Un alt fel de rubrică meteo…

Meteorologia mi s-a părut a fi dintotdeauna un domeniu fascinant, spectaculos până la frustrare, sursa inepuizabilă a trăirilor situate în vecinătatea perplexității. Imaginaţia mea a reuşit, de timpuriu, performanţa de a conferi prezentatorilor de la emisiunile despre starea vremii privilegiul sibilinic de magicieni ai actualității. De pildă, pentru mintea mea de copil, Romica Jurca[1] era ruda apropiată a traducătorilor de vise, mai mult, moştenitoarea interpreţilor clasici ai scenariilor de divinație[2]. Cunoscuta prezentatoare TV devenise, cu complicitatea închipuirii mele, depozitar sacru al adevărurilor transmise de auguri[3], cei care tâlcuiau zborul păsărilor sau răscoleau în măruntaiele diferitelor viețuitoare în căutarea semnelor viitorului. „De unde or fi ştiind cei de la televizor cum va fi vremea mâine?”, l-am întrebat odată pe bunicul meu, un dependent notoriu, declarat, de rubrica meteo. „Ştiu ei, cum să nu ştie” – mi-a răspuns bătrânul, îmbogăţindu-şi consistența vorbelor cu o privire complice, un zâmbet aluziv şi un gest suspendat într-un balans celest indiscernabil – „au ei ceva relaţii şi cunoştinţe acolo, sus, la meteorologul de serviciu…” Chiar dacă adultul de astăzi este sceptic, copilul de atunci admitea fără rezerve surogatul explicativ, imaginându-și chiar, printre nesfârșitele încăperi ale raiului, și pe aceea dedicată prognozelor despre starea climatică a lumii. Oricum, atât copilul, cât şi adultul, au dobândit convingerea că, dacă sfârşitul lumii ar fi fost anunţat pentru a doua zi, bunicul meu ar fi vrut mai întâi să ştie cum va fi vremea în momentul dezastrului, apoi și-ar fi pregătit cu serenitatea-i caracteristică bagajul. Instalat de ceva vreme în „studioul” lumii de dincolo, bătrânul meu probabil că îşi agită palmele satisfăcut, când vede că meteorologii de pe Terra intuiesc cu mai multă sau mai puțină exactitate direcţia și viteza vântului: „Ţi-am spus eu, nepoate, măcar unii au relaţii aici, sus, altfel cum ar reuși să spună toate astea?…” Și poate că, cine știe, i s-a permis chiar să asiste, măcar din când în când, ca admirator dedicat al domeniului, la conceperea și livrarea buletinelor meteo din Ceruri către Pământ.

Nici astăzi nu cred că înţeleg perfect mecanismul prin care se fac prognoze, diagnoze, predicții și avertismente, toate de o acurateţe de multe ori surprinzătoare. Mai mult, căutând pe site-ul Administrației Naționale de Meteorologie, am descoperit că dacă vrei să ştii cum va arăta chipul zilei, al săptămânii sau al lunii – din singura sursă cu cunoştinţe serioase în studioul de meteorologie celestă, aflată „cu un pas înaintea vremii”[4] – trebuie să plăteşti pentru asta. Altfel te trezeşti purtând la tine, ridicol, o umbrelă când toţi umblă cu ochelari de soare sau, mai rău, ajungi să plimbi doar în tricou, când toţi şi-au pus deja paltoanele sau jachetele de toamnă. Cred că am o vagă idee şi despre cei dispuşi să plătească mai puţin pentru preţioasele mistere ce ţin de starea vremii sau despre diletanții fără studii în domeniu[5], ce-ți servesc jumătăţi de prognoze, aproximări palide, bâjbâieli deloc reconfortante, transformându-te astfel în victima sigură a celei mai penibile inadecvări.

Probabil vei spune, cititorule, că te-am invitat din nou, după cum îmi este obiceiul, să mă însoţeşti într-o călătorie pe un teren străin, deloc lipsit de primejdii și cu virtuți educative cu greu de decelat. Însă dacă mă cunoşti, oricât de puţin, bănuieşti că nu am făcut, prin ceea ce ți-am spus până aici, nimic altceva decât să-ți ofer o pregătire prealabilă, să te antrenez într-un joc al minţii, precum într-un exerciţiu de înviorare, de încălzire a resorturilor cognitive. Iar acum, dacă interesul și curiozitatea ta îmi sunt încă aproape, îți lansez invitația de a forța împreună limitele simțului comun, ale înţelegerii obișnuite, şi de a încerca să prezentăm o rubrică meteo de o cu totul altă factură.

Ai vreo bănuială despre cum va decurge vremea astăzi pentru tine, dragul meu cititor? Poți lansa vreo predicție, oricât de îndrăzneață? Deja gândești… e bine! Până descoperi un răspuns, mă încumet să-ți deconspir o convingere personală ce te privește: în dimineaţa aceasta, orizonturile cotidianului tău par să fie relativ stabile, fără complicaţii sau congestii afective majore. Spun asta pentru că te văd încă aplecat asupra prezentelor rânduri, nerăbdător să descoperi în ele ceva ce ar servi nevoilor tale cognitive. Nu te lăsa înșelat! Pentru că, fidel gândului polemic, găsesc potrivit să-ți lansez, oricât de riscantă pentru mine, o invitație, un îndemn: părăseşte, imediat ce vei sfârşi lectura rândurilor de față, tihna adăpostului domestic! Pleacă din fața calculatorului, aruncă-te înfometat asupra hranei zilnice, precum o pasăre de pradă plonjează cu avânt spre victima sigură, smulge-te din confortul înşelător al propriului prizonierat! Începe să cauţi orice oportunitate menită să crească temperatura minţii tale, orice ocazie capabilă să declanşeze combustia ta intelectuală. Sunt sigur că te așteaptă compania unor prieteni dragi, a unor oameni alături de care poți să creşti, să te dezvolți, cărora le împărtăşeşti fără teamă proiectele, cărora le așterni la picioare planurile tale de viață, fără rezerva de a fi considerat absurd sau ridicol. Caută compania acelor oameni pe care să-i asculţi atent, pentru că au ceva autentic să-ţi transmită, cu care poţi faci un schimb valoros, reciproc avantajos, de idei şi impresii. „Ridică-ţi bărbia, ţine fruntea sus şi inspiră adânc; soarbe razele de soare; întâmpină-ţi prietenii cu un zâmbet pe buze şi pune suflet în fiecare strângere de mână. Nu te teme că vei fi greşit înţeles şi nu irosi niciun moment gândindu-te la duşmanii tăi”[6]. Lasă-te antrenat în discuţii inteligente, priveşte, ascultă, observă, înregistrează orice lucru frumos, notează-l dacă trebuie, prinde în țesătura ființei tale lăuntrice tot ce poate deveni ornament al cunoaşterii și culturii tale. Da, ştiu, cel mai dificil lucru este să începi, să faci primul pas, să respiri adânc și să execuți primul tău salt în necunoscut. Familiarul, comoditatea exercită asupra ta o seducție puternică… Dar vreau să ştii că nimeni nu a ajuns departe pe mările lumii, nimeni nu a cucerit teritorii neexplorate dacă i-a fost teamă să plece din port, înspăimântat de primejdii aflate pe cărări necunoscute. Gândește-te la Columb, Amerigo Vespucci, Vasco da Gama, Magellan… Aşa încât te provoc: ridică-te şi umblă, navighează cu îndrăzneală către misterele zilei. Înăbușă scepticul din tine, refuză-l, pentru că este inutil să prezici potopul de mâine sau ploaia fără de capăt pe care încă nu o vezi, când este mai potrivit să te apuci de construit o arcă. Începe din locul în care te afli, foloseşte tot inventarul de resurse pe care le ai la dispoziţie, străduieşte-te să oferi şi să ceri totul de la viaţă. Momentul fiecărei dimineţi este cel mai potrivit pentru a te reinventa, pentru a renaște, chiar dacă asta înseamnă să te aduni dintre cioburi, să pui bucată lângă bucată pentru a te recompune, pentru a te reîntregi, pentru a-ţi reconfigura itinerariul. Nu lăsa corabia vieţii tale să se zdrobească de promontoriile abrupte ale neputinţei și regretului sau de țărmurile mult prea dulci dar înşelătoare ale comodității. „Dacă va fi vreodată momentul să îndrăzneşti să faci o diferenţă, să porneşti la un drum care merită, atunci acel moment este chiar acum”[7]. Profită de fiecare oportunitate pe care diminețile existenței tale o aşează în faţa pașilor tăi, fii activ, mereu pe drum, încrezător, curios cu privire la misterul fiecărei zile ce stă să înceapă!

