CUNOAŞTERE COMUNĂ – CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ (SINOPSIS)

CUNOAŞTEREA COMUNĂ A SOCIETĂŢII

CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ A SOCIETĂŢII

ESTE ÎNTÂMPLĂTOARE, DEZORGANIZATĂNU ESTE CUPRINSĂ ÎNTR-UN CORP SISTEMATIC DE CUNOŞTINŢE ARE ÎNTOTDEAUNA UN CARACTER SISTEMATIC – TEORII ŞTIINŢIFICE RIGUROS STRUCTURATE ŞI ACCEPTATE DE COMUNITATEA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ
ESTE TACITĂ SAU IMPLICITĂMULTE EXPLICAŢII ALE VIEŢII SOCIALE SUNT NEJUSTIFICATE, FIIND „DE LA SINE ÎNŢELESE”, „EVIDENTE” ÎN CIUDA LIPSEI ORICĂREI DOVEZI

DE EXEMPLU: „TOŢI JUDECĂTORII SUNT CORUPŢI” ESTE O AFIRMAŢIE ADESEA LIPSITĂ DE ARGUMENTE

REZULTATELE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE SUNT ÎNREGISTRATE ÎN BAZA UNOR NORME METODOLOGICE BINE DEFINITE ŞI VERIFICABILE PERMANENT ÎNREGISTRAREA ŞI STOCAREA DATELOR PERMITE ACUMULAREA CUNOAŞTERII.
ESTE SUBIECTIVĂ, EMOŢIONALĂ ŞI PASIONALĂ.DEPINDE DE INTERESELE, TRĂIRILE, VALORILE ŞI CONVINGERILE OAMENILOR. ACELAŞI FENOMEN SOCIAL POATE FI EXPLICAT ŞI INTERPRETAT DIFERIT DE PERSOANE DIFERITE.

DE EXEMPLU: APRECIEM MAI BINE ACELEAŞI COMPORTAMENTE DACĂ ELE SUNT SĂVÂRŞITE DE PERSOANE CARE NE PLAC, DECÂT DE PERSOANE CARE NU NE PLAC.

ESTE OBIECTIVĂ – SE BAZEAZĂ PERMANENT PE INSTRUMENTE DE MĂSURARE, PRECUM CHESTIONARELE SAU GRILELE DE OBSERVAŢIE.PERMIT CULEGEREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA OBIECTIVĂ A DATELOR.

DOI CERCETĂTORI VOR OBŢINE ACELEAŞI REZULTATE DACĂ VOR MĂSURA ACELAŞI COMPORTAMENT (SAU SET DE OPINII) ALE UNUI INDIVID UTILIZÂND ACELAŞI INSTRUMENT.

ESTE ADESEA SELECTIVĂ, FALS GENERALIZATOAREOAMENII SELECTEAZĂ DIN MULTITUDINEA FENOMENELOR PE CARE LE OBSERVĂ DOAR INFORMAŢIILE CARE LI SE PAR UTILE SAU INTERESANTE, SAU CARE CONFIRMĂ AŞTEPTĂRILE LOR PREALABILE, IGNORÂND MULTE ALTE INFORMAŢII. ESTE CENTRATĂ PE GĂSIREA DE DOVEZI.SOCIOLOGII CAUTĂ PERMANENT DOVEZI CARE SĂ LE SUSŢINĂ PUNCTUL DE VEDERE.

EVITĂ GENERALIZĂRILE PRIPITE.

