Mașinării gânditoare făcute din carne…

Slide1Neliniștita perioadă a adolescenței îți poate dărui – mai ales dacă ai norocul de a fi înzestrat cu un temperament introvertit – bucurii surprinzătoare. Victimă a irezistibilei ispite a lecturilor, te abandonezi destinațiilor promise de oceanul nesfârșitelor rânduri și pagini, te identifici, te „decorporalizezi”, uiți pur și simplu de tine însuți. Înveți să visezi cu îndrăzneală, să speri cu luciditate într-o lume mai bună, dobândești abilitatea de a chestiona starea de fapt, totodată te descoperi pe tine prin mijlocirea celorlalți, chiar dacă aceștia nu sunt altceva decât personaje sau caractere fictive.

Adolescent fiind, am savurat deliciul textelor din domeniul literaturii științifico-fantastice, texte pe care le-am descoperit, în acel timp, în almanahurile „Anticipația” (câți oare își mai amintesc de acestea?…). De mai mică sau mare întindere, articolele abordau nu doar aspecte ce-ți lansau imaginația pe traiectoria fascinantă a scenariilor futuriste (refugiu perfect pentru orice dezamăgire sau deziluzie adolescentină…), dar și teme „serioase”, solicitante, referitoare la nivelul de dezvoltare a științelor naturii, popularizate atât cât îngăduia  ideologia acelor vremuri. Dacă „decontaminai” conținuturile de „spiritul vremii”, ignorând declarațiile „tovarășului secretar general al partidului”, enunțate pe la nu știu ce plenară sau congres și reproduse in extenso, ajungeai la ceea ce era cu adevărat interesant: scrieri de Isac Asimov, Philip K. Dick, H.G. Wells, Ray Bradbury, Gerard Klein ș.a.

Investigând teritoriul vast al explicațiilor referitoare la conștiință, descopăr un text din arealul literaturii științifico-fantastice adus ca ilustrare la o discuție despre imposibilitatea descrierii raportului atât de complex dintre minte și creier. Memoria migrează involuntar, fără niciun fel de avertisment, către acele vremuri în care savuram deliciile literaturii științifico-fantastice. Optez să redau fragmentul ce-i aparține lui Terry Bisson, fragment pe care l-am tradus din cartea lui Steven Pinker, How the Mind Works (W.W.Northon & Company, 2009, pp.96-97).

Ce-ar fi să ne imaginăm următorul scenariu: două entități aparținând unei forme de viață extraterestră, liderul unei flote interplanetare de explorare și comandantul său șef, discută despre oameni:
„Sunt făcuți în totalitate din carne.”
„Carne?…”
„Nu este nicio îndoială cu privire la acest lucru. Am cules câțiva dintre ei din diferite părți ale planetei, i-am urcat în navele noastre de recunoaștere și i-am supus la tot felul de probe. Rezultatul? Sunt făcuți în întregime din carne.”
„Este pur și simplu imposibil. Dar atunci cum se explică semnalele radio pe care le tot trimit în univers? Mesajele lor către stele?”
„Folosesc undele radio pentru vorbi între ei, însă semnalele nu sunt produse de ei. Semnalele sunt generate de mașinăriile lor.”
„Atunci spune-mi cine a făcut mașinăriile acelea? Cu aceștia ar trebui să intrăm în contact.”
„Ei au făcut mașinăriile. Asta este ceea ce încerc să îți spun. Carnea a construit mașinile.”
„Este absolut ridicol ceea ce spui. Cum ar putea carnea să producă mașina? Îmi ceri să cred că există carne conștientă.”
„Nu îți cer să crezi acest lucru, îți spun că așa este. Aceste creaturi sunt singura rasă conștientă din acest sector al universului și sunt în totalitate făcute din carne.”
„Poate că sunt precum Orfolii. Știi tu, inteligența bazată-pe-carbon ce traversează în procesul ei evolutiv o etapă de încarnare.”
„Neh. Ăștia se nasc în carne și mor în carne. I-am studiat vreme de câteva cicluri de viață, lucru care nu ne-a luat prea mult. Ai idee cât durează ciclul de viață al cărnii?”
„Ajunge. Bine, poate că doar o parte a lor este din carne. Știi tu, precum Weddilii. Un cap făcut de carne cu un creier din plasmă electronică înăuntru.”
„În niciun caz. Ne-am gândit și la asta atunci când i-am studiat, chiar dacă au capete de carne precum Weddilli. Totuși sunt făcuți în totalitate din carne.”
„Nu au creier?”
„Ei, au creierul în regulă. Însă creierul lor este făcut în întregime din carne!”
„Așa… atunci cine produce gândirea?”
„Tot nu mă înțelegi, nu-i așa? Creierul lor este cel care gândește. Carnea.”
„Carne gânditoare! Adică îmi ceri să cred că există în univers carne care gândește!”
„Da, carne care gândește! Carne conștientă de sine! Carne care iubește! Carne care visează. Carnea e toată povestea! Acum ai prins ideea?”

