Gânduri în amurgul unei zile speciale: ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FILOSOFIEI

Deși astăzi riscă să devină doar o disciplină academică rezervată unor inițiați ce schimbă între ei parabole sibilinice, un domeniu al culturii sau un obiect de studiu adesea înțeles greșit, contestat sau evitat pentru complexitatea lui, pentru aparenta lipsă de ancorare în imediatul frământărilor cotidiene…

…altădată era o activitate nobilă, o practică a virtuții, un mod admirabil de a trăi viața corect, frumos și demn, un exercițiu de seninătate menit a te înarma pentru momentele dificile și a te pregăti pentru nebănuita trecere în lumea umbrelor.

Au fost vremuri când i s-a cerut ajutorul pentru a întemeia dogme și pentru a sabota efortul demolator al ereticilor. I s-a cerut chiar să devină slujnică în casa Domnului și, pentru o vreme, s-a supus, chiar dacă nu a încetat să-și revendice autonomia. În alte timpuri, a dobândit rolul de metodă, de drum drept, itinerariu ordonat și sistematic în vederea cartografierii teritoriului atât de vast și încețoșat al cunoașterii.

A fost privirea lucidă și încrezătoare dincolo de vălul aparențelor și al ignoranței, totodată descinderea curajoasă în abisul amețitor al sufletului omenesc. A fost privirea critică și ascultarea alertă a oricărui dezacord specific intoleranței, fanatismului, ipocriziei și derapajului ideologic. A fost călătoria solitară printre ghețuri și înălțimi la care s-au încumetat doar câțiva temerari, dar și străduința comună de a schimba societatea…

A fost sonda trimisă să scaneze universul infinit și tainic al minții omenești…

Pentru unii a fost tribunalul suprem, instanța ce judecă fără drept de apel idoli, prejudecăți, opinii, iluzii, credințe lipsite de consistență și legitimitate…

Mai mult, unii au fost dispuși să moară pentru triumful adevărurilor ei, iar alții au ajuns în lanțuri, pentru ca apoi, prin forța împrejurărilor favorabile, să-și redobândească libertatea și spiritul.

A fost ceasul mult râvnit al deșteptării, glasul copilului din grădină sau zborul abrupt din amurg, visul unei nopți de iarnă sau trăirea intensă așezată pe un bilet și ascunsă cu grijă în căptușeala unui veșmânt de eremit…

Pentru unii dintre noi a fost calea izbăvitoare către mai bine, salvarea prin iubire, deopotrivă febra, neodihna, căutarea…

 

Ridică-te, Lazăre, și umblă!

transhuman1

Este nefiresc, contraproductiv și chiar periculos să nu te intereseze viitorul, să nu fii preocupat de evoluția lucrurilor, de lumile posibile ce provoacă, într-o mai mică sau mai mare măsură, angajament cognitiv, emoțional-afectiv sau atitudinal. De altfel, stă în însăși natura noastră să anticipăm, să construim perspective și previziuni, să scrutăm orizontul prezentului pentru a afla ce urmează, ce se ascunde dincolo de obstacolele și marginile lui hic et nunc[1]. Indiferent de motivul saltului în viitor – dezamăgirea față de prezent sau satisfacția de a imagina inimaginabilul – gândurile noastre abandonează adesea făgașurile înguste ale concretului, pentru a explora minunata lume nouă, teritoriul încă necartografiat al viitorului.

O parte dintre posibilele scenarii evolutive au în vedere faptul că tehnologia, inteligența artificială ne vor permite, la un moment dat, să sfidăm moartea, revendicând privilegiul încă inaccesibil al nemuririi. Investigații teoretice îndrăznețe, simulări și experimente mentale neconvenționale, studii de laborator și proiecte științifice costisitoare hrănesc speranța temerară a omului de a deveni etern. Suntem seduși de convingerea impregnată religios sau laic de a exista dincolo de dispariția noastră fizică, de a ne transforma în pachete de informații pe care să le stocăm în dispozitive inteligente, să le transferăm în noi „ambalaje” sau, pur și simplu, să le dispersăm într-o rețea imensă de „suflete digitale” decorporalizate. Ne atrage irezistibil ideea depășirii propriilor limite biologice, transcenderea sau abandonul corpului fizic, substituția mediată tehnologic a ființei născute cu aceea „făcută”, uploadarea conținuturilor mentale, replicarea originalului într-un construct sintetic, producerea unei entități simbiotice deopotrivă biologice și electronice. Schimbarea de nivel ontologic spre care tindem poartă cu ea promisiunea prelungirii „termenului de valabilitate” a existenței, extinderea parcursului nostru vital, reprogramarea soft-ului și a hardware-ului biologic învechit, îmbunătățirea condiției umane, chiar dacă printre efectele secundare se pot număra: sacrificarea identității personale, alterarea sinelui, transformarea noastră în by-products, produse derivate, dispozitive de simulare, cvasi-artefacte a căror integritate și autenticitate este cel puțin discutabilă. Cu ajutorul bio-, nanotehnologiei[2] și a inteligenței artificiale, visăm să ne smulgem din prizonieratul cărnii (σύρξ)[3], părăsirea „mormântului” corporalității (σῶμα)[4], îndreptându-ne astfel către un nou nivel de existență, unul înscris în orizontul post- sau transumanismului.