SE BAZEAZĂ DE MULTE ORI PE PREJUDECĂŢI ŞI ESTE INFLUENŢATĂ DE SOCIETATE.MULTE LUCRURI PE CARE LE ŞTIM DESPRE VIAŢA SOCIALĂ NU AU LA BAZĂ PROPRIILE EXPERIENŢE, CI SE REZUMĂ LA SIMPLE AFIRMAŢII PE CARE LE ACCEPTĂM ŞI LE CREDEM DOAR PENTRU CĂ NE SPUN CEILALŢI CĂ ELE SUNT ADEVĂRATE. FOLOSEŞTE INSTRUMENTE SPECIFICE PENTRU A CONSTRUI EXPLICAŢII ALE FAPTELOR SOCIALE ABORDATE.SOCIOLOGIA ŞI-A DEZVOLTAT UN SET DE METODE ŞI INSTRUMENTE DE CUNOAŞTERE A VIEŢII SOCIALE EXTREM DE RIGUROASE, ÎN MĂSURĂ SĂ ASIGURE CARACTERUL OBIECTIV AL CUNOAŞTERII.
ESTE DE MULTE ORI CONTRADICTORIE ACELAŞI FENOMEN SOCIAL ESTE JUDECAT ŞI EXPLICAT DIFERIT DE PERSOANE DIFERITE SAU DE ACEEAŞI PERSOANĂ NU ARE CONSTRUCŢII CONTRADICTORII. CHIAR DACĂ EXISTĂ TEORII SOCIOLOGICE ALTERNATIVE – CARE EXPLICĂ DIFERIT ACELEAŞI FAPTE SOCIALE – ELE NU SUNT INTERN CONTRADICTORII
ESTE ÎN UNELE CAZURI INCONSISTENTĂ ÎN TIMPAQCELAŞI FENOMEN POATE FI JUDECAT ŞI EXPLICAT DIFERIT ÎN MOMENTE DIFERITE DE TIMP. NU ESTE INCONSISTENTĂ ÎN TIMPO TEORIE SOCIOLOGICĂ NU-ŞI SCHIMBĂ CONŢINUTURILE ÎN FUNCŢIE DE PĂRERI PERSONALE
Anunțuri

SPECIFICUL SOCIOLOGIEI – texte de analizat

TEXT 1: „Sociologia are de îmbinat cunoştinţele parţiale căpătate din diferite alte materii de învăţământ şi care altfel ar rămâne dezbinate în mintea elevilor. Totuşi, fenomenele economice, juridice, psihologice, istorice, etnografice, antropogeografice sunt în întregime sau în parte fenomene sociale, ele sunt manifestări ale societăţii. De aceea, după munca de analiză, trebuie să urmeze încercarea de sinteză. Sociologia are de îndeplinit funcţia aceasta însemnată de concentrare şi coordonare a cunoştinţelor pentru a pune în lumina adevărată caracterul de totalitate al vieţii sociale, pentru a da înţelesul deplin termenilor legaţi de societate şi de a forma în chip unitar mintea elevilor.” (Dimitrie Gusti, Traian Herseni – Elemente de sociologie).

TEXT 2:[…] fiecare dintre noi este obişnuit să judece pe alţii după sine însuşi. Fiecare dintre noi crede că activitatea omenească are un scop, care se recunoaşte şi se apreciază în urmă din fapte; mentalitatea noastră de profesionişti burghezi nu poate concepe o activitate practică fără scop […] Sociologia însă tocmai de aceea este făcută, ca să ne ridice peste mentalitatea noastră prea strâmtă, sau mai bine peste prejudecăţile noastre. Ea ne arată că ceea ce noi credem a fi cu neputinţă se întâmplă totuşi. şi nu numai că se întâmplă, dar se şi explică în modul cel mai raţional.” (C. Rădulescu-Motru – Psihologia poporului român).  

CUNOAŞTERE SPONTANĂ – CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ A VIEŢII SOCIALE

ÎNTR-O ACCEPŢIE DEVENITĂ CLASICĂ SOCIOLOGIA REPREZINTĂ STUDIUL SOCIETĂŢII = PROBLEMELE OAMENILOR, VIAŢA LOR ÎN SOCIETATE, STRUCTURILE ŞI INSTITUŢIILE SOCIALE ŞI EVOLUŢIA.

CE ÎNSEAMNĂ SOCIETATEA?

Pentru unii societatea = familia şi rudele care trăiesc în apropiere.

Pentru alţii, societatea = „lumea largă”, accesul la alte culturi şi o experienţă diversificată.

Diferite medii percep diferit conceptul de societate.

Fiecare dintre noi percepem şi interpretăm în mod diferit realitatea socială. Avansăm ipoteze, speculaţii cu privire la cauzele şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor în care suntem antrenaţi şi care ne influenţează viaţa.

Deşi oamenii şi-au pus întrebări şi au căutat răspunsuri dintotdeauna cu privire la grupul sau societatea în care au trăit, sociologia a apărut relativ târziu ca domeniu autonom în istoria culturii (a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită lui Auguste Comte, cu lucrarea Curs de filosofie pozitivă).

Apariţia sociologiei ştiinţifice a fost precedată de o sociologie spontană, de o cunoaştere comună a societăţii, înţelegând prin aceasta un set de cunoştinţe lipsite de sistemicitate referitoare la viaţa socială şi care erau originate în simţul comun sau bunul –simţ.

