OPERAŢII LOGICE CONSTRUCTIVE – CLASIFICAREA

1. CARACTERIZARE GENERALĂ

    • operaţia logică prin care elementele dintr-o mulţime de elemente, numită UNIVERS sau DOMENIU AL CLASIFICĂRII, sunt repartizate în mulţimi mai mici de elemente (numite CLASE), pe baza unui anumit CRITERIU (una sau mai multe proprietăţi).
    • operaţie de ordonare a unei mulţimi de obiecte cu ajutorul unui anumit criteriu (se obţin submulţimi/clase de obiecte).

2. STRUCTURA sau COMPONENTELE CLASIFICĂRII:

    • UNIVERSUL sau DOMENIUL CLASIFICĂRII = mulţimea de obiecte care urmează a fi repartizate în clase / lucrurile care urmează a fi clasificate;
    • CRITERIUL CLASIFICĂRII = caracteristicile în funcţie de care obiectele din Universul clasificării sunt repartizate în clase de obiecte;
    • CLASELE = rezultatul operaţiei de clasificare.

Exemplu de clasificare: Animalele (universul clasificării) sunt împărţite în două clase: vertebrate şi nevertebrate, pe baza însuşirii de a avea sau nu coloană vertebrală (criteriul clasificării).

3. REGULI DE CORECTITUDINE în clasificare:

3.1. REGULA CLARITĂŢII ŞI PRECIZIEI CRITERIULUI – criteriul clasificării trebuie să fie astfel formulat încât să determine în mod univoc orice element.

Exemplu: dacă încercăm să clasificăm oamenii în funcţie de „cumpătare” nu vom obţine clase bine determinate, întrucât criteriul este prea vag;

3.2. REGULA COMPLETITUDINII ÎN CLASIFICARE sau a REUNIUNII – toate obiectele din universul clasificării trebuie să fie repartizate în clasele formate; reuniunea mulţimilor trebuie să acopere întregul domeniu al clasificării – clasificarea nu trebuie „să lase rest”.

Exemplu: Vertebrate ═ Mamifere U Păsări U Peşti U Reptile U Amfibieni;

Eroarea logică ce decurge din nerespectarea cestei reguli: eroarea clasificării incomplete. De exemplu: o clasificare a vertebratelor care ar omite clasa păsărilor ar fi incompletă.

3.3. REGULA INTERSECŢIEI – pe aceeaşi treaptă a clasificării, între clasele obţinute trebuie să existe numai raporturi de opoziţie (contradicţie sau contrarietate); altfel spus, intersecţia mulţimilor obţinute în urma clasificării trebuie să fie mulţimea vidă (un obiect nu trebuie să apară în mai mult de o clasă); un element al clasificării trebuie să intre într-o clasă şi nu în două.

Din nerespectarea acestei reguli decurg următoarele erori:

(a).EROAREA RAPORTULUI DE ÎNCRUCIŞARE ÎNTRE CLASE DE ACELAŞI NIVEL – apare atunci când între cel puţin două clase există un raport de încrucişare. De exemplu: o clasificare a locuitorilor unui judeţ în cetăţeni români, studenţi şi cetăţeni străini ar comite această eroare.

(b).EROAREA RAPORTULUI DE ORDONARE ÎNTRE CLASE DE ACELAŞI NIVEL – apare atunci când între cel puţin două clase pe acelaşi nivel există un raport de ordonare. De exemplu: o clasificare a vertebratelor în reptile, mamifere, feline şi păsări ar comite această eroare întrucât clasa felinelor este subordonată clasei mamiferelor. Observaţie: clasificarea este în acelaşi timp şi incompletă deoarece nu sunt precizate toate clasele din structura genului vertebrate.

3.4. REGULA UNIFORMITĂŢII PROPRIETĂŢILOR sau REGULA OMOGENITĂŢII asemănările dintre obiectele aflate în aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât deosebirile dintre ele; mulţimile trebuie să fie omogene: ceea ce caracterizează obiectele unei clase trebuie să fie mai important decât ceea ce le diferenţiază.

De exemplu: repartizarea în cadrul aceleiaşi clase atât a oamenilor cât şi a păsărilor pe baza numărului de ochi ar fi incorectă, deoarece oamenii se deosebesc în mod esenţial de păsări.

4. TIPURI DE CLASIFICĂRI:

4.1. CLASIFICAREA NATURALĂCLASIFICAREA CONVENŢIONALĂ

Clasificarea naturală – se recurge la un criteriu obiectiv, care pune în lumină caracteristicile esenţiale ale obiectului din domeniul de clasificat.

Ex. clasificarea elementelor chimice după masa lor atomică;

Clasificarea convenţională – se face apel la un criteriu ales în mod artificial a cărei utilitate rezultă din ordonarea pragmatică a domeniului în funcţie de nevoi

Ex. clasificarea cărţilor într-o bibliotecă

4.2. CLASIFICAREA CARDINALĂCLASIFICAREA ORDINALĂ

Clasificarea cardinală – elementele sunt împărţite cantitativ în clase, fără a se urmări o relaţie calitativă între ele

Ex. împărţirea cetăţenilor unei ţări în funcţie de partidul pe care l-au votat;

Clasificarea ordinală – obiectele repartizate într-o clasă nu numai că sunt măsurate dar sunt totodată ordonate de la superior la inferior (se stabileşte un raport ierarhic)

Ex. gruparea unor sportivi în funcţie de performanţele lor

4.3. CLASIFICAREA DIHOTOMICĂCLASIFICAREA POLITOMICĂ

Clasificarea dihotomică – elementele domeniului clasificării sunt împărţite numai în două clase

Ex. împărţirea animalelor în mamifere şi nemamifere;

Clasificarea politomică – elementele domeniului clasificării sunt distribuite în mai mult de două clase

Ex. împărţirea animalelor în erbivore, carnivore, omnivore.