 

Reflecții sumare la capătul pregătirilor unei ore de filosofie

Oricât de credibilă și solid argumentată ar fi perspectiva naturalist-biologică asupra omului – susținută de observații ce probează din plin scenariul evolutiv – sunt tentat să cred (și sper totodată) că totuși ceva scapă acestei paradigme explicative. Oricât de greu ne-ar veni să credem, atunci când avem curajul de a privi cu luciditate sălbaticul scenariu cotidian, suntem mai mult decât animale înzestrate cu o inteligență admirabilă pe care, din păcate, o angajăm frecvent în slujba propriului egoism, provocând rău celorlalți. Taina, misterul omului presupune, spre dezlegare, o abordare mai amplă. Privit dinspre arealul filosofiei culturii și al axiologiei, omul se dovedește a fi cu totul diferit de animalitate – acesta cred că este pariul pe care Lucian Blaga ni-l adresează, mănușa provocării pe care ne-o aruncă peste vremuri. Suntem ființe înzestrate cu „destin creator” iar acest privilegiu echivalează cu o scizură față de instinctualitatea în care rămân captive toate celelalte specii. Reușim sau, dimpotrivă, eșuăm, în efortul nostru creator de a ne păcăli instinctele, de a le trăda, de a le ignora de multe ori până în punctul dramatic în care devenim vecinii suferinței, asumăm sacrificiul și îl transformăm în operă de artă. Acțiunile animalității scapă cu greu prizonieratului nevoilor biologice, în speciile diferite de noi pare doar să pâlpâie un rudiment de conștiință. În schimb, noi, oamenii, avem șansa extraordinară de a ne avânta spre înălțimile idealului, chiar dacă acest zbor poate fi ultimul, precum s-a întâmplat altădată eroului legendar Icar. Inventăm scenarii îndrăznețe, construim ipoteze, arhitecturi conceptuale pe care le provocăm să se sacrifice pentru noi, dăm viață unor universuri imaginare fascinante, ne rătăcim cu bună știință printre metafore și artificii stilistice, depășim nivelul sărac și reducționist al simplei viețuiri biologice. Nu este oare minunat să ai șansa de a-ți proba zilnic capacitatea de a te îndepărta de simpla viețuire, evoluând către un nivel de existență mai înalt?

O sumară incursiune în arealul problematic al conștiinței

Suntem ființe mărunte, aflate într-o lume mare pe care nu o înțelegem decât parțial, iar percepția noastră asupra lucrurilor depinde atât de lume, cât și de constituția noastră. (Thomas Nagel, Perspectiva de nicăieri[1])