CUNOAŞTEREA COMUNĂ A VIEŢII SOCIALE se mai numeşte şi cunoaştere cotidiană sau „raţionalitate eronată” şi are următoarele caracteristici:

–          este DEZORGANIZATĂ, HAOTICĂ, ÎNTÂMPLĂTOARE – cunoştinţele sunt izolate, dobândite fără o cercetare prealabilă;

–          este TACITĂ sau IMPLICITĂ – multe fenomene şi comportamente sociale sunt lipsite de temeiuri, fiind „de la sine înţelese”;

–          este SUBIECTIVĂ, EMOŢIONALĂ, PASIONALĂ – se întemeiază pe interese, trăiri, convingeri personale;

–          este adesea SELECTIVĂ / LIMITATĂ – informaţiile sunt triate pe criteriul utilităţii subiective sau în măsura în care confirmă opiniile prealabile; De exemplu, admitem că experienţa noastră de viaţă defineşte mediul social în care trăim. Nu cunoaştem multe lucruri sau nimic despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri, societăţi sau culturi. Ceea ce este străin ne apare ca fiind anormal sau scandalos.

–          este FALS GENERALIZATOARE un eveniment singular este în mod nejustificat extins la totalitatea cazurilor (exemplu: dacă am fost trataţi necorespunzător de un funcţionar al primăriei suntem tentaţi să spunem că „toţi funcţionarii sunt corupţi”);

–          este INFLUENŢATĂ DE SOCIETATE – ceilalţi ne furnizează credinţe, convingeri despre viaţa socială adesea eronate;

–          este CONSTRUITĂ FRECVENT PE PREJUDECĂŢI (vezi exemplele din anexa);

–          este adesea CONTRADICTORIE – de exemplu: absenteismul şcolar este adesea „explicat” de elevi şi părinţi prin calitatea slabă a instruirii iar de profesori prin dezinteresul pentru educaţie al elevilor şi părinţilor;

–          este INCONSISTENTĂ ÎN TIMP – acelaşi fenomen social este explicat diferit în perioade distincte (de exemplu: avem o părere proastă despre cineva care participă la acţiuni de voluntariat, considerându-le pierdere de vreme, însă pe măsură ce cunoaştem persoana, ne schimbăm optica privind acţiunile de acest tip).

S. Moscovici şi M. Hewstone: „simţul comun reprezintă un corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de practică”.

CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ A VIEŢII SOCIALE are următoarele particularităţi:

–          are un CARACTER SISTEMATIC, ORGANIZAT – teoriile sunt bine articulate, fiind acceptate de comunitatea cercetătorilor;

–          este realizată în baza unor NORME METODOLOGICE bine definite, riguroase;

–          are REZULTATE VERIFICABILE (confirmate sau infirmate) în timp;

–          este OBIECTIVĂ – se bazează pe instrumente de măsurare precum chestionarele sau grilele de observaţie;

–          este CENTRATĂ PE DESCOPERIREA DE DOVEZI;

–          UTILIZEAZĂ INSTRUMENTE SPECIFICE, care îşi propun înregistarea/măsurarea fidelă a aspectelor vieţii sociale;

–          este AUTOCONSISTENTĂ (conţinuturile teoriilor sociologice nu se schimbă în timp sub presiunea opiniilor personale)

–          este NON-CONTRADICTORIE – chiar dacă unele teorii se contrazic, totuşi nu sunt intern contradictorii.

AXIOMELE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

Cunoaşterea ştiinţifică are la bază un set de PRINCIPII (axiome) FUNDAMENTALE:

(a). există o lume reală, independentă de subiectul observator » faptele observate sunt reale, şi nu un produs al minţii observatorului;

(b). lumea exterioară poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă;

(c). raporturile dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sensprincipiul determinismului.

Pentru ca o teorie să dobândească statutul de teorie ştiinţifică, ea trebuie să satisfacă următoarele condiţii:

(a). SĂ FIE CONSISTENTĂ – datele/informaţiile care compun teoria nu trebuie să intre în conflict; altfel spus, nu trebuie să avem contradicţii interne în cadrul teoriei;

(b). SĂ NU INTRE ÎN CONFLICT CU DOVEZILE EMPIRICE – contactul cu realitatea, confruntarea cu testarea să nu fie una conflictuală;

Exemplu: pentru a putea fi acceptate şi introduse pe piaţă, noile medicamente trec un test experimental de tipul „double–blind”: un grup numeros de pacienţi este împărţit în două subgrupe: (a). un grup experimental şi (b). un grup de control. Unuia dintre grupuri i se administrează noul medicament, celuilalt un „placebo” inofensiv şi fără nici un efect. Nici pacienţii, nici medicii nu ştiu cine a primit medicamentul şi cine nu. Medicamentul este acceptat numai dacă se observă o ameliorare semnificativă la grupul experimental comparativ cu grupul placebo.