4.4. CLASIFICAREA STRUCTURALĂCLASIFICAREA ISTORICĂ

Clasificarea structurală – nu ia în considerare geneza elementelor domeniului/universului clasificării

Ex. clasificarea elementelor chimice;

Clasificarea istorică – elementele sunt clasificate în funcţie de momentul apariţiei lor (intervine factorul istoric)

Ex. elementele chimice sunt ordonate în funcţie de momentul apariţiei lor de la Big Bang.

Anunțuri

Câteva reflecţii în marginea conceptului de valoare…

„Ajută-i Adevărului, Binelui, Frumo­sului şi Sacrului să capete fiinţă prin per­sonalitatea ta! Valorile te cheamă! Ele strigă după realizare prin tine. Fii, deci, un realizator de valori, un purtător de valori, un  om de valoare!

Valorile te cheamă! Totuşi, nu toate o fac la fel de tare şi la fel de insistent, nu toate cu aceeaşi cerere necondiţionată”.

JOHANNES  HESSEN

          O discuţie despre valori este un discurs care riscă să fie ratat din principiu. Aceasta întrucât valoarea aparţine sferei emoţionale a spiritului uman, ea nu poate fi cuprinsă în actele cunoaşterii decât în mod inadecvat, incomplet. Valorile se simt, se trăiesc, valorile nu se teoretizează. Se poate vorbi la nesfârşit despre valori, valorile pot fi descrise, explicate în mod riguros, însă trăirea valorii este cea care conferă valoare valorii. Temele care pot fi abordate la modul teoretic cu privire la valori pot să se refere la modul în care se trezeşte în om sentimentul valorii, cum se construiesc ierarhiile valorice, care este originea socială a anumitor valori etc. Însă toate aceste discursuri pierd din vedere tocmai valoarea ca valoare, totodată trăirea asociată cu aceasta. Pentru că valoarea este valoare numai în măsura în care este trăită, de exemplu modul în care cineva trăieşte frumuseţea unui tablou, a unei opere de artă sau a unui peisaj. Omul are numeroase trăiri estetice, etice, religioase, trăiri care capătă uneori accente dramatice, dar acestea nu epuizează fenomenul valorii. Obiectul în prezenţa căruia se trezeşte în om sentimentul valorii are, ce-i drept, o pondere importantă, de unde şi opiniile eronate conform cărora valorile ar fi doar proprietăţi ale lucrurilor.

Termenul valoare este un concept care se sustrage unei definiri riguroase, întrucât el aparţine clasei conceptelor de maximă generalitate. Mult mai facilă este adoptarea unei modalităţi fenomenologice de abordare a valorii: felul în care valorile se concretizează, se manifestă la nivelul vieţii individului. Din această perspectivă valoarea este concepută drept trăire, apreciere, ideal de acţiune, model de viaţă sau de conduită etc. De unde putem spune, fără riscul de a greşi, că valoarea reprezintă o dimensiune care însoţeşte permanent existenţa omului. Valoarea ţine de însăşi esenţa omului: omul apreciază mereu, pozitiv sau negativ, diferite lucruri, de la cele materiale (alimente, peisaje etc.), până la cele spirituale, precum o piesă muzicală sau o concepţie religioasă. Mai mult decât atât, se poate afirma că valoarea nu există decât pentru subiectul care o experimentează.

Ca element prin excelenţă spiritual, valoarea este descoperită de om, atunci când spiritul său se loveşte de un obstacol care-l pune faţă în faţă cu mizeria condiţiei sale dar totodată cu puterea pe care o are de a se autodepăşi. Obstacolul este, într-un fel, cel care revelează valoarea, care o face vizibilă. Trebuie să se producă eşecul pentru ca să aibă loc o trezire a conştiinţei care începe să perceapă valoarea ca pe o modalitate privilegiată de salvare sau eliberare. Valoarea devine în acest sens un fel de remediu împotriva mediocrităţii la care ne condamnă existenţa.

Orice discuţie despre valori poate fi transpusă în trei părţi:

  • valoarea – ca trăire subiectivă, specifică fiecărui individ (psihologizarea valorii);
  • valoarea – ca o calitate asociată de individ lucrurilor (cosmologizarea valorii);
  • valoarea – ca şi concept de maximă generalitate (raţionalizarea valorii).

Există o diferenţă certă între judecăţile de existenţă (ex. „Tabloul acesta are următoarele dimensiuni …” sau „Tabloul acesta este pictat în ulei”) şi judecăţile de valoare (de tipul „Acest tablou este frumos”). Dacă judecăţile de existenţă coincid în cazul unor indivizi diferiţi sau a aceluiaşi individ în momente şi împrejurări diferite, în schimb, judecăţile de valoare emise de subiecţi diferiţi cu privire la acelaşi tablou nu coincid decât arareori sau niciodată (un om poate găsi un tablou ca fiind frumos, în timp ce un altul poate să-l găsească de-a dreptul deplorabil).

Citate cu privire la valoare:

Fiecare valoare satisface o necesitate sau trezeşte un sentiment” (Wilhelm Windelband).

În lipsa voinţei şi a sentimentului nu există nici o valoare” (W. Windelband).

Chiar şi cele mai umile aspecte ale realului pot întruchipa, în anumite împrejurări, valori, pot primi pecetea spiritului” (Louis Lavelle).

Mulţi oameni de valoare nu se pot arăta aşa cum sunt, din cauză că stăpânesc cei răi” (Euripide).

Oare smaraldul pierde din valoare dacă nu este lăudat?” (Marcus Aurelius).