Atunci când te îndeletnicești cu studiul unui subiect complex precum este cel al conștiinței, ceea ce te surprinde încă din debutul demersului tău cognitiv este pluralitatea de analize, sinteze, controverse, explicații, programe, perspective și școli de gândire, construcții teoretice, investigații științifice îndelung elaborate sau speculații filosofice îndrăznețe. Fidel unei lecturi atente, constați cu surprindere că nu există doar un scenariu explicativ unic, canonic, dimpotrivă, o abundență de construcții narative își propun nici mai mult nici mai puțin decât clarificarea fenomenului conștiinței. Cu privire la acest fenomen complex al naturii umane, ce înglobează senzații, stări, experiențe, trăiri, universul de discurs este mărginit, pe de-o parte, de neajunsul subiectivității extreme, pe de altă parte, de presupusa și mult râvnita obiectivitate. De asemenea, gândirea care se gândește pe sine ca gândire, după o consacrată expresie aristotelică, riscă să oscileze indecisă între tabăra optimismului incurabil și aceea a pesimismului învecinat cu superstiția și fatalismul. „Fenomenul conștiinței nu are granițe bine definite, structura lui complexă nu admite formulări dintre cele mai facile”.[2] Te afli în fața unui univers bibliografic bogat în conținut, fascinant și deopotrivă copleșitor, în care își dau întâlnire tot felul de „-isme”: dualismul tradițional, de factură carteziană[3], fizicalismul (materialismul, naturalismul), funcționalismul, internalismul și externalismul, epifenomenalismul, eliminativismul, misterianismul etc. Riști să devii prizonierul voluntar al unui hățiș provocator de interogații: ce este conștiința?, ce înseamnă «a fi conștient»?, unde se află sediul conștiinței, în cazul în care există un astfel de sediu?, care este rolul conștiinței sau, altfel spus, ce funcții îndeplinește?, există o natură a conștiinței?, dar o realitate a conștiinței?, cum ar fi ca un computer să fie înzestrat cu privilegiul remarcabil al conștiinței? etc. Intri în compania distinsă a unor oameni cu o inteligență sclipitoare indiscutabilă: William James, John R. Searle, David J. Chalmers, Thomas Nagel, Ned Block, Michael Tye, Igor Aleksander, Andy Clark, Tim Crane, Daniel C. Dennett, Robert Kirk, Collin McGinn, Michael S. Gazzaniga, Jaegwon Kim, Robert Pepperell, Nicholas Humphrey pentru a-i numi doar pe câțiva dintre cei s-au aplecat asupra unei problematici deloc facile. Studiile și cercetările despre conștiință se desfășoară în fața ta precum un ocean nesfârșit de pagini, iar tu te descoperi plin de neliniști și speranțe precum Ahab în căutarea unui ideal izbăvitor. Textele publicate înglobează decenii întregi, surclasând granițele și așa destul de neclare ale teritoriului filosofiei, făcând incursiuni trans- și interdisciplinare în spații intelectuale precum lingvistica, psihologia, neurobiologia, biologia evoluționistă, științele cogniției, neuroștiințele, cibernetica, inteligența artificială etc.

