Text pentru analiză: mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII)

„Mai departe – am zis – compară firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de [lungimea] întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile …”

„Văd” – spuse el.

„ … mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă diferite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei ce le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea.”

„Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!”

„Sunt asemănători nouă – am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi, cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate în foc, pe zidul de dinaintea lor?”

„Cum ar putea vedea altceva – spuse el – dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?”

„Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelaşi lucru?”

„Bun, şi?”

„Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?”

„Necesar.”

„Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte?”

„Pe Zeus, – răspunse el – nu cred!”

„În general, deci – am spus eu – asemenea oameni ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.”

„E cu totul obligatoriu.”

„Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse înainte. ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de  ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă, arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?”

„Ba da.”

„Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?”

„Chiar aşa!”

„Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?”

„N-ar putea, cel puţin îndată, să le vadă!” – grăi el.

„Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele însele. În continuare, i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele şi lumina sa.”

„Cum de nu!”

„La urmă, el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla, aşa cum este, pe el însuşi, în locul său propriu.”

„Necesar.”

„După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, văzute de ei [în peşteră].”

„E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.”

„Ei, şi nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?”

„Cu totul.”

„Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce, de obicei, se precedă, se succedă, sau trec laolaltă, şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare, consimţind să paţă orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?”

„Aşa cred – zise el. Ar voi să păţească orice mai curând decât să trăiască în acel chip.”

„Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă, iarăşi, acel om, coborând, s-ar aşeza în acelaşi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?”

„Ba da” – zise.

„Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legaţi şi dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că deci nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?”

„Ba chiar aşa.”

„Iată, dragă Glaucon – am spus eu – imaginea care trebuie, în întregime, pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie”.

Repere critice:

„Alegoria este, în sens literal, acţiunea de a spune altceva, de a vorbi altfel într-o adunare (agora). Pro­cedând astfel, Platon se adresează unui număr cât mai mare de oameni şi, în continuarea învăţăturii socratice, conferă filosofiei o dimensiune exoterică. Mitul din cartea a VII-a a Republicii capătă astfel vocaţia unei propedeutici la înţelepciune, atât sub formă teoretică (ştiinţa), cât şi practică (morala şi politica), a unei încurajări întru părăsirea umbrei peşterii — simbol al acestei lumi care ne face captivii săi (517b) — şi întru înălţarea graduală până la un principiu al luminii vizibile, mai apoi invizibile ochiului corporal. Dintr-o dată Platon vorbeşte despre natura noastră (514a): „Prizonierii sunt asemeni nouă” (515a), înlănţuiţi într-o poziţie fixă încă din copilărie, cu spatele întors către intrarea peşterii, ei nu pot decât să considere adevărate şi reale umbrele şi reflexele de pe pereţii locuinţei subterane, pereţi pe care ochii lor s-au fixat dintotdeauna. A-i elibera dintr-o dată, fără nici o tranziţie, n-ar da naştere decât la revoltă, nebunie, suferinţă excesiv de violentă şi mutaţie sterilă. Cecitatea lor ar fi mai adâncă chiar decât înainte. Platon subliniază eşecul unei educaţii indiferente la evoluţie, deloc preocupată să ofere timpul şi mijloacele asumării procesului de transformare necesar unei schimbări durabile, unei înţelegeri durabile a faptului că umbra obiectului pe un perete nu este decât o umbră. A-i face pe prizonieri să treacă de la o opacitate nocturnă în imperiul luminii solare presupune în primul rând consimţământul lor liber şi voluntar în faţa mutaţiei, cu durerile fizice şi psihice pe care ea le provoacă.