Ceea ce are valoare reală în lume nu este luat în seamă; şi ceea ce-i luat în seamă, nu are valoare” (Arthur Schopenhauer).

Valoarea nu aşteaptă numărul anilor” (Corneille).

Există valori absolute, de care nici o revoluţie nu trebuie să se atingă” (Marin Preda).

Numai timpul poate stabili valoarea fiecărui lucru” (Voltaire).

 

Dilema lui Heinz

Dilema lui Heinz (Laurence Kohlberg, The psychology of moral development: The Nature and validity of moral stages, San Francisco, Harper-Row, 1984)

„(…) o femeie se află pe patul de moarte din cauza unei forme rare de cancer. Există doar un singur medicament prin care doctorii ar putea să o salveze, o formă de radium, descoperită recent de un farmacist din acelaşi oraş. Farmacistul cere însă 2000 de dolari pe miraculosul medicament, de zece ori mai mult decât costă fabricarea lui. Heinz, soţul femeii bolnave i-a rugat pe toţi cei pe care îi cunoaşte să-i împrumute banii, dar nu a reuşit să strângă mai mult de jumătate din suma necesară. Se duce la farmacist, îi spune că soţia sa se află pe moarte şi îl roagă să-i dea medicamentul mai ieftin, sau cel puţin să-i permită să plătească diferenţa mai târziu. Farmacistul refuză însă categoric. Heinz, disperat, sparge în noaptea următoare magazia farmacistului şi fură medicamentul pentru soţia sa.

  • Trebuia Heinz să fure medicamentul?
  • Ce ai fi făcut dacă ai fi fost în locul lui?
  • Ce este mai rău, să furi ceva ce aparţine altei persoane, sau să laşi pe cineva să moară de moarte care poate fi prevenită? De ce?
  • Crezi că persoane mai tinere decât tine ar putea să răspundă diferit la aceste întrebări?
  • Care crezi că ar fi răspunsul tipic pe care ar putea să-l dea, de exemplu, un copil de clasa a V-a? Dar un coleg de-al tău de liceu?”

EVOLUŢIA MORALĂ A PERSONALITĂŢII

LAURENCE KOHLBERG a studiat evoluţia gândirii morale în perioada preadolescenţei şi adolescenţei, descoperind 6 tipuri de raţionamente, corespunzătoare tot atâtor stadii de dezvoltare a gândirii morale:

  1. raţionamente orientate spre evitarea pedepsei (caracteristice răspunsurilor oferite de majoritatea copiilor cu vârste cuprinse între 4 şi 10 ani): Ce păţesc? – este bine ceea ce adultul spune…
  2. raţionamente orientate spre ideea de recompensă/răsplată (frecvente la copiii în vârstă de 10 – 12 ani): Ce primesc? Este bine ceea ce adultul recompensează…
  3. raţionamente orientate spre evitarea posibilei dezaprobări din partea semenilor (13 ani): Ce vor spune? Este bine ceea ce anturajul (familia, grupul de prieteni) apreciază pentru a te considera de încredere, respectabil, de onoare
  4. raţionamente dominate de sentimentul dezonoarei personale (adolescenţa): Ce spune legea? Binele este o valoare în sinepe care legea o consfinţeşte; legea este necesară ordinii sociale, convieţuirii; chiar dacă nu convine întotdeauna, legea este obligatorie şi eficientă;
  5. raţionamente bazate pe respectarea semenilor, egalităţii şi democraţiei:Ce trebuie? Binele are o dimensiune relativă, relaţională; morala socială, legea sunt simple convenţii, angajamente pe care oamenii decid să le respecte; ele trebuie să apere valorile absolute;
  6. orientarea către un set personal de valori: Ce cred? Conştiinţa individuală ghidează situaţiile în care recursul la norma morală nu este suficientă pentru depăşirea unei dileme morale.

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DISCURSULUI MORAL

I. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

1. ETICA = (la nivelul simţului comun) desemnează ANSAMBLUL DE STANDARDE (PRINCIPII) ÎN RAPORT CU CARE UN GRUP SAU O COMUNITATE UMANĂ DECID SĂ-ŞI REGLEZE COMPORTAMENTUL (spre a deosebi ceea ce este legitim sau acceptabil (bun) în urmărirea scopurilor de ceea ce nu este astfel). Exemple „etica medicală”, „etica afacerilor”, „etica/morala creştină” etc.

2. ETICA (FILOSOFIA PRACTICĂ) = (la nivelul limbajului filosofic, deşi în strânsă legătură cu accepţia cotidiană) studiu teoretic care vizează: PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ŞI CONCEPTELE DE BAZĂ CE SE REGĂSESC SAU AR TREBUI SĂ SE REGĂSEASCĂ ÎN ORICE DOMENIU PARTICULAR AL GÂNDIRII ŞI AL ACTIVITĂŢII UMANE; PROBLEMA JUSTIFICĂRII MODURILOR DE COMPORTARE ŞI ACŢIUNE CARE DETERMINĂ PRACTICA VIEŢII UMANE (INDIVIDUALE ŞI COLECTIVE).

Termenul etică provine din limba greacăηθος – şi desemnează caracter, mod habitual de viaţă, cutumă, obicei, morav/moravuri, comportament

Exemplu: Ethosul este daimonul interior al omului (Heraclit din Efes)

το εθωa avea obiceiul, a obişnui

ηθιχοςceea ce priveşte moravurile

ηθικήmorală, moralitate, etică

Termenul morală provine din limba latină şi are ca rădăcină cuvântul mos, mores morav, obicei, datină, obişnuinţă.

Într-o accepţie clasică, etica reprezintă TEORIA MORALEI, ştiinţa ethos-ului adică ştiinţa axată pe cercetarea moravurilor.

