Subiect (antrenament) bacalaureat LOGICĂ, ARGUMENTARE ȘI COMUNICARE

Am provocat elevii din clasele a XII-a E, F și G (specializările Științe Sociale și Filologie), să-și testeze gândirea în cadrul unei simulări la disciplina „Logică, argumentare și comunicare”. Iată subiectul. Voi posta, în cel mai scurt timp, și baremul.

Pagina 1:

Pagina 2:

Pagina 3:

Pagina 4:

Revin imediat și cu Baremul (plus sugestii de rezolvare)…

Succes!!!

Theatrum mundi…

Este 27 martie, este Ziua Mondială a Teatrului. O astfel de zi ar trebui să fie un moment de bucurie firească izvorâtă din dialoguri, discuții și evocări, mai mult sau mai puțin formale, cu privire la acele experiențe teatrale care ne-au marcat existența. Și totuși, în acest an constat că ziua mondială a teatrului îmi provoacă un amestec ambivalent de emoții în care fericirea tinde să lase locul tristeții și dezamăgirii imposibil de disimulat și pe care mă străduiesc, cu naivitate, să le alin prin câteva rânduri. „O, vai de tine, inimă cernită/Și sfâșiată de tristeți…”(Eschil, Perșii).  

Azi, în teatrul lumii, se joacă un spectacol absurd, însă nu absurdul despre care ne-a vorbit cândva Albert Camus, acela născut din intenția omului lucid de a înțelege și de a accepta o lume de neînțeles, opacă și străină, „acea stare ciudată a sufletului, când vidul devine elocvent…” (Albert Camus, Mitul lui Sisif).

Azi, în teatrul lumii, al unei lumi dureros de apropiate, se trăiesc dramele cumplite provocate de un personaj îmbătat de propria putere și de ambiția funestă a reinventării unui imperiu defunct. În locul cuvintelor înțelepte, în locul jocului unor replici ce înalță suflete, purifică emoții și zidesc caractere, astăzi pe scena lumii se aud cum se prăbușesc obuze asurzitoare și rachete, cum vâjâie gloanțe ce seamănă suferință și moarte.

Un teatru care a oferit nenumărate experiențe încântătoare multor mii de oameni, teatrul din orașul Mariupol, a fost bombardat cu zece zile în urmă. Un sanctuar al culturii și al artei, devenit adăpost pentru o mie de oameni nevinovați, femei, copii și vârstnici, a fost transformat în doar câteva minute într-un morman de moloz, de praf și cenușă. O grozăvie pe care gândirea noastră, a celor aflați la adăpost, cu greu ar putea să o conceapă în adevărata ei amploare. O experiență cumplită ce poartă cu ea o lecție despre cât de vulnerabile sunt binele și frumusețea în fața ororii dezlănțuite, despre cât de fragil este respectul pentru sacralitatea vieții și cât de ușor poate fi zdruncinat echilibrul culturii și al civilizației.

Este 27 martie, Ziua Mondială a Teatrului. Chiar dacă undeva, nu foarte departe de noi, ruinele unui teatru mai fumegă încă, se cuvine să ne amintim că această zi rămâne totuși o sărbătoare a vieții și a bucuriei de a trăi, pe lângă omagiul adus unei arte de o subtilitate uimitoare. Poate că astăzi, mai mult decât oricând, se cuvine să ne amintim că teatrul poartă cu el o multitudine de semnificații simbolice de o forță și profunzime inegalabile, el este un vehicul sublim de mesaje educative și învățături ce transcend deopotrivă timp și spațiu. Grație celor ce scriu și celor ce-l slujesc, transformând litera în joc actoricesc și expresie vie, teatrul reușește să îmbrace în haina concretului tot ceea ce omenescul are mai adevărat, mai bun și mai frumos. Teatrul ne amintește „că legile zeiești nu-s scrise-n slove, nu-s,/Dar pe vecie-s legi și nu-s de azi, de ieri,/Ci-s vechi de când nu ști-va nimeni și nicicând.” (Sofocle, Antigona). Aceste legi firești, înscrise în însăși conștiința noastră, nu pot fi făcute să dispară sub asediul barbar al bombelor și rachetelor, întrucât ele sunt fundația ce legitimează perenitatea și trăinicia valorilor noastre: Toleranță, Empatie, Armonie, Tandrețe, Respect, Umanitate.  

Izbăvirea avea atunci gustul amar-acrișor…

Vă propun să abandonați pentru câteva momente orice griji sau să vă oferiți o pauză de la orice preocupări cotidiene… Vă avertizez, totodată, că rândurile care urmează vă pot afecta (benefic) emoțional, chiar dacă nu sunt altceva decât o (pseudo-)ficțiune…