Cum îți va fi vremea la prânz? Dacă dimineaţa ta nu a îngheţat în abandon, neglijență sau uitare, atunci amiaza te va găsi preocupat de studiu, citind atent, prelucrând cu minuțiozitate idei valoroase, adunând precum albina polenul preţios al reușitei prezente sau viitoare. Vei avea parte de câțiva stropi de ploaie binemeritați, ce vor coborî asupra ta precum o binecuvântare desprinsă din norii ideatici produşi prin complicitatea spiritelor alese. Și pentru că în dimineaţa vieţii tale nu ai ezitat, nu ai ocolit întrebările şi provocările, dimpotrivă, ai intrat în ring și ai luptat cu încrâncenare, acum, în amiaza vieții, vei fi capabil să generezi idei, viziuni și perspective noi, surprinzătoare. Nu te lăsa intimidat de cadenţa averselor ce izbucnesc neanunțat, ele erup, se prăbuşesc în rafale convulsive, peste universul tău, apoi dispar fără urmă. Ştiu, consulţi barometrul ce indică presiunea ambientului şi constaţi, cu surprindere deloc liniştitoare, că, de multe ori, aerul fierbe, atmosfera vieţii tale freamătă înaintea fiecărei furtuni. Te întreb însă: ce simţi înainte de venirea acestor vijelii, dar în timpul lor sau după ce devin istorie? Resimți frustrare, neputinţă, nelinişte?… Cum traversezi momentele în care atmosfera vieţii tale se încarcă, se umple de electricitate, când aerul vibrează cu un tremur și zgomot aproape concret, când moleculele fierbinţi ale destinului încep să se zdrobească de tâmplele tale? Îţi este frică? Atunci e bine! Pentru că experimentezi presiunea gândirii ce fierbe, atinsă de evenimente nefaste, de încercări, trăiești încărcătura „electrizantă” a gândului ce înregistrează cote şi intensităţi ce-l pregătesc pentru „căderea” în cuvânt, îl prepară pentru descărcarea terapeutică prin logos. Probabil că atunci când plouă cu încercări, în amiaza vieţii noastre, Cerul ne transmite ceva valoros, mai mult, se vindecă prin noi de gândurile pe care nu le mai poate îndura doar pentru el… Am trăit cândva, în adolescenţă, într-una din peregrinările mele în masivele muntoase, situaţia-limită a electricităţii ce stă să izbucnească, momentul în care furtuna este precedată de o tensiune aproape palpabilă. Ajuns, împreună cu cineva drag mie, pe un platou stâncos, în căutarea unui loc pentru o fotografie deosebită, am descoperit, sprijinită între pietre, o cruce metalică, așa cum există, conform obiceiului, aproape pe fiecare vârf de munte. Sfidând pericolul iminent, i-am spus însoțitoarei mele de atunci și, mai târziu, partenerei mele în călătoria vieții: „Eu voi ridica crucea în aer, o voi ține îndreptată către cer, iar tu, te rog, fă-mi o fotografie…”. Simţeam, în acel moment de naivitate infantilă, că pot, fără efort, prin gestul meu sfidător, să străpung norii, precum un titan, iar din ei să se reverse peste lume, ca pedeapsă, potopul. În momentul în care am îndreptat crucea metalică spre cer, precum un călugăr ajuns pe tărâmuri barbare în căutarea sufletelor pierdute, am simţit un fel de înțepături uşoare, ca un freamăt magnetic ce s-a prelungit în tot braţul, tulburându-mă… Mi-am retras fără întârziere braţul îndreptat către cer, am aşezat cuminte crucea în lăcaşul ei dintre pietre şi i-am spus însoţitoarei mele dragi: „Să ne vedem de drum, se apropie furtuna…” Exercițiul meu copilăresc a echivalat imediat cu o predicţie deloc surprinzătoare: la scurtă vreme, tunetele au început să sfâşie cer şi pământ, cutremurând deopotrivă vârfuri semețe și văi adânci. Ne-am adăpostit în tihna unei cabane aflate în vecinătate, evocând, printre arome de ceai fierbinte, peripețiile zilei. Realizez acum, peste timp, că am deprins cel puţin două lecţii în urma acestui eveniment: trebuie să acorzi întotdeauna respectul cuvenit semnelor prevestitoare ce pătrund, câteodată fără zgomot, în viața ta, totodată se cuvine să apreciezi obiectele lipsite aparent de însemnătate. Pentru că aşa cum spunea cândva un Suflet mare, Mahatma Gandhi, lucrurile mărunte, aparent nesemnficative, sunt acelea după care vom fi judecaţi. Pasiunea pentru cunoaştere pe care ai reușit sau vei reuși să ți-o cultivi în dimineaţa vieţii tale, drag cititor, va creşte, va dobândi profunzime, va deveni pavăza ta împotriva furtunilor nelipsite din călătoria zilei tale sub Soare.  Așa încât te invit ca, prin lectură, studiu, discuţii şi dezbateri, prin observaţie atentă a exteriorității dar şi prin introspecţie lucidă, să aduni, să pui deoparte fiecare picătură. Pentru că, precum se întâmplă în ţinuturile aride, însumați, stropii devin torente, inundaţii ce izbucnesc neaşteptat, pregătind astfel prosperitatea. Iată de ce îți recomand călduros să fii interesat de orice detaliu, oricât de nesemnificativ, să nu întorci spatele la nicio oportunitate, pentru că rişti să pierzi irecuperabil valori și experiențe inestimabile. Cât despre temperatura minţii tale, dacă licența lingvistică nu îți pare a fi inadecvată, vreau să-ți spun că ea creşte dincolo de pragul conștiinței, grad după grad. Combustia ta interioară nu izbucneşte decât dacă în fiecare moment al zilei o alimentezi cu scânteile potrivite: atitudine justă, sinceră, deschisă la provocări, viziune clară, perspectivă lucidă, încredere într-un viitor mai bun prin educație…

Sunt suficient de conştient că vânturile contingenţei – ce poartă cu ele particule înțepătoare de probleme, frământări cotidiene, căderi și neajunsuri fizice, psihice, sociale – îţi pot împrăştia liniştea interioară şi, odată cu ea, ideile prețioase, tot astfel cum norii sunt alungați de vânturile nemiloase… Dar mai știu că norii din viaţa noastră pot fi precum depozitele de experiențe din care cad spre noi gânduri, stropi de abundenţă mentală, proiecte și schimbări. Și mai am o veste bună: de multe ori, numai un potop sau o inundaţie cumplită poate aduce cu ea semințele prosperității, promisiunea abundenței pământului, sărbătoarea vegetativă ultimă a naturii. Probabil că tot așa stau lucrurile și cu inundarea minţilor noastre cu gânduri, idei, trăiri ale unor autori consacraţi, revărsarea acestora pe coridoarele minții noastre produce abundenţă cognitivă, evoluţie, progres.

Mă uit la ceas și încerc să arunc o privire indiscretă în viitor… Constat că peste noi va coborî cândva, ireversibil, seara și apoi noaptea vieții. Temperatura minţilor noastre se va răci ușor sau deodată, simultan cu oboseala trupului, istovit de călătoria zilei. Unii vor resimți atunci recunoştinţă, împăcare, bucuria de a fi călătorit în teritorii fascinante… Alţii vor trăi regretul profund al fiecărei amânări, suferința cuvântului nerostit, a gestului topit în intenție. În spiritul unora vor fi grădini ce au înflorit frumos după ploile abundente, iar conștiința lor va fi pregătită să primească odihna marelui somn. Pentru alţii, câțiva stropi adunați în fragile clipe de luciditate nu vor fi suficiente pentru a le potoli setea, regretul după o viață netrăită, și vor înțelege, poate prea târziu, că au viețuit dar nu au apucat deloc să trăiască. Pentru alţii, cei mai nefericiți, va fi secetă în suflete, prea multă secetă încât să mai conteze, pentru că nu au alergat niciodată sub mângâierea binecuvântată a stropilor de ploaie.