Morala are cel puţin trei sensuri:

conduită şi comportament social, acte şi fapte morale;

relaţii morale;

norme, valori, principii, idei, convingeri, teorii, idealuri, sentimente morale.

Morala include:

(a). o dimensiune exterioară/obiectivăexigenţele grupului şi ale societăţii faţă de indivizi (pentru a exista o ordine socială, bazată pe cooperarea indivizilor în respectarea unui sistem de valori, norme şi principii morale);

şi

(b). una interioară/subiectivăasimilarea şi interiorizarea normelor, valorilor şi principiilor, asumarea acestora ca model de conduită, în vederea unei integrări optime în societate.

Primul gânditor care a folosit termenul „etică” este Aristotel (sec. IV î. Hr.), termen pe care l-a derivat din ethos în înţelesul de ştiinţă/teorie a moralei.

Lucrarea Etica Nicomahică este un adevărat manual de etică, domeniu considerat de Aristotel ca făcând parte din categoria activităţilor practice.

Pentru Aristotel scopul suprem al oricărui efort uman este atingerea stării de fericire (eudaimonia); este ceea ce „se caută mereu în sine, şi nu niciodată de dragul altuia”.

În accepţia sa de ştiinţă, etica s-a impus ulterior prin contribuţiile filosofilor greci şi latini: Socrate, Zenon, Cleante, Chrysip, Epictet, Seneca, Marcus Aurelius.

Socrate este cel care a întemeiat autonomia moralei, bazată pe cunoaşterea de sine, ridicând etica de la nivelul înţelepciunii populare la nivelul filosofic al tratării conceptuale. Omul este pentru Socrate creator de valori etice, având ca model valorile eterne: prietenia, curajul, virtutea, cinstea, puritatea etc.

Pentru stoici, etica ocupa un loc bine determinat în cadrul unui sistem care mai conţinea fizica şi logica. Stoicii au cultivat o „morală de eroi”, cu apel la raţiune şi eliberarea de patimi, la răbdare, renunţare şi virtute sublimă. Este celebră în acest sens deviza pusă în circulaţie de Epictet: „sustine et abstine!” („rabdă şi stăpâneşte-te!”).

Aprecierea comportamentului din perspectiva moralităţii constituie apanajul exclusiv uman (animalele nu pot fi judecate din acest punct de vedere).

Pentru ca un comportament să poată fi apreciat din perspectiva moralităţii el trebuie să satisfacă următoarele condiţii:

–          să fie o acţiune iniţiată şi desfăşurată de un om;

–          omul să aibă posibilitatea de a alege liber între o acţiune sau alta;

–          alegerea să aibă la bază o serie de reguli sau principii care descriu situaţia sau contextul alegerii.

2. DIRECŢII TEORETICE ÎN ETICĂ

2.1. Discursul etic se poate orienta către DEFINIREA ANSAMBLULUI DE PRINCIPII, VIRTUŢI ŞI ATITUDINI RECUNOSCUTE DE COMUNITATE.

Aceste principii nu sunt primordial filosofice (teoretice), fiecare om poate să-şi ridice problema acestor valori, devenind astfel un filosof al moralei; principiile, virtuţile au o finalitate practică

Exemple: orice critică a eticii creştine; investigarea oricărei teorii morale inventate şi modificate apoi de către alţi filosofi (de exemplu: teoria utilitarismului, cel mai amplu discutată, analizată şi criticată astăzi).

2.2. Discursul etic poate urmări PROBLEMA JUSTIFICĂRII REGULILOR/ LEGILOR/ PRINCIPIILOR MORALE

Sunt regulile morale arbitrare, insituite şi susţinute după bunul plac al unei autorităţi capricioase?

De exemplu: susţinerea principiului confidenţialităţii a tot ceea ce pacientul îi spune medicului în cabinetul de consultaţii se bazează pe argumente precum acela că în acest fel pacientul dobândeşte mai multă încredere, fiind încurajat să ofere mai multe informaţii ce vor duce ulterior la stabilirea unui diagnostic real. Scopul respectării acestui principiu moral este dat de subsumarea lui unui scop recunoscut al medicinei: prevenirea şi vindecarea bolilor.

2.3. Demersul etic poate să se orienteze mai puţin către conţinuturi, şi mai mult către FORMA LOGICĂ A MORALEI

Exemple de astfel de abordări:

(a). problema obiectivităţii sau a subiectivităţii judecăţilor morale;

(b). problema relaţiei logice dintre credinţele morale şi cele factuale (eroarea naturalistă = deducerea unei concluzii despre ceea ce trebuie să fie din premise care se referă numai la ceea ce este, sau invers; G.E. Moore (în lucrarea Principia Ethica, 1903) a folosit prima dată această formulare pentru a semnala eroarea de natură logică.

O astfel de abordare nu vizează deloc conţinutul unei forme particulare de viaţă morală (reală sau imaginară), ci REGULILE LOGICE GENERALE ALE ORICĂREI MORALE SAU ALE ORICĂREI ARGUMENTĂRI MORALE (indiferent de ceea ce susţine sau condamnă aceasta).

2.3. reprezintă o abordare METAETICĂ – care precedă din punct de vedere logic discursul eticii normative: înainte de a şti dacă credinţele morale sunt obiective sau depind de judecăţile personale ale celor ce le împărtăşesc, trebuie să afli:

ce formă de argumentare este potrivită pentru susţinerea sau respingerea unei credinţe morale date sau

dacă este sau nu posibilă o argumentare raţională în chestiuni de morală.

