I’m not a robot

i am not a robot

De fiecare dată când întâlnesc caseta cu înscrisul respectiv – la finalul instalării unui program sau a unei aplicații descoperite pe coridoarele întortocheate ale motorului de căutare Google – experimentez un sentiment straniu. Conceput ca modalitate de blocaj a intențiilor informatice maligne, enunțul, derutant prin simplitatea lui, dobândește pentru mine, în urma unui sumar exercițiu de imaginație, o semnificație cu totul aparte. Uimirea provine din însăși caracterul problematic al solicitării, din faptul pur însă deloc simplu al confirmării statutului de ființă umană, această dualitate dramatică de substanțe: un res extensa[1] corporal, fizic, însoțit de un res cogitans[2] problematic și dificil de demonstrat. În astfel de momente nu îmi rămâne decât să mă întreb, retoric: oare este posibil ca, printr-o simplă apăsare de buton, să îți probezi umanitatea? Imaginația se inflamează invariabil, cochetând cu scenariul distopic: concep o lume de entități super-inteligente, un univers hiper-tehnologizat, iar în miezul acestui tablou vivant zăresc câțiva oameni, ultimii supraviețuitori ai unei specii care se anihilează, nefericiți ce se străduiesc zadarnic și inutil să-și recupereze umanitatea pierdută.

„I’m not a robot”… Mesajul în sine riscă să devină pretextul unei dureroase interogări a propriilor virtuți și limite, lumini și umbre, sforțări și neputințe. Experimentez conștiința vulnerabilității, într-un exercițiu spontan de interogare a statutului existențial. „Nu sunt robot”… „Dar oare sunt om?”… Mă descopăr, tânjind după strigătul eliberator al lui Sisif, căutătorul clipei de răgaz în care lumina înțelegerii se îmbină, dramatic, cu suferința purificatoare. „Nu! Nu sunt un robot, mă străduiesc să fiu un om, o ființă vie!” Precum vibrații ce scutură praful memoriei, cuvintele disperate ale lui John Merrick, eroul tragic al producției The Elephant-Man, erup în mintea mea: „I am not an animal! I am a human being! I… am… a man!” Ce ușor ar fi dacă, printr-un simplu clic, am reuși să ne confirmăm umanitatea!

Înclin să cred că astăzi este tot mai dificil să păstrezi nealterat statutul de ființă umană, mai mult, să-l confirmi măcar sporadic, însă nu prin manipularea vreunui buton miraculos, ci prin simplitatea unui gest frumos, prin candoarea unei fapte nobile. Poate că scenariul post-umanității, care pe unii îi sperie, iar pe alții îi încântă, este deja de față, este prezent. Am reușit deja să devenim altcineva, să ne transformăm în altceva, un fel de entități programate să răspundă hipnotic doar la stimuli precum „consumă”, „înghite”, „adormi”, „nu gândi”, „acceptă”… Sau poate că suntem deja roboți, doar că unii dintre semenii noștri își deconspiră software-ul dezumanizării atunci când suspendă, cu o sinistră luciditate, viețile altora. Am căzut deja proba umanității, desensibilizați, robotizați prematur, încâlciți precum marionetele în propriile rețele wi-fi, simple viețuiri biologice, carcase vidate de conținut, de sens și semnificație. Poate că suntem deja entități mecanice, un fel de „zombi” cu fețe de oameni, populând spasmodic un studio pan-capitalist în care consumul delirant, stoarcerea resurselor, satisfacerea urgentă a nevoilor artificial produse este încurajată prin strategii și scheme abile ale aparatului ideologic și de control social. Populăm această imensă fabrică de dorințe inutile, non-necesare, ce funcționează 24 de ore din 24, 7 zile din 7, condusă de un uriaș mecanism informatic centrat pe iluzie, deturnare, distragere, totodată de activare și potențare a impulsurilor și instinctelor. Poate că am devenit deja roboți în această mașinărie a disoluției în care se împletesc, pe de-o parte, ambiții comerciale, pofta de profit, interese ascunse abil după amabilități de fațadă, pe de altă parte, dezinteres, apatie, cinism, anestezie emoțională și socială. Am presupus naiv că incursiunea în virtual (online), conectarea informează, ne face mai deștepți, hrănește foamea cognitivă, umple golul, dar mai ales ne echipează optim pentru viața în real (offline). Constat că efectul este tocmai contrar celui pe care l-am așteptat: virtualul ne dezrădăcinează, ne smulge din real, dar mai ales ne îndepărtează de noi înșine, de angajamentul responsabil în propria viață. Dincolo de armata uriașă de tehnofili exaltați, tehnofobi previzibili, pseudo-profeți cu un singur ochi și neo-luddiți ce împânzesc nesfârșitele spații și interspații digitale, înscrisul „I’m not a robot” dobândește pentru mine valoarea unui simptom și, cu toate riscurile, a unui semnal de alarmă. El mă anunță cât de vulnerabili au devenit oamenii, cât de fragili au ajuns în fața răului izvorât din abisul propriei ființe sau din situarea lor în contexte nefaste, cât de ușor și trist s-au lăsat ademeniți dincolo de umanitate.

„I’m not a human…” Probabil că într-un univers de super-inteligențe artificiale capabile să gândească, să simtă, să-și exerseze cu succes privilegiul reflexivității, de cyborgs cu îmbunătățiri impresionante, de conținuturi mentale descărcate pe suport digital, un robot confruntat, pe neașteptate, cu o astfel de opțiune dramatică s-ar opri câteva secunde, pentru a-și interoga cu viteză super-cuantică protocoalele decizionale, totodată pentru a contempla istoria tragică și violentă a unei civilizații umane aproape de extincție, după care ar tasta cu tristețe robotică: „I’am not a human! Are you?…”.

[1] Substanță întinsă, corporalitate, materie, conform filosofiei lui Rene Descartes.

[2] Substanță cugetătoare, gândire, spirit, minte, conform aceluiași autor.