Ce înseamnă oare a fi conștient? Interogația pare, la prima vedere, deloc problematică sau lipsită de orice angoase sau neliniști metafizice, în măsura în care există un „de-la-sine-înțeles” cu privire la conștiință, o înțelegere obișnuită, implicită a acesteia. A fi conștient se traduce, la o primă vedere, prin a fi treaz, în stare de veghe, vigilent sau atent, a fi subiectul unei stări diferită calitativ de momentele în care dormi, te afli sub efectul unei anestezii, sesiuni de hipnoză sau al unor substanțe psihotrope. În același timp, a fi conștient înseamnă a avea sentimentul propriului sine, al identității psiho-somatice, înțelegând prin aceasta o încadrare a propriei persoane în tabloul amplu al lumii înconjurătoare. În momentul în care scriu aceste rânduri, sunt conștient, adică experimentez într-o manieră pur subiectivă elementele mediului și totodată atribui un înțeles aspectelor lumii înconjurătoare: mă aflu la masa de scris, așezat în fața ecranului luminos al computerului, ating cu degetele în mod controlat tastele negre, în timp ce din difuzoare răzbate o succesiune sonoră plăcută. Din când în când sorb lichidul din ceașca de cafea, cu înghițituri mici, întârziate, resimțind senzația plăcută dulce-amăruie. De afară ajung la urechile mele, în răstimpuri, sunetele specifice freamătului urban: zumzetul agitat al străzii, claxoanele vehiculelor, voci care se întretaie, râsetele unor copii, ciripitul unor păsări, o țesătură de impresii senzoriale receptate prin conuri, bastonașe, cili, pori etc. și transmise creierului meu sub forma unor impulsuri nervoase pe care acesta le integrează și decodifică selectiv, în zone specifice sau arii de asociere. Sunt conștient de clipa prezentă, de succesiunea momentelor care se succed inexorabil, de țesătura evenimentelor pe care le trăiesc, totodată îmi conștientizez trecutul asupra căruia nu mai am niciun fel de control, mai mult, îl pot altera, sub forma „amintirilor false”, totodată conștientizez așteptările pe care le am cu privire la viitor. Însă înșiruirea tuturor acestor ingredente situate sub eticheta experienței conștiente par să livreze efortul comprehensiv unei subiectivități ermetice sau, cel puțin, unei frivolități impardonabile. Într-un registru lingvistic, la fel de tributar simțului comun, constat că există numeroase expresii și formulări ce presupun raportarea la controversatul fenomen al conștiinței: „conștientizez că ar trebui să studiez temeinic și să evit tergiversările”, „sunt conștient că afară este senin”, „conștientizez neplăcerea sau durerea resimțită în urma unui episod de abuz alimentar”, „sunt conștient de dezamăgirea pe care aș putea-o resimți dacă nu mi-ar ieși planurile așa cum îmi doresc” etc. Vorbim uneori despre oameni „lipsiți de conștiință”, despre personaje ale spațiului public ce suferă de un cronic deficit de conștiință, atribuind unei astfel de formulări certe valențe morale. Nici limbajul medical nu este lipsit de sintagme ce trimit, mai mult sau mai puțin direct, la fenomenul de conștiință: „X și-a pierdut cunoștința (a devenit inconștient)”, „Y și-a redobândit cunoștința la capătul unui eveniment traumatic, dureros (a redevenit conștient)”, „Z suferă de un deficit de atenție (atenția sau concentrarea ca particularitate intrinsecă conștiinței)” etc.

Este absolut fascinant faptul în care care creierul reușește să surprindă realitatea înconjurătoare, operând deopotrivă cu simboluri, reprezentări, cuvinte (words), pe de-o parte, și cu obiectele sau, mai exact, cu reprezentarea perceptivă (percepts) a acestora. Pentru a face față mediului înconjurător, creierul transformă, decodifică informația, proiectează tipare, își reprezintă tablolul lumii într-o manieră subiectivă, părtinitoare. „Limbajul îndeplinește un rol esențial în funcționarea omului. Legăturile intime pe care acesta le stabilește cu mintea conștientă nu pot fi puse la îndoială. Aceleași schimburi neuronale sunt responsabile pentru amândouă [gândire și limbaj].”[4] Nu obiectele percepției reprezintă materia primă cu care lucrează vasta noastră rețea neuronală, ci cuvintele care declanșează, activează, produc reacții, interacțiuni la nivel cerebral. „Atunci când intră în contact cu mediul înconjurător, organismul mai întâi demontează informațiile și apoi le asamblează într-o manieră corticală. Totuși, acest model reasamblat al lumii nu este o reprezentare fidelă a realității.”[5] Cuvintele acționează asupra emisferei stângi, obiectele percepției acționează asupra emisferei drepte. Ambele emisfere sunt conectate într-o matrice cognitivă, o vastă rețea neuronală, interacțiunea dintre acestea fiind una extrem de strânsă și de stabilă, concretizată într-o pendulare sau oscilare a atenției între cele două (attentional oscilation). Referentul și corespondentul său lingvistic, cuvântul, formează obiectul unei prelucrări laborioase. Cuvintele, organizate în structuri coerente (enunțuri, fraze, raționamente), pe baza regulilor formale ale gramaticii, sunt „replici de carbon ale referentului” (carbon copies of a referent)[6]. Dobândirea cuvintelor este o abilitate indispensabilă pentru comunicarea dintre indivizi, pentru inserția socială, dar mai ales pentru apariția a ceea ce poartă numele de conștiință. Conotația și denotația sunt îngemănate atunci când vine vorba despre modul în care omul cunoaște lumea înconjurătoare. Limbajul ne oferă pe lângă cunoașterea lumii înconjurătoare și posibilitatea introspecției, a descrierii a ceea ce se întâmplă atunci când spunem că gândim, fie asupra lumii exterioare, fie asupra noastră. Limbajul este martorul vizibil al propriei noastre experiențe intrapsihice. Limbajul este marca faptului că s-a făcut o trecere remarcabilă de la sistemul biologic centrat pe reacția de tip stimul-răspuns, la mecanisme de cunoaștere sau de surprindere a mediului mult mai complexe. Acest salt cuantic se manifestă prin faptul că, grație limbajului, creierul dobândește o certă autonomie de funcționare, el se poate concentra asupra propriilor funcții și operații. Se produce o autonimizare a funcționării creierului, corpul și lumea înconjuătoare fiind „puse între paranteze”, cu o expresie de sorginte husserliană. Sunetele produse de om prin intermediul limbajului devin cuvinte, nume sau etichete atribuite obiectelor, pe care le reprezintă, cuvintele stau pentru conceptele sau noțiunile cu care operăm în plan mental, iar conceptele trimit la obiecte. Altfel spus, cuvintele se „reifică” sau se „obiectualizează”, acționează asupra noastră ca și cum nu ele ar fi cele ce acționează, ci obiectele sau evenimentele la care fac referire.