Ei vor fi eliberaţi noaptea, pentru ca ochii să li se obişnuiască mai uşor cu contemplarea astrelor şi a firmamentului (516b). Ei vor descoperi că soarele era principiul a ceea ce vedeau pe zidurile peşterii, cauză a imaginii fiinţei, dar mai presus, cauză a fiinţei sensibile. Mai mult, vor înţelege că soarele este el însuşi un principiu derivat şi sensibil, vizibil doar cu ochii trupului. Imaginea principiului inteligibil, reflex material al Ideii celei mai înalte în valoare şi demnitate — Binele —, soarele are statutul de „fiu al Binelui”, statut pe care deja îl stabilise conceptual, dacă nu metaforic, cartea a VI-a a Republicii: „Soarele [este] odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuşi. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligenţa, cât şi cu inteligibilele, acelaşi lucru este soarele faţă de vedere şi de lucrurile vizibile” (Republica VI, 508c). Cartea a VIl-a transpune această dezvoltare teoretică în limbajul mitului, dar ambele texte sunt dedicate, în genuri literare diferite, expunerii concepţiei platoniciene asupra fiinţei şi cunoaşterii, cu diferitele sale grade, momente şi etape. Platon nu ezită să facă uz de schema matematică sensibilă — teoria proporţiilor — pentru a facilita accesul la înţelegerea doctrinei sale.

Într-o introducere magistrală la alegoria peşterii şi graţie, de această dată, simbolismului abstract al geometriei — linia (Republica VI, 509e-51 le), sunt reprezentate într-adevăr cele patru nivele ale fiinţei: imagini, obiecte ale lumii sensibile (topos oratos), imagini, obiecte ale lumii inteligibile (topos noetos). Acestora le corespund, termen cu termen, patru nivele de cunoaştere: opinia (doxa) — sub dubla formă: a repre­zentărilor confuze (eikasia) şi a credinţei (pistis) —, cunoaşterea inte­lectuală — în dubla sa formă: ipotetico-deductivă sau matematică şi discursivă (dianoia), care merge de la principii sau axiome indemonstrabile la implicaţiile lor logice, şi dialectica sau filosofia, care merge de la ipoteze la principiul absolut, de la condiţionat la ceea ce condiţionează (noesis). Gradelor fiinţei le corespund, după o proporţie matematică îngrijită, gradele cunoaşterii. O aceeaşi lege ascensională le guvernează. Opinia este inferioară în natură şi valoare ştiinţei, după cum imaginea este inferioară Ideii. Cunoaşterea matematică este inferioară în natură şi valoare cunoaşterii filosofice, în dubla sa expresie: demonstrativă şi in­tuitivă. Ea este totuşi ridicată la rang de propedeutică (propaideia) la filosofie (Republica VII, 536d). Ştiinţa şi arta măsurii (metretike) nu dau „măsura” perfect justă (pros to metrion), ci se apropie de ea şi o vizează (Omul politic, 284a). „Ea se aplică la tot ceea ce devine” (Omul politic, 285a) şi nu „celor care sunt”. Ea arată drumul Ideii şi este prin excelenţă metoda formativă a spiritului. Acesta să fie motivul pentru care Platon a pus să se graveze pe frontonul şcolii sale, Academia: „Să nu intre nimeni aici, dacă nu este geometru”?

Ştiinţele, altele decât dialectica, nu sunt decât „preludiul artei ce trebuie învăţată” (Republica VII, 53ld). Această artă se numeşte dialectică. Ştiinţele numărului, ale suprafeţelor, volumelor, astrelor nu sunt decât etape de parcurs, dar ele nu înalţă până la Idee (eidos), sau la principiul explicativ şi fondator a ceea ce este. Ele nu pot în nici un caz să înlo­cuiască dialectica, cea care merge „de la generare la esenţă” (Philebos, 26d: genesin eis ousian).

Ideea aparţine dublului registru al lui „a demonstra” şi „a vedea”, al discursivităţii logice şi al viziunii intelectuale, contemplaţia. Procesul cunoaşterii se încheie printr-o modalitate privilegiată a actului vederii prin ochii sufletului, după o despuiere metodică de ceea ce, în domeniul sensibilului sortit uitării sau ignorării inteligibilului, putea să fie ecran şi obstacol.

Accesul la contemplarea primului principiu este, pentru prizonierul eliberat din peşteră, deschiderea într-o altă lume care, fără a fi altundeva, într-un statut de exterioritate îndepărtată şi inaccesibilă, se află în sine fără ca înainte să fi existat cunoaşterea sa clară şi luminoasă.

