John Locke (1632-1704) – problema surselor certe ale cunoaşterii


Eseu asupra intelectului omenesc (1690)  

IDEE CENTRALĂ: Cunoaşterea este posibilă numai prin intermediul experienţei

La început (la naştere), mintea e ca o coală albă de hârtie (lat. tabula rasa) pe care se întipăresc ideile provenite din experienţă.

1. EXPERIENŢA ŞI CUNOAŞTEREA

  • Cunoaşterea se sprijină pe experienţă şi provine din ea.
  • Experienţa, constă în observarea obiectelor exterioare (sensibile) şi a proceselor lăuntrice ale minţii pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm.

2. CELE DOUĂ IZVOARE ALE IDEILOR (provenite din experienţă)

  • SENZAŢIA:
  • obiectul senzaţiei îl constituie corpurile externe;
  • facultatea prin care se realizează o constituie simţurile care comunică cu intelectul;
  • mecanismul formării: simţurile, venind în contact cu obiectele externe, introduc în minte percepţii despre calităţile sensibile: despre galben, alb, rece, dur, amar, dulce…
  • REFLECŢIA
  • obiectul reflecţiei constă în procesele minţii;
  • facultatea prin care se realizează e mintea;
  • mecanismul: mintea, aplecându-se asupra proceselor sale lăuntrice, percepându-le şi reflectând asupra lor, ajunge la idei privind „percepţia, gândirea, îndoiala,credinţa, raţionamentul, actul de cunoaştere, actul de voinţă şi toate acţiunile felurite ale propriei noastre minţi”.

Sugestii interpretative: Locke este întemeietorul propriu-zis al empirismului. Ca empirist, el susţine că treapta perceptivă este fundamentală, întrucât oferă cunoştinţele (ideile) de bază pentru întreaga cunoaştere. În privinţa intelectului (raţiunii), Locke consideră că acesta nu aduce un spor cognitiv în raport cu treapta perceptivă, ci doar combină în diferite chipuri cunoştinţele sensibile (ideile simple). În consecinţă, cunoştinţele dobândite prin intelect ar fi idei complexe, reductibile la ideile simple   (empirice) constitutive. De observat că Locke consideră că treapta perceptivă nu se reduce la cele cinci simţuri externe, ci include şi aşa-zisul simţ intern sau reflecţia care este însuşi intelectul (însăşi mintea) în măsura în care „se percepe” pe sine, îşi „percepe” propriile acte. De altfel, Locke arată că şi cunoaşterea prin senzaţie (prin cele cinci simţuri externe) presupune intelectul, întrucât „simţurile…introduc în minte diferite percepţii”. Această precizare denotă faptul că Locke distinge între percepţie ca simplă stare subiectivă şi percepţie ca idee sensibilă, care este o conştientizare prin intelect a simplei stări perceptive. O soluţie opusă în problema sursei adevărului fusese dată anterior de către Descartes. Ulterior, Kant a încercat o sinteză între empirism şi raţionalism.

Ideile noastre provin din două surse: SENZAŢIA şi REFLECŢIA. Oare ambele surse au aceeaşi valoare/demnitate din perspectiva adevărului?

Să acceptăm faptul că la naştere, mintea noastră este asemenea unei coli albe de hârtie (tabula rasa) – pe această coală nu este scris nimic, nu există nicio idee înscrisă. Şi totuşi, cu timpul, această coală (tablă) ajunge să fie inscripţionată cu idei care sunt adevărate sau false. De unde provin aceste idei (cunoştinţe) şi pe ce ne bazăm atunci când vrem să spunem despre ele că sunt adevărate sau false? De unde ştie mintea ce este adevărat sau fals? Din experienţă – spune Locke. Întreaga noastră cunoaştere se sprijină numai pe experienţă. Toate cunoştinţele noastre provin numai din experienţă.

Experienţa constă în observarea obiectelor exterioare şi a proceselor lăuntrice. Altfel spus, ideile provenite din experienţă au două izvoare (surese): SENZAŢIA şi REFLECŢIA.

PRIMUL IZVOR AL IDEILOR – OBIECTUL SENZAŢIILOR – SIMŢUL EXTERN:

(1). OBIECTUL SENZAŢIEI – conţinut de CORPURILE EXTERIOARE;

(2). FACULTATEA CARE NE PROCURĂ OBIECTUL SENZAŢIEI – totalitatea simţurilor care comunică cu intelectul;

(3). MECANISMUL FORMĂRII IDEILOR – simţurile vin în contact cu ideile externe, induc minţii percepţii despre calităţile sensibile ale lucrurilor (culoare, temperatură, gust) – Acest izvor al celor mai multe dintre ideile pe care le avem, care depinde în întregime de simţuri şi comunică prin ele cu intelectul, eu îl numesc „senzaţie”.

CELĂLALT IZVOR AL IDEILOR NOASTRE – PROCESELE MINŢII NOASTRE – SIMŢUL INTERN:

(1). OBIECTUL REFLECŢIEI PROCESELE MINŢII;

(2). FACULTATEA PRIN CARE SE REALIZEAZĂ ACEST OBIECT – INTELECTUL;

(3). MECANISMULMINTEA SE APLEACĂ ASUPRA PROCESELOR SALE, LE PERCEPE ŞI REFLECTEAZĂ ASUPRA LOR. REZULTATUL: MINTEA AJUNGE LA IDEI CARE PRIVESC „PERCEPŢIA, GÂNDIREA, ÎNDOIALA, CREDINŢA, RAŢIONAMENTUL, ACTUL DE CUNOAŞTERE, ACTUL DE VOINŢĂ ŞI TOATE ACŢIUNILE FELURITE ALE PROPRIEI NOASTRE MINŢI”.