Sunt patru momente ale zilei și tot atâtea prognoze meteo pe care ar trebui să ne străduim să le cunoaștem sau, eventual, să le anticipăm, pentru a dărui vieții noastre un parcurs respectabil. Înainte de toate, există dimineața copilăriei, îmbogățită de razele curiozității și ale spiritului viu, mereu atent, înfrumusețată de vlăstare-aspirații ce tind cu îndrăzneală sau timiditate către cerul înalt. Parcurgem apoi amiaza tinereţii, cu florile roșii ale iubirii, cu nevoia acută de sens, cu gândul firesc de a contribui și, ceva mai târziu, cu eforturile, proiectele și activitățile ce ne confiscă irecuperabil fiecare moment. Călătorim în această etapă a zilei printre grânele fremătătoare ale ideilor ce nu pot fi amânate, încercați de furtunile lipsei de odihnă. Din când în când ne oferim scurte momente de răgaz pentru a contempla succesul celor pe care am reușit să-i ajutăm și care acum cresc, se dezvoltă admirabil. Trăim apoi seara maturităţii, îmbogățită cu fructe atent culese, momentul suprem de bilanț și reflecție, clipa de liniște ce anunță odihna eternă… În cele din urmă, peste noi toți descinde noaptea senectuţii în care contemplăm, de la fereastra propriei vieți – printre flori frumoase de gheaţă, adevărate opere de artă – spectacolul evoluției celor pe care îi lăsăm în urma noastră: copii, nepoți, prieteni…

Îndrăznesc să te rog, la finalul acestui exercițiu de pseudo-meteorologie, cititorule drag, să nu uiți că, în următoarele ore, zile, săptămâni, luni, ani, este mai mult decât posibil să plouă peste tine cu stropii mari ai oportunității: o carte ce te aşteaptă să o deschizi pentru a-i cunoaște povestea ascunsă între coperțile ei, o conversaţie interesantă ce nu s-a născut încă pentru tine dar aleargă din neant cu forța devastatoare a unui uragan, un film provocator pe care nu l-ai văzut încă sau pe care îl poţi revedea cu o altă privire, descoperind adevăruri cu valoare de revelație, un loc minunat, un moment sublim, o lume… Să nu-ți fie teamă de viață, să-ți fie teamă, mai curând, că ai uitat să trăiești… Lasă umbrela acasă, nu ai nevoie de ea… Încă mai ești aici? Eu nu mai sunt, alerg deja prin ploaia amiezii, dansez fără teamă, fără rezerve, mă abandonez clipei, jocului, precum în dimineața vieții mele, gust din plin bucuria de a fi viu… Tu?…

[1] cea mai longevivă prezentatoare meteo din România, conform unui articol accesibil la adresa: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/romica-jurca-prezentatoarea-meteo-cea-mai-longeviva-din-romania-nunta-functie-vreme-494381.html.

[2] divinație – ghicire a viitorului prin metode tradiționale (preziceri, oracole, chiromanție, astrologie) [din fr. divination, lat. divinatio, -onis], conform https://dexonline.ro/definitie/divina%C8%9Bie.

[3] augur [în Antichitatea romană] – preot care prevestea viitorul sau interpreta voința zeilor după zborul și cântecul păsărilor ori după măruntaiele animalelor sacrificate, conform https://dexonline.ro/definitie/augur.

[4] http://www.meteoromania.ro/anm/?lang=ro_ro

[5] a se vedea abundența de prezentatori de televiziune, „experți” atent cosmetizați, ce trimite telespectatorul în cele mai întunecate cețuri, prin comentarii pseudo-savante, glume fără sare sau spirite golite de substanță.

[6] Dale Carnegie, Secretele succesului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013, p.81.

[7] John C. Maxwell, Cele 15 legi supreme ale dezvoltării personale, Editura Amaltea, Bucureşti, 2012, p.43.

Rugați-vă pentru singurătatea scoicii goale…

Agățată pe un colț de stâncă, în margine de promontoriu, la adăpost de răbufnirile tumultuoase ale vieții, sau, dimpotrivă, fixată pe un stabilopod, în calea falselor furtuni, scoica goală contemplă peisajul marin. Bine ancorată în învelișul unor tradiții defuncte, îmbogățită cu alge și ierburi de mare scoase din adâncuri prin artificii și jonglerii abile, scoica goală își poartă nonșalant peste valuri, precum jucăria privilegiată a sorții, presupusa superioritate. Mai mult, adoră să afișeze, ori de câte ori are ocazia, un zâmbet larg, lipsit de condescendență, de tipul „eu știu tainele abisului existenței, iar tu…nu.” Uneori adună pe lângă ea alte scoici uzate, trădate de destin, care-i împărtășesc frustrările, îi hrănesc orgoliul, îi sedează simțul măsurii prin replici de genul „așa este, tu le știi pe toate!”. În restul timpului, e doar o scoică mare, asediată de propriile gânduri și idei prolixe, cu aer grav de savant, pretutindeni cu ceilalți, niciodată cu nimeni. Confiscată de propria suficiență, a deprins imunitatea față de respectul reciproc, a învățat chiar să profite de lipsa de rod, de răsfățul prelins lasciv către ea din toate punctele cardinale. Frământările sărate ale mării nu o interesează, tinerii temerari sau bătrânii lupi de mare nu o pot smulge din serenitatea olimpiană, razele Soarelui, chiar dacă ard, pentru ea, pâlpâie indecis sau strălucesc prea departe. În timpul peregrinărilor ei maritime surprinzătoare, nu a întâlnit încă revelația faptului că valoarea unei scoici nu este deloc o valoare per se, ci este mai curând conferită de misiunea, deloc liniștitoare, de a reuși să-și dăruiască dezinteresat savoarea și abundența intelectuală. Suferind de distorsiunea cronică a imaginii de sine, prizoniera unei introspecții hipertrofiate, scoica goală se contemplă totuși, din când în când, în undele domolite. Atunci descoperă, în secret și cu durere bine deghizată, povara singurătății extreme. Maturitatea ei este probabil prelungirea unei copilării de „scoicuță” rebelă, narcotizată de măreția nesfârșită a mării, injectată de cei apropiați cu complimente indecent de exagerate, scăpată de sub cenzura firească a moderației, echilibrului și a bunului simț.

Talazurile atacă, se prăbușesc cu răbufniri sonore aproape insuportabile, însă pe ea, pe scoica goală, nimic nu o atinge, nimic nu o tulbură, nici regulile apei, nici înălțimile cerului, nici promisiunea unui pământ al abundenței. Ea continuă cu încăpățânare puerilă să scuipe nisip peste orice încercare de dialog, aruncă false amabilități celor întâlniți la răscruce de ape, freamătă zgomotos și amenințător în fața oricărui nefericit ce vâslește mult prea aproape de mal dar visează la întinderi nesfârșite. Până și vânturile sau furtunile zilei își opresc jenate verva autoritară, sucombă în calea stilului rebel și neînțeles, răpuse de zgomotul sec al obligațiilor paterne. Chiar și bătrânul far ezită indecis, în mărinimia lui, să-și dăruiască lumina binecuvântată pe-un chip îmbibat de prezumțiozitate, pare mult prea riscant… Astfel că scoica goală își urmează nestingherită drumul prin pustiul golfului provincial, îmbibat de aluviuni și miasme, nederanjată de nimeni și de nimic, îmbătată de presupusa-i însemnătate, precum un exilat celest pierdut printre vulgare preocupări telurice. Își îndeplinește cu acribie bolnavă jocul de rol, parcurge cu voluptate cartul grandorii, preocupată doar să străpungă, prin replici acide înscrise pe un petic de stană, carnea oricărui naufragiat ce caută o lume mai bună, în încercarea îndrăzneață de a se salva. Dar ea, Scoica Supremă, îi grăbește oricărui nefericit sfârșitul, potolindu-și propriile traume prin așchii aruncate spre ceilalți. Pretinsa ei plenitudine, deși poate seduce spiritul naiv și călâu, nu este nimic mai mult decât nisip purtat de vremuri, zvârlit peste-un miez abandonat de bunătate. Sunetul gol, de cochilie nelocuită, aruncă ecouri fără impact real către toate depărtările, oriunde întâlnește guvizi fragili, speriați de propria creștere, creveți suferinzi de un deficit serios de personalitate, languste ipocrite, homari somptuoși, obsedați de delirul puterii, caracatițe lipsite de scrupule sau sepii cu cerneluri uscate.