Mitul peşterii narează diferite momente ale procesului mnemonic, ale travaliului anamnezei în care se întâlnesc, strâns legate, cunoaşterea, fiinţa şi devenirea, acţiunea şi contemplaţia. Platon demonstrează şi aici că „a învăţa nu este altceva decât a-ţi reaminti”, cu ajutorul de neînlocuit al maieutului, al educatorului care conduce sufletul către sine, care-l readuce „acasă”. (Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.I – Gândirile fondatoare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.42-44)

8 comments on “Text pentru analiză: mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII)

  1. antonia spune:

    acesta este textul original al lui Platon sau este doar un comentariu facut asupra textului?

  2. Florentina Crâsta spune:

    la alegoria ca omagiu recunosc că nu m-am gândit. da, triada bine-cunoscută, Bine-Adevăr-Frumos, dar dovada cea mai clară că ne aflăm prinşi în acea peşteră este că nu avem o idee clară despre cele trei, ci doar aproximări şi presupuneri prin prisma unor principii sau doctrine. de ce putem vedea lucrurile acestea din depărtare fără a le desluşi? ştiu că întrebarea va rămâne retorică. da, sunt de acord cu faptul că texul are semnificaţii multiple.

    • Platon a fost fascinat de Socrate, de metoda folosită de acesta pentru a accede la adevăr, o metodă care presupune o suită de tehnici precum: (1). conştientizarea ignoranţei ca moment de debut al cunoaşterii – „ştiu că nu ştiu nimic” (este motivul care i-a atras lui Socrate numeroase reproşuri, printre care şi acela că „blufează”, se ascunde, face pe ignorantul, când de fapt ştie mai bine decât interlocutorul său ce şi cum…); (2). ridicarea treptată către universal – procedeu inductiv, care pleacă de la cazuri şi situaţii particulare şi se îndreaptă spre general/universal, şi, în strânsă legătură cu aceasta, căutarea definiţiei universale – a ceea ce lucrul este în esenţa sau în natura lui profundă, dincolo de variaţiile sau transformările accidentale; (3). ironia – adesea înlocuită cu batjocura caustică, un procedeu pentru care Socrate şi-a atras încă un set generos de adversităţi; (4). maieutica sau „arta moşirii” adevărului prin intermediul întrebărilor inspirat formulate şi plasate în dialog astfel încât să aducă la lumină adevărata cunoaştere, ocultată de simple opinii sau erori. Da, mitul poate fi văzut şi ca un omagiu, chiar dacă majoritatea exegeţilor împart opera lui Platon într-o perioadă socratică şi una de maturitate, în care mentorul Academiei pare să se fi rupt de sub tutela magistrului. Altfel, cum am putea explica etapa în care, odată ajuns la Lumina cunoaşterii, eroul mitului se întoarce şi este ucis de semenii lui pentru simpla încercare de a-i elibera… Mă bucură că te interesează astfel de lucruri faţă de care mulţi manifestă un dezinteres deconcertant… Îţi mai lansez o provocare: lectura unui alt mit, acela al Androginului (s-ar putea să-l ştii)… deşi nu atât de bogat în semnificaţii, totuşi oferă pretextul unor reflecţii prolifice…

      • Florentina Crâsta spune:

        ştiu celălalt mit, am citit undeva despre asta, nu-mi mai amintesc exact unde. A fost folosit de nenumărate ori în literatură, în diferite ipostaze, chiar şi ca simbol al infinitului. Cel mai recent l-am întâlnit în volumul ,,Gemenii,, , M. Cărtărescu nefiind îngrijorat de clişeul ce s-ar putea strecura, ci abordând original acest subiect.

