiva cărților pe care le conțin, le păstrează și le popularizează, o criză a literei scrise.[9] Se pierd spații, se pierd fonduri necesare achiziționării de cărți și volume prețioase. Ne confruntăm cu pierderea unei lumi. Precum în Alexandria de după epoca lui Aristotel sau în universitățile și mănăstirile Renașterii timpurii (…) cuvântul se schimbă în modurile lui, tinde tot mai mult să se reducă la pixeli și biți în loc de cerneală și hârtie.[10]  Rafturile unei biblioteci par să fie astăzi locul unde cărțile se retrag pentru a muri. Cărțile dispar în toata splendoarea lor mistificatoare.[11]

După cum spune o tradiție rabinică uitată, atunci când cărțile mor, spiritul lor transcende vizibilul, se ascunde în paradis, în timp ce învelișul lor fizic, concret, dispare în ceea ce se numește genizah, un fel de depozit aflat în interiorul sinagogii sau chiar al cimitirului. Uitată, litera scrisă se retrage în muțenia ei celestă, lăsându-ne pradă unui abandon teluric alienant. Și dacă tot l-am invocat pe Samuel Johnson în debutul acestor reflecții, voi încheia, mai puțin obișnuit, cu o recomandare pe care acesta o adresează tinerilor: purtați cu voi, în buzunare, oriunde veți merge, câte o carte! Pentru ca atunci când găsiți puțin timp liber sau pur și simplu nu aveți altceva mai bun de făcut, să citiți măcar câteva rânduri.[12] Cât despre biblioteci, obiectul g(r)ândurilor de față, îmi asum convingerea că ele nu dispar sub asaltul digitalizării frenetice, ci mai curând suportă o mutație, o transfigurare. Într-un ev al excesului de zgomot pentru nimic, al risipei și agitației derutante, bibliotecile au menirea sacră de a păstra nealterate cultura și cunoașterea. Iar dacă Google ne ademenește, precum cântecul sirenei, prin abundența deconcertantă de date și informații, de biți și megabiți, e bine ca, măcar din când în când, să ne oferim un binemeritat răgaz. Într-un astfel de moment, în perimetrul senin al bibliotecii, avem șansa de a ne reîntâlni cu noi înșine și totodată de a dialoga cu alteritatea.

[1] expresie latină care desemnează, conform tradiției scolastice, cauza primă, primul impuls care pune în mișcare lucrurile fără a fi el însuși mișcat de ceva (cf. http://www.thefreedictionary.com/Primum+movens).

[2] stare sau situație de fapt (cf. https://dexonline.ro/definitie/statu-quo).

[3] loc de retragere, de meditație (cf. https://www.merriam-webster.com/dictionary/ashram).

[4] Mathew Battles, Library, an unquiet history, W.W.Northon&Company, NY, London, p.8.

[5] Idem, p.8

[6] pământ stabil, întindere de uscat (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Terra_firma).

[7] John Palfrey, BiblioTech. Why libraries Matter More Than Ever in the Age of Google, Basic Books, 2015, p.7.

[8] Idem, p.13.

[9] Library, an unquiet history, p.107.

[10] Idem, pp.107-108.

[11] Idem, p.108.

[12] Johnsoniana: a Collection of Miscellaneous Anecdotes and Sayings of Dr. Samuel Johnson, London, Henry G. Bohn, 1845, p.18.library

Și nu ne duce pe noi… în ispita derizoriului

Sub asediul nenumăratelor sarcini și provocări, riscăm adesea să pierdem din vedere virtutea inestimabilă a esențialului. Angajați în coregrafia tulburătoare a cotidianului, tindem să ne „diluăm” ființa în detalii insignifiante, să ne pierdem cu nedisimulată voluptate în anexe și dependințe. Precum actorii unui teatru concediat, rătăcim prin garderoba inundată de accesorii, incapabili să rezistăm vertijului nostalgic. Uităm sau ignorăm statutul de protagoniști ai propriului scenariu existențial, sfidăm partitura, cântând elegia propriei vieți fără vigoare, lăutărește, după ureche. Mai întâi cu o oarecare discreție, apoi tot mai precipitat și vizibil, sfârșim prin a ne complace în rolul de figuranți până într-acolo încât resimțim ceea ce este semnificativ ca pe o ofensă, o sfidare inacceptabilă. Tot ceea ce contează cu adevărat, tot ceea ce ar fi în măsură să ne provoace bucurii autentice devine pentru noi echivalentul unui sacrilegiu sau, cel mult, simptomul unui scop ce nu-și merită mijloacele. Plăcerile de moment, satisfacțiile de conjunctură sunt mult mai accesibile, mult mai la îndemână, ele au efecte vizibile garantate, în timp ce persistența, încrâncenarea, efortul susținut, strategia de durată nu sunt altceva decât promisiuni cu valoare incertă. Odihna, răgazul, detașarea traduc regula, în timp ce munca devine excepția nefastă. Cât de actual să mai fie oare Kant, cu a lui exigență pietistă, atunci când consideră că nu există bucurie mai mare decât odihna sănătoasă ce urmează muncii?