Autori: G.E. Moore (Principia Ethica), Richard Mervyn Hare (Limbajul moralei, Libertate şi raţiune, Judecata morală)

2.1. şi 2.2. sunt orientări care se înscriu în ceea ce poate fi numit ETICA NORMATIVĂ = INVESTIGAREA CONŢINUTULUI PRINCIPIILOR ŞI VIRTUŢILOR MORALE ŞI JUSTIFICAREA LOR PRIN RAPORTARE LA CONDIŢIA UMANĂ

Exemple de filosofi al căror discurs se situează în această categorie a eticii normative: Aristotel(Etica nicomahică), Toma de Aquino(Summa Theologiae), Baruch Spinoza (Etica demonstrată în mod geometric), Thomas Hobbes (Leviathan), David Hume (Cercetare asupra intelectului omenesc), Immanuel Kant (Bazele metafizicii moravurilor, Critica raţiunii practice), J.S. Mill (Utilitarianism).

Drept invitaţie la reflecţie, consider oportună evocarea câtorva fragmente dintr-o lucrare de o deosebită profunzime, Minima moralia (Editura Cartea Românească, 1988), scrisă de unul dintre intelectualii de prestigiu ai culturii româneşti actuale, Andrei Pleşu:

„(…) singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi‑o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr‑o nedemolabilă auto‑complezenţă. Trăim într‑o inflaţie barocă a competenţei morale, într‑o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L’enfer c’est les autres — părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous‑mêmes.

(…) să amintim, în treacăt, minimala distincţie între etică şi morală, o distincţie de care noi înşine, în rândurile de mai sus, n‑am ţinut, riguros, seama: etica are conotaţia unei rubrici academice şi, ca atare, poate face obiectul unei profesionalizări savante. Morala e aspectul circumstanţial al eticii, etică particulară, prelucrare subiectivă a moralităţii generice (Sittlichkeit) de care se ocupă etica.”

„Etica însăşi e o „ştiinţă“ oarecum paradoxală, un amestec neobişnuit de contingenţă şi universalitate, vizând mai curând înţelepciunea (phrónesis) decât ştiinţa propriu‑zisă. În etică nu se poate geometriza. Discursul ei ezită ameţitor între febra aspră a vieţii şi efortul ordonator al conştiinţei, între imprevizibil şi ordine, între nemijlocirea imperativă a actului şi medierea răbdătoare a reflectării sale. Etica ne confruntă neîncetat cu un complicat amestec al legii cu nelegiferabilul. Mişcarea ei uneşte într‑o singură traiectorie spiritul critic cu iertarea, sentinţa rece a absolutului cu o universală adiere de toleranţă.”

DEFINIŢIA – tipologie

TIPURI DE DEFINIŢII:

  1. definiţii lexicale şi definiţii stipulative
  • definiţia lexicală – definiţie care indică felul în care este folosit un termen într-o limbă naturală de către vorbitorii acelei limbi (ex. definiţiile de tip dicţionar);
  • definiţia stipulativă – definiţie prin care se prescrie modul de utilizare a unui termen (i se ataşează unui cuvânt un nou înţeles); se prescrie modul în care ar trebui înţelese unele cuvinte/expresii lingvistice din momentul formulării definiţiilor;
  1. definiţii extensionale şi definiţii intensionale
    • definiţia extensională – se obţine prin indicarea unei liste de obiecte cărora li se aplică termenul respectiv; se precizează clasa unui termen/extensiunea, adică mulţimea de obiecte pe care le caracterizează;
    • definiţia intensională – se obţine prin indicarea unei proprietăţi/mulţimi de proprietăţi pe care le au elementele/obiectele cărora li se aplică termenul;
  1. definiţii reale şi definiţii nominale
    • definiţia reală – definiţie prin care ni se spune ce este un lucru (care este natura lui/care sunt trăsăturile lui esenţiale);
    • definiţia nominală – definiţie prin care se precizează înţelesul sau semnificaţia unui termen;
  1. definiţii contextuale şi definiţii explicite
  •  definiţia contextuală – definiţie în care un termen este definit în funcţie de contextul în care acesta apare (înţeles şi valoare conjuncturală); se manifestă o dependenţă contextuală strictă faţă de un anumit sistem teoretic bine precizat şi delimitat
  • definiţia explicită – definiţie care se construieşte indiferent de context, care poate fi considerată ca atare în mod izolat, cu un înţeles clar şi univoc;
  1. definiţii teoretice şi definiţii persuasive
    • definiţia teoretică – definiţie care recurge la o teorie ştiinţifică sau, în general, la o concepţie generală, sistematică despre lume;
    • definiţia persuasivă – definiţie care urmăreşte inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile faţă de obiectul definit, în urma alegerii deliberate a unei expresii lingvistice pe post de definitor; intenţia este de a provoca şi canaliza o anumită reacţie emoţională.

TIPURI DE DEFINIŢII

Tipul definiţiei

Caracteristici

Exemplu

DEFINIŢII NOMINALE

Prezintă semnificaţia termenului definit. Pozitronul este particula elementară încărcată cu electricitate pozitivă şi cu masa egală cu a electronului.

1. Definiţii lexicale

(explicative)

Consemnează toate sensurile unui cuvânt într-o limbă.Uneori se rezumă la indicarea unor simple sinonime. „Lac – întindere mai mare de apă stătătoare, închisă între maluri, uneori cu scurgere la mare sau la râu; preparat lichid obţinut prin dizolvarea într-un solvent volatil a unor răşini, uleiuri care se aplică pe suprafaţa unui obiect; piele cu faţa netedă, lucioasă, acoperită cu un strat de lac”.