Te întreb, curajos marinar, nimerit pe valurile acestor rânduri: ar trebui oare, atunci când noi înșine întâlnim scoicile goale, să ne întristăm, să suferim pentru neajunsul de a fi, prin comparație, doar niște bieți muritori? Ar trebui oare să îndrăznim să le vorbim scoicilor, să le provocăm să-și abandoneze surzenia, atentând astfel la privilegiul obraznic al nemuririi lor? Sau poate ar trebui să le blamăm fără niciun regret și să vâslim apoi, neîntârziat și fără regrete, către maluri senine, mai puțin pătrunse de ostilitate?

Vrei să-ți spun ce cred eu, un biet matelot călit de asprimile unei vieți ce nu a fost deloc o croazieră? Îndrăznesc să îți spun că ar trebui, mai curând, să dăruim unei astfel de scoici înțelegerea noastră, mai mult, să o compătimim pe ascuns, pentru un destin ce pare să nu-i surâdă. Ar trebui să înțelegem, dacă ne este cu putință, că astfel de scoici nu au cunoscut niciodată bucuria recoltei marine, nu au dăruit nicicând și nimănui încântare, dimpotrivă, și-au păstrat pentru ele gustul pseudo-rafinat, au trăit cu o singură plăcere, aceea de a-și hrăni propria aroganță. Vindecă-te dacă poți, drag matelot, prin propria trudă, de supărarea pe care o resimți frecvent la adresa unei scoici goale! Mai bine roagă-te pentru astfel de scoici, poartă spre cer închinarea ta, stăruitor și profund, pentru ca într-o zi, oricât de târziu, Regele Pescar, Preabunul Părinte al marinarilor și al celor ce stăpânesc uscatul, să acosteze lângă malul lor retras și să le spună cu blândețe astfel: „Te înșeli amarnic, prieten drag, dacă te crezi omnipotent sau crezi că bei din cupa omniscienței… În realitate, nu ești mai mult decât o biată creatură, o simplă scoică goală, la fel de vulnerabilă la căderea în năvodul fatal ca orice muritor. Nu te amăgi, nu te îmbăta cu propriul sine, pentru că acolo, în ceruri, sau aici, peste întinderi de ape sau limbi de uscat, există un singur loc pentru atotputernicie și atotștiință, iar acesta este, după cum încă nu ai reușit să descoperi, deja revendicat…”

Întâlnire memorabilă cu un tânăr de excepție – Luca Ciubotaru

Astăzi, la CDI, la ora 14,00, nu ne-am întâlnit, ca de obicei, doar noi, membrii clubului de dezbateri „Ars Dicendi”, ci am avut parte de un eveniment cu virtuți educative certe: întâlnirea cu unul dintre foștii absolvenți (alumni) ai instituției noastre, Luca Ciubotaru. Poate că sintagma „tânăr de excepție” riscă să pară pretențioasă pentru cei care nu-l cunosc pe Luca, însă vă asigur că, dacă aveți șansa de a-l cunoaște, veți constata, cu plăcută surprindere, că expresia mea nu reprezintă niciun fel de abuz lingvistic sau, cu atât mai puțin, un atentat la modestie. Voi încerca, în cele ce urmează, să trasez câteva jaloane mnezice binemeritate cu privire la întâlnirea de astăzi.

După reperele formatoare punctate elegant, cu tact și cu o retorică bine articulată – despre anii olimpici de liceu (olimpic la informatică și economie), despre cele două facultăți frecventate (una absolvită, alta în curs de absolvire), despre studiile în străinătate, ca bursier Erasmus (Paris), despre activitatea în ELSA („The European Law Students’ Association”) și vizita la New York, ca delegat sau reprezentant al tinerilor din România la ONU – Luca, sau Luci, cum a mărturisit că îi spun apropiații, a lansat celor prezenți, elevilor, invitația de a participa, pe lângă orele de curs, la cât mai multe activități extrașcolare și proiecte de voluntariat. A mărturisit asistenței că de-abia în facultate a compensat acest neajuns din anii din liceu printr-o angajare susținută în cât mai multe acțiuni de voluntariat, cu impact civic și comunitar. A vorbit apoi despre oportunitățile de studiu în străinătate, oportunități despre care unii studenți nu profită, din neștiință sau din lipsa competențelor lingvistice probate prin diplome sau atestate. Din evocările lui Luci nu putea lipsi descrierea experienței de reprezentant al tineretului din România la ONU, oportunitate ce i-a deschis, după cum a declarat, apetența pentru o carieră (sunt sigur, prestigioasă) în diplomație. Rețeta întâlnirii s-a completat cu dezvăluirea planurilor deopotrivă ambițioase și realiste de schimbare a societății, proiecte deloc emfatice, concretizate în replici precum: „Cred cu tărie în schimbarea acestei societăți prin tineri ca voi!” sau „Am convingerea că valorile sunt de o importanță vitală, totul pleacă de la valorile pe care le asumăm!” Invitați la dialog, elevii și-au exprimat, cu dezinvoltura vârstei, valorile pe care le împărtășesc. Replicile lor rostite cu încredere și curaj, dar mai ales congruența de valori a acestora cu vorbitorul (respect, integritate, sinceritate…) mi-au fortificat convingerea că avem în școală, o resursă neprețuită de tineri minunați care, călăuziți cum se cuvine, au șansa de a schimba această societate.

Mi-a plăcut în mod deosebit istorisirea lui Luca despre o întâlnire, la New York, cu un reprezentant la ONU venit din Africa. Amintindu-și de acel tânăr african, Luca ne-a spus: „Mi-a arătat o imagine cu un profesor în Africa, ținând în mâini o carte, iar lângă el, în cerc, în jurul unui foc, se aflau elevii care îl ascultau cu atenție, învățau de la el”. În acel moment am simțit cum cuvintele lui Luca s-au transformat, în mintea mea, în șansa unei revelații întreite: (1). învățătura, mai mult, educația s-a făcut pe vremuri prin intermediul oralității iar această practică, deloc defunctă, rezistă și astăzi, în spații geografice și culturale mai puțin avantajate de destin; (2). educația seamănă cu acel foc despre care a vorbit, care răspândește lumină pe chipurile și în sufletele copiilor, le conferă speranță, le dăruiește, precum un pașaport, accesul la un viitor mai frumos, la o lume mai bună; (3). suntem cu toții, elevi și profesori, binecuvântați pentru că dispunem, în societatea (fie și bolnavă) în care trăim, de resurse extraordinare, de mijloace, de instrumente ce servesc creșterii noastre. Totul este să fim dispuși să profităm de acestea, să le folosim cum se cuvine. De pildă, rețeaua de socializare Facebook constituie, așa cum a confirmat astăzi și Luca, o forță deloc neglijabilă, un mijloc de comunicare extrem de important, dar mai ales, un spațiu al dialogului liber, al expresiei și asocierii necondiționate. Evenimentele recente – protestele stradale ale tinerilor, ieșirea lor în Piața Universității, proteste la care a fost prezent și Luca – probează din plin faptul că internetul poate provoca sau, cel puțin, facilita nevoia reală de schimbare a unei societăți.

A urmat o sesiune de întrebări și răspunsuri pe care o voi reda în manieră rezumativă, cu regretele de rigoare pentru eventualele neajunsuri sau aproximări datorate failibilității memoriei mele. Mai întâi, Luca i-a provocat pe elevi: Cu ce probleme semnificative vă confruntați astăzi? A urmat un torent de intervenții, replici, un dialog pătruns de naturalețe.