Prin intermediul abilității lingvistice, dobândite prin expunerea în primi ani de viață, și nu printr-o facultate înnăscută, omul manevrează realitatea, o traduce în propriul lexic, ordonează, organizează cuvinte în structuri coerente, forme propoziționale, codifică și decodifică mesaje cu privire la abundența de impresii perceptive și senzoriale. Totodată, transmite celorlalți semnificații pe care le constituie la nivel intrapsihic. „Vorbirea presupune transbordarea materialului perceptiv (mesaj) de la un creier la altul.”[7] Performanța limbii vorbite are în vedere tocmai această potrivire a tiparelor perceptive care se găsesc în fiecare dintre cei care comunică.  Cuvintele au o putere de evocare remarcabilă, ele sunt aproape la fel de puternice ca și obiectele înseși ale percepției. Cuvintele sunt pentru creier aproape la fel de reale ca și obiectele pe care acesta le percepe cu ajutorul aparatului senzorial-perceptiv.[8] Între lume și mintea celui preocupat să o cunoască se instituie fascinantul și complexul univers lingvistic pe care-l deprindem prin învățare , imitație și multitudinea de interacțiuni cu mediul, cu ceilalți, cu noi înșine. Pentru a diminua din disconfortul, din angoasa resimțită cu privire la abundența de stimuli care avansează amenințător către noi, asediindu-ne pur și simplu aparatul senzorial, am inventat – oricât de impropriu sună – limbajul articulat: cuvinte, surogate de realități, ansambluri și arhitecturi lingvistice dintre cele mai interesante, menite a arăta și deopotrivă a ascunde lumea înconjurătoare.