Diminețile de duminică ale copilăriei mele au fost cu totul și cu totul speciale… nu vă grăbiți să mă întrebați de ce pentru că vă lămuresc imediat (asta numai dacă Madam Insomnia decide să se joace în continuare cu mintea mea, ascunzându-mi somnul). Diminețile de duminică ale copilăriei mele au fost cu totul și cu totul speciale pentru că debutau oarecum barbar, câteodată cumplit de abrupt, cu o serie de bătăi neanunțate în fereastră: mai întâi un fel de mângâieri timide ale geamului, ca o tatonare discretă a mediului urmată apoi de o repriză de ciocăneli din ce în ce mai puternice, revărsate insistent, ca o demonstrație de forță pe care încercam zadarnic să o neutralizez acoperindu-mi cu perna urechile. Oricât de seducătoare ar fi fost fabricațiile onirice ale inconștientului meu, oricât de adânc îmi era somnul, eram smuls prematur și livrat fără drept de apel stării de veghe și totodată disperării neputincioase, iar asta în singura zi în care nu îmi doream altceva decât să savurez nederanjat de nimeni plăcerea somnului. Cine erau protagoniștii unor astfel de deșteptări (treziri pe care aveam să le experimentez mai târziu, cu variațiunile de rigoare, în perioada de armată)? Nu vă grăbiți cu presupunerile… Erau câțiva „bețivi zonali”, câțiva crai smochiniți și încercănați, răpuși pe frontul tuturor sindrofiilor posibile și imposibile, biete suflete înmuiate în tărie și erupte pe neașteptate din interiorul încins al unor trupuri stângace. Cu fizionomiile lor tragi-comice, efigii caricaturizate ce înglobau un nas roșu și o privire coborâtă de câine bătut, păreau cetățenii stelari descinși dintr-o altă lume, un univers paralel diriguit de demonul suprem: Stăpânul Alcool. Își făceau apariția de niciunde, răsăreau din pământ, se iveau pe neașteptate de sub iarba caldă sau de sub zăpada rece, exact în astfel de momente nepotrivite ale debutului de zi, precum pot să dea năvală orcii dintr-o nou blockbuster hollywoodian intitulat, deloc surprinzător, „Stăpânul Capacelor”. Deciși să-și „panseze” cu orice preț (și cu ultimii bani rămași prin buzunare) arsurile cumplite ale nopții, cu privirea jilavă și stomacul spășit până la greață, totodată cu caracterul diluat, timid precum cel al unei fecioare fugite de acasă, transpirând etil prin toți porii, bețivii târgului poposeau, la ceas matinal, pentru a-și primi, precum altădată cățeii lui Pavlov hrana, rația de elixir salvator, balsamul, poțiunea recuperatoare: borșul de putină. Cu competența unui vraci clandestin al micii jungle urbane, „îmbătată” ea însăși de propria putere exercitată asupra unor astfel de făpturi, bunica le împărțea contra-cost licoarea menită a-i pune pe picioare, lichidul capabil să potolească arșița din bietele lor trupuri chinuite, suprimându-le astfel, măcar pentru o vreme, reproșurile neîndurătoare ale conștiinței. Preparat după o rețetă ancestrală, știută numai de bătrâna amfitrioană, borșul de putină dobândea în astfel de circumstanțe virtuți cu adevărat taumaturgice, salvatoare. Cu privirile spășite, cu mâinile tremurând și cu respirația radiind de „anestezicul” auto-administrat cu o seară înainte, bețivii își căutau izbăvirea în acest ritual matinal profan derulat exclusiv în jurul unui cocktail de tărâțe, drojdie și crenguțe de vișin.”Bunica, ne văd vecinii cum suntem asediați de bețivi… și ce or să spună?…” urla în mine mut și apoi erupea zgomotos simțul proaspăt născut al pudorii din sufletul meu de copil. „Nah, lasă-i să ne vadă… da’ ce, ăștia nu sunt oameni, nu sunt și ei copii ai lui Dumnezeu?” Unui astfel de argument teologic îi urma, sub privirea mea confuză și rușinată, infailibilul argument financiar: „Și-apoi, cu bețivii ăștia mai facem și noi câte un leu, doi… că doar le dăm borș, nu le dăm în cap…” „Așa e – gândeam cuprins de amară perplexitate – că doar nu le dăm în cap. De ce să le dăm în cap? Sunt deja căzuți în cap din cauza băuturii…” Și uite așa, de voie, de nevoie, mă ridicam din pat, mă „târam” până la poartă, înșfăcam sticla („șâpul”, cum îi spunea bunica), cu ochii cât cepele, ca să nu fiu văzut de vecini, mă năpusteam în casă, intram în cămară, apucam cana („ulcica”, adevărat obiect ritualic) și o scufundam repetat, cu grijă, în oala emailată, având grijă să îndepărtez spuma… Întors la poartă, nici nu apucam să întind nefericitului mistuit de arsuri fiola cu balsam că două mâini tremurătoare mi-o smulgeau din mână, înapoindu-mi două hârtii mototolite de pe care zâmbea sfidător vreun poet. Sub ochii mei, conținutul nu mai avea nicio speranță, dispărea sub asaltul înghițiturilor avide….puteam doar să asist neputincios cum mărul lui Adam era plimbat de jos în sus și retur… „Bun, tare bun… mai adu’ o sticlă…plătesc!” Parcă eram martor la zămislirea unei cvasi-minuni, la un fel de renaștere contrafăcută, oricât de provizorie, nesigură dar mult râvnită. Simțeam, cu fiecare astfel de episod, că am în față promisiunea neonorată a unei renunțări definitive la alcool, sau mai curând speranța înșelătoare a unei reabilitări incerte…

Astăzi, la mulți ani distanță, constat că pentru acei (ne)fericiți – un fel de oameni-păsări Phoenix îndrăgostiti fără speranță de starea cenușii – izbăvirea avea atunci gustul amar-acrișor al borșului de putină…

A glimpse into the hidden „kosmos” of our mind

…nebănuită, neștiută de eul nostru conștient, o imensă tapiserie biologică se țese permanent…