După John Locke (1632-1704) nu există nici idei înnăscute, nici principii imuabile. Înnăscută este doar facultatea cunoaşterii, nu însă şi rezultatele ei.

CUNOAŞTEREA VERITABILĂ ESTE ACEEA PRIN SENZAŢII. Ea presupune un raport nemijlocit/nemediat între SIMŢURI şi OBIECTELE EXTERIOARE. Dacă un lucru lipseşte simţurilor noastre, nu avem nicio părere asupra lui.

REFLECŢIA percepe procesele lăuntrice ale minţii noastre când se îndreaptă asupra ideilor pe care le-a dobândit prin senzaţii. Reflecţia este complementară senzaţiei – un fel de „SIMŢ INTERN” – ea nu se poate produce independent de senzaţie.

În concluzie, LOCKE PRIVILEGIAZĂ SENZAŢIA, DAR LA ADEVĂR AJUNGEM NUMAI PRIN UNITATEA SENZAŢIEI CU REFLECŢIA. Senzaţia rămâne însă esenţială. Cu toate acestea, PENTRU A DEVENI CUNOŞTINŢĂ, DATUL SENZORIAL TREBUIE PRELUCRAT INTELECTUAL. Dar DATUL SENZORIAL trebuie să existe, altfel este inutilă orice prelucrare intelectuală.

NU EXISTĂ SENZAŢIE PURĂ: „A AVEA IDEI ŞI A PERCEPE ESTE UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU”. Omul are idei imediat ce are senzaţii şi oriunde există senzaţie ea este prezentă şi în intelect. Ceea ce spune Locke este faptul că ÎN CUNOAŞTERE, PLECĂM DE LA SENZAŢIE – EA ESTE CONDIŢIA NECESARĂ, DAR NU ŞI SUFICIENTĂ. EMPIRISMUL PRIVILEGIAZĂ SENZAŢIA (EXPERIENŢA), FĂRĂ A MINIMALIZA INTELECTUL (RAŢIUNEA).

      TEXT DE ANALIZAT:

„Toate  ideile  vin pe  calea  senzaţiei  sau a reflecţiei. Să  presupunem, deci, că mintea este oarecum ca şi o coală albă de hârtie, pe care nu stă scris nimic; că e lipsită de orice idee; cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde dobândeşte ea această nemăsurată mulţime de idei pe care imaginaţia fără odihnă şi fără margini a omului i-o înfăţişează într-o diversitate aproape nesfârşită? De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă. Pe aceasta se sprijină cunoaşterea noastră şi din aceasta provine în cele din urmă ea însăşi. Observaţia noastră, îndreptată fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele lăuntrice ale minţii noastre, pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm este ceea ce procură intelectului toate elementele gândirii. Acestea două sunt izvoarele cunoaşterii, de unde se nasc ideile pe care le avem sau pe care le putem avea în chip natural.

Obiectul senzaţiei este primul izvor al ideilor. Mai întâi, simţurile noastre venind în atingere cu anumite obiecte sensibile introduc în minte diferite percepţii, potrivit feluritelor căi pe care acele obiecte lucrează asupra simţului; în acest fel ajungem la aceste idei pe care le avem despre galben, alb, cald, rece, dur, amar, dulce şi toate acelea pe care le numim calităţi sensibile, despre care, atunci când eu spun că simţurile le introduc în minte, înţeleg că aduc în minte de la obiectele externe ceea ce produc acolo acele percepţii. Acest izvor al celor mai multe dintre ideile pe care le avem, care depinde în întregime de simţuri şi comunică prin ele cu intelectul, eu îl numesc „senzaţie”.

Procesele minţii noastre alcătuiesc celălalt izvor al ideilor. În al doilea rând, celălalt izvor din care experienţa alimentează intelectul cu idei este perceperea proceselor lăuntrice ale propriei noastre minţi, când ea se în­dreaptă asupra ideilor pe care le-a dobândit, proces care, atunci când su­fletul ajunge să reflecteze asupra lor şi să le examineze, dă intelectului o altă categorie de idei pe care nu le-ar fi putut dobândi numai de la lucrurile din afară; asemenea idei sunt percepţia, gândirea, îndoiala, credinţa, raţionamentul, actul de cunoaştere, actul de voinţă şi toate acţiunile felurite ale propriei noastre minţi, de la care noi, fiind conştienţi de ele şi observându-le noi înşine, primim în intelect idei tot aşa de distincte ca şi ideile pe care le primim de la corpurile care ne impresionează simţurile. Fiecare om are în el însuşi în întregime acest izvor de idei şi cu toate că acesta nu este un simţ, întrucât nu are de-a face întru nimic cu obiectele exterioare, totuşi se aseamănă foarte mult şi ar putea fi numit destul de propriu „simţ intern”. Dar cum eu numesc „senzaţie” celălalt izvor, pe acesta îl numesc „reflecţie”, deoarece ideile pe care le procură acest izvor sunt numai acelea pe care mintea le dobândeşte reflectând asupra propriilor ei procese” (J. Locke, Eseu asupra intelectului omenesc).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s