Absorbiți de detaliile drumurilor lăturalnice, „aflați în treabă”, neglijăm faptul că un arsenal de cosmetice, oricât de generos și abil orchestrat, nu poate ascunde vidul sau goliciunea. Așa că ne rămâne să blufăm, să jucăm la impresie, la intimidare, la cacealma, autori ai unei șarade pe care o dorim irezolvabilă. Trăim într-un fel de idealism subiectiv naiv, exagerat până la depresie, într-un fel de exil masochist pe marginea propriei noastre ființe. Detestăm să ni se spună că am uitat să trăim, că am încetat să ne bucurăm sincer, că ne devorăm zile și nopți în frustrări și reproșuri, precum altădată șarpele mitologic Uroboros își sfâșia propria coadă. Unealtă la îndemână, tehnologia își aduce din plin contribuția la acest vid de substanță, prin inconsistența hranei pe care ne-o servește, cultivându-ne, paradoxal, prin hrană însăși foamea, prin plinătate însăși golul. Infidelă statutului originar de unealtă semnificativă a omului, tehnologia subjugă, anesteziază, transformându-l pe om în accesoriu, în unealtă. La limită, ajungem să fim prelungirea, proteza nefericită a propriilor gadgeturi.

Și totuși ce este de făcut, dacă se poate face ceva? Propun ca, pentru început, să ne deparazităm de lehamite, să refuzăm narcoticul cu gust dulce de farniente, să renunțăm la amorțeala în proiect, să transcendem simpla intenție către faptă. Propun să încercăm scenariul riscant de a ne lăsa mistuiți de esențial, de ceea ce contează cu adevărat. Dar oare ce poate avea cu adevărat importanță? Îndrăznesc un răspuns: e important, înainte de toate, să ne redescoperim umanitatea din noi, să reînvățăm ce înseamnă să fii un om-scop ce-și tratează semenii ca pe alți oameni-scopuri. Să începem, cu seriozitate deplină, să ne facem datoria de (și față de) oameni, față de noi, față de menirea căreia îi suntem promiși. Este adevărat că datoria nu are nimic frumos, nimic măgulitor, că este mai curând un spin care „înțeapă” conștiința, o trezește, o provoacă să se pună în mișcare, să acționeze. Ce mai contează? Contează să înțelegem că așa cum morala fără rațiune este oarbă, mai mult decât atât, rațiunea fără moralitate este toxică, periculoasă, chiar fatală. Să ne privim pe noi înșine cu maximă sinceritate, devenind măcar pentru câteva momente obiectul și totodată subiectul propriului examen de conștiință. Să ieșim din torpoare, devenind alerți, dar mai ales conștienți că nimeni nu este iertat de ispita derizoriului.

Ispita derizoriului survine când suntem mai puțin pregătiți: în ceasuri de agitație sau neodihnă, în clipe de răgaz sau suspendare a judecății, de fiecare dată când găsim artificii prin care ne abandonăm eschivei, comodității. Seducția derizoriului își face simțită prezența mai ales atunci când practicăm refuzul, non-acțiunea, lipsa de angajament, atunci când respingem un adevăr a priori[1], de sorginte kantiană: munca este metoda cea mai bună de a savura viața. Iar dacă simțim cumva că puterile ne slăbesc, să avem curajul de a cere inspirație și forță pentru a redescoperi bucuria lucrurilor esențiale, satisfacția lucrurilor cu adevărat importante. Să reînvățăm încântarea de a fi prezenți cu toată inima, de a trăi deplin, de a descoperi lucrurile care ne aduc împlinire, bucurie și, de ce nu, extaz. Să evităm derapajul în oboseală și plictis, tentația clișeului de tipul „merge și așa”, rețeta preambalată, de genul „chiar trebuie?”, servită nonșalant celorlalți și revendicată pentru sine așișderea. „Ora et labora!”[2] Neangajarea, capitularea în fața comodității anulează bucuria triumfului, dizolvă bunele intenții, oricât de inspirate! Somnul acțiunii zămislește monștri! Egoismul viciază natura noastră interioară, ambițiile mărunte schimonosesc, de aceea trebuie înlocuite cu scopuri mărețe, nobile!

Suntem astăzi, mai mult decât oricând, încercați de ispita derizoriului. Nu sunt multe șansele și mijloacele de a-i rezista, de a-i oferi o replică fermă. Iar dacă mult-așteptata soluție miraculoasă pare să lipsească astăzi, nu ne rămâne decât să sperăm că însăși această ispită, înțeleasă, asumată conștient, poate fi un ingredient necesar în scenariul propriei salvări. Atât izbăvirea noastră, cât și reabilitarea esențialului, sunt posibile numai prin efort comun, prin comuniune sinceră de scopuri și mijloace. Altfel riscăm să sfârșim izolați, insule omenești îmbătate fie de nostalgia unei epoci poleite retroactiv, fie de satisfacțiile palide ale clipei prezente. Și nu duce pe noi… în ispita derizoriului.

[1] termen care se traduce prin „independent de orice experiență”; în contextul de față, îl asum ca pe un simbol al unui adevăr cu valabilitate universală.

[2] traducere din limba latină, „Roagă-te și muncește!”, deviză specifică teologiei monastice medievale, atribuită ordinului benedictin.