Fiecare idee sau gând ce survine în arealul minții noastre conștiente, fiecare emoție, sentiment sau trăire afectivă ce „aprinde” zbaterile inimii, fiecare experiență ai cărui protagoniști suntem – indiferent dacă este declanșată de un stimul exterior, de reverberațiile evenimentelor trecute (evocări imprecise sau chiar contrafăcute!) sau de evadarea imaginară în viitor – generează modificări semnificative în arhitectura noastră cerebrală. Dincolo de rondul vigilent al conștiinței, operațiile creierului nostru se desfășoară oarecum în clandestinitate: reacții biologice și contra-reacții au loc, legături celulare ce slăbesc sau, dimpotrivă, se fortifică, noi circuite și rețele se creează sau se pierd pentru totdeauna în acest „grande profundum” ce continuă să-i fascineze deopotrivă pe oamenii de știință și pe filosofi. Seismele electro-magnetice se dezlănțuie, cocktailurile chimice se prepară, un mix biologic care facilitează sau inhibă transferul informațiilor, făcând posibilă codarea și decodarea lumii în care trăim, facilitând sau împiedicând construcția și reconstrucția identității noastre… Chiar dacă nu o percepem ca pe o realitate, undeva, în culisele gândurilor noastre, se derulează o neștiută coregrafie, un fel de „flashmob” fascinant ce înglobează formațiuni și mulțimi enorme de neuroni…

LUMEA

Suntem tentați să credem că lumea în care trăim poate fi văzută așa cum este ea, însă în realitate lucrurile nu sunt altceva decât fenomene, „lucrurile-așa-cum-ne-apar-nouă”. Experiența noastră conștientă se traduce printr-un proces laborios de analiză și interpretare, o suită de operații complicate de selecție, amplificare și omisiune, pe scurt, o prelucrare cognitivă a mediului înconjurător deloc imună la distorsiuni de ordin psiho-fizic. De pildă, ochii noștri nu pot fi considerați un simplu analogon al camerelor video ce „surprind” sau înregistrează cu pasivitate stimulii proveniți de la mediul înconjurător. Nici urechile noastre nu sunt un corespondent al microfoanelor cu care captăm relativ fidel sunetele mediului înconjurător. Dincolo de suprafața a ceea ce noi denumim convențional „realitate”, dincolo de reacțiile noastre la ceea ce se petrece în jur, se găsește o complicată rețea de procese, operații, structuri și mecanisme ce angrenează atât stimuli (ex. unde electromagnetice), cât și miile de fibre nervoase prin care circulă impulsurile și informațiile senzoriale. Abundența de date este limitată de anumite praguri, transmisă, prelucrată, combinată, asociată în zone și circuite cerbrale specializate, integrată în tipare ce capătă pentru noi sens și semnificație. Pe scurt, lumea din jurul nostru nu este copiată fidel și oferită conștiinței noastre, ci este mai curând oglindită, re-produsă, re-construită, re-modelată în pattern-uri inteligibile, categorii, noțiuni și raționamente. Altfel spus, creierul nostru este capabil să genereze o hartă simplificată a teritoriului exterior, o reprezentare în care sunt redate numai elementele ce contează pentru noi la un moment dat. Restul rămâne dincolo de granițele lumii noastre subiective, într-un fel de „terra incognita”… La tabloul pe care-l avem despre lume, mai multe tipare informaționale concurează, se confruntă pentru a ne oferi cea mai bună variantă de înțelegere, totul fiind desfășurat pe un teritoriu frământat de „lupta” pentru supremație cerebrală…

SINELE

Cine suntem?… Dezarmantă interogație… Practic, ne reinventăm de fiecare dată când deschidem ochii către lumea din jurul nostru, cu fiecare moment în care facem din noi înșine subiectul unei analize de tip introspectiv, de fiecare dată când evocăm o întâmplare din memorie, căutăm numele unui actor pe care l-am uitat, cu fiecare proiecție îndrăzneață către un viitor ce nu există dar mijește, abia simțit, dincolo de linia orizontului posibilităților. Sinele nostru, ceea ce numim identitatea noastră psihologică, se reconfigurează, se rescrie permanent, precum o poveste, o narațiune a cărei proporții cresc sau scad cu fiecare traseu cerebral proaspăt stabilit. Povestea pe care ne-o repetăm despre noi înșine devine credibilă, chiar dacă ea riscă să fie suma tuturor transformărilor cotidiene și nocturne survenite în mecanismele noastre cerebrale: forțe și legături sinaptice care se manifestă cu mai mică sau mai mare intensitate. Ne scriem și ne rescriem propria poveste, istoria personală a eului, organizând și reorganizând date pe care le avem întipărite sau inscripționate în structurile noastre cerbrale. Informațiile despre noi înșine iau forma rețelelor ce devin structuri stabile, parte din memoria noastră de lungă durată și, mai ales, parte din ceea ce numim conștiința noastră. Memoria de lungă dirată depozitează șiruri de amintiri care ne fac să fim ceea ce suntem, care devin parte semnificativă din identitatea noastră actuală. Toate aceste evocări (unele sunt simple invenții) devin obiectul predilect al introspecției sau auto-analizei, materia primă a ceea ce poartă denumirea filosofică de „cunoaștere-de-sine”. Tânjim să înțelegem, avem nevoie să știm ce evenimente au contribuit la povestea noastră pentru a exista coerent în prezent și pentru a ne proiecta cu încredere și speranță către viitor. Cunoașterea de sine, atât de îndrăgită de înțelepții antici (vezi obsesiva căutare a sinelui practicată de Socrate) se fundamentează pe certitudinea noastră cu privire la continuitatea stărilor noastre mentale. Iar aceste stări mentale sunt rezultatul unei organizări complexe a rețelelor cerebrale, totodată produsul unei anumite funcționări a ansamblului de rețele sau neuroni ce se „aprind” și se „sting” într-o ordine determinată, lăgături neuronale care se organizează și se reorganizează într-o manieră unică.

