Bertrand Russell – fragmente de text (analiză)

„Există oare cunoaştere care să fie atât de sigură încât nici un om rezonabil să nu o poată pune la îndoială? Această întrebare, care ar putea să nu pară dificilă la prima vedere, este în realitate una din cele mai dificile care se pot pune. Atunci când vom fi înţeles obstacolele din calea unui răspuns tranşant şi încrezător, vom fi înaintat substanţial în studiul filosofiei – deoarece filosofia este tocmai încercarea de a răspunde la astfel de întrebări ultime, nu neglijent şi dogmatic, aşa cum o facem în viaţa obişnuită şi chiar în ştiinţe, ci critic, în urma studierii a tot ceea ce face ca aceste întrebări să fie greu de abordat şi a dezvăluirii inexactităţii şi confuziei pe care le ascund ideile noastre obişnuite.

În viaţa cotidiană luăm drept certe multe lucruri pe care o cercetare mai atentă le arată pline de contradicţii încât numai un mare efort de gândire ne permite să aflăm ce putem realmente să credem. În căutarea certitudinii este natural să începem cu experienţele noastre prezente şi fără îndoială că într-un anumit sens cunoaşterea trebuie derivată din ele. Însă orice afirmaţie despre ceea ce ne permit ele să cunoaştem este foarte probabil falsă. Mi se pare că acum stau pe un scaun, la o masă de o anumită formă, pe care văd foi de hârtie scrise de mână sau tipărite. Întorcându-mi capul văd afară pe fereastră clădiri, nori şi Soarele. Cred că Soarele se află cam la nouăzeci şi trei de milioane de mile de Pământ; că este un glob fierbinte de multe ori mai mare decât Pământul; că datorită rotaţiei Pământului răsare în fiecare dimineaţă şi că va continua să o facă pentru un timp nedefinit şi în viitor. Cred că dacă oricare altă persoană va veni în camera mea, va vedea aceleaşi scaune şi mese şi hârtii ca şi mine şi că masa pe care o văd este aceeaşi cu masa pe care o simt apăsând pe braţul meu. Toate acestea par atât de evidente încât cu greu merită osteneala să fie afirmate, cu excepţia cazului când servesc drept răspuns la întrebarea cuiva care se îndoieşte că ştiu ceva. Şi totuşi toate acestea pot fi puse în mod rezonabil la îndoială şi cer o discuţie mult mai atentă înainte de a fi siguri că le-am afirmat într-o formă care este pe deplin adevărată.

Pentru a evidenţia dificultăţile noastre, să ne concentrăm atenţia supra mesei. Pentru ochi ea este dreptunghiulară, brună şi lucioasă, la atingere este netedă, rece şi dură; atunci când o lovesc cu degetele, produce un sunet lemnos. Oricine altcineva care vede, simte şi aude masa va accepta această descriere, se pare, deci, că nu se iveşte nici o dificultate; însă de îndată ce încercăm să fim mai precişi încep încurcăturile. Deşi cred că masa este „în realitate” peste tot de aceeaşi culoare, părţile care reflectă lumina arată mult mai strălucitoare decât celelalte părţi, iar unele părţi arată albe datorită luminii reflectate. Ştiu că dacă mă mişc părţile care vor reflecta lumina vor fi diferite, astfel încât distribuţia aparentă a culorilor pe masă se va schimba. Rezultă că dacă mai mulţi oameni privesc masa în acelaşi moment, nu vor exista doi dintre ei care să vadă aceeaşi distribuţie de culori, deoarece nu există doi care să o poată vedea exact din acelaşi punct, şi orice schimbare a punctului din care este privită produce o schimbare în modul în care este reflectată lumina.

Pentru cele mai multe scopuri practice aceste diferenţe nu sunt importante, însă pentru pictor ele sunt de cea mai mare importanţă: pictorul trebuie să se dezobişnuiască să gândească că lucrurile par să aibă culoarea despre care simţul comun spune că o au în realitate şi să înveţe să vadă lucrurile aşa cum apar. Aici avem deja începutul uneia dintre distincţiile care produc cele mai multe încurcături în filosofie – distincţia între „aparenţă” şi „realitate”, între ceea ce par să fie lucrurile şi ce sunt. Pictorul vrea să ştie ce par să fie lucrurile, omul practic şi filosoful vor să ştie ce sunt; însă filosoful doreşte să ştie aceasta mai intens decât omul practic şi este mai tulburat de cunoaşterea dificultăţilor găsirii unui răspuns la întrebare”(„Aparenţă şi realitate”, în Problemele filosofiei, Editura All, Bucureşti, 2004, pp. 3-5).

„ […] cunoaşterea filosofică nu diferă în mod esenţial de cunoaşterea ştiinţifică; nu există nici o sursă specială de înţelepciune deschisă pentru filosofie, dar nu şi pentru ştiinţă. Caracteristica esenţială a filosofiei, care o diferenţiază de ştiinţă, este caracterul critic. Ea examinează critic principiile utilizate în ştiinţă şi în viaţa cotidiană; ea scoate la iveală orice inconsistenţe care ar putea exista în aceste principii şi le acceptă numai dacă cercetarea critică nu a produs nici un temei pentru a le respinge. […] Pe scurt, critica spre care tindem nu este aceea care respinge fără temei, ci aceea care cântăreşte orice cunoştinţă potrivit meritelor ei şi reţine tot ceea ce pare să fie cunoaştere autentică în urma acestei examinări. trebuie acceptat că rămâne un risc de eroare, deoarece fiinţele umane sunt failibile. Filosofia poate pretinde în mod justificat că micşorează riscul de eroare şi că, în unele cazuri, îl face practic neglijabil. Mai mult este imposibil într-o lume în care trebuie să se producă greşeli şi nici un apărător prudent al filosofiei nu ar afirma că a reuşit mai mult” („Limitele cunoaşterii filosofice”, în Problemele filosofiei, Editura All, Bucureşti, 2004, pp. 134 -135).

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s