Cândva, un om remarcabil a lăsat moștenire ideea că dincolo de eforturile încheiate ale științei se instituie în mod firesc consolările credinței[5]. Dacă prin credință înțelegem experiența religioasă, în toată complexitatea ei psihologică, atunci se cuvine să ne întrebăm: oare nu cumva aceasta din urmă suportă o transformare de esență? Sub asediul tendințelor laice alimentate de evoluția accelerată a științei și tehnologiei, modul de raportare la simboluri, ritualuri, practici și comportamente religioase suportă o stranie reconfigurare. Experiența religioasă devine, pe de-o parte, obiectul negocierii publice, al controversei și criticii, pe de altă parte, în cel mai fericit caz, este expediată în sfera privată, în arealul prohibit al libertății individuale. Într-un astfel de scenariu, promisiunea salvării individuale și colective este căutată în altă parte. Spațiul lăsat liber trebuie acoperit în vreun fel, altfel dezolarea, disperarea, vidul de sens, strigătul în pustiu al sufletelor fără corp și al corpurilor fără umbră (reflexivitate) își impune supremația. În absența sentimentului religios, a practicii spirituale cultivate consistent, temeinic, dar discret, spaimele resimțite în fața degradării, a îmbătrânirii corpului, iminența morții, a propriei disoluții, toate aceste stări devin insuportabile.

Oricât de brutal sau morbid poate să sune la o primă vedere, îndrăznesc să cred că omenirea riscă să se afle deja în mormânt. Moartea noastră îmbracă forma unei anestezii a sensibilității și a empatiei față de semeni, ia chipul diform al intoleranței și nepăsării, se instanțiază în spectrul simțului amorțit sau al gândirii critice defuncte, în lenevirea memoriei și a imaginației, nu în ultimul rând, în indiferența la adresa mediului înconjurător. Știința și tehnologia sunt martorii locului nostru de odihnă. Protagoniști ai unui scenariu tanatic, victime ale somnului indus de era spectacolului, riscăm să nu mai resimțim deriva, rătăcirea, limitarea, autosuficiența. Rătăciți printre frivolități și artificii irelevante, tindem să ignorăm repere normative și valori esențiale. Promisiunea învierii tehnologice devine astăzi pe cât de reconfortantă, pe atât de periculoasă: tonică pentru că promite să construiască paradisul aici, în lumea sensibilă, chiar dacă tinde, în mod paradoxal, la un dincolo de limita corporalității, a bolii, a slăbiciunii și a degradării.

Este posibil ca vizita unui Techno-Mesia să nu ne onoreze, totodată să  nu fie deloc onorabilă. Iar dacă zeii din vechime obișnuiau să se retragă cu zgomot sau se „topeau” discret în magma uitării, locul lor este preluat astăzi, în frenezia admirației științifice și tehnologice, de către Zeii-Mașină. Prin complicitatea conștientă a celor mai mulți dintre noi, totodată prin ignorarea avertismentelor sceptice a câtorva temerari, mitul Eroului Salvator dobândește valențe și resemnificări dramatice. Este firesc să ne întrebăm dacă izbăvirea se va produce în vreun fel sau altul, dacă ea va aparține doar unora, celor aleși, privilegiați, sau dacă, dimpotrivă, va fi pâinea înmulțită ce-i poate hrăni pe toți. La fel de firesc este să ne întrebăm dacă nu cumva truda și așteptarea sunt zadarnice, iar noi vom continua să rămânem suspendați în tenebrele propriului mormânt, într-un fel de limbo, un interspațiu al refuzului, nedefinitului și incertitudinii. Și chiar dacă există posibilitatea, oricât de neînsemnată, ca vreun „zeu mecanic” să smulgă greutatea așezată peste mormântul neputințelor noastre, este la fel de posibil ca dincolo de „ambalajul teluric” să nu mai locuiască nimeni. Într-un astfel de scenariu oricât de dureros, îndemnul „Ridică-te, Lazăre, și umblă!” tinde să devină echivalentul strigătului surd într-un pustiu locuit de zombi[6] lipsiți de privilegiul sacru al conștiinței-de-sine și al responsabilității.

[1] lb.lat. aici și acum.

[2] de pildă, se construiesc roboți de mărimea unei molecule care, atunci când sunt introduși în circuitul sangvin, eliberează treptat cantități necesare de oxigen, crescând astfel semnificativ capacitățile fizice ale persoanei; se realizează deja, chiar dacă la nivel experimental, implanturi neuronale care înlocuiesc anumite arii cerebrale cu dispozitive artificiale.

[3] lb.gr. bucată de carne.

[4] lb.gr. corp, distinct de suflet.

[5] Immanuel Kant, în Critica rațiunii pure, mărturisește că a trebuit să suprime știința, pentru a face loc credinței.

[6] 1. om înviat din morți, care și-a pierdut identitatea, drogat (în stare de letargie) sau cu creierul spălat, apoi înscris cu anumite ordine, pe care le execută orbește, folosit în interes personal sau de manipulare politică. 2. (familiar) om fără caracter, privat de orice voință. (conform https://dexonline.ro/definitie/zombi).