Este posibil ca rândurile scrise mai sus să nu reprezinte altceva decât o izbucnire de idei răzlețe, fragmente de gânduri ce au izvorât la capătul lecturilor parcurse, a conversațiilor purtate, a producțiilor documentare pe care le-am văzut în ultima vreme… Însă dincolo de astfel de pretexte mundane, îndrăznesc să consider cele scrise dovada, oricât de modestă, a faptului că purtăm ascuns în noi înșine un microcosmos uimitor. Din acest microcosmos străbate către noi, către lumina conștiinței noastre, curiozitatea, dorința obsesivă a cunoașterii, străduința de a ne interoga pe noi înșine, nevoia de a răsuci, măcar din când în când, oglinda cugetării noastre dinspre lume, dinspre ceilalți, către noi înșine, făcând posibil miracolul gândirii care se gândește pe sine.

Pagini dintr-un jurnal de pandemie

Au trecut două luni[1] de când traiectoria realității românești a dobândit, datorită situației pandemice, coordonate inedite, depășind orice experiență sau anticipare. S-au succedat zile în care noi, protagoniștii acestui scenariu, am traversat, fiecare după măsura temperamentului și a caracterului propriu, o suită abundentă de gânduri, emoții și trăiri. Am experimentat pentru prima dată o țesătură complicată de stări psihologice în care s-au amestecat negarea fermă, credulitatea, suspiciunea ezitantă, sfidarea, revolta înăbușită, resemnarea, speranța. Obligați de autorități să practicăm recluziunea, distanțarea socială, am reacționat fiecare dintre noi diferit, în funcție de gradul nostru de reziliență interioară, totodată de cultura și civilizația proprie, de exercițiul prealabil al respectului față de lege, normă sau interdicție. Ne-am străduit să examinăm spectacolul unei realități dramatice prin obiectivele și filtrele montate sub presiunea evenimentelor de către actorii instituționali și mediatici, atenți la cei de bună credință, totodată vulnerabili la contaminarea celor dispuși să obțină profit sau audiență în miezul acestor împrejurări neobișnuite. Am tresărit la fiecare alarmă stridentă de ambulanță, imaginându-ne istorii credibile despre salvatori și cei salvați, despre viață și moarte, am încercat să-i înțelegem, dar fără speranță, pe trecătorii ieșiți fără motive din case. Am privit în jurul nostru cu neliniște și speranță, dar mai ales ne-am străduit în răstimpuri să pătrundem dincolo de suprafața lucrurilor, într-un itinerariu reflexiv cu și despre noi înșine.

Ca părinte, pandemia mi-a dăruit o oportunitate nesperată, aceea de a mă reconecta cu propriul copil, încântarea greu de descris a reinventării unei legături psihologice care, cu sinceritate trebuie să admit, fusese oarecum slăbită de abundența și agitația obligațiilor profesionale. Am redescoperit în aceste zile de izolare farmecul și seninătatea bucuriilor împărtășite în familie, frumusețea gesturilor simple dar esențiale, momentele de conversație degajată în fața unei cești cu ceai sau cacao, colaborarea în diferite întreprinderi domestice, competiția amicală într-o serie de jocuri și activități distractive pe care aproape că le uitasem. Am improvizat sesiuni spontane de creativitate muzicală sau am orchestrat cu meticulozitate ateliere de ingeniozitate artistică. Am decis, de la o vreme, să evităm torentul de știri alarmiste, însă ne-am abandonat confortabil bucuriei de a urmări cu interes filme, documentare și seriale… În toată această perioadă am descoperit și redescoperit la propriul copil o suită de idei, atitudini, trăsături, manifestări afective și conduite de o interesantă și totodată dezarmantă diversitate, ingredientele unui spectacol al maturizării firești[2]. Am asistat, ca părinte, la desfășurarea unor stări distincte, de la bucuria trezirii ceva mai târziu, la exuberanța întâlnirilor cu colegii pe Whatsapp, de la frustrarea de a nu putea ieși în parcul de joacă, la seriozitatea cu care a abordat fiecare temă și provocare online.