Ce părere ai despre „Colectiv”? – l-au provocat, la rândul lor, elevii. Cu eleganță, Luca  a oferit un răspuns pe care încerc să-l reconstruiesc: „Totul pleacă de la nerespectarea unor reguli de siguranță, a unor legi, de la mentalitatea greșită a celor care decid, a celor care acordă aprobări de funcționare, a celor corupți, care iau mită… Iată de ce cred că este momentul ca lucrurile acestea să înceteze, să schimbăm ceva în acest sens.” O altă întrebare care mi-a reținut atenția a fost:

Care au fost prioritățile tale din liceu și, dacă te-ai întoarce în acei ani, ce ai schimba? Luca a punctat, cu modestia unui spirit ales, performanțele de olimpic, notele foarte bune la învățătură, dar și-a mărturisit totodată regretul de a nu fi fost mai activ în sfera voluntariatului, a activităților și proiectelor extrașcolare. „În facultate, cele mai frumoase prietenii și experiențe ale mele nu sunt cele născute în sălile de curs, ci acelea descoperite în proiectele în care am ales să mă implic. Am preferat să obțin o notă de 9 în locul unei note de 10, dar am încercat să mă implic în cât mai multe proiecte prin care să schimb viața școlii și a comunității. Iată de ce cred că școala trebuie să te formeze ca om, mai mult decât să facă din tine o „tobă de carte”, să îți ofere cât mai multe ocazii de a te dezvolta, de a-ți cultiva abilități necesare în viață. Un angajator nu te va întreba ce diplome ai la tine, ci te va întreba ce abilități practice poți dovedi, ce știi să faci concret pentru el…”

Dacă ai avea puterea, ce schimbări legislative majore ai face? – a fost rândul elevilor să trimită mănușa provocării. După câteva momente de gândire, Luca le-a răspuns: „Am aflat zilele acestea, în stradă, cât de greu este să faci schimbări, pentru că oamenii sunt suspicioși față de tine, cred că vrei astfel să-i manipulezi. Îmi amintesc că, de-abia în a cincea zi de protest, am reușit să ne organizăm cât de cât, atunci când, împreună cu prieteni activiști de la organizații non-guvernamentale consacrate, am adus o portavoce, am propus să ne exprimăm civilizat, fiecare, într-un interval de timp prestabilit… În astfel de momente am convenit că lumea nu a ieșit în stradă pentru o demisie sau pentru mai multe, ci am ales să milităm pentru schimbarea fundamentală a unui sistem ce are o mentalitate și un comportament inacceptabil.”

Este posibilă meritocrația în politica românească? „Da, este posibilă. Reformarea pe baza meritocrației – pentru care au ieșit tinerii în stradă – trebuie să vină însă din două direcții: din exterior, prin mecanisme de reformare electorală, prin sancțiuni neîntârziate, prin aplicarea riguroasă a procedurilor codului penal, prin activitatea intensă a DNA-ului, prin condamnări ale celor ce se fac vinovați de fapte situate în afara legii. Din interior, reforma trebuie să vizeze eliminarea din partide a celor corupți, a celor incompetenți, înlocuirea lor cu tineri valoroși, competenți, dispuși să contribuie la binele societății. Aceasta pentru că societatea actuală este puțin răsturnată (…) Trebuie să renunțăm la expresii de genul să se…, să înlocuim astfel de expresii cu eu fac asta, azi, acum! Nu mâine sau poimâine, ci acum, astăzi!”

Pledând pentru liberalizarea accesului în viața politică, pentru o Românie înzestrată cu cultură și, mai ales, cu responsabilitate civică, Luca a prezentat celor prezenți un instrument valoros care probează puterea uimitoare a internetului: http://www.funkycitizens.org/.

La capătul celor aproape două ore, a căror trecere nu am resimțit-o deloc, am avut plăcuta revelație că tineri precum Luca Ciubotaru aduc societății românești o șansă de o valoare inestimabilă, reînscriind-o pe coordonatele bunului simț. Tineri precum Luca și mulți dintre cei pe care îi văd zilnic crescând sub ochii mei exprimă faptul îmbucurător că societatea românească nu a pierdut definitiv și irevocabil pariul cu normalitatea. Bravo, Luci!

Politica pe care mi-o doresc…

Mai mult sau mai puțin direct, mi se adresează o întrebare în ultima vreme – în cercul meu de cunoștințe și prieteni, nu neapărat din urbea noastră: de ce nu optezi să intri în politică, de unde refuzul angajării în competiția, deja înverșunată, pentru schimbarea comunității? Răspunsul pe care îl ofer în astfel de circumstanțe provoacă la interlocutorii mei un inventar generos de reacții și atitudini: aprobare condescendentă („Ai dreptate, poate că nu merită compromisul…”), dezaprobare circumspectă („Ei și tu, mai lasă idealismul filosofic, și coboară pe pământ, ce naiba?!”), compătimire vecină cu lipsa de cuviință („Tu limitează-te la lucrurile bune pe care le faci cu elevii, ne ocupăm noi de asta”)… Ceea ce urmează să îți mărturisesc, dragul meu cititor, poate să sune bizar, însă aleg să procedez la un exercițiu riscant de sinceritate, probabil încă un motiv pentru care îmi vădesc inadaptabilitatea la contextul politic. Iubesc să spun adevărul, indiferent de circumstanțe, în paralel cu disprețul organic pe care îl resimt față de șoapta ocolită, voalată abil, refugiul în colțul discret sau după ușa ferecată complice. Îți voi spune, în cele ce urmează, motivele pentru care spectrul politicii nu ocupă, cel puțin pentru moment, un loc privilegiat în ierarhia preocupărilor mele. Deja întrevăd un reproș, bine intenționat de altfel, din partea ta…

Refuzul meu se bazează pe convingerea profundă că politica nu este sau, mai exact, nu trebuie să fie deloc oportunitatea de a deveni vizibil, ostentativ până la insolență, privilegiul de a te situa, confortabil, în tribuna oficială, dacă îmi pot permite o astfel de licență sportivă. Politica nu înseamnă pentru mine să te zbați să prinzi locul cel mai bun la spectacolul abundenței, să ieși mereu în față, indiferent de pretext: paradă, comemorare, funeralii sau petrecere populară. Politica înseamnă mai curând discreție, tact, refuzul de a te plasa permanent acolo unde lumina reflectoarelor cade cel mai bine, postura modestă similară aceleia de regizor ce își contemplă discret, din culise, opera tradusă în act și prin eforturile lui dezinteresate. Așa cum o văd eu, politica este mai curând, șansa la exercitarea unui bine îndreptat către comunitate, însă nu ostentativ, ci în mod rezervat, decent, cuminte. Compar făptuirea binelui general cu postura acelui „backing vocalist”, care asigură armonia unei piese muzicale (a spațiului public) fără a-și face simțită prezența. Te văd parcă spunând: „Dacă toate aceastea ar fi posibile, atunci unde mai găsești seducția ovațiilor, aclamarea ce umflă fără control orgoliul inflantil?” Politica reprezintă, în ceea ce mă privește, o îndeletnicire pe care, dacă îndrăznești să o revendici, atunci înseamnă că ești conștient de responsabilitatea enormă ce apasă pe umerii tăi, faptul că timpul tău sau însăși viața ta riscă să nu îți mai aparțină. Iată de ce mă suprinde nonșalanța cu care se râvnește o astfel de ocupație! Pentru ca idealul meu de politică să fie încă și mai „filosofic”, cresc miza: politica nu ar trebui în niciun caz să fie plătită, recompensată material/financiar, din simplul motiv că, punerea propriului serviciu în slujba comunității, angajarea resurselor sufletești și mentale în slujba celorlalți,  este un act benevol, voluntar, liber ales. A fi om politic înseamnă, după modesta mea cultură în domeniu, să fii conștient că nu trebuie să pretinzi zgomotos satisfacție, să nu revendici aclamații, aplauze, fotografii cu prim-planuri țintite atent. Procedând astfel, solicitând atenție și considerație, este ca și cum dăruiești unui om aflat în nevoie un bun însă te asiguri că te vede o cât mai semnificativă parte din lume. Să facem un exercițiu de imaginație: dacă de mâine s-ar declara politica drept domeniul eminamente al volunatariatului, lipsit de privilegii, indemnizații, pensii speciale sau alte „stimulente” bănești, mă întreb, cu decența omului de bun-simț, câți dintre cei ce râvnesc o funcție politică, indiferent la ce nivel, ar mai accepta să rămână în cursă? Resping intrarea temporară în politică pentru că o consider un statut ingrat, deloc facil, chiar și atunci când îți asumi exigența unui model pentru comunitate. A revendica acest statut înseamnă a avea curajul de a te privi cu maximă franchețe, a recunoaște în tine omul deciziilor corecte, survenite mai ales în momentele dificile ale propriei evoluții, rezistența la compromis, recunoașterea deschisă, publică, a propriilor vulnerabilități și slăbiciuni. Îm idealismul meu naiv, mai consider că omul politic nu ar trebui, cu niciun chip, să dețină imunitate sau protecție în fața legii, a justiției, dimpotrivă, să fie primul care admite, onest, că se găsește, prin unele dintre acțiunile lui, la limita periculoasă a eludării legii. Dintr-o astfel de perspectivă, întregul balet al legalității, ilegalității sau cvasi-legalității românești îmi provoacă gustul amar al repulsiei. De altfel, așa este și firesc: dacă tot propui un act normativ, o lege, un principiu juridic, de ce să te comporți ca și cum ai locui dincolo de rigorile restrictive ale acestora? Legea pe care o propui sau îi asiguri punerea în aplicare trebuie să te atingă în primul și în primul rând pe tine, autorul ei. Este oare ușor să admiți că ești primul dintre cei în care se poate arunca piatra?