(c). SĂ FIE PROVIZORIE, EXPUSĂ REVIZUIRII – ea nu trebuie să aibă pretenţia valabilităţii universale, adică să fie „adevărată” la modul absolut. O teorie este cu atât mai valoroasă cu cât ea este o ipoteză care rezistă la cât mai multe încercări repetate de a o falsifica/infirma.

(d). SĂ POATĂ FI AMENDATĂ DIN PERSPECTIVA EŞECULUI GENERAT DE CONFRUNTAREA CU TESTAREA EMPIRICĂ – dacă în urmă confruntării cu realitatea empirică, prin experiment sau observaţie, teorie se dovedeşte a fi nefuncţională, atunci ea nu trebuie „salvată” cu preţul a noi experimente menite a o susţine, ci trebuie pur şi simplu abandonată sau restructurată prin prisma unor noi teste.

(e). SĂ ACCEPTE/SUPORTE CONCURENŢA ALTOR MODELE TEORETICE EXPLICATIVE – ştiinţa progresează numai în condiţiile liberului schimb de idei şi ale concurenţei intelectuale; progresul este oprit atunci când se încearcă impunerea unei ortodoxii care nu îşi are rădăcinile în activitatea specifică domeniului ştiinţific.

SOCIOLOGIA – REPERE ISTORICE

Anul

Contribuţii

1838

 

 

  

1838

Auguste Comte(1798-1857) – recunoscut ca fondator al sociologiei – publică lucrarea Filosofia pozitivă (6 vol., 1830 – 1842), în care este folosit pentru prima dată termenul de „sociologie”; preocupat de ameliorarea societăţii, Comte consideră că acest lucru este posibil numai printr-o cunoaştere riguroasă, ştiinţifică a vieţii sociale; pentru aceasta recomandă utilizarea observaţiei sistematice, a experimentului şi analizei istorice comparative. Comte divide sociologia în dou mari părţi: (a). statica socială – care se ocupă de aspectele de stabilitate şi ordine; (b). dinamica socială– care se ocupă cu schimbarea socială şi dezvoltarea instituţiilor. Harriet Martineau publică lucrarea Cum să se observe obiceiurile şi moravurile, prima lucrare de metodologie a cercetării sociale.

1867

Karl Marx (1818-1883) – considerat mai mult gânditor şi activist politic decât sociolog – publică lucrarea Capitalul, în care caracterizează societatea prin perspectiva unui raport economic dialectic între mijloacele de producţie şi forţele de producţie. Mijloacele de producţie au un rol dinamizator în schimbarea socială, întreaga istorie fiind o luptă permanentă/un conflict între clasele sociale:”Istoria oricărei societăţi trecute este istoria luptei de clasă. Oameni liberi şi sclavi, patricieni şi plebei, baroni şi iobagi, meşteşugari şi calfe, într-un cuvânt, opresori şi oprimaţi, s-au aflat într-o continuă opoziţie unii faţă de alţii şi au dus o luptă neîncetată, când în ascuns, când pe faţă, luptă care de fiecare dată s-a încheiat prin transformarea revoluţionară a întregii societăţi sau prin distrugerea uneia dintre clasele combatante”(K. Marx şi Fr. Engels, Manifestul partidului comunist, 1848).

1883

 

 

 

  

1883

Herbert Spencer (1820-1903) – considerat al doilea fondator principal al sociologiei – publică Principii de sociologie; bazându-se pe o analogie cu organismul uman, sociologul englez concepe societatea ca pe un sistem, un întreg cu părţi aflate în interacţiune; Spencer fundamentează o concepţie evoluţionistă – un darwinism social– conform căreia statul nu trebuie să intervină în procesele naturale ale societăţii; concepţia sa a servit ca suport doctrinar liberalismului capitalist.Lester F. Ward publică Sociologia dinamică

1887

Ferdinand Tonnies publică lucrarea Comunitate şi societate.