Ca profesor, pandemia a așezat în fața mea dificultățile specifice educației online, chiar dacă domeniul în cauză nu a fost pentru mine, până acum, deloc străin, dimpotrivă, dobândisem deja o oarecare familiaritate și chiar competență[3]. Personal, consider că nu poți înlocui influențele educative directe, survenite la nivelul realității fizice, cu unele de aceeași complexitate și eficacitate prin intermediul tehnologiei. Fără să asum niciun fel de partizanat față de maniera clasică, consider totuși că sala de clasă, în raport cu mediul virtual, oferă avantaje și beneficii educative certe. De pildă, în privința predării filosofiei, este dificil să transpui online, oricât de abil te-ai strădui, interacțiunea și spontaneitatea directă, dialogul prolific de idei, întrebările, curiozitățile și mirările, răsturnările conversaționale binevenite. Chiar și așa, cu toate rezervele și limitările, precum toți colegii mei profesori, dar și elevi, am făcut efortul de a mă adapta, de a ține pasul, pentru a face față rezonabil situației. Atunci când porțile școlii s-au închis, mi-am dat seama că este nevoie de o soluție, că este necesară deschiderea altor porți, cele ale educației la distanță facilitate tehnologic. Evident, lucrurile s-au pus în mișcare cu ezitări și dificultăți firești, oferind tuturor celor implicați, protagoniști ai acestei situații inedite – profesori, părinți și elevi – pretextul unor manifestări și reacții diferite. Într-una din conversațiile pe care le-am purtat cu un elev în mediul online, acesta mi-a mărturisit: „Perioada cu zile neîntrerupte de somn – mâncat – somn a trecut foarte repede, m-am săturat după mai puțin de o săptămână…  Am început să fac ceea ce-mi place, să mă dedic pasiunilor: am învățat mai multe lucruri despre electricitate, am realizat un film, m-am înscris la niște cursuri online ș.a.m.d. Totuși planurile mele s-au schimbat atunci când am primit un email prin care eram anunțat că trebuie să rezolv n variante de bacalaureat.” Abordând problema beneficiilor și dezavantajelor dintre educația directă (offline) și cea mediată tehnologic (online), un alt elev mi-a scris: „Orice materie, inclusiv cele legate de bacalaureat, nu sunt tratate de elevi cu aceeași rigoare și conștiinciozitate. Mai mult, este foarte dificil să te concentrezi asupra a ceea ce înveți, atunci când stai în fața unui ecran de computer. Parcă lipsește ceva din implicarea și motivația specifice unui grup de persoane aflat într-o încăpere, prezența efectivă, sentimentul de apartenență la un scop comun, camaraderia, faptul că fiecare primește ceva de făcut, se schimbă idei, se împărtășesc rezultate… Școala desfășurată în mediul online pare mai curând o abstracție ce nu poate înlocui în niciun caz mediul educativ fizic, concret”. Evident, opiniile și reacțiile elevilor cu privire la învățarea online diferă: într-un capăt al spectrului se găsesc cei interesați de ceea ce se întâmplă în spațiul virtual din perspectiva învățării, urmează cei dispuși să schimbe mai greu computerul ca modalitate de evadare, joc și divertisment, cu computerul ca unealtă educativă. În fine, la celălalt capăt al spectrului sunt cei care păstrează distanța, rezerva față de educația prin intermediul tehnologiei, din motive știute numai de ei. Dincolo de ceea ce ne străduim cu toții să facem, de eforturile învățării digitalizate desfășurate de profesori și elevi, descopăr câteodată, spre neplăcuta mea surprindere, atitudini neînțelese, reacții și raportări viscerale centrate pe discreditare, intoleranță și chiar dispreț. Este îmbucurător totuși că există și replici de încurajare, chiar admirative, la adresa profesorilor care se străduiesc să se actualizeze în ritm alert cu rigorile educației tehnologice. Interesant este faptul că percepția asupra tehnologiei și discursul implicit a înregistrat, în această perioadă, o schimbare semnificativă: de la exagerarea și stigmatizarea efectelor negative, balanța înclină acum către extrema rolului salvator, mesianic. Cert este faptul că, indiferent dacă suntem nativi sau simpli imigranți digitali, mediul online ne oferă șansa de a ne întâlni, de a schimba idei și impresii, de a ne confirma, în circumstanțele neobișnuite pe care le impune izolarea și distanțarea socială, calitatea de ființe eminamente sociale.

Pandemia ne-a oferit tuturor oportunitatea de a înțelege și de a admite că, indiferent de statutul nostru, de privilegiile, posesiile și anvergura noastră socială, suntem la fel de vulnerabili în fața suferinței, a îmbolnăvirii și a morții. Nimeni nu deține privilegiul zeilor, nu este de neatins! În astfel de circumstanțe se cuvine să reconsiderăm cine suntem și cine vrem să fim cu adevărat, ca persoane, ca grup sau comunitate, ca părți și ca întreg. Poate că este momentul să angajăm responsabil tehnologia în confruntarea cu o entitate biologică infimă, însă periculoasă, care ne amenință viața, sănătatea, confortul, modul de viață. Poate că nimic nu este întâmplător, iar dincolo sau în însăși miezul acestei realități frământate există o rațiune pe care rațiunea însăși nu este în stare să o înțeleagă. Indiferent de ceea ce credem sau simțim, pandemia ne-a oferit contextul și pretextul unor lecții importante de viață. Așa cum este firesc în orice scenariu educativ, la finalul acestei lecții, unii vor fi învățat ceva, alții, din păcate… Unii poate că vor fi ceva mai responsabili, mai atenți cu ei înșiși și cu semenii lor. Alții, dimpotrivă, vor fi rămas precum Pălărierul cel Nebun și tovarășii lui din povestea celebră a lui Lewis Carroll, continuând să-și irosească timpul, iar după ce vor fi pustiit locuri și suflete, se vor muta în alte locuri și suflete, până când, din festinul lor se va alege praful și dezolarea.