Sursa imaginii: https://filipmaertens.com

 

Vlăstare de gânduri răsărite printre nesfârșite rânduri…

Descopăr în cartea pe care o citesc, Soul Dust. The Magic of Consciousness, semnată de Nicholas Humphrey (Princeton University Press, 2011), o trimitere la poetul britanic Rupert Brooke. Se spune că poetul ar fi primit, la un moment dat, o scrisoare. Un prieten i se confesa, spunând că, în ultima vreme, se simte copleșit de pesimism. Chiar dacă nu am reușit încă să verific acuratețea citatului reprodus, am ales totuși să traduc (adaptez) răspunsul lui Brooke. Motivul? Îl vei intui, dragul meu cititor… îmi pare că rândurile ce urmează reprezintă un adevărat imn al bucuriei de a trăi (joie de vivre):

„Am un remediu. Este unul periculos, însă foarte eficient… remediul constă în a privi oamenii ca atare și a lua lucrurile așa cum sunt în ele însele – a nu le considera nici ca fiind folositoare, nici morale, urâte sau oricum altfel; să iei oamenii și lucrurile din jurul tău doar ca pe simple moduri de a fi… În strălucirea unei raze de soare pe un perete alb sau pe un caldarâm noroios, în fumul produs de un motor în noapte, există o semnificație neașteptată, o importanță și o inspirație ce îți poate înlocui răsuflarea cu o înghițitură a certitudinii și a bucuriei. Peretele sau fumul nu sunt importante pentru vreun scop anume, sau pentru că îți produc spontan vreo considerație cu valabilitate universală, nici pentru că le concepi în mod rațional ca fiind bune sau frumoase în ele însele – mai degrabă pentru tine acestea sunt perfecte și unice. Este ca și cum ai fi îndrăgostit de cineva,… ești încântat într-o manieră extraordinară de faptul că acea persoană, de care ești îndrăgostit, pur și simplu există, într-un mod unic și splendid. Este un sentiment, nu o convingere sau o credință. Numai că este un sentiment care îți oferă rezultate uimitoare. Cred că îndeletnicirea mea principală este să fiu îndrăgostit de univers… Cu o astfel de muncă minunată pe care o am de făcut, împreună cu aventura fantastică pe care o presupune, cu încântarea pe care o resimt de a trăi chiar și pentru o clipă într-o lume de lucruri reale… și de oameni ce există, – nu-mi rămâne timp pentru a fi pesimist”.

Înzestrați cu privilegiul remarcabil al conștiinței, noi, oamenii, avem capacitatea de a interacționa cognitiv, senzorial și perceptiv cu universul înconjurător, totodată de a sonda, prin introspecție, profunzimile propriei interiorități. Se întâmplă însă, nu de puține ori, să fim confiscați de angoasa cotidiană, de grijile și neliniștile firești ale fiecărei zile. Precum niște zombi, antrenați în scenariul spasmotic al acumulării beneficiilor și avantajelor mai mult sau mai puțin necesare, uităm să ne oprim, să inspirăm adânc și apoi să expirăm, să ne bucurăm pur și simplu de viață, savurând frumusețea și simplitatea lucrurilor. Pierdem abilitatea de a resimți mirarea, încântarea și admirația față de Marele ToT, de a ne abandona, fie și pentru câteva momente, fascinației față de frumusețea și magia spectacolului din jurul nostru. Poate că nu trebuie neapărat să ne mirăm filosofic de fiecare dată când cuprindem cu simțurile și cu mintea noastră obiectele lumii înconjurătoare. Poate că nu trebuie neapărat să conștientizăm modul extraordinar în care integrăm, procesăm valurile de informații în care ne scăldăm zilnic. Poate că nu trebuie să analizăm neapărat felul în care traducem în impulsuri nervoase stimulii de natură fizică – fascicule de lumină, intensități, rezonanțe și sunete, mirosuri, gusturi…

Poate că este suficient să trăim frumos și să spunem cu convingere, parafrazându-l pe poet: profesia mea este să îndrăgesc universul cunoașterii iar asta nu îmi oferă timp pentru a fi pesimist.