Este evident faptul că investigațiile, studiile și cercetările care au ca obiect conștiința suferă deja de o cronică absență a unui consens, situație problematică a cărei rezolvare pare să nu fie întrevăzută curând. La fel de evident este faptul că filosofii discută, în limitele propriului univers de discurs, mai curând despre „conștiințe” decât despre „conștiință”, un plural deconcertant, generator deopotrivă de angoasă și de inspirație. Deși întâlnim nu de puține ori echivocul, neclaritatea, hățișul terminologic, limbajul  fuzzy, toate acestea nu sunt neapărat lipsuri, slăbiciuni sau defecte, ci mai curând calități ale unui demers cognitiv care ne menține spiritul alert, concentrat asupra a ceea ce urmează dincolo de următorul pasaj sau fragment. Ambiguitatea conceptuală de care suferă textele ce au ca obiect conștiința te poate determina să încetezi a mai căuta explicații, să te oprești din străduințele tale comprehensive. Sau, dimpotrivă, te poate provoca și mai mult, invitându-te să călătorești spre alte teritorii încă neexplorate. Nesiguranță, îndoială, incertitudine – iată elementele cu care ai de-a face atunci când intenționezi să intri în acest teritoriu, un joc de enigme ce se ascund parcă cu cât mai mult vrei să le dezlegi. Ești precum Oedip în fața Sfinxului, în așteparea întrebărilor ce nu întârzie să apară: o interogație vine după alta, o nedumerire îi urmează altei nedumeriri. Cert este faptul că suntem capabili, ca ființe umane, de o interacțiune fascinantă, pur și simplu magică, în raport cu lumea înconjurătoare și cu lumea noastră interioară. Poate că nu acordăm întotdeauna atenția cuvenită mecanismelor complexe prin care surprindem, în mod subiectiv, calitățile fenomenale ale lumii înconjurătoare. Poate că nu ne mirăm filosofic de fiecare dată când aprehendăm obiectele înconjurătoare, când integrăm în tipare cognitive preexistente fenomenele și situațiile inedite, când codăm, decodificăm, procesăm torentele nesfârșite de informații, când traducem în impulsuri nervoase stimulii fizici (spectre de lumină, culori, sunete, mirosuri, gusturi…). După cum a admis cândva un înțelept antic, sofistul Protagoras, tabloul lumii exterioare pare să fie măsurat inevitabil cu etalonul omenescului pe care-l înglobăm în calitatea noastră de privitori, contemplatori ai acestei lumi. „Cu fiecare ocazie te descoperi proiectând propria experiență fenomenală la nivelul lucrurilor din lumea înconjurătoare.”[9] Chiar dacă proiectăm la nivelul obiectelor din jurul nostru caracteristici sau particularități fenomenale care ne sunt, de facto, specifice nouă și comitem astfel ceea ce filosofii numesc eroarea categorială, totuși o astfel de atribuire ilicită este ceea ce face din lumea înconjurătoare un spațiu miraculos. Deși conștiința este identificată de unii autori cu exercițiul introspectiv indispensabil, de alții cu suprema inutilitate speculativă, consider că fiecare dintre noi este capabil de un astfel de exercițiu. În finalul acestui sumar exercițiu propedeutic, îndrăznesc să cred că numai educația ne permite să întreprindem pasul în spate al auto-reflexivității, pentru a ne privi cu luciditate, pentru a ne analiza sine ira et studio. Când ne așezăm pe noi înșine în fața oglinzii, când facem din noi înșine obiectul a numeroase nedumeriri și mirări, de abia atunci dobândim posibilitatea de a experimenta stările de conștiință. Altfel, privilegiul remarcabil al acestei calități umane riscă să rămână pentru noi doar o proiecție străină, în timp ce ne descoperim alienați, reduși, diminuați, incapabili să accedem la înțelegere prin travaliul unei pregătiri riguroase, a lucidității și efortului educativ. Poate că, la urma urmei, nu există niciun fel de conștiință, în înțelesul obișnuit al termenului. Dimpotrivă, totul este neobișnuit aici, în teritoriul a ceea ce experimentăm zilnic, în ceea ce simțim, percepem, vedem, auzim, judecăm, gândim, vrem, dorim, proiectăm, anticipăm, visăm.

[1] Thomas Nagel, Perspectiva de nicăieri, trad. Bogdan Lepădatu, Editura Vellant, București, 2008, p.11.

[2] Ned Block, Owen Flanagan, Guven Guzeldere, The Nature of Consciousness. Philosophical Debates, MIT Press, 1997, p.1.

[3] Rene Descartes (1596-1650) lansează în circuitul filosofic distincția consacrată dintre mental/spirit (soul) și fizic/corporal (body), dintre spirit și materie, transpuse în dualitatea substanță cugetătoare (res cogitans) și substanță întinsă (res extensa).

[4] Zoltan Torey, Daniel C. Dennett, The Crucible of Consciousness, MIT Press, 2009, p.32.

[5] Ibidem., p.35.

[6] Zoltan Torey, Daniel C. Dennett, op.cit., p.34.

[7] Ibidem, p.61.

[8] Ibidem, p.45.

[9] Nicholas Humphrey, Soul Dust – The Magic of Consciousness, Princeton University Press, 2011, p.192.