Pandemia de coronavirus va trece cu siguranță, iar noi vom fi bine! Ieșirea din starea de urgență, relaxarea măsurilor privind distanțarea socială și chiar sfârșitul încă incert al pandemiei ne va permite să ne reconfigurăm traiectoria propriilor existențe, să ne reluăm atât de râvnitele obișnuințe cotidiene. Unii vor uita, poate, cu repeziciune ceea ce au experimentat, abandonându-se voluntar unui binevenit exercițiu de igienă mentală. Alții poate că vor uita mai greu sau niciodată. Este posibil ca unii să nu mai fie niciodată la fel sau chiar să nu mai fie… Îmi doresc ca dincolo de aceste vremuri frământate să ne oprim pentru câteva momente și să încercăm un exercițiu de sinceritate, reevaluând ceea ce trebuie valorizat, analizând și interogând ceea ce contează cu adevărat pentru noi, respectând mai mult ceea ce trebuie respectat, apreciind, prețuind și iubind ceea ce se cuvine a fi apreciat, prețuit și iubit. Suntem, indiferent dacă vrem sau nu să recunoaștem, protagoniștii unui eveniment istoric ce ne testează deopotrivă robustețea fizică, integritatea, amplitudinea caracterială, compasiunea, reziliența. Important este ca, la finalul acestui episod fără precedent în existența noastră, atunci când și dacă vom îndrăzni un anamnesis[4] curajos, totodată un sumar examen de conștiință, să putem spune, senini și împăcați cu noi înșine: „am trecut demn și responsabil printr-o astfel de situație, am reușit să-i rezist fără a-mi pierde umanitatea”.

[1] Am în vedere prima zi de suspendare a cursurilor.

[2] De pildă, ideea de a-și redecora propria cameră.

[3] Din 2010, mă număr printre cei care dețin un blog – https://floringeorgepopovici.wordpress.com/ – despre care îmi place să cred că are valențe educative. M-am inițiat în schimb, într-un ritm alert, cu câteva dintre beneficiile pe care le oferă platforma Google Classroom.

[4] Termen ce aparține epsitemologiei platoniciane redate în dialogurile Menon și Phaidon, unde are înțelesul de reamintire a unei existențe trecute, în care sufletul nemuritor a avut acces la Idei sau Forme (Bine, Adevăr și Frumos). În contextul de față, asum conceptul ca o modalitate de a retrăi cu ajutorul gândirii, memoriei și imaginației, o experiență din care ai posibilitatea să înveți.

Ucenicul Vrăjitor, Golemul și Pandemia zilelor noastre

Să ne imaginăm poezia lui J.W. Goethe ca fiind un exercițiu mental, un „experiment al gândirii” (thought experiment) sau, cu o expresie atribuită unuia dintre filosofii din domeniul mentalului, Daniel C. Dennett, o „pompă intuitivă” (intuition pump) menită a activa imaginația creatoare. În acest caz, versurile lui Goethe pot dobândi, în urma unui efort hermeneutic, o serie de sensuri și semnificații provocatoare.

Să pornim de la o asumpție pe cât de necesară, pe atât de optimistă: prin efort susținut cu consecvență, prin lectură și studiu, oamenii au șansa de a-și cultiva anumite abilități, de a-și îmbogăți orizontul cognitiv. Într-o formulare sumară, devenim mai inteligenți dacă reușim, prin educație, să ne înzestrăm mintea cu cunoștințele și competențele potrivite. Iar în cazul în care preferați să situăm discursul nostru într-un tablou ceva mai amplu, de tip evolutiv, voi spune că milioanele de ani de evoluție ne-au echipat cu un sistem nervos central de o admirabilă complexitate și cu un creier capabil să desfășoare o suită de funcții ce ne diferențiază radical de celelalte forme de viață, înzestrări precum: limbajul articulat, capacitatea de reprezentare mentală, conștiința sau reflexivitatea (meta-gândirea sau gândirea despre gândire), intenționalitatea etc.

Să lăsăm lui Yuval Noah Harari registrul amplu, istoric, al evoluției lui homo sapiens, venind mai aproape de actualitate și de pretextul reflecțiilor de față. Existăm astăzi, ca specie și ca indivizi, în interiorul unor contexte și structuri culturale care pierd din ce în ce mai mult dimensiunea sacralității, în societăți care se opacizează din punct de vedere spiritual. Nu am în vedere în niciun fel crizele pe care le înregistrează vreo instituție religioasă sau alta. Precum în versurile poetului german, ne găsim în postura ucenicului rămas singur în marea casă a lumii. Dacă ne consolează gândul, atunci se cuvine să admitem că Maestrul Vrăjitor a plecat de ceva vreme, s-a ascuns pe undeva, dincolo de seducțiile spectacolului profan al acestei lumi în care ne interpretăm, fiecare după propria pricepere, partitura sau rolul. Este posibil să fim observați sau dimpotrivă, am rămas, după o expresie consacrată, „singuri și de capul nostru”. Interesant este faptul că, în absența Maestrului Vrăjitor, oamenii se străduiesc să-și aroge, fiecare după puteri, rolul acestuia. Pentru cei mai mulți dintre noi, posesiile, averile fabuloase sunt „incantațiile” magice, trucurile cu ajutorul cărora manevrează abil universul, orchestrând tot felul de inginerii ale manipulării celor naivi și mai puțin îndrăgiți de destin. Pentru alții, inteligența este cartea de vizită, altfel spus, cucerirea lumii se face prin efort științific, prin invenții și inovații de ordin tehnic, prin conceperea a tot felul de dispozitive tehnologice ingenioase. De cele mai multe ori, aceștia din urmă își pun eforturile în slujba celor dintâi. Am reușit chiar să ne îmbătăm cu gândul că putem păcăli moartea, că suntem în stare să o amânăm, să o întârziem prin intermediul medicinei, biotehnologiei și a altor „trucuri”. Am ajuns să ne credem invincibili, greu de atins, aroganți, sfidători, neglijenți cu noi înșine, cu ceilalți și cu mediul în care trăim. Precum Pălărierul Cel Nebun și tovarășii lui, epuizăm resursele unui loc și apoi ne căutăm alt loc la acest festin al abundenței și risipei. În timp ce unii manipulează zeci de miliarde, își fac calcule pentru eternitate, alții se adâncesc mai mult în sărăcie, ignoranță și uitare. Societățile sunt tablouri segregate, abrutizate, atomizate. Întâlnim rar decizii responsabile, acțiuni înțelepte și tot mai des eșecuri repetate în stăpânirea propriilor impulsuri care, invariabil, ne pot aduce distrugerea. Mai mult, planurile noastre sunt zădărnicite de mici entități biologice despre care știm prea puțin și care ne folosesc organismul ca pe o gazdă ce trebuie secătuită de resurse. Să fie oare posibilă o intervenție salvatoare, precum în scenariul poetic al lui Goethe, sau salvarea se găsește în fiecare dintre noi? Formularea unui răspuns consolator depinde de credințele și convingerile fiecăruia dintre noi, dar mai ales de gradul nostru de angajament și implicare.

