Text pentru analiză: mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII)

„Mai departe – am zis – compară firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de [lungimea] întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile …”

„Văd” – spuse el.

„ … mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă diferite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei ce le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea.”

„Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!”

„Sunt asemănători nouă – am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi, cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate în foc, pe zidul de dinaintea lor?”

„Cum ar putea vedea altceva – spuse el – dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?”

„Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelaşi lucru?”

„Bun, şi?”

„Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?”

„Necesar.”

„Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte?”

„Pe Zeus, – răspunse el – nu cred!”

„În general, deci – am spus eu – asemenea oameni ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.”

„E cu totul obligatoriu.”

„Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse înainte. ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de  ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă, arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?”

„Ba da.”

„Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?”

„Chiar aşa!”

„Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?”

„N-ar putea, cel puţin îndată, să le vadă!” – grăi el.

„Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele însele. În continuare, i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele şi lumina sa.”

„Cum de nu!”

„La urmă, el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla, aşa cum este, pe el însuşi, în locul său propriu.”

„Necesar.”

„După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, văzute de ei [în peşteră].”

„E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.”

„Ei, şi nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?”

„Cu totul.”

„Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce, de obicei, se precedă, se succedă, sau trec laolaltă, şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare, consimţind să paţă orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?”

„Aşa cred – zise el. Ar voi să păţească orice mai curând decât să trăiască în acel chip.”

„Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă, iarăşi, acel om, coborând, s-ar aşeza în acelaşi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?”

„Ba da” – zise.

„Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas totdeauna legaţi şi dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că deci nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?”

„Ba chiar aşa.”

„Iată, dragă Glaucon – am spus eu – imaginea care trebuie, în întregime, pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie”.

Repere critice:

„Alegoria este, în sens literal, acţiunea de a spune altceva, de a vorbi altfel într-o adunare (agora). Pro­cedând astfel, Platon se adresează unui număr cât mai mare de oameni şi, în continuarea învăţăturii socratice, conferă filosofiei o dimensiune exoterică. Mitul din cartea a VII-a a Republicii capătă astfel vocaţia unei propedeutici la înţelepciune, atât sub formă teoretică (ştiinţa), cât şi practică (morala şi politica), a unei încurajări întru părăsirea umbrei peşterii — simbol al acestei lumi care ne face captivii săi (517b) — şi întru înălţarea graduală până la un principiu al luminii vizibile, mai apoi invizibile ochiului corporal. Dintr-o dată Platon vorbeşte despre natura noastră (514a): „Prizonierii sunt asemeni nouă” (515a), înlănţuiţi într-o poziţie fixă încă din copilărie, cu spatele întors către intrarea peşterii, ei nu pot decât să considere adevărate şi reale umbrele şi reflexele de pe pereţii locuinţei subterane, pereţi pe care ochii lor s-au fixat dintotdeauna. A-i elibera dintr-o dată, fără nici o tranziţie, n-ar da naştere decât la revoltă, nebunie, suferinţă excesiv de violentă şi mutaţie sterilă. Cecitatea lor ar fi mai adâncă chiar decât înainte. Platon subliniază eşecul unei educaţii indiferente la evoluţie, deloc preocupată să ofere timpul şi mijloacele asumării procesului de transformare necesar unei schimbări durabile, unei înţelegeri durabile a faptului că umbra obiectului pe un perete nu este decât o umbră. A-i face pe prizonieri să treacă de la o opacitate nocturnă în imperiul luminii solare presupune în primul rând consimţământul lor liber şi voluntar în faţa mutaţiei, cu durerile fizice şi psihice pe care ea le provoacă.