      • Mitul androginului este, fără îndoială, un mit platonician binecunoscut, relatat de Platon în dialogul Banchetul. De aceea nu este deloc surprinzătoare reeditarea despre care îmi vorbeşti (Mircea Cărtărescu). … este unul dintre miturile la fel de cunoscute, pe care editura Humanitas le-a adunat într-un volum, acum ceva vreme în urmă, în 1996 sub titlul Miturile lui Platon (o antologie îngrijită de Cristian Bădiliţă). Foarte interesante mai sunt şi celelalte alegorii: mitul naşterii lui Eros (tot din Banchetul), conform căruia iubirea este copilul născut în circumstanţe cel puţin bizare, din legătura „ilicită” a sărăciei (iată de ce iubitorul nu are nimic al lui) cu Răzbătătorul sau ambiţiosul (iubitorul îşi doreşte permanent ceea ce nu este al lui, adică subiectul iubirii); mitul reamintirii (din dialogul Menon), în care regăsim influenţa credinţei pitagoreice în transmigraţia sufletelor şi totodată valoroasa idee a cunoaşterii sau a învăţării ca reamintire (anamnesis) – unul dintre pilonii pe care se fundamentează Teoria Ideilor; mitul lui Theuth sau al uitării (din dialogul Phaidros), prin care Platon ne istoriseşte că scrisul a fost inventat pentru a ne justifica lenevirea memoriei (probabil o reminiscenţă a unei culturi a oralităţii, cu rădăcini în spiritualitatea orientală) şi încă multe alte poveşti, pe care sper, la un moment dat, să am curajul şi timpul necesar de a le posta pentru a deveni pretextul unor discuţii fructuoase cu cei interesaţi…

  3. Florentina Crâsta spune:

    1. adevărul individual este fals în raport cu cel absolut.
    2. filosoful are tendinţa de accedere spre absolut, d.p.d.v. pragmatic(dacă pragmatismul ar putea fi un etalon la care să ne raportăm) această accedere este imposibilă, totuşi acea limită dincolo de care e incognoscibilul pare fixată tot mai departe.
    3. alegoria a rămas valabilă, nu ştim nimic decât vagi umbre, palide imitaţii ale adevărului, surogate ce nu vor înlocui cunoaşterea, dar tocmai prin existenţa lor nu o fac posibilă.
    4. ne aflăm în imposibilitatea de a ne desprinde din întunericul(lipsa cunoaşterii) din peşteră- numindu-se fie ideologie, utopie, sistem ori matrice, şi adevărul văzut ca o povară care aici atrage după sine moartea, şi totuşi ,,adevărul este aerul fără de care nu se poate respira,, (Turgheniev)

    • Dacă vrem să rămânem fideli textului platonician, nici măcar nu există un adevăr individual (opus sau aflat în contradicţie cu unul absolut). Adevărul, Ideea de Adevăr este mai curând etalonul, prototipul, modelul la care participă, prin imitaţie, lucrurile care tind spre un astfel de statut (raportul lume sensibilă – peştera, lume inteligibilă – exteriorul). Am putea mai curând admite că există grade de apropiere de adevăr, aproximări ale acestuia (chiar dacă, adoptând limbajul lui Karl R. Popper, riscăm să devenim victima unei inadecvări hermeneutice, judecând un autor dintr-o epocă determinată – Platon – prin limbajul altuia, care a trăit mult mai târziu – Popper). Tot astfel cum lucrurile despre care spunem că sunt frumoase şi care ne animă „peştera” în care trăim nu sunt altceva decât reproduceri palide, reflectări, chiar degradări ale Frumosului în sine. Da, alegoria lui Platon este şi va rămâne multă vreme actuală, prin multe dintre semnificaţiile pe care le conţine şi mai ales, prin multe dintre semnificaţiile pe care ne provoacă să i le atribuim. Textul poate fi abordat în numeroase chei de lectură: ca un simbol pentru itinerariul educativ (paideutic) al fiecăruia dintre noi (trecerea de la ignoranţă la cunoaştere), ca un scenariu al devenirii filosofice (abandonarea prejudecăţilor, a idolilor şi riscul acestui abandon) sau, chiar mai simplu, ca un omagiu pe care Platon îl aduce magistrului său Socrate (cel care, odată întors, este ucis…).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s