Aserviți propriilor dispozitive, gadget-uri și jucării tehnologice scumpe, riscăm să devenim precum ucenicul din poezia lui Goethe: comozi, atrași de perspectiva de a munci mai puțin, de a gândi și cântări mai puțin, totodată de a trăi cât mai plăcut și confortabil. Admirăm truda inginerilor care ne seduc cu unelte tot mai performante menite a ne îndeplini orice dorințe, capabile să facă treburile noastre. La o primă vedere, nu este nimic rău în intențiile lor și ale noastre. Scenariul devine problematic când, fără să conștientizăm, ne abandonăm lenevirii mentale, ne îngustăm spiritul, ne sărăcim limbajul și imaginația, instrumentalizăm relațiile dintre noi. Paradoxal, avem la dispoziție tot mai multe unelte și mijloace tehnice pentru a îndeplini cu succes sarcini și activități cognitive provocatoare, însă mintea noastră riscă să fie tot mai puțin folosită. În numele eficacității și randamentului, concepem și folosim tot mai multe dispozitive sau instrumente tehnologice. Ne aruncăm frenetic în cursa abundenței de stimuli reali și virtuali, atrași ca fluturii de noapte de sclipirea vitezei și puterii de calcul sporite, a cantității de informații în detrimentul calității, a ușurinței ca eschivă la dificultățile care formează și fortifică aparatul nostru mental. Uităm că ar trebui să stăpânim formulele magice menite să oprească, măcar din când în când, frenezia digitală.

O poveste pe care am descoperit-o într-o lectură recentă, în aceste tulburate vremuri de pandemie, vorbește despre un rabin din Praga care a reușit să creeze, printr-o serie de formule magice, un om din lut. Golemul, căci astfel era numit, avea ca sarcină să îi apere pe locuitorii cartierului evreiesc de orice agresori, patrulând noaptea pe străzi. Deși era sărac cu duhul și nu putea vorbi, golemul era totuși în stare să execute toate ordinele ce i se dădeau. Interesant este faptul că, așa cum spune povestea, pe fruntea lui rabinul scrisese cuvântul aemaeth, adică adevăr. Dacă însă erau șterse primele două litere ale cuvântului inițial, rămânea maeth, care însemna moarte, ceea ce ducea implicit la distrugerea Golemului. Impresionant la creația rabinului, pe lângă forța sa extraordinară, era faptul că se dezvolta cu fiecare zi care trecea, hrănindu-se cu pământ și riscând să se transforme într-un uriaș pericol pentru cei pe care trebuia să-i păzească. Golemul a crescut până când nimeni nu a mai reușit să ajungă la fruntea lui pentru a-i șterge cele două litere. Povestea spune că rabinul ar fi recurs la o viclenie și că în cele din urmă uriașul a fost distrus, însă prefer să nu divulg ingeniozitatea rabinului. O întrebare se cuvine a fi adresată totuși în acest loc: oare crearea unui Golem nu ar fi trebuit precedată de un firesc exercițiu reflexiv menit să clarifice eventualele consecințe pe care le-ar putea dobândi „însuflețirea” sau animarea unui obiect?

Evoluția noastră actuală în raport cu mijloacele și instrumentele tehnologice de care dispunem în prezent pare să fie mai curând o succesiune de gesturi spontane, un fel de entuziasm tineresc necalculat, indiferent la consecințe. „Să creăm asta și asta, vedem cum funcționează și apoi ne descurcăm noi cu eventualele consecințe…”. Este posibil ca dispozitivele noastre să își facă prea bine treaba pentru care au fost concepute. Este însă la fel de posibil să transcendem limitele, ajungând dincolo de orice așteptări pe care un utilizator nechibzuit, imatur, prea puțin exersat în arta controlului responsabil să le bănuiască măcar. Fără îndoială că există beneficii certe, avantaje cu multă greutate. Însă există totodată și efecte nebănuite, consecințe incalculabile, urmări, riscuri și implicații pe care nu le putem anticipa. În miezul acestui ev tehnologic deopotrivă salvator și amenințător, puși la încercare de un virus despre care nu cunoaștem prea multe, nu știm încă dacă vom fi izbăviți de vreun Maestru Vrăjitor, de către un nou Mesia, fie și unul inventat tehnologic. Sau poate că, în ultimă instanță, salvarea se găsește în fiecare dintre noi, ascunsă sau rătăcită în însăși adâncimile profunde ale ființării noastre, acolo unde este posibil să mai locuiască, după cum a spus-o cândva înțeleptul Socrate, Zeul și Cugetarea.