Ei vor fi eliberaţi noaptea, pentru ca ochii să li se obişnuiască mai uşor cu contemplarea astrelor şi a firmamentului (516b). Ei vor descoperi că soarele era principiul a ceea ce vedeau pe zidurile peşterii, cauză a imaginii fiinţei, dar mai presus, cauză a fiinţei sensibile. Mai mult, vor înţelege că soarele este el însuşi un principiu derivat şi sensibil, vizibil doar cu ochii trupului. Imaginea principiului inteligibil, reflex material al Ideii celei mai înalte în valoare şi demnitate — Binele —, soarele are statutul de „fiu al Binelui”, statut pe care deja îl stabilise conceptual, dacă nu metaforic, cartea a VI-a a Republicii: „Soarele [este] odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuşi. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligenţa, cât şi cu inteligibilele, acelaşi lucru este soarele faţă de vedere şi de lucrurile vizibile” (Republica VI, 508c). Cartea a VIl-a transpune această dezvoltare teoretică în limbajul mitului, dar ambele texte sunt dedicate, în genuri literare diferite, expunerii concepţiei platoniciene asupra fiinţei şi cunoaşterii, cu diferitele sale grade, momente şi etape. Platon nu ezită să facă uz de schema matematică sensibilă — teoria proporţiilor — pentru a facilita accesul la înţelegerea doctrinei sale.

Într-o introducere magistrală la alegoria peşterii şi graţie, de această dată, simbolismului abstract al geometriei — linia (Republica VI, 509e-51 le), sunt reprezentate într-adevăr cele patru nivele ale fiinţei: imagini, obiecte ale lumii sensibile (topos oratos), imagini, obiecte ale lumii inteligibile (topos noetos). Acestora le corespund, termen cu termen, patru nivele de cunoaştere: opinia (doxa) — sub dubla formă: a repre­zentărilor confuze (eikasia) şi a credinţei (pistis) —, cunoaşterea inte­lectuală — în dubla sa formă: ipotetico-deductivă sau matematică şi discursivă (dianoia), care merge de la principii sau axiome indemonstrabile la implicaţiile lor logice, şi dialectica sau filosofia, care merge de la ipoteze la principiul absolut, de la condiţionat la ceea ce condiţionează (noesis). Gradelor fiinţei le corespund, după o proporţie matematică îngrijită, gradele cunoaşterii. O aceeaşi lege ascensională le guvernează. Opinia este inferioară în natură şi valoare ştiinţei, după cum imaginea este inferioară Ideii. Cunoaşterea matematică este inferioară în natură şi valoare cunoaşterii filosofice, în dubla sa expresie: demonstrativă şi in­tuitivă. Ea este totuşi ridicată la rang de propedeutică (propaideia) la filosofie (Republica VII, 536d). Ştiinţa şi arta măsurii (metretike) nu dau „măsura” perfect justă (pros to metrion), ci se apropie de ea şi o vizează (Omul politic, 284a). „Ea se aplică la tot ceea ce devine” (Omul politic, 285a) şi nu „celor care sunt”. Ea arată drumul Ideii şi este prin excelenţă metoda formativă a spiritului. Acesta să fie motivul pentru care Platon a pus să se graveze pe frontonul şcolii sale, Academia: „Să nu intre nimeni aici, dacă nu este geometru”?

Ştiinţele, altele decât dialectica, nu sunt decât „preludiul artei ce trebuie învăţată” (Republica VII, 53ld). Această artă se numeşte dialectică. Ştiinţele numărului, ale suprafeţelor, volumelor, astrelor nu sunt decât etape de parcurs, dar ele nu înalţă până la Idee (eidos), sau la principiul explicativ şi fondator a ceea ce este. Ele nu pot în nici un caz să înlo­cuiască dialectica, cea care merge „de la generare la esenţă” (Philebos, 26d: genesin eis ousian).

Ideea aparţine dublului registru al lui „a demonstra” şi „a vedea”, al discursivităţii logice şi al viziunii intelectuale, contemplaţia. Procesul cunoaşterii se încheie printr-o modalitate privilegiată a actului vederii prin ochii sufletului, după o despuiere metodică de ceea ce, în domeniul sensibilului sortit uitării sau ignorării inteligibilului, putea să fie ecran şi obstacol.