1893/94

Emile Durkheim (1858-1917) – unul dintre principalii fondatori ai sociologiei ştiinţifice moderne – publică Diviziunea socială a muncii (1893), Regulile metodei sociologice (1894) şi Sinuciderea (1897). Preocupat, ca şi predecesorii săi, de ameliorarea stării sociale, de realizarea ordinii şi consensului social, Durkheim ridică sociologia la rangul de disciplină academică recunoscută, riguros constituită. În Regulile metodei sociologice – lucrare remarcabilă în domeniul metodologiei sociologice – gânditorul francez argumentează necesitatea eliminării din ştiinţă a preconcepţiilor/prejudecăţilor, propune criterii stricte de distingere a normalului de patologic în viaţa socială, stabileşte regulile analizei tipologice, fundamentează explicaţia sociologică deterministă şi prescrie regulile analizei comparative. Lucrările lui Durkheim au exercitat o influenţă considerabilă asupra şcolilor europene şi americane de sociologie.

1895

Apare prima revistă de sociologie: American Journal of Sociology

1902

Charles Horton Cooley publică Natura umană a ordinii sociale

1904/05

Max Weber (1864-1920) publică Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Pentru Weber sociologia constituie în principal studiul acţiunii sociale: sociologul nu trebuie să se rezume doar la o analiză pur descriptivă şi obiectivă, ci trebuie să înţeleagă acţiunea socială, imaginându-se în situaţia oamenilor studiaţi. Totodată sociologia trebuie să elimine judecăţile de valoare, cercetarea interferând cât mai puţin cu concepţiile şi atitudinile observatorului. O astfel de neutralitate axiologică este mai curând un deziderat decât un obiectiv realizabil. În 1921 Weber publică o altă lucrare importantă: Economie şi societate.

1917

Vilfredo Pareto publică Tratat de sociologie generală

1934

Este publicată lucrarea lui George Herbert MeadPersoana, Eul şi Societatea

1935

Talcott Parsons publică Structura acţiunii sociale

1949

Robert King Merton publică Teoria socială şi structura socială

1951

Talcott Parsons (1902-1979) publică Sistemul social. Adept al perspectivei funcţionaliste (formulată în lucrările lui a. Comte, H. Spencer şi E. Durkheim), Parsons concepe societatea ca pe un sistem compus din mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare îndeplinind o anumită funcţie. Societăţile tind spre echilibru, spre menţinerea ordinii. Funcţionalitatea sistemului este asigurată prin intermediul controlului social. Parsons nu a reuşit să explice totuşi schimbările de structură, revoluţiile, transformările datorate modernizării, motiv pentru care această perspectivă a făcut obiectul numeroaselor critici în anii `70-`80.

1959

C. Wright Mills (1916-1962)  – reputat sociolog american, profesor la Universitatea Columbia – publică lucrarea Imaginaţia sociologică, în care introduce un concept care trimite la capacitatea individului de a înţelege istoria socială, totodată la relaţia dintre biografia personală şi mediul social.

CE ESTE SOCIOLOGIA?

I. CE ESTE SOCIOLOGIA?

„Numim sociologie – scria Max Weber – o ştiinţă care-şi propune să înţeleagă prin interpretare, activitatea socială şi, prin aceasta, să explice cauzal derularea şi efectele ei. Noi înţelegem prin activitate un comportament uman (puţin importă dacă este vorba despre un act exterior sau intim, de omisiune sau de toleranţă), atunci când şi atât cât agentul sau agenţii îi comunică un sens subiectiv; iar prin activitate socială acţiunea care, după sensul vizat de agent sau agenţi, permite raportarea la comportamentul altuia, în funcţie de care se şi orientează derularea sa” (Max Weber, Economie et societe, vol I, Paris, Plon 1971, p.1).

Weber defineşte pentru prima oară sociologia, nu ca pe o ştiinţă a societăţii, ci ca pe una a activităţii sociale, caracterizând activitatea socială, ca fiind orientată după, sau în raport cu un comportament trecut, prezent sau „aşteptat”, eventual, din partea celuilalt. Sociologia nu are de-a face, continuă Weber, în mod univoc cu activitatea socială, „căci aceasta din urmă nu constituie într-o sociologie, ca cea pe care o practicăm noi aici, decât problema centrală, cea care este, pentru a spune astfel, constitutivă ştiinţei”(idem, p. 26). Este necesară, aşadar distincţia între „problema centrală” a sociologiei, care este activitatea socială şi problematica generală a acestei ştiinţe, care cuprinde întreaga activitate umană, societatea în ansamblul ei. Sociologia este, în concepţia teoreticianului german, o ştiinţă de sine stătătoare, autonomă, numai în raport cu o problemă centrală, constitutivă pentru orice ştiinţă, fie ea socială sau a naturii. În schimb, în raport cu problematica de studiu, sociologia este o ştiinţă cu multiple şi complexe interdependenţe, cele mai importante dintre legăturile ei, stabilindu-se cu economia, istoria, ştiinţele juridice şi morale, etnologia şi antropologia.