Mesajul micilor artiști anonimi

La două ferestre de pe strada unde locuiesc, pe fundalul nu foarte vesel al blocurilor construite în perioada comunistă, am descoperit în această dimineață două desene. Înfruntând dramatismul evenimentelor recente care au smuls de pe traiectoria normalității o lume întreagă, manifestările artistice inedite par să zâmbească trecătorilor ce îndrăznesc să-și înalțe privirea către orizonturi mai senine. Bănuiesc că autorii celor două artificii cromatice – însoțite de un mesaj optimist pe care aleg să nu-l divulg încă – sunt copiii pe care împrejurările i-au constrâns să-și petreacă timpul în captivitatea propriilor locuințe. Frumusețea lor și totodată simplitatea mesajului pe care îl conțin îmi oferă pretextul câtorva reflecții referitoare la situația inedită pe care o trăim…

Înclin să cred că experiența pandemică pe care o traversăm în aceste zile reprezintă altceva decât succesiunea unor nefericite întâmplări omenești sau desfășurarea improbabilă a unor forțe ostile, „explicate” în cheia unui fatalism deopotrivă cosmic și terestru. Poate că scenariul în care ne găsim și care ne-a smuls din ordinea firească a propriilor existențe este mai mult decât rezultatul nefast al neglijenței omenești sau consecința unor acțiuni intenționate cu miză cinică sau subversivă, așa cum admit amatorii teoriilor conspirației. Sunt atâtea ingrediente în această rețetă complexă, atâtea variabile de avut în vedere în calculul unei asemenea ecuații complicate, încât prefer să amân, deocamdată, orice interpretare, orice supoziție sau enunț ipotetic cu valoare explicativă… Oricum am vrea să concepem ceea ce ni se întâmplă, este posibil să fie diferit de ceea ce ne invită să credem, pe de-o parte, numeroși artizani ai profitului mediatic, magicienii seducției televizate, pe de alta, amatorii de glume sordide, dependenții de scenarii alarmisto-panicarde, cei care nu se sfiesc să infecteze cu mesajele lor organismul frământat al lumii reale sau virtuale.

Poate că aceste zile de izolare echivalează, oricât de nepotrivit ar suna, cu oportunitatea de a medita la ceea ce înseamnă reperele noastre valorice individuale și colective, la relevanța și vulnerabilitatea planurilor, proiectelor noastre. Avem posibilitatea de a așeza sub obiectiv, fiecare în dreptul lui, lucrurile pe care am ajuns să le prețuim în exces, să ne verificăm voința și auto-disciplina, să ne interogăm umanitatea pe care, de ceva vreme, riscăm să o ignorăm sau chiar să o omitem din sfera relațiilor interpersonale. Totodată, situația creată poate fi concepută ca un test ce ne verifică respectul față de recomandările și regulile prescrise de o autoritate legitimă, în aceeași măsură în care verifică respectul pe care autoritatea îl are față de cei ce i-au conferit prerogativele puterii. Nu în ultimul rând, situația pe care o traversăm este despre punerea la încercare a trăsăturilor noastre caracteriale, a acelor însușiri precum reziliența, răbdarea, echilibrul emoțional, totodată robustețea propriilor credințe, convingeri și idealuri. Mai mult decât rezistența la un virus cu un nume ce îți expediază imaginația în miezul unui film post-apocaliptic sau al unei construcții distopice, ne găsim în situația de a ne testa rezistența pe care o avem față de manipulare, dezinformare, față de pericolul alienării noastre ca indivizi și cetățeni, dar mai ales ca societate. Defecte precum auto-suficiența, egoismul, individualitatea consumatoristă transformată în idolatrie oarbă se confruntă, în astfel de momente, cu virtuți precum spiritul civic, solidaritatea, nivelul ridicat de civilizație, respectul, coeziunea și responsabilitatea socială. Și când te gândești că regizorul care a făcut posibilă o astfel de confruntare dintre propriile noastre limite și virtuți este un microorganism! Cât despre teritoriul în care se desfășoară o astfel de confruntare, dincolo de arena socială frământată, acesta este teritoriul conștiinței noastre individuale și colective.

Îmi este destul de greu să anticipez cum vor evolua lucrurile în următoarele zile, ce forme și tipare vor apărea pe țesătura și-așa destul de complicată a evenimentelor, încotro va duce intriga acestui scenariu pandemic. Mărturisesc totuși că imprevizibilul situației, probabilitatea neclară a unui deznodământ tinde să îmi încerce rezerva de liniște și echilibru. Îmi este dificil să anticipez câți dintre noi vor trece demn și câți vor ieși înfrânți din această încleștare. De aceea optez, cu toate riscurile de rigoare, să mă contaminez cu optimismul micilor artiști anonimi ce au așezat în ferestre desenele lor, transmițând unei lumi de adulți neliniștiți un mesaj pe cât de simplu, pe atât de frumos, tonic și liniștitor: „Totul va fi bine”.