Accesul la contemplarea primului principiu este, pentru prizonierul eliberat din peşteră, deschiderea într-o altă lume care, fără a fi altundeva, într-un statut de exterioritate îndepărtată şi inaccesibilă, se află în sine fără ca înainte să fi existat cunoaşterea sa clară şi luminoasă.

Mitul peşterii narează diferite momente ale procesului mnemonic, ale travaliului anamnezei în care se întâlnesc, strâns legate, cunoaşterea, fiinţa şi devenirea, acţiunea şi contemplaţia. Platon demonstrează şi aici că „a învăţa nu este altceva decât a-ţi reaminti”, cu ajutorul de neînlocuit al maieutului, al educatorului care conduce sufletul către sine, care-l readuce „acasă”. (Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.I – Gândirile fondatoare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.42-44)

Moartea lui Socrate (Jacques-Louis David)

Realizat la Paris în 1786, de către Jacques Louis David (1748-1825), unul dintre cei mai importanţi pictori francezi ai stilului neoclasic, tabloul este o compoziţie de o frumuseţe şi o încărcătură emoţională extraordinară. Artistul ne transformă în martorii unui eveniment dramatic, al unui moment de ruptură în evoluţia gândirii filosofice, un scenariu-paradox al democraţiei ateniene, acela în care Socrate (469-399 î.Hr.), înconjurat de prieteni şi discipoli îndureraţi, se pregăteşte să bea potirul cu cucută. Deşi au existat numeroşi alţi pictori, precum Giambettino Cignaroli, Charles-Alphonse Dufresnoy, Etienne de Lavallee-Poussin, Jacques Philippe Joseph de Saint-Quentin, Pierre Peyron ş.a., care au abordat acest motiv, totuşi lucrarea lui David rămâne una dintre cele mai expresive şi mai fascinante.

Socrate se înscrie, prin acest ultim gest, pe coordonatele tragice ale destinului pe care-l poartă personajele lui Sofocle, Eschil şi Euripide. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce personaje precum Oedip, Prometeu, Antigona, Agammenon ş.a. sunt victimele unui destin implacabil, în schimb, Socrate, prin fidelitatea faţă de convingerile împărătăşite întreaga sa viaţă, îşi determină singur destinul. Similitudinile dintre destinul lui Socrate şi acelea ale personajelor tragediei greceşti pot fi întemeiate pe motivul vinovăţiei nevinovate (vina tragică), dacă poate fi exprimat astfel, totodată pe destinul pe care şi unii şi alţii l-au avut după moartea lor. Moartea reprezintă ultimul act care conferă semnificaţie celorlalte acte care compun piesa, momentul de supremă încleştare care legitimează, împlineşte, resemnifică înţelegerea întregului parcurs existenţial, îmbogăţindu-l. Prin gestul său ultim, Socrate se ridică deasupra destinului, asumându-l în aceeaşi măsură în care îl sfidează. Învinuit de către Meletos (poet), Anytos (om politic) şi Lycon (orator) că nesocoteşte divinităţile şi aduce zei străini în cetate (de fapt este vorba despre acel daimonion, o voce interioară care-l opreşte să comită lucruri contrare principiilor morale), că propovăduieşte idei neobişnuite şi corupe astfel mintea tineretului atenian, Socrate este condamnat la moarte. Din această perspectivă, Socrate împărtăşeşte soarta sofiştilor („negustorii de înţelepciune”) – Anaxagoras, Protagoras, posibil şi Prodicos – devenind victima unei psihoze colective, a unor denunţuri şi înscenări mai mult sau mai puţin întemeiate. Anaxagoras a fost învinuit de impietate de Cleon pentru că a îndrăznit să susţină că soarele este un corp ceresc incandescent. Protagoras a suferit condamnarea pentru îndrăzneala de a fi susţinut că viaţa omului este prea scurtă pentru a-i cunoaşte pe zei (agnosia), de unde concluzia că nu se poate şti nici dacă sunt, nici dacă nu sunt. Acuzaţiile aduse şi procesul ca atare exprimă, conform exegeţilor, imaginea pe care Socrate o avea în mentalul colectiv atenian: aceea a unui personaj guraliv şi incomod, care zdruncină prin ironia sa ordinea şi cutumele cetăţii. Cu toate acestea, seninătatea manifestată de filosof în faţa morţii, credinţa în ideile sale, chiar cu riscul propriei dispariţii, îl îmbracă pe Socrate în aura unui personaj de legendă. Se ştie, conform consemnărilor lui Diogenes Laertios, că acuzatorii lui au avut de asemenea o soartă nefastă: fie au fost exilaţi, fie chiar au sfârşit prin a fi condamnaţi la moarte (cazul lei Meletos). Dacă după prima audiere, extrem de sumară, voturile sunt relativ echilibrate, sfidarea juriului, batjocura la care Socrate  îi supune pe judecători („să fiu întreţinut în Prytaneion, pe socoteala statului”) aduce condamnarea sa cu o unanimitate dezarmantă de voturi.