A new year’s resolution…

Se sfârșește încă un volum cu cele 365 de pagini ale lui: file încărcate cu trăiri dulci-amare, cu experiențe bune-rele, jocuri de lumini și umbre, momente de înălțare sufletească și dureroase prăbușiri. Se încheie un an în care am râs cu nesaț, m-am întristat fără voie, am jubilat cu ceilalți sau m-am retras timid în adăpostul propriilor neputințe și indecizii. Profesional, cu riscul pierderii modestiei, admit că am evoluat, am imaginat și construit lumi și scenarii posibile, am articulat proiecte îndrăznețe, m-am străduit să dezvolt la cei din jurul meu deprinderi și abilități, să aprind setea de cunoaștere, înțelegere și problematizare. Concret, 2017 a însemnat pentru mine anul apariției unui volum, perioada publicării unei suite de articole și a susținerii unor discursuri publice, anul debutului într-o solicitantă și provocatoare călătorie academică. Familial, m-am descoperit în repetate rânduri protagonistul unor situații și provocări domestice generatoare de revelații cu privire la numeroasele lucruri pe care le mai am de învățat. Am exersat, nu întotdeauna cu succesul râvnit, rolul părintelui bun, al soțului atent și înțelegător, al companionului dispus să ofere sprijin și încredere. Social, nu mi-am lărgit semnificativ cercul de cunoștințe și prieteni, concentrându-mă mai degrabă pe păstrarea și cultivarea relațiilor existente, pe apropierea celor dragi. Emoțional, am traversat întregul spectru de manifestări afective, de trăiri și sentimente ce au dăruit cerului meu interior nuanțe, tonuri, lumini și umbre de multe ori surprinzătoare. Spiritual, am călătorit în intervalul tuturor răsucirilor, deopotrivă atras de credința ce izbăvește și de îndoiala ce mistuie, prizonier fără speranță între forța rugăciunii și momentele dizolvante ale ispitei. Financiar, mărturisesc că nu am fost întotdeauna la fel de prudent pe cât mi-aș fi dorit, rigoarea păstrării, a gestiunii optime a propriilor mijloace și-a dat întâlnire cu seducția periodică și irezistibilă a risipei și imprudenței bănești. Atras de forța aventurii și a curiozității, am descoperit locuri de neuitat, am savurat peisaje de poveste, am călătorit peste munți și întinderi de ape, am urcat înălțimi și m-am aventurat sub oglindiri de turcoaz, am experimentat împrejurări și impresii menite a-mi activa și a-mi dinamiza deopotrivă trup și suflet: alergarea dar și adăstarea, mișcarea febrilă dar și inerția apatică, exercițiul fizic dar și voluptatea sedentară, deschiderea către lume dar și închiderea, exilul asumat voluntar în adâncimile sinelui…

Ce-mi doresc pentru anul 2018? Ce-mi propun pentru romanul a cărui pagini nescrise se deschid în fața privirii mele? Îmi doresc să am parte de seninătate, echilibru interior, totodată de sănătate și robustețe trupească. Îmi doresc să tânjesc în continuare după cunoaștere fără a sacrifica liniștea și bucuria clipei prezente, să dobândesc rigoare și meticulozitate fără a-mi pierde independența și spontaneitatea, să ofer bucurii și încântare celor din jurul meu fără a-mi uita propriile pasiuni și satisfacții. Totodată îmi doresc să ascult și să înțeleg nevoile celor din jur mai ales atunci când grijile și frământările personale vor da năvală peste mine în torente și averse greu de stăpânit. Vreau nu doar să par un om, ci să fiu un OM, nu doar să dețin sau să am mai mult, mai degrabă să trăiesc cu adevărat, să exist plenar în miezul fiecărui moment ce-mi va fi îngăduit, să dăruiesc și să primesc sinceritate. Îmi doresc să fiu răbdător, mai puțin impulsiv și incandescent în reacții, curat sufletește, înțelegător cu cei din jur, binevoitor, deschis și empatic. Vreau să trăiesc fiecare zi a noului an ca și cum ar fi ultima: frumos, demn, fără regrete sau remușcări, împăcat cu mine însumi și recunoscător providenței. Este copilăresc, naiv sau de-a dreptul absurd să cred că paginile pe care le voi scrie în 2018 vor fi lipsite de griji, suferințe, dezamăgiri, neliniști sau deziluzii, însă îmi doresc ca atunci când le voi întâlni să nu fie mai multe și mai grele decât pot umerii mei să poarte.

Dar, mai ales, tot ce-mi doresc mie, acum – când debutul de an se găsește la doar câteva respirații, promisiuni și speranțe depărtare – vă doresc din suflet și vouă, prieteni dragi, oameni cunoscuți sau întâlniți rar pe agitatele itinerarii ale lumii sau la fel de întortocheatele cărări virtuale.

LA MULȚI ANI!

Logopolis – Mahalaua Cuvintelor

Textul care urmează nu este altceva decât un exercițiu al imaginației, oricât de riscant și în aparență pătruns de un suflu sumbru… Ofer cititorului șansa de a stabili eventualele asemănări cu universul în care trăim.

Odată cu declinul zilei, în Eicon [1] s-a instaurat, atotputernică, supremația imaginilor. Camuflați în arșița amiezii, partizanii reprezentării au abolit în taină, printr-un decret neoficial, gramatica. Rigorile sintaxei nu mai funcționează, fiind înlocuite cu un fel de anomie [2] lexicală ce derutează în aceeași măsură în care provoacă și atrage irezistibil. Peste tot, de la metropolele consacrate ale gândirii până la insignifiantele așezări de provincie mentală, sunt înălțate eșafoduri, sunt improvizate ruguri pe care se mistuie cu zgomot adepții semanticii. Spre Cerul mut sunt aruncate incantații zadarnice, plânsete și convulsii sfâșietoare, în timp ce din trupurile robuste ale cuvintelor nu mai rămân decât mormane de cenușă încinsă. Cuprinse de văpăile neglijenței, ale ignoranței și uitării, cuvintele șcrâșnesc agonic imprecații sau șoptesc rugăciuni, nădăjduind astfel să ajungă în paradisul vorbelor. Despre Morfologia, raiul vorbelor, se spune că este locul privilegiat al renașterii, al transfigurării sau metempsihozei lingvistice. Nimeni nu știe dacă acest spațiu celest există cu adevărat sau este doar un mit consolator, o promisiune falsă menită a îndulci momentul cumplit al declinului.