2. Definiţii stipulative

2.1. Introduc un sens în vocabularul unei limbi. Manager – şef, conducătorul unei întreprinderi, instituţii.
2.2. Introduc un sens nou pentru un cuvânt deja existent. Kaleidoscop – program al U.E. care susţine proiecte şi manifestări culturale pentru promovarea cunoaşterii culturii ţărilor membre ori asociate.
2.3. Precizează sensul special al unui cuvânt într-un domeniu. Mobil (în fizică) – punct material în mişcare, a cărui masă este neglijabilă.
2.4. Introduc o prescurtare, un simbol, o formulă. bⁿ ═ b∙b∙b∙…∙b; x ≤ 7 (x mai mic sau egal cu 7).Modem – nume dat aparatului de Modulare – Demodulare anexat unui computer pentru a codifica şi decodifica informaţia transmisă prin linia telefonică, fibră optică etc.

DEFINIŢII REALE

Evidenţiază însuşirile la care se aplică noţiunea definită. Clorul este un halogen gazos, de culoare galbenă, cu miros caracteristic.

Definiţii generice

Prin gen proxim şi diferenţă specifică

Definitorul cuprinde genul proxim şi diferenţa specifică.Condiţii: vezi Manual p. 19 Trapezul este patrulaterul convex cu cel puţin o pereche de laturi paralele (gen proxim – „patrulater convex”; diferenţa specifică – „cu cel puţin o pereche de laturi paralele”).

Definiţii operaţionale

Definitorul indică probele, operaţiile, experimentele care luate împreună delimitează definitul. Un număr este impardacă rezultatul împărţirii sale cu 2 este un număr zecimal.Clasificarea este operaţia logică prin care compunem genul din speciile sale.

Definiţii constructive (genetice)

Definitorul precizează sursa naturală, sau artificială, modul de formare a obiectului la care se referă definitul. Cercul este figura geometrică plană care rezultă din secţionarea unui cilindru circular drept printr-un plan paralel cu baza.Rugină este o substanţă brună-roşcată poroasă, sfărâmicioasă, formată prin oxidarea obiectelor din fier.

Definiţii enumerative

(Prin enumerare)

Definitorul indică toate obiectele cunoscute din sfera definitului. Halogenii sunt elemente chimice ca iodul, bromul, clorul, fluorul, astatiniul.

Definiţii ostensive

(prin indicare)

Definitul se arată printr-un gest însoţit de expresiile „acesta este un …”, „iată …” sau se enumeră ex. reprez din sfera definitului. Iată un display…O noţiune individuală este o noţiune ca Marea Caspică, Sofia, număr par şi prim, Aristotel.

Operaţii logice constructive – DEFINIŢIA

  1. DEFINIŢIA (lat. definitioa mărgini, a stabili, a pune hotar)

→ OPERAŢIA LOGICĂ PRIN CARE SE DETERMINĂ/SE PRECIZEAZĂ CONŢINUTUL SAU SFERA UNUI OBIECT;

→ OPERAŢIE LOGICĂ PRIN CARE SE INTRODUCE UN RAPORT DE IDENTITATE ÎNTRE DOI TERMENI SAU DOUĂ EXPRESII.

Indiferent de contextul în care survine şi de intenţiile cu care este formulată, o definiţie exprimă o relaţie între doi termeni.

→ ELEMENTELE STRUCTURALE ALE DEFINIŢIEI:

  1. DEFINITULDEFINIENDUM – ceea ce urmărim să definim; noţiunea sau numele care formează obiectul definiţiei;
  2. DEFINITORUL DEFINIENS – definiţia ca atare; ceea ce se spune că este obiectul definiţiei;
  3. RELAŢIA DE DEFINIRE notată cu semnul „ =df ” care se citeşte “este identic prin definiţie cu” sau “este prin definiţie”.

→ FORMULA SIMBOLICĂ A UNEI DEFINIŢII:

A =df. B

   A → definitul                   B → definitorul

Formula de mai sus se citeşte: A este prin definiţie B”/„prin A înţelegem, prin definiţie, B”/„A înseamnă prin definiţie B”

Observaţie: Definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi înţeles ca acesta. Presupunând că ştim ce înseamnă definitorul, ne propunem să înţelegem sensul definitului. Definitul reprezintă  forma lingvistică mult mai concisă a definitorului.

Exemple:

Numismatică =df disciplină auxiliară a istoriei care studiază monedele şi medaliile (vechi).

Absolutism =df sistem politic în care suveranul (împărat, rege) are, prin lege, puteri nelimitate.

Catarg =df stâlp susţinător de lemn sau de metal la nave; arbore.

Memorie =df facultatea de a ţine minte; amintirea a ceva; dispozitiv la calculator care înregistrează şi restituie informaţia necesară alcătuirii unui program; renume care rămâne după moarte.

Pigment =df substanţă colorată, produsă de o fiinţă vie, care colorează specific ţesuturile sau lichidele organice ale acesteia; substanţă întrebuinţată la colorarea suprafeţelor pe care este aplicată.

Prohibiţie =df interdicţie de a importa, de a exporta, de a produce sau a vinde anumite mărfuri.

Vestală =df preoteasă care întreţinea focul sacru în templul zeiţei Vesta, la romani.

(Vesta era zeiţa romană care simboliza puritatea focului din vetre, a focului care ardea jertfele muritorilor. Acestei zeiţe îi era închinat un templu pe colina Palatinului din Roma, unde slujeau preotese numite vestale. Echivalent la greci: Hestia).

2. REGULI DE CORECTITUDINE ÎN DEFINIRE:

Definiţia este foarte importantă pentru cunoaşterea umană. O condiţie necesară pentru a defini în mod corect un anumit lucru este aceea de a şti realmente ce este acel lucru. De aici rezultă că nici o definiţie nu este absolută, în sensul de a fi dată o dată pentru totdeauna. Întrucât definiţia exprimă un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie este corectă numai dacă relaţia de definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit) şi B (definitor).