Sociologia urmăreşte, în concepţia lui Weber, două obiective:

  • Să înţeleagă, prin interpretare activitatea socială;
  • Să explice, în mod cauzal, pe această bază, derularea şi efectele activităţii sociale.

II. SOCIOLOGIA – CÂTEVA DEFINIŢII:

Sociologiaştiinţa despre societate (lat. socius – soţ, asociat, companion, tovarăş; gr. logos – discurs, teorie, sistem, cuvânt).

Sociologiaştiinţa unităţilor sociale, de la cele mai simple (cercuri de prieteni, familie, echipe de muncă), până la cele mai complexe (popoare, naţiuni, ţări, organizaţii internaţionale).

Sociologia ştiinţa naţiunii care are ca funcţie cunoaşterea realităţii sociale (Dimitrie Gusti).

Sociologiaştiinţa societăţilor omeneşti ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al formelor de comunitate umană, de convieţuire socială (Traian Herseni).

Sociologiaştiinţa care se ocupă cu studiul vieţii sociale în general şi cu studiul comparativ al societăţilor (Mihail Ralea).

Sociologiastudiul integrativ structural şi dinamic al societăţii, abordată în unitatea şi diversitatea componentelor sale unitare (Petre Andrei).

CONTEXTUL APARIŢIEI SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Deşi oamenii şi-au pus întrebări şi au căutat răspunsuri dintotdeauna cu privire la grupul sau societatea în care au trăit, sociologia a apărut relativ târziu ca domeniu autonom în istoria culturii. Apariţia sociologiei ştiinţifice a fost precedată de o sociologie spontană, înţelegând prin aceasta un set de cunoştinţe lipsite de sistemicitate referitoare la viaţa socială şi care erau originate în simţul comun sau bunul –simţ.

I. SOCIOLOGIA SPONTANĂ – bazată pe simţul comun, are un caracter enciclopedic şi este foarte larg răspândită. Chiar şi persoanele cu un nivel intelectual modest sunt capabile să vorbească ore în şir despre ceea ce este bine şi ce este rău în grupul în care trăiesc, cum ar trebui organizată viaţa acestui grup, cum trebuie să fie relaţiile de familie, de vecinătate, relaţiile economice sau politice etc. Crezând că ştiu totul despre societatea în care trăiesc, mulţi oameni se miră de existenţa unei ştiinţe – sociologia – care are pretenţia de a studia ceea ce lor li se pare evident şi de a pune sub semnul întrebării cunoştinţe considerate adevărate de majoritatea membrilor unui grup.

Sociologia spontană  a simţului comun suferă de câteva mari neajunsuri:

  • cunoaşterea spontană are un caracter pasional – oamenii nu se mulţumesc numai să constate ceea ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează şi judecă realitatea prin perspectiva propriilor interese, concepţii, prejudecăţi, atracţii şi fobii, răstălmăcind-o şi falsificând-o. O imagine obiectivă a realităţii este imposibilă în absenţa unei pregătiri speciale şi a unui permanent examen critic;
  • cunoaşterea spontană are adesea un caracter iluzoriu – în cunoaşterea vieţii sociale, oamenii se iluzionează adesea, se amăgesc, autoînşelarea având şi un rop pozitiv: îl ajută pe individ să depăşească anumite obstacole, îl mobilizează să acţioneze, îl ajută să nu se lase doborât de obstacole;
  • cunoaşterea spontană este limitată – individul (sau grupul) are experienţe de viaţă limitate la mediul social în care trăieşte; despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri sau în alte societăţi, individul nu află decât ocazional sau nu ştie nimic; ceea ce nu îi este familiar este considerat anormal sau scandalos;
  • cunoaşterea spontană este contradictorie – oamenii oscilează permanent între sentimentul fatalităţii şi cel al liberului arbitru: când îşi fac planuri sau când îşi analizează succesele, consideră că totul depinde de ei, de priceperea şi calităţile lor, că îşi pot decide destinul; dacă se confruntă cu eşecuri, ei invocă împrejurările neprielnice, ostilităţile şi comploturile puse la cale de duşmani sau de vitregia soartei. Deşi este un mecanism psihosocial cu funcţie pozitivă, pendularea în cauză este inacceptabilă într-un demers ştiinţific.

Nici indivizii izolaţi şi cu atât mai puţin grupurile sunt capabili de a oferi o cunoaştere ştiinţifică riguroasă a societăţii. Grupul diminuează capacitatea critică a individului şi accentuează psiunile şi iluziile acestuia. Cunoştinţele produse în mod spontan de colectivităţi sau societăţi, deşi impresionante prin vastitatea lor, sunt contradictorii şi incoerente.