Tabloul ni-l înfăţişează pe Platon (427-347 î.Hr.) la picioarele patului, cu spatele întors către Socrate, surprins parcă în postura celui care încearcă să se detaşeze, să se izoleze de suferinţa şi deziluzia care-l încearcă la vederea maestrului său. La picioarele lui, căzute, se găsesc pana şi pergamentul, evocând parcă neputinţa de a continua, dezolarea în faţa pierderii uneia dintre cele mai îndrăgite surse de inspiraţie. Deşi la moartea lui Socrate, Platon avea în jur de 29 de ani, pictorul a preferat să-l înfăţişeze pe mentorul Academiei ca pe un bărbat în vârstă, cu părul cărunt, redând parcă o altfel de vârstă, aceea a regretului şi a suferinţei. Mantia îi acoperă o parte din faţă, semn al ruşinii pe care o resimte faţă de crima pe care compatrioţii săi atenieni sunt pe cale să o comită. În plan îndepărtat, o vedem pe Xantipa, escortată de temniceri, pentru a nu tulbura, cu volubilitatea ei devenită proverbială, ultimele clipe ale soţului ei. Ieşirea ei din scenă constituie expresia mentalităţii greceşti referitoare la statutul ingrat al femeii: aflată sub autoritatea absolută a tatălui şi apoi a soţului, izolată de viaţa publică şi de deciziile politice, obligată să se ocupe doar de îngrijirea căminului şi să aducă pe lume moştenitori. Alături de Maestru se găsesc cei mai apropiaţi discipoli, a căror figuri sunt profund răscolite de suferinţă. Criton, aşezat lângă Socrate, îl priveşte cu devotament şi îngrijorare, disimulându-şi parcă, sub un gest suspendat, neputinţa de a schimba ceva din ordinea fatală a evenimentelor. Celălalt braţ se odihneşte pe genunchiul filosofului într-un ultim gest de empatie şi compasiune. Şi mai interesant este gestul discipolului sau, după unii interpreţi, al călăului, cel care îi întinde potirul cu otravă: îşi ascunde privirea, conştient de absruditatea şi gratuitatea sentinţei. În tot acest timp, filosoful nu manifestă niciun fel de teamă, iar gestul său, braţul ridicat, arată mai curând reverenţa cuvenită faţă de zei, stăpânirea de sine şi nobleţea care i-au călăuzit întreaga viaţă. Socrate pare să le vorbească discipolilor îndureraţi, încurajându-i să trăiască demn, în orizontul iubirii de înţelepciune. Aceasta pentru că, aşa cum ne-a lăsat moştenire, prin vocea celui mai ilustru dintre discipoli, Platon, nu merită trăită decât viaţa care stă sub semnul cercetării raţionale, a iscodirii permanente, a căutării adevărului.

Dacă tabloul ne reprezintă un Socrate, personaj istoric, care îşi acceptă cu seninătate propria moarte, dincolo de această scenă de un dramatism copleşitor se întrevede naşterea unui alt fel de Socrate – acela care întruchipează gestul şi trăirea filosofică pură.