Refuzul implicării momentane în politică vine și din credința că, pe de-o parte, educația – domeniul în care mă străduiesc să mă exercit, cu mai multă sau mai puțină pricepere, atât cât îmi stă în puteri – și politica, pe de altă parte, constituie dacă nu două noțiuni contradictorii, cel puțin domenii ce nu trebuie amestecate decât cu riscul lezării amândurora. Mai ales pe palierul decizional, acela al măsurilor ce vizează structura, forma de organizare, rigori procedurale etc., educația trebuie exclusă din sfera influențelor politice, indiferent dacă acestea sunt făcute direct, fățiș, sau cu discreție suspectă.

De ce nu alerg, momentan, să plonjez în spațiul atât de agitat al politicului? Pentru că îndrăznesc să cred, contrar multor obișnuințe actuale, că o platformă politică nu se poate construi printr-o logică a reducerii la absurd, altfel spus, a evidențierii defectelor celorlalți, cu speranța nedeclarată a evidențierii propriilor virtuți. O platformă politică se face mai curând printr-o analiză atentă, realistă, la rece, a propriilor posibilități și perspective. Raportările frecvente la defectele, neputința, corupția, hoția, incapacitatea celorlalți, în paralel cu neglijarea propriului potențial politic, trădează fragilitatea propriei fibre politice. Aspirația la o funcție ca scop în sine îmi pare a fi una dintre perspectivele cele mai păguboase pentru viața comunității. Dacă reclami un loc în eșichierul politic înseamnă că poți proba în mod transparent, consistent și credibil propriile competențe și abilități ce te recomandă pentru statutul râvnit, nu prin vorbe iscusit închegate, ci prin evidențe factuale. Îmi este greu să mă las contaminat de inflamații psihotice, să mă branșez simulat la deziluzii și pseudo-suferințe. Resimt la fel de acut, vibrez la fel de profund cu suferința semenilor mei, însă prefer să o trăiesc discret, ascuns, departe de lumina reflectoarelor. Cred că în momentele tragice, oamenii devin mai uniți, mai solidari, dar totodată mai vulnerabili la soluții „salvatoare”, fabricate ad-hoc, expuși, fără antidot, la discursuri de tip mesianic, la soluții ambalate soteriologic dar vidate de substanță. Este un fapt dovedit istoric că orice criză socială, generată de un eveniment încărcat de tragism, poate scoate în prim-planul atenției publice, ca un efect secundar nedorit, deficiențe de responsabilitate, tulburări ale simțului decenței. Iată de ce îndrăznesc, dragă cititorule, să te îndemn la prudență, la cumpătare, calități pe care știu că pe care le deții în fibra ta lăuntrică! Te invit să nu adopți decizii pripite, confiscat de febra momentului, să îți probezi eficacitatea și maturitatea democratică, mai ales în momentele de grea încercare. Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu dezavuez soluțiile radicale, nu sunt nici un conservator înrăit, nici primul sedus de promisiunile idealului liberal. Tot ce doresc este să lansez, la finalul acestor rânduri, o invitație la responsabilitate și tact. Da, admit să schimbăm, să aruncăm, să înlocuim, doar dacă ne asigurăm că așezăm valoarea pe piedestalul rămas gol. Altfel riscăm să devenim victimele amare ale unei realități pe care ne-am dorit-o mai bună, însă s-a dovedit potrivnică propriilor aspirații, legitime de altfel, către schimbare. Amintește-ți că ai un avantaj important, educația ta, puterea de discernământ, simțul tău practic sănătos. Cândva, Platon, un tânăr entuziast, a vrut să schimbe cetatea, iar pentru asta a pornit la drum, până a întâlnit acei oameni care îi împărtășeau speranțele, idealurile, oameni care i-au promis că vor fi de partea lui, că vor oferi o nouă înfățișare cetății. Ce a urmat? Platon a fost ulterior abandonat sclaviei. Iată de ce te rog să nu te lași confiscat de promisiuni și intenții, oricât de frumoase, dar lipsite de greutate practică. Refuză alinierea, încartiruirea, aderența docilă! Aliază-te cu ceilalți în eforul schimbării numai după ce te-ai convins că intențiile lor sunt convergente cu propriile convingeri și, mai ales, servesc binelui public! Altfel, refuză-le politicos oferta și caută în continuare până când vei avea bucuria să exclami: „Ecce homo”!

(Pseudo-)îndreptar… vestimentar

De ceva vreme, obişnuiesc să ofer elevilor, la clasele la care predau, în debutul fiecărei ore, câte un cuvânt mai puţin cunoscut, frecventat cu raritate în limbajul uzual, provocându-i pe învățăcei să-l însuşească, să-l adopte ca parte a exprimării lor curente. În următoarea oră, verific gradul de asimilare a cuvintelor recomandate prin invitaţia pe care o lansez: „plasaţi cuvintele învăţate în enunţuri sau propoziţii cu sens, în secvenţe care să probeze însușirea lor adecvată”. Este îmbucurător să constat că elevii învaţă aceste cuvinte şi, mai mult, le fac parte din exprimarea lor cotidiană. „Ştiţi că am folosit cuvântul sibilinic într-o conversaţie cu prietenii mei? Să fi văzut ce reacţie de surprindere am întâlnit!” Ideea acestui exerciţiu prealabil de „înviorare lingvistică” a survenit, recunosc, în urma lecturii cărţilor lui Andrei Pleşu şi ale lui Gabriel Liiceanu[1], doi autori pe care îi apreciez, atât pentru profunzimea filosofică, cât și pentru construcţiile lexicale de efect. Mi s-a întâmplat de multe ori să îmi notez formulări sau expresii care au produs în mintea mea reverberaţii hilare: „un soi de pădure deviată, o ogradă cu altoiuri implauzibile, o rezervaţie de experimente ratate”[2], „(în România) conversația este aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lungă tradiție…”[3] ş.a. Am făcut cunoştinţă cu expresii care m-au expediat în zona meditaţiei: „miracolul naşterii celor mai înalte sensuri prin cele mai umile cuvinte, filosofia nu l-a mai cunoscut niciodată…”[4] sau „iluzia științei, doxosophia, cantonarea în perimetrul părelniciei opiniei, dublată totuși de credința că te afli în cel al adevărului, era pentru Platon ridicolul însuși, suprema maladie a spiritului și suprema formă de viciu (poneria)”[5]. Graţie acestor autori, am ajuns să îndrăgesc experimentul lexical, să-mi asum formulări ce trezesc neîncredere sau admirație, să eludez de multe ori prudenţa spiritului ce nu dorește să fie greșit înțeles. Nu am pierdut niciodată respectul şi apetenţa pentru simplitate, dar nici nu m-am sfiit să livrez în discurs cuvinte ce forţează frontiera obişnuitului: turpitudine, complezenţă, ignobil, prezumţios etc. Aşa încât am optat, la ore, pentru activarea celulelor mentale, pentru încălzirea articulaţiilor cognitive, pentru punerea în mişcare a resorturilor gândirii printr-un exerciţiu numit „Cuvântul filosofic/magic al zilei”. Pentru a răspunde unui eventual reproş – acela de pedanterie sau de preţiozitate nejustificată a limbajului – încerc, în cele ce urmează, să justific introducerea cuvântului magic al zilei. Iar lucrurile sunt cât se poate de simple în această privinţă: am convingerea că un astfel de exerciţiu lingvistic este oportun, util elevilor ce doresc să evolueze. Totodată mai cred – tributar unei viziuni consacrate[6] – că evoluţia limbajului, fie că vorbim despre o persoană, fie că vorbim despre o comunitate, atrage după sine, ca o consecinţă firească, implicită, dezvoltarea gândirii și restructurarea universului înconjurător. Există momente în care, preocupat de anvergura temei pe care urmează să o abordez, omit exerciţiul lexical prealabil. Primesc „sancţiunea” imediată a unui elev: „domnule profesor, aţi uitat cuvântul zilei…” În astfel de circumstanţe mă conformez docil, fără niciun fel de resentiment sau întârziere, aşezând grabnic pe tablă vinovatul reproşului: cuvântul magic. Nu ezit să atrag atenția elevilor cu privire la primejdiile ce decurg din folosirea abuzivă sau, cel puţin, inadecvată a cuvintelor magice: „alegeţi-vă atent contextul, construcţia textuală în care inseraţi aceste cuvinte valoroase, altfel veţi fi în postura pasionatului de operă, îmbrăcat în ţinută solemnă, deturnat în spațiul aglomerat al peluzei la un meci al echipei naţionale, sau, mai rău, vă veţi găsi în poziţia nefericită a suporterului unei echipe de fotbal, sosit neinvitat la un dineu oficial.”