Sociologia spontană nu ne poate oferi o imagine adecvată a societăţii şi nu poate înlocui sociologia ştiinţifică.

II. DE LA SOCIOLOGIA SPONTANĂ LA SOCIOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoaşterea spontană a vieţii sociale, bazată pe bunul-simţ, a fost înlocuită cu cunoaşterea ştiinţifică. Între cunoaşterea spontană şi cea ştiinţifică există deosebiri esenţiale: ştiinţa se bazează pe evidenţe verificabile, pe observarea riguroasă a faptelor.

Cunoaşterea ştiinţifică se întemeiază pe trei axiome (principii) de bază:

  • oamenii de ştiinţă admit că există o lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt reale, şi nu un produs al minţii observatorului;
  • oamenii de ştiinţă admit că raporturile dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sensprincipiul determinismului admite între lucruri o relaţie de tipul cauză – efect. Determinismul social este mult mai dificil de probat şi analizat, comparativ cu determinismul fizic, însă nu este mai puţin valabil;
  • oamenii de ştiinţă admit că lumea exterioară poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă. Adevărurile ştiinţifice pot fi probate cu mijloace riguroase şi verificate de către alţi oameni de ştiinţă.

Observaţia ştiinţifică diferă de simpla privire sau contemplare a lumii exterioare, întrucât ea se conformează unor exigenţe:

  • observaţia ştiinţifică este precisă – nici un om de ştiinţă care se respectă nu va spune: „am studiat o mulţime de oameni şi am constatat că puţini suferă de boli cardiovasculare”; precizia observaţiei presupune indicarea exactă a numărului de oameni studiaţi, a structurii lotului, a modului în care a fost ales, a reprezentativităţii acestui lot pentru întreaga populaţie, a mijloacelor de investigare utilizate şi a numărului exact de persoane identificate ca suferind de boli cardiovasculare; fiecare observator trebuie să stabilească gradul de precizie sau marja maximă de eroare acceptabile în observaţia pe care o efectuează; dacă nu se obţine precizia necesară, observatorul trebuie să evite judecăţile pripite sau insuficient fundamentate;
  • observaţia ştiinţifică este riguroasă – observatorul prezintă lucrurile aşa cum sunt ele, fără omisiuni şi fără exagerări;
  • observaţia ştiinţifică este sistematică – făcută în mod deliberat, pregătită şi desfăşurată cu mijloace adecvate; observaţia întâmplătoare nu poate fi folosită pentru emiterea de judecăţi sau constatări riguroase întrucât este incompletă, imprecisă sau reţine doar ceea ce este accidental sau şocant;
  • observaţia ştiinţifică este obiectivă – neafectată de pasiunile, fobiile şi prejudecăţile persoanei care observă; în observarea fenomenelor sociale obiectivitatea este mai mult un deziderat, observatorul fiind conştient de necesitatea limitării subiectivităţii sale şi acţionând în acest sens; în mod obişnuit, oamenii văd şi aud ceea ce vor să vadă şi să audă, de aceea observaţiile lor sunt adesea incomplete, distorsionate sau complet false; omul de ştiinţă trebuie să-şi educe simţul obiectivităţii: confruntarea critică a propriilor percepţii şi observaţii cu cele ale altor observatori constituie un mijloc important de educare a obiectivităţii;
  • observaţia ştiinţifică este consemnată – întrucât memoria omului nu este infailibilă, fiind afectată de uitare, datele observaţiei trebuie înregistrate în scris sau cu mijloace tehnice audiovizuale;
  • observaţia ştiinţifică este efectuată de persoane calificate – calificarea de observator se dobândeşte printr-o pregătire profesională adecvată, în lipsa căreia observaţiile sunt privite cu scepticism şi supuse verificării de persoanele competente;
  • observaţia ştiinţifică se realizează în condiţii controlate – chiar şi în condiţiile observaţiei sociologice desfăşurate în afara laboratorului există mijloace riguroase de control al variabilelor supuse observării.

FUNDAMENTATĂ PE UN ASEMENEA TIP DE OBSERVAŢIE, SOCIOLOGIA POATE FI DEFINITĂ CA STUDIUL ŞTIINŢIFIC (sistematic) AL SOCIETĂŢII sau, particularizând, STUDIUL ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI AL SCHIMBĂRILOR SOCIALE.