Și totuși în ciuda acestui dispreț colectiv venit din partea icoanelor false, a zeilor păgâni ai imaginii, cuvintele persistă în încăpățânarea lor disperată de a lupta, de a se împotrivi tiraniei reprezentărilor, îmbrăcând haina riscantă a rezistenței. În miezul evului deja agitat, se instituie un fel de gherilă idealistă a morfemelor întreținută cu încrâncenare în pofida oricărui pericol sau a oricărei promisiuni incerte a victoriei. Retrase dincolo de marginile Eiconului, orașul înrobit de aparențe, dincolo de tirania portretelor și peisajelor, cuvintele și-au stabilit propriul areal imagefree [3], un fel de exil într-o periferie căreia i s-a atribuit o denumire potrivită: Logopolis – mahalaua cuvintelor. S-au blocat drumuri, au fost înălțate baricade din semne de punctuație, din exclamări tăioase și prea multe semne de întrebare, din grămezi de cratime cu vârfuri înțepătoare și virgule-seceri otrăvite. Mahalaua cuvintelor – periferia care amenință centrul, Realul devenit adversar de rigueur al Iluziei – este acum o „no-go area” [4] în care imaginile nu îndrăznesc să pătrundă, temându-se pentru propria existență. Nu de puține ori vehiculele Verbumguard-ului – Poliția Vorbei – s-au retras cu scrâșnet puternic de anvelope, demarând în trombă pentru a se pune la adăpost de proiectilele-litere incandescente, pentru a scăpa din calea majusculelor-fumigene sau a cocteilurilor Logotov încinse. Unii spun că în răstimpuri se aud chiar focuri de armă, rafale de semne de punctuație ce ricoșează din tabla încinsă, mușcă din asfalt sau din însăși miezul robust al imaginilor. Alții spun că au fost aduse tunuri cu apă și arme cu gaz lacrimogen pentru a dilua până la dispariție puterea de rezistență a cuvintelor. Nimeni nu pare să știe adevărul… În tot acest timp, în galeriile ascunse ale suburbiei, cuvintele confecționează arme artizanale, se antrenează pe ascuns, asociindu-se în frății de enunțuri și fraze, imaginând pretexte războinice și contexte victorioase. Nu de puține ori, agenția de știri EiconPress își face simțită prezența în orașele controlate de imagini. Sunt proiectate pe panouri imense chipurile urâțite intenționat ale Cuvintelor-huligani ce se dezlănțuie fără măsură asupra oricărui petic de hârtie albă, se încaieră pentru orice „no-word’s-land” [5] neocupat. Vidate de conținut lexical, imaginile dezvăluie fără avertisment polemici sângeroase, confruntări violente între imagini și cuvinte, rânduri sfâșiate, propoziții și fraze întregi rănite. Finalul unui astfel de pachet de „știri” este însoțit de îndemnul sobru adresat populației de a nu părăsi centrul Eiconului sau, în cazuri extreme, de a evita cartierele mărginașe aflate sub controlul cuvintelor – dușmanii ilegitimi ai ordinii de drept.