Pentru că am epuizat motivul rândurilor de faţă şi, probabil, o dată cu acesta şi răbdarea unora dintre cititori, voi trece abrupt la subiectul propriu-zis: garderoba[7]. Fiecare dintre noi dispune de un inventar mai mult sau mai puţin generos şi eterogen de haine, dobândit prin străduinţă proprie sau prin complicitatea generoasă a celorlalţi. Avem haine ce ne protejează de dezlănțuirile sezonului rece sau ne fac mai suportabilă canicula estivală, ţinute lejere, ce ne conferă o alură sportivă de invidiat sau, dimpotrivă, costume ce ne dăruiesc un aer sofisticat, intimidant pentru cei din jurul nostru. În garderoba noastră pătrund, periodic, haine noi, achiziţii recente, scumpe sau ieftine, veșminte ce aduc, o dată cu bucuria, tristeţea despărţirii de straiele vechi ce-şi acceptă resemnat abandonul și uitarea. Probabil că te-am expediat deja perplexității: oare vrea să îmi vorbească despre haine? Îți revendic clemența și răbdarea ta, dragul meu cititor! Sunt convins că intuiești daja faptul că nu despre haine va fi vorba în cele ce urmează.

Voi începe cu o istorisire personală: bunicii mei obişnuiau să cumpere, în perioada de avânt a prăvăliilor second-hand, saci menajeri plini de haine, fără a şti niciodată ce descoperiri vor întâlni la capătul efortului lor. Logica simţului comun îi şoptea unui copil ca mine că investiţia nu este deloc profitabilă, dimpotrivă, echivalează cu o risipă nejustificată a banilor din pensia lor destul de zgârcită. Aşteptările mele erau însă de multe ori infirmate, atunci când bunicii alegeau cu un tact ritualic ceea ce considerau potrivit, bun sau „valoros”. După sesiunea de triere laborioasă, transformau restul hainelor din sac în cârpe cărora le atribuiau utilităţi dintre cele mai surprinzătoare: ştergerea prafului, curăţarea geamurilor, izolarea interioară a acoperişului vulnerabil la intemperii, producerea de covoraşe ţesute etc. Dincolo de riscurile unei astfel de priviri retrospective, îmi dau seama că lecţia bătrânilor mei, plecaţi deja, ajută post partum mesajului meu: probabil că aşa stau lucrurile şi cu depozitele noastre ideatice, le „cumpărăm” cu străduinţe mai mari sau mai mici fără a intui de fiecare dată conţinutul, valoarea lor imediată. Nădăjduim totuşi să descoperim un folos fiecărui gând ce îşi revendică, la un moment dat, haina-cuvânt. Există oameni care preferă, fără niciun fel de pudori disimulate, hainele second-hand, pentru accesibilitatea preţului cu care le achiziţionează. Oare poate fi identificată, în predilecţia pentru cuvintele de ordin secund, amprenta gândului străin, prelungirea textului întâlnit în voiajul (lec-)turistic? Ce şanse sunt să descoperi, dezarmat, că eşti fără voie prizonierul unei alterităţi ce te confiscă prin profunzimea ei? Hainele second-hand sunt de multe ori mai rezistente, spun partizanii clasicului sau, cel puţin, al învechitului probat. Este adevărat, dar pot ascunde, precum gândurile secunde, pericole sau neajunsuri ce ţin de acela care le-a abandonat, rupturi tainice, defecte greu de identificat la o primă vedere, căptușeli cel puțin dubioase. Tot aşa şi cuvintele împrumutate de la alţii, în absenţa simţului critic, a distanţării reflexive salvatoare, poartă cu ele seminţele vulnerabilităţii sau ale reproşului. Unele fibre sintetice împiedică pielea să respire, mai mult, o sufocă, generând disconfort şi agitaţie. Tot astfel, „pielea gândului” poate intra, conştient sau fără voie, în captivitatea epigonismului. Nici hainele noi nu sunt lipsite de riscuri: cuvintele sau expresiile insuficient „purtate”, născute neanunţat, după o combustie interioară lipsită de intensitate, pot fi obiectul criticii dizolvante: „mai trebuia să gândeşti puţin înainte de a admite asta sau asta…” Iată de ce trebuie să avem grijă cum purtăm aceste haine, să ne străduim să le aşezăm în ordine, să nu le irosim nejustificat, să nu le aruncăm, fie și din greșeală, acolo unde nu merită. Este de-a dreptul fascinant faptul că hainele vechi – cuvintele îndelung „purtate”, frecventate fără niciun fel de menajamente – pot fi puse din nou în valoare, prin plasarea lor în contexte inedite, redându-le astfel strălucirea şi demnitatea pierdută. Ca şi cum le-ai trece printr-o „curățătorie lingvistică” ce le pregăteşte din nou pentru a fi purtate cu plăcere, le îndepărtează petele indezirabile, le prelungește în mod fericit existența. Din această perspectivă, trebuie să îndrăzneşti să te joci, să experimentezi cât mai multe artificii lexicale noi, să răstorni obişnuinţele de limbaj, să produci efecte surprinzătoare.

După cum există haine rezistente şi haine ce se rup după prima purtare, cuvintele pot fi şi ele fragile sau înzestrate cu o textură rezistentă, probată de trecerea timpului. Evită cât poţi cuvintele-haine cu înveliş strălucitor dar vidate de substanţă, golite de miez precum unele nuci din toamna copilăriei.

Nu sunt neapărat susţinătorul fanatic al extravaganţelor lingvistice, al artificiilor idiomatice cu o justificare îndoielnică. Nu vreau să fiu înţeles ca fiind partizanul orb al căutării obsesive a scrisului frumos, al calofiliei lexicale cu orice preţ. Chiar dacă mi se întâmplă, uneori, să capitulez în faţa seducţiilor figurate, a abundenţei de sensuri şi semnificaţii ce-mi asediază interiorul şi îşi revendică astfel locul bine-meritat în ceea ce scriu, caut să mă mențin ancorat în vizibil. Am păstrat, încă din copilărie, un obicei bizar: țin hainele noi pentru ocazii speciale, chiar dacă de multe ori primesc reproşurile celorlalţi: „ţi-ai cumpărat haina cutare sau cutare, de ce nu o porţi?” Îmi amintesc că amânam încă din copilărie momentul potrivit îmbrăcării unei haine noi, alungam oportunitatea scoaterii din anonimat, a surprizei vestimentare, clipa aceea încărcată de emoție în care prietenii observau cu admiraţie schimbarea.