Sociologia îi determină pe oameni să examineze cu atenţie mediul social în care trăiesc, să-şi verifice cunoştinţele incomplete sau false pe care le au despre acesta. Sociologia îi ajută pe oameni să înţeleagă modul de organizare a societăţii, de ce o societate este aşa cum este şi nu altfel sau cum poate fi ea schimbată.

Provenită dintr-o asociere curioasă a termenului latin socius (tovarăş, asociat, companion) cu un termen din limba greacă – logos (ştiinţă, teorie), noua formulare trebuia să o înlocuiască pe cea veche de „fizică socială”, folosită în linii mari pentru acelaşi registru de probleme. Totuşi, A. Comte nu este considerat fondatorul sociologiei ca ştiinţă numai pentru faptul de a fi atribuit noul nume, ci şi pentru preocupările lui de a evidenţia domeniul de studiu al noii ştiinţe, locul deţinut de ea în clasificarea ştiinţelor, raporturile dintre aspectele statice şi cele dinamice din societate ş.a.m.d.

Cei mai mulţi dintre istoricii sociologiei consideră că fondatorul ei ar fi gânditorul francez Auguste Comte (1798-1857) prin lucrarea Curs de filosofie pozitivă, deşi este exprimată şi poziţia conform căreia, cei care i-au pus bazele ştiinţifice ar fi Thomas Hobbes (1588-1679) în lucrarea Leviathan (1651), Montesquieu (1689-1755) în lucrarea Despre spiritul legilor (1748).

Auguste Comte este cel care foloseşte pentru prima oară termenul de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea Curs de filosofie pozitivă (vol. IV, lecţia a 47-a), carte apărută în 1839.

Cercetarea sociologică se poate desfăşura la două niveluri de analiză:

  • la nivelul unor mici unităţi sociale, prezentându-se situaţia concretă a unui grup, a unei comunităţi sau a unei organizaţii – MICROSOCIOLOGIE;
  • la nivelul întregii societăţi, punându-se în corelaţie variabile de amploare – MACROSOCIOLOGIE. Macrosociologia se ocupă de aspectele de anvergură, de procesele sociale pe termen lung, de analiza statului, familiei, culturii, religiei, economiei sau pur şi simplu de analiza societăţii.

Cele două niveluri de analiză sunt complementare, diferenţele dintre ele fiind doar de grad şi de cuprindere.

SOCIOLOGIA = STUDIUL SISTEMATIC AL VIEŢII SOCIALE.

III. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI

SOCIOLOGIA REALIZEAZĂ MAI MULTE FUNCŢII dintre care amintim:

 

  • FUNCŢIA DESCRIPTIVĂdescrierea, prezentarea faptelor şi proceselor sociale, aşa cum acestea au loc; avem de-a face în acest caz cu o diversificare sociografică a sociologiei;
  • FUNCŢIA EXPLICATIVĂ (COMPREHENSIVĂ) – dacă sociologia s-ar limita numai la descrierea faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, atunci aceasta ar fi doar sociografie; ea vizează să stabilească relaţii de determinare sau de covarianţă între diversele aspecte ale vieţii sociale.
  • FUNCŢIA DE AMELIORARE A VIEŢII SOCIALEsociologia se raportează în mod critic la societatea pe care o studiază, propunându-şi schimbarea acesteia prin formularea de politici sociale (ex: politici educaţionale, politici de organizare a instituţiilor sociale, politici salariale etc.)

Sociologia este o disciplină complexă, abordând un areal problematic destul de vast, de unde şi nevoia constituirii unor domenii sau ramuri specializate:

  1. ramuri care studiază grupuri şi colectivităţi umane – de exemplu: sociologia grupurilor mici, sociologia urbană, sociologia rurală;
  1. ramuri care cercetează fenomene şi procese sociale – de exemplu: sociologia opiniei publice, sociologia educaţiei, sociologia politică, sociologia comunicaţiilor;
  1. ramuri care studiază instituţii sociale – de exemplu: sociologia familiei, sociologia şcolii.

PETER BERGER (1963): SOCIOLOGIA ÎNCEARCĂ SĂ SURPRINDĂ GENERALUL ÎN PARTICULAR Sociologii încearcă să surprindă modelele generale/patern-uri în structura comportamentală a indivizilor. Deşi fiecare individ este unic în felul său, societatea este cea care modelează vieţile fiecărui membru al acesteia. Începem să gândim într-o manieră sociologică în momentul în care conştientizăm modul în care societatea ne influenţează (modifică) experienţele de viaţă individuală.