În tot acest timp, în Logopolis, adunate în jurul câte unui vehicul aprins, umăr lângă umăr, Cuvintele-metaforă țin prelegeri pacifiste despre un Dincolo pașnic și limpede, despre Lucrul-în-Sine ascuns deopotrivă în cuvinte și imagini, despre un timp al concilierii și concordiei. În răstimpuri, Cuvintele-fiară, cu simț pragmatic și mușchi viguroși crescuți în palestre de bodybuilding mental, mult prea îndrăgostite de aici și acum, izbucnesc în rafale: „Beție, vrăjeală, iluzie și  manipulare! Voi, metaforele, aveți figuri de stil în sânge, sunteți precum Imaginile, aruncați o plasă deasupra lumii, orbind-o. Narcotizate de frumusețea formei, nu mai vedeți substanța, fondul, nu mai cuprindeți Adevărul!”. Seduse de orgoliul înțelesului propriu, de univoc și claritate, agitând în aer tăișul semnelor de exclamare, Cuvintele-fiară declamă: „Nu mai vrem echivocații și amfibolii [6], destul cu polisemantismul! Stilul e o minciună, un meșteșugul viclean, un artificiu perfid! Vrem pâine fără circ! Moarte imaginii!” În astfel de momente, când spiritele se încing iar tensiunea tinde să se transforme în conflict deschis, metaforele se retrag precipitat, se ascund în clandestinitatea notelor de subsol, se camuflează în spatele disimulării și derizoriului. Cuvintele-cheie caută cu disperare ieșiri din criză, soluții miraculoase, acorduri și convenții bilaterale. Dar nimeni nu pare să fie dispus să le asculte. Nu lipsesc din Logopolis, ascunse printre verbele cu bune intenții, Cuvintele-gangsteri, tâlharii tineri lipsiți de scrupule, profitorii oricărui regim incert, dispuși oricând la un jaf de idei sau o crimă a gândirii, niciodată onești dar întotdeauna dornici să experimenteze statutul ingrat al rebeliunii și delincvenței juvenile. La antipod, cei în măsură să dețină puterea, Cuvintele-cu-gulere albe, academicieni politicoși și afabili, par să fi cedat voluntar controlul, abdicând de la exigențele raționalității. Au diminuat astfel semnificativ orice speranță a reabilitării. În jungla verbală din Logopolis există o regulă unică, dezolant de simplă: cei singuri, izolați, mor sau dispar fără urmă! Salvarea pare să stea acum mai mult decât oricând în puterea tribului, în forța haitei care-ți protejează spatele, în spiritul de gregaritate verbală. Vremurile de criză a cuvântului impun o dureroasă evidență: izbăvirea rezidă în forța enunțului, în complicitatea frazei, în agregatul lingvistic. Solitarii, lupii singuratici cu pretenții de vigilantes [7] devin o pradă sigură pentru neîndurătorii Lexicocenzori, Vânătorii-de-cuvinte. Se zvonește chiar – pentru că totul în astfel de vremuri nu este altceva decât zvon și manipulare – că unele cuvinte au îmbrăcat haina martirajului, pierzându-și viața, fiind șterse din memoria colectivă. Altor cuvinte, mai rău, le-a fost jertfită libertatea, fiind târâte de către imagini în temnițe sordide sau îngropate de vii în cine știe ce dicționare și antologii, unde așteaptă la nesfârșit sentințe ale Tribunalului Imaginii. Populate în mod obișnuit cu leșurile uscate ale arhaismelor, cimitirele au început să ascundă în ele trupurile tinere ale neologismelor încă pline de idealuri, de vise și proiecte nerealizate. Cuprinse de frenezia frustrării, înfuriate din cauza morții premature a cuvintelor, unele neologisme s-au înhăitat imprudent în găști, alături de verbe cu experiența cruzimii, și au vandalizat discursuri și intervenții, s-au dezlănțuit pe străzi în dansuri frenetice precum bacantele lui Dionysos. Divide et impera!…[8] pare să fie dictonul momentului proiectat în imagini, precum o auroră a declinului, deasupra suburbiilor dominate de cuvinte. Semnul eficacității unei astfel de metode nu întârzie să apară: sinonimele se uită cu neîncredere la antonime, acuzându-le de impulsivitate și caracter războinic, antonimele reproșează sinonimelor practica unui joc murdar, acela al devierii nesincere și meschine de la înțelesul primar. Omonimelor li se reproșează că strecoară boala ipocriziei în corpul încă sănătos al enunțurilor, paronimele sunt lovite cu pietre pentru că și-au pierdut identitatea fără posibilitatea unei eventuale recuperări. Sunt tot mai multe denunțuri cu care Verbumguard-ul – Poliția Vorbei – a încetat demult să-și mai ocupe agenda. Facțiunea Denotației face victime semnificative în rândurile celor lipsiți de arme și neputincioși din Liga Conotației. Un bellum omnium contra omnes, un război al tuturor împotriva tuturor, al cuvintelor cu imaginile și al cuvintelor contra altor cuvinte…

Cad zorii peste Logopolis – mahalaua cuvintelor… Zeița Aurora deschide cărări pentru Soare, aruncând peste universul acesta frământat speranța întoarcerii la normalitate. Hăituită, obosită de încleștare, Armata Cuvintelor s-a ascuns pentru o vreme în subteranele gândului, în timp ce, pe străzi, Copoii-Imagini își continuă nestingheriți vânătoarea…

[1] Eiconimagine, fotografie.

[2] anomie – absența normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societății; dezordine, dezorganizare; haos (https://dexonline.ro/definitie/anomie).

[3] din limba engleză, liber de imagini.

[4] din limba engleză, no-gonu trece, inscripție de limitare a accesului; no-go area sau no-go zone este o zonă cunoscută pentru violență și criminalitate, care-i face pe oameni să o evite datorită pericolului iminent.

[5] Licență lingvistică, în limba engleză, însemnând „țară-fără-cuvinte”.

[6] Echivocația și amfiboliaerori sau sofisme de limbaj; ambiguități lingvistice (https://dexonline.ro/definitie/amfibolie).

[7] Vigilantes – persoană care decide să realizeze de unul singur acte de justiție, considerând autoritățile incapabile să gestioneze fenomenul criminalității.

[8] Dezbină și stăpânește!, deviză a oricărui tiran cinic, a cărei formulare este atribuită lui Machiavelli (Aeterna Latinitas. Mică Enciclopedie a Gândirii Europene în Expresie Latină, autori: Eugen și Lucia-Gabriela Munteanu, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2003, p.106).

La mulți ani, Doamna Mea!