Mă recunosc totodată drept adversarul de rigoare al limbajului pernicios, pauper, încropit din cuvinte sărăcăcioase, parazitat de „chestii”, de lucruri „nasoale”, de realităţi care sună prea „mişto” sau prea „naşpa”. Mai mult, mă străduiesc să dezvolt la elevii mei, atât cât îmi stă în puteri, apetenţa firească pentru vocabularul îngrijit, pentru logos-ul croit atent, elegant, precum un exerciţiu de croitorie lingvistică firească, decontaminat de orgolii sau ambiţii sterile. Atunci când „ţes” un text, obişnuiesc să măsor îndelung, să trasez, să schiţez şabloane şi modele, să formulez şi să reformulez, să supun materialul gândirii unei succesiuni de verificări minuţioase. Îmi amintesc că unul dintre unchii mei era un adevărat rapsod într-o artă, i-aş spune, astăzi defunctă: cojocăria. Purta, cu o mândrie de breslaș, însemnele profesiei: creta, foarfecele şi „măsurătorul”, cum îi spuneam eu. Bucăţile de piele, pregătite îndelung, stivuite cu grijă în micul lui atelier, primeau forme pentru mine desăvârşite: cojoace, căciuli, gulere râvnite de oamenii cu stare ai târgului. Suspendate pe peretele muşcat de fum, şabloanele de carton aşteptau tăcut întâlnirea cu mâna maestrului, gestul miraculos menit să dăruiască forma potrivită fiecărui veşmânt pe care un nefericit animal îl abandonase, o dată cu propria viaţă, unei specii străine: omul. Pentru a da forma potrivită hainelor-cuvinte, ideile pot beneficia de ajutorul preţios al „Caietului-Atelier” şi complicitatea instrumentelor de scris. Prin măsurări şi evaluări succesive – schiţe, fragmente, fâşii de gând consemnate lapidar sau distilate îndelung – cuvintele capătă contur, se aştern acolo unde trebuie, formând o structură vestimentară coerentă. Se întâmplă să constat că, prin coridoarele minţii, circulă, în momente şi circumstanţe dintre cele mai neaşteptate, expresii, noţiuni ce fac zgomot sau aşteaptă cu discreţie intrarea în atelierul unde urmează a fi prelucrate, croite, tăiate, cusute în articulaţii idiomatice mai mult sau mai puţin inspirate. Sunt conştient că nu reuşesc întotdeauna să îmbrac în mod inspirat gândurile, să aleg hainele potrivite unei ocazii, dar cine nu a experimentat această neputinţă?

Ştiu cu siguranţă un lucru şi nu sunt singurul care cunoaşte aceasta: trebuie să citeşti zilnic, oricât de puţin, iar dacă este posibil, să notezi experienţele frumoase pe care le traversezi. Lectura transformată în obicei cotidian, precum orice practică de igienă elementară, reprezintă modul cel mai eficient de a păstra în bună stare garderoba cuvintelor tale, mai mult, de a o spori cu piese vestimentare valoroase. Trebuie să fii atent la hainele ce-ţi conferă o ţinută sportivă, atletică, pentru că pot deturna atenţia celor din jur de la interioritate la ambalaj! Aceeaşi prudenţă trebuie manifestată şi în privinţa textelor ce se nasc prematur, în graba de multe ori demenţială a evenimentelor ce ne inundă fiecare zi. Gândurile acestea, îmbrăcate imprudent în „tricouri cu muşchi”, pot fi vulnerabile la reproşuri ce ţin de formă sau conţinut, pot produce impresii greşite, neînţelegeri, adversitate. Torentele de gând trebuie controlate, îndiguite, silite să adopte o traiectorie lingvistică mai puţin spontană.

Nu trebuie să uităm importanţa deosebită a hainelor de ocazie! Să le îmbrăcăm cu grijă, aşezându-le în contexte discursive fabricate în ediţie limitată, pe care să le scoatem din garderobă doar la ocazii speciale, atunci când viaţa ne plasează sub zodia norocoasă a întâlnirilor memorabile cu oameni, cărţi, filme sau locuri ce merită atenţia noastră. De altfel de unde vin cuvintele potrivite? Din experienţele cărora alegi să le dai importanţă, pe care nu ţi le refuzi: din bucuria unei conversaţii cu prietenii sau cu familia, din vizionarea unui film bun, din plăcerea lecturii survenite în locuri neaşteptate. Haina adecvată gândului nostru poate surveni în maşină, în parc, în momentele de aparentă suspendare, când aştepţi pe cineva drag sau, dimpotrivă, în orele de lectură direcţionată atent, orientată abil către pregătirea unei teme, a unui subiect, în circumstanțe asemănătoare cu hotărârea fermă de a-ţi cumpăra o nouă piesă vestimentară. Tot ce se găseşte în jurul nostru poartă, în ultimă instanţă, seminţele desfăşurărilor lingvistice de mai mare sau mai mică anvergură. Iată de ce este inoportun să ne refuzăm gândurile care cer să fie scrise pe o banală etichetă, pe un şerveţel sau pe un ambalaj de ciocolată savurată pe îndelete. Noaptea poate fi şi ea un croitor bun: liniştea cheamă cuvintele, unul câte unul sau toate deodată, într-o coregrafie mentală ce se sustrage controlului conştient, într-un torent nestăpânit ce-ţi poate prelungi starea de veghe dincolo de limita de avarie, diminuându-ți periculos odihna. Ai exprimentat vreodată stările acestea de febră nocturnă, când închizi veioza în așteptarea somnului și brusc, în mintea ta, erup cuvintele? Atunci înțelegi perfect ceea ce îți spun. Riscul stării de oboseală extremă este nesemnificativ, în astfel de împrejurări insomniace, comparativ cu darurile nepreţuite ale inspirației.

Te întreb, dragul meu cititor, la finalul periplului meditativ: de câte cuvinte dispui deja în garderoba ta lingvistică? Câte cuvinte-haine intenţionezi să cumperi, să vinzi sau să închiriezi până la finalul zilei sau după răsărit? Mai spune-mi, dacă vrei și nu îți cer prea mult, ce fel de haine sunt pe măsura gustului tău? Iar dacă vrei, ne așezăm împreună, umăr lângă umăr, precum altădată bătrânii mei, și ne alegem cu grijă cuvintele ce ne vor îmbraca frumos sau ne vor proteja de furtunile vieții.

[1] Andrei Pleşu – Comedii la porţile Orientului (Humanitas, Bucureşti, 2007), Obscenitatea publică (Humanitas, 2007), Despre frumuseţea uitată a vieții (Humanitas, 2011); Gabriel Liiceanu – Jurnalul de la Păltiniş (Humanitas, 1996), Cearta cu filosofia (Humanitas, 2005), Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (Humanitas, 2005).

[2] Andrei Pleşu, „Zoologie”, în Comedii la porţile Orientului, ed.cit., p.14.

[3] ibidem, p.23.

[4] Gabriel Liiceanu, „Filozofia şi paradigma feminină a auditoriului”, în Cearta cu Filosofia, ed.cit., p.19.

[5] ibidem, p.75.

[6] ipoteza Sapir-Whorf (după numele celor care au situat-o în circuitul lingvistic și antropologic, Edward Sapir și Benjamin Lee Whorf) susține că „propriile reprezentații mentale depind de categoriile lingvistice pe care le deținem, altfel spus, modul în care percepem lumea depinde de limba pe care o vorbim.”(conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Ipoteza_Sapir-Whorf)

[7]garderobă, garderobe – loc special amenajat în sălile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lăsa în păstrare paltoanele, pălăriile etc. 2. totalitatea costumelor păstrate în depozitul unui teatru. 3. întreaga îmbrăcăminte pe care o posedă cineva. 4. dulap în care se păstrează haine, obiecte de îmbrăcăminte, lenjerie etc. [din fr. garde-robe] conform https://dexonline.ro/definitie/garderob%C4%83.