A. REGULA ADECVĂRII definiţia trebuie să fie caracteristică, altfel spus definitorul trebuie să fie alcătuit încât să corespundă întregului definit şi numai lui (definiţia nu trebuie să fie nici prea generală/largă, nici prea specială/îngustă); definitorul şi definitul trebuie să fie termeni identici;

De exemplu: Matematica =df ştiinţa care studiază operaţiile cu numere şi proprietăţile lor este prea îngustă, deoarece notele care formează definitorul nu aparţin întregului definit, ca urmare, definitorul este o noţiune subordonată faţă de definit.

REGULA corelată: a EXPRIMĂRII ESENŢEI definiţia trebuie să exprime proprietăţile esenţiale/fundamentale ale obiectului la care se referă termenul;

Din totalitatea notelor existente în conţinutul definitului, trebuie selectate numai acelea care formează un temei suficient pentru a preciza clasa reflectată de definit. Trebuie alese notele comune tuturor obiectelor din clasa definitului, care nu aparţin altor obiecte şi care permit identificarea clasei respective = notele caracteristice.

Dacă nu sunt alese aceste note, între definit şi definitor ar exista un raport de ordonare în locul unuia de identitate, iar definiţia ar fi falsă.

B. REGULA EVITĂRII CIRCULARITĂŢII definitul nu trebuie în definitor (definitorul nu trebuie să fie doar o simplă variaţie gramaticală a definitului);

De exemplu: Psihologia =df ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor şi particularităţilor psihice, deşi nu este falsă, întrucât repetă în definitor conţinutul definitului, totuşi ea este lipsită de valoare informativă.

REGULA corelată a ELIMINĂRIItermenul definit trebuie să poată fi eliminat din sistemul în care este definit;

C. REGULA DEFINIRII LOGIC-AFIRMATIVE – definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi afirmativă; Ea trebuie să arate ce este definitul şi nu să arate ce nu este acesta; Dacă definiţia unui obiect ar preciza ceea ce nu este el, ar lăsa deschisă posibilitatea ca acesta să fie orice altceva, ceea ce ar genera confuzii, neclarităţi.

Exemplu: Linie curbă =df acea linie care nu este nici dreaptă şi nici frântă

Desigur, dacă definitul este o noţiune negativă, definitorul este obligatoriu negativ, ca de exemplu:

Operă anonimă =df lucrare a cărei autor nu este cunoscut

D. REGULA CLARITĂŢII ŞI PRECIZIEI – definiţia trebuie să fie cât mai clară şi precisă; definiţia nu trebuie să conţină termeni confuzi, necunoscuţi sau noţiuni vide;

Exemplu: Metal =df substanţă care posedă flogiston de masă negativă.

Definitorul conţine o noţiune vidă – flogiston – susţinută de cei care, încă din secolul al XVIII-lea, încercau să apere concepţia greşită după care arderea (inclusiv oxidarea metalelor) ar fi un proces de eliberare a unei substanţe misterioase numite astfel. Totodată trebuie evitate figurile de stil, limbajul metaforic care conţine termeni vagi sau ambigui;

Exemplu: admiraţia =df un copil al ignoranţei.

REGULA corelată a OBIECTIVITĂŢIIdefiniţia nu trebuie să recurgă la o terminologie afectivă (regulă frecvent încălcată în cazul definiţiilor persuasive unde se urmăreşte inducerea unor stări/trăiri emoţionale).

E. REGULA CONSISTENŢEIdefiniţa nu trebuie să intre în contradicţie cu alte definiţii sau propoziţii acceptate în acel moment în domeniul din care face parte şi ea.

Exemplu: Este inadmisibil să admitem în acelaşi timp două definiţii precum:

Clor =df element chimic gazos de culoare galben-verzuie, cu un miros înţepător, sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante.

Gaz =df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, uşor deformabile şi expansibile, care, din cauza conexiunii moleculare slabe, nu au o formă stabilă şi tind să ocupe întregul volum pe care îl au la dispoziţie.

Din moment ce există un gaz de culoare galben-verzuie (clorul), principiile non-contradicţiei şi terţului exclus ne interzic să mai susţinem că gazele sunt corpuri incolore.

REGULA corelată a CONTEXTUALIZĂRIIdefiniţia trebuie să clarifice şi contextul în care termenul definit poate fi utilizat.

 

DEFINIŢIA

 

REGULILE ŞI ERORILE DEFINIŢIEI 

 

ENUNŢUL REGULII 

 

EXEMPLE DE DEFINIŢII GREŞITE 

 

GREŞEALA CONŢINUTĂ

1. Definiţia trebuie să corespundă întregului definit şi numai lui.

(Definitul şi definitorul să fie termeni identici).

a.  Substantivul este partea de vorbire flexibilă.

b. Biologia este ştiinţa care studiază viaţa plantelor.

a. Definiţia este prea largă.

b. Definiţia este prea îngustă.

2.   Definiţia nu trebuie să fie circulară.

(Definitul să nu-l conţină pe definitor).

 

Istoria este ştiinţa care studiază evenimentele istorice. Cerc vicios (cerc în definiţie, definiţie circulară).
3.   Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi afirmativă.

 

Nuvela nu este roman. Definiţie negativă.
4. Definiţia trebuie să fie clară (să nu conţină:

a. figuri de stil, termeni echivoci;

b.   însuşiri întâmplătoare;

c.   însuşiri de prisos;

d. noţiuni necunoscute în definitor.)

a. Linia frântă este o forţă dezlănţuită (P. Klee).

b. Omul este bipedul fără pene şi cu unghii late (Platon).

c. Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile şi unghiurile de 90%.

d. Virusul vegetativ este un virion decapsidat.