Astăzi este 8 martie, încă prea devreme pentru a simți amiaza dogorâtoare și îndelung dorită a verii, totodată prea târziu pentru a ne mai speria de asfințitul friguros al iernii…
Este 8 martie, o zi pe care tradiția acestor vremuri și locuri, nu dintre cele mai răbdătoare, o vede ca fiind deosebită, pretext al unei calde și binemeritate recunoștințe… Deși mi-e tot mai greu să cred în tradiții, în obiceiuri și dogme amorțite, nu abandonez totuși bucuria cu care se cuvine să întâmpini primăvara, încântarea ce mă însoțește de fiecare dată într-o astfel de perioadă a anului…
La mulți ani, Doamna Mea Dragă! Sunt alături de tine în momente în care cuvintele cu greu pot să cuprindă deopotrivă simțire și gând, când vorbele tind să se prăbușească, cu sunet greu de arme, peste a noastră tihnă…tu știi mai mult despre ce vorbesc…
Nu îndrăznesc să mă consider un poet, nu îmi asum veleități de slujitor al muzelor, nu vreau să-i dau neapărat tribut lui Euterpe și totuși, dintr-un preaplin ascuns, îți scriu…
Splendoarea ta nu stă în chip, veșmânt sau haină,
în gingășii naive, mișcări ușoare sau atingeri moi,
ci mai curând în ochii ce cuprind a lumii taină,
în gânduri clasice, uitate sau surprinzător de noi,
pe care mi le dăruiești doar tu, a Lumii mele Doamnă.
Iubirea mea cunoaște valuri ce se lovesc de stânci,
tăceri fierbinți și vorbe ce inima-ți dezmiardă,
străbate munți semeți, furtuni și văi cu ape adânci,
și sufletul–mi nebun ce urma nu vrea ca să ți-o piardă,
când vii, renasc, când pleci, tot Cerul tu mi-l frângi.
Sublimul tău mă cheamă să-l râvnesc orbește,
tânjesc și azi și mâine și-n vremea ce urmează,
căci văd cum grija și pasiunea-mi dăruiește,
când sufletul se-aruncă abrupt către-amiază,
o frumusețe ascunsă, caldă, ce-n fiecare zi sporește.

Spoon-Man

De ceva vreme, Hollywoodul își exersează arta seducției, strecurând în mentalul colectiv și individual o constelație generoasă de eroi și supereroi. Cu greu poți să admiți, ca locuitor al secolului XXI, că nu ai luat la cunoștință, fie și accidental, de faptele strălucite ale unor personaje precum Batman, Spider-Man, Iron Man, Ant-Man, Aqua-Man, Wonder-Woman, Batgirl, Supergirl et al. Indiferent dacă poartă amprenta DC Comics[1] sau Marvel Comics[2], supereroii salvează lumi, demască intenții malefice, restabilesc echilibrul planetar, alimentându-ne eterna și naiva credință că, în final, Binele triumfă… Dacă Platon s-ar întoarce astăzi printre noi, i-ar face vinovați pe artizanii fabricii de vise din California de cea mai grosolană și impardonabilă mistificare. Dar oare câți dintre noi am auzit de Spoon-Man? Nu vă îngrijorați prea mult, nu suferiți inutil, tocmai l-am inventat sau poate, tributar credinței platoniciene, doar i-am dăruit un nume…

Spoon-Man, Omul-Lingură este și el un fel de supererou al actualității, foarte activ printre noi, însă, paradoxal, dificil de recunoscut datorită arsenalului de mijloace și artificii cu care își camuflează prezența. Mai curând decât intențiile, abil ascunse, reușim să îi recunoaștem dureroasele efecte sau consecințe pe care faptele lui le au asupra noastră. De multe ori, ajungem chiar să-i construim visele de glorie, fără a fi conștienți de alienarea noastră.  Nu mi-am propus, neapărat, în cele ce urmează, să construiesc profilul „eroului” nostru, chiar dacă ar merita din plin străduința. Pentru a te provoca însă, dragul meu cititor, îți așez în față, alături de scuze, o interogație aparent nevinovată: „cu câte linguri crezi că mănâncă astăzi un om?” Nădăjduiesc să spui, poate, dacă accepți să intri în joc: „cu una…” Iar dacă ar fi să te contrazic, am risca să alunecăm împreună în miezul unei polemici contraproductive sau, în cel mai rău caz, ni s-ar reproșa, pe bună dreptate, că ne complacem în postura victimelor insignifianței și derizoriului. Prefer să lansez, în acest punct, o ipoteză îndrăzneață: foarte puțini, tot mai puțini dintre noi, mănâncă astăzi doar cu o lingură… Ajungi să crezi că stă în nefirescul firesc al societății în care trăim să tânjim, să ne zbatem după cât mai multe linguri. Principial, nu văd vreo greșeală într-o astfel de strădanie. Vinovat văd însă modul în care, nu de puține ori, reușim să dobândim aceste linguri[3]. Pentru a-mi consolida invitația la jocul meu de imaginație (să nu uităm, totuși, că Spoon-Man poate fi conceput ca un simplu artefact al zilelor noastre), te întreb, cititorule, dacă ai întâlnit expresia „doar nu mănânci cu două linguri…”? În ce mă privește, de fiecare dată când decopăr un astfel de construct lingvistic, optez să-l traduc în sensul unui îndemn la moderație, echilibru, o convocare firească la autocontrol și cumpătare, dacă nu chiar o sancțiune adresată tendinței egoiste de a ne înfrupta, nejustificat și grosolan, din „hrana” celui de lângă noi. Îl întâlnim pe Spoon-Man atunci când dorința și energia lui erup incontrolabil, când chipul cade iar locul lui e luat de masca hâdă sau dimpotrivă forțat amabilă. Îl întâlnim atunci când absența scrupulelor îl transformă în victima delirului orgiastic al posesiei și puterii, când ajunge să râvnească orice ciorbă, adulmecă bolnăvicios orice situație, orice împrejurare capabilă să-i domolească setea, se aruncă asupra oricărui castron cu oportunități, eventual cât mai mare sau cât mai de adânc[4]. Înfometat cronic, prizonier al propriei insațietăți, Spoon-Man fascinează mulțimile, promite eliberarea celorlalți din presupusa capcană a conștiinței, descătușarea de înzestrări, calități și, mai ales, posesii. El simte că tot ce mănâncă, mănâncă degeaba: vrea Totul și, dacă este cu putință, încă ceva pe deasupra. Aflat pe un palier al existenței mai înalt sau mai  scăzut, Omul-Lingură ar fi dispus să se facă frate cu dracul dacă la finalul acestui târg, cel rău ar ajunge să slujească pentru el fără niciun fel de răsplată. Un astfel de înfometat poate sfârși devorat, în mod fatal, de propria foame. L-ai întâlnit vreodată? Înseamnă că ți-e ochiul ager și privirea exersată. Mi-a fost și mie dat să-l întâlnesc de fiecare dată când am descoperit oameni copleșiți de dorința de a mânca nu doar cu două linguri ci, din păcate pentru oricine le-a stat în cale, cu cât mai multe linguri, devenind astfel, cu sau fără voia lor, candidați perfecți pentru statutul de Spoon-Man.