Enunţ retoric.

Definiţie obscură.

5.   Definiţia nu trebuie să conţină contradicţii logice şi să nu intre în contradicţie cu alte definiţii. Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care arată însuşirile obiectelor şi nu se declină. Definiţie contradictorie.

Are viaţa un sens?

Se întâmplă ca uneori, în momentele de răgaz şi sinceritate faţă de noi înşine, să ne adresăm retoric interogaţii de genul: De ce exist?, Care este scopul vieţii mele?, sau întrebarea de mai amplă generalitate: Are viaţa vreun sens? Întrebarea referitoare la sensul vieţii este o întrebare esenţială iar dificultatea formulării unui răspuns elocvent ne livrează perplexităţii.

Este necesară o prealabilă clarificare conceptuală: ce înţelegem prin „existenţă” şi prin „sens”? În general, prin existenţă înţelegem modul de a fi specific omului, diferenţiat de alte tipuri de fiinţare, precum animalitatea. Dacă este să ne amintim de distincţia heideggeriană dintre tipurile de fiinţare, omul are privilegiul unic de a exista (care înglobează în el capacitatea de interogaţie asupra propriului sens), în timp ce animalele au drept specific simpla trăire sau vieţuire (o modalitate „sărăcită” sau săracă în privinţa fiinţării). În al doilea rând, „sensul” poate să reprezinte fie scopul, fie caracterul raţional al unei situaţii, altfel spus: fie destinaţia, fie itinerariul însuşi (drumul către…). Sensul vieţii poate fi conceput, pe scurt şi cu riscurile de rigoare, drept împlinirea tuturor posibilităţilor de care este capabilă existenţa umană.

Problema sensului vieţii → problemă filosofică importantă = ridică o serie de interogaţii complementare:

– despre ce sens vorbim: individual sau colectiv?

la sensul cărei vieţi ne referim: sensul vieţii actuale, sau sensul vieţii viitoare (perspectivă asumată de religie)?

– este sensul ceva dat, prestabilit sau se creează pe parcurs, ca o consecinţă a actelor şi alegerilor noastre (problema determinării şi a liberului arbitru)?

Filosofii au conceput răspunsuri distincte la această interogaţie. Exemplificări:

– filosoful grec Epicur [341-270 î.Hr., filosof hedonist, de la term. gr. hedone = plăcere]→ sensul vieţii rezidă în căutarea fericirii sau a plăcerii (ca noţiuni complementare, chiar suprapuse), dar mai ales în atingerea ataraxiei (liniştirea sufletului) – înţelegerea limitelor vieţii şi eliminarea fricii de moarte; distincţia dintre plăceri katastematice (plăceri stabile, durabile, ce pot fi prelungite) şi plăcerile kinematice (plăceri senzoriale trecătoare)

– filosoful grec Socrate [470-399 î.Hr.] → sensul vieţii rezidă în căutarea înţelepciunii: acceptarea destinului şi depăşirea fricii de moarte

– filosoful austriac Ludwig Wittgenstein [1889-1951] → sensul vieţii este inexprimabil = lipsa de sens a întrebărilor ce privesc sensul vieţii (nu satisfac criteriul verificării lor în experienţă)

– filosoful german Immanuel Kant [1724-1804] → sensul vieţii constă în căutarea raţională a fericirii (justificarea morală a acţiunilor orientate spre atingerea fericirii)

– filosoful german Friedrich Nietzsche [1844-1900] → sensul vieţii rezultă din eterna reîntoarcere a identicului (tot ceea ce individul experimentează în această viaţă a fost şi va mai fi, acceptarea destinuluiamor fati – fiind singura opţiune consolatoare)

– pentru filosoful român Lucian Blaga [1895-1961] → sensul vieţii rezidă în destinul creator al omului, înzestrarea unică în ansamblul fiinţării de a produce obiecte culturale: opere de artă, simboluri, valori – un univers aparte care îl înscrie pe om în orizontul privilegiat al misterului, sustras prizonieratului existenţei imediate, la care este condamnată animalitatea, acel hic et nunc dictat de instinctul întipărit în specie.

– filosoful român Constantin Noica [1909-1988] → sensul vieţii: cultura excelenţei, a performanţei individuale (logică a părţii, a individualului – logica lui Hermes, opusă dezarmantei logici a întregului – logica lui Ares); omul dă sens vieţii sale numai în măsura în care, ca individ, reuşeşte să cuprindă în înţelegere un întreg orizont al valorilor (generalul care „coboară”, descinde în particular).

– filosoful francez Albert Camus [1913-1960]→ sensul vieţii rezultă din conştientizarea tragică a absurdului existenţei, din efortul sisific al omului de a înţelege o lume caracterizată prin iraţionalitate (divorţul dintre lume şi spiritul uman)

– filosoful francez Jean Paul Sartre [1905-1980] → sensul vieţii este consecinţa libertăţii absolute cu care este înzestrat omul: existenţa umană precedă esenţa în sensul că omul se iveşte în lume (este aruncat/abandonat în lume), fără a avea o natură proprie prestabilită (nu este încă nimic, el este nedefinibil/doar un proiect, o sumă de posibilităţi nesfârşite), apoi el se defineşte, în virtutea libertăţii absolute care îi este specifică

– filosoful american Robert Nozick [1938-2002] → problema sensului vieţii este corelată cu problema limitelor existenţei: a da sens vieţii = a transcende (depăşi) limitele existenţei individuale (a produce ceva ce rezistă dispariţiei fizice a persoanei, de exemplu: copiii, dar şi rezultate ale eforturilor puse în serviciul adevărului, dreptăţii, frumosului).