Te-am provocat să reflectezi, dragul meu cititor, măcar pentru câteva momente, la acest nou „Supererou” al zilelor noastre sau poate al oricărui timp și spațiu. Sunt sincer îndatorat pentru răbdarea ta și îndrăznesc să mai pretind, din partea-ți, clemență pentru o scurtă vreme. Așa cum spuneam, Spoon-Man se găsește printre noi, însă trebuie să fim vigilenți, pentru că, oricând, există riscul de a fi noi înșine confiscați de propria noastră foame de linguri[5], o primejdie deloc neglijabilă care poate atinge pe oricine. De aceea te invit, drag cititor, așa cum mă invit pe mine însumi, să fii atent pentru a nu te prăbuși tu însuți în condiția de Om-Lingură! Alege să trăiești frumos, oricât de greu pare să fie pentru aceste vremuri! Nu te lăsa ispitit de linguri mai multe, de înghițituri nenumărate, de duhul lăcomiei ce îți ascute foamea, de pofta ce îți trezește corpul dar îți ucide sufletul din el. Cândva un înțelept antic m-a învățat că nu tot ce văd îmi trebuie cu adevărat, nu tot ce îmi atrage privirea și îmi încântă pentru o clipă ochii, are valoare pentru suflet. Viața oferă mai multe satisfacții decât cele ce pot să încapă într-o lingură, oricât de mare și adâncă ar fi. Atunci când alegi să o trăiești frumos, viața îți oferă superbe momente de încântare: bucuria conversației cu un prieten, plăcerea rafinată a unei cărți, rătăcirea printre ideile unui film, alături de cineva drag… Te-ntreb: în câte linguri ai putea să prinzi toate aceste lucruri? E ca și cum ai vrea să-nchizi sublimul unei mări într-un pahar… După cum spunea cândva un suflet răscolit, ajuns preasfânt sau fericit părinte, pentru a avea parte de adevărate revelații, trebuie să alegi să trăiești cum se cuvine, să te rogi cum și cât trebuie și, mai ales, să studiezi temeinic. Chiar el a alergat, nu pentru puțină vreme, către satisfacțiile stomacului, sedus de Calea Lingurii, și el a fost un Spoon-Man hedonist, pierdut pentru el și pentru ceilalți… Nu e ușor, în astfel de vremuri, să înțelegi că, în afară de linguri, există bucurii curate, infinit mai simple, deopotrivă frumoase și inteligente. Indiferent cu câte linguri mănânci, cu două sau mai multe, linguri de aur sau de argint, mai înflorate sau fără niciun chip cioplit, primite sau obținute cu ani de străduință, îndrăznesc să-ți spun: destinul tău și-al meu, al nostru, înseamnă mult mai mult decât ce pui în linguri. Câteodată, nu foarte des dar suficient cât să te întrebi, apare în mintea ta un gând chemat de daimonul socratic al mirării: între ceea ce ești și ceea ce ai putea, prin voință proprie, să fii, nu stă, potrivnică, decât chemarea lingurii. Iar dacă-l întâlnești pe Spoon-Man, să ai curaj să întrebi: tu, care mănânci cu două sau mai multe linguri, ce folos găsești în a mânca de unul singur?

[1] DC Comics, vezi: http://www.dccomics.com/.

[2] Marvel comics, vezi: http://marvel.com/comics.

[3] Iar termenul lingură poate fi substituit, aici, cu posesii, bunuri, proprietăți, un întreg arsenal de plăceri conjuncturale, dulci inutilități din care pretinsa noastră civilizație ne invită să ne înfruptăm fără rezerve.

[4] Acolo unde poate apoi, cu ușurință, să își piardă urma.

[5] Constantin Noica avertizează undeva, în Jurnal filosofic, că omul se găsește în pericolul de a fi, din păcate, un stomac, un sex și, din când în când, o curiozitate care se plimbă prin lume.