Moartea lui Socrate (Jacques-Louis David)

Realizat la Paris în 1786, de către Jacques Louis David (1748-1825), unul dintre cei mai importanţi pictori francezi ai stilului neoclasic, tabloul este o compoziţie de o frumuseţe şi o încărcătură emoţională extraordinară. Artistul ne transformă în martorii unui eveniment dramatic, al unui moment de ruptură în evoluţia gândirii filosofice, un scenariu-paradox al democraţiei ateniene, acela în care Socrate (469-399 î.Hr.), înconjurat de prieteni şi discipoli îndureraţi, se pregăteşte să bea potirul cu cucută. Deşi au existat numeroşi alţi pictori, precum Giambettino Cignaroli, Charles-Alphonse Dufresnoy, Etienne de Lavallee-Poussin, Jacques Philippe Joseph de Saint-Quentin, Pierre Peyron ş.a., care au abordat acest motiv, totuşi lucrarea lui David rămâne una dintre cele mai expresive şi mai fascinante.

Socrate se înscrie, prin acest ultim gest, pe coordonatele tragice ale destinului pe care-l poartă personajele lui Sofocle, Eschil şi Euripide. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce personaje precum Oedip, Prometeu, Antigona, Agammenon ş.a. sunt victimele unui destin implacabil, în schimb, Socrate, prin fidelitatea faţă de convingerile împărătăşite întreaga sa viaţă, îşi determină singur destinul. Similitudinile dintre destinul lui Socrate şi acelea ale personajelor tragediei greceşti pot fi întemeiate pe motivul vinovăţiei nevinovate (vina tragică), dacă poate fi exprimat astfel, totodată pe destinul pe care şi unii şi alţii l-au avut după moartea lor. Moartea reprezintă ultimul act care conferă semnificaţie celorlalte acte care compun piesa, momentul de supremă încleştare care legitimează, împlineşte, resemnifică înţelegerea întregului parcurs existenţial, îmbogăţindu-l. Prin gestul său ultim, Socrate se ridică deasupra destinului, asumându-l în aceeaşi măsură în care îl sfidează. Învinuit de către Meletos (poet), Anytos (om politic) şi Lycon (orator) că nesocoteşte divinităţile şi aduce zei străini în cetate (de fapt este vorba despre acel daimonion, o voce interioară care-l opreşte să comită lucruri contrare principiilor morale), că propovăduieşte idei neobişnuite şi corupe astfel mintea tineretului atenian, Socrate este condamnat la moarte. Din această perspectivă, Socrate împărtăşeşte soarta sofiştilor („negustorii de înţelepciune”) – Anaxagoras, Protagoras, posibil şi Prodicos – devenind victima unei psihoze colective, a unor denunţuri şi înscenări mai mult sau mai puţin întemeiate. Anaxagoras a fost învinuit de impietate de Cleon pentru că a îndrăznit să susţină că soarele este un corp ceresc incandescent. Protagoras a suferit condamnarea pentru îndrăzneala de a fi susţinut că viaţa omului este prea scurtă pentru a-i cunoaşte pe zei (agnosia), de unde concluzia că nu se poate şti nici dacă sunt, nici dacă nu sunt. Acuzaţiile aduse şi procesul ca atare exprimă, conform exegeţilor, imaginea pe care Socrate o avea în mentalul colectiv atenian: aceea a unui personaj guraliv şi incomod, care zdruncină prin ironia sa ordinea şi cutumele cetăţii. Cu toate acestea, seninătatea manifestată de filosof în faţa morţii, credinţa în ideile sale, chiar cu riscul propriei dispariţii, îl îmbracă pe Socrate în aura unui personaj de legendă. Se ştie, conform consemnărilor lui Diogenes Laertios, că acuzatorii lui au avut de asemenea o soartă nefastă: fie au fost exilaţi, fie chiar au sfârşit prin a fi condamnaţi la moarte (cazul lei Meletos). Dacă după prima audiere, extrem de sumară, voturile sunt relativ echilibrate, sfidarea juriului, batjocura la care Socrate  îi supune pe judecători („să fiu întreţinut în Prytaneion, pe socoteala statului”) aduce condamnarea sa cu o unanimitate dezarmantă de voturi.

Tabloul ni-l înfăţişează pe Platon (427-347 î.Hr.) la picioarele patului, cu spatele întors către Socrate, surprins parcă în postura celui care încearcă să se detaşeze, să se izoleze de suferinţa şi deziluzia care-l încearcă la vederea maestrului său. La picioarele lui, căzute, se găsesc pana şi pergamentul, evocând parcă neputinţa de a continua, dezolarea în faţa pierderii uneia dintre cele mai îndrăgite surse de inspiraţie. Deşi la moartea lui Socrate, Platon avea în jur de 29 de ani, pictorul a preferat să-l înfăţişeze pe mentorul Academiei ca pe un bărbat în vârstă, cu părul cărunt, redând parcă o altfel de vârstă, aceea a regretului şi a suferinţei. Mantia îi acoperă o parte din faţă, semn al ruşinii pe care o resimte faţă de crima pe care compatrioţii săi atenieni sunt pe cale să o comită. În plan îndepărtat, o vedem pe Xantipa, escortată de temniceri, pentru a nu tulbura, cu volubilitatea ei devenită proverbială, ultimele clipe ale soţului ei. Ieşirea ei din scenă constituie expresia mentalităţii greceşti referitoare la statutul ingrat al femeii: aflată sub autoritatea absolută a tatălui şi apoi a soţului, izolată de viaţa publică şi de deciziile politice, obligată să se ocupe doar de îngrijirea căminului şi să aducă pe lume moştenitori. Alături de Maestru se găsesc cei mai apropiaţi discipoli, a căror figuri sunt profund răscolite de suferinţă. Criton, aşezat lângă Socrate, îl priveşte cu devotament şi îngrijorare, disimulându-şi parcă, sub un gest suspendat, neputinţa de a schimba ceva din ordinea fatală a evenimentelor. Celălalt braţ se odihneşte pe genunchiul filosofului într-un ultim gest de empatie şi compasiune. Şi mai interesant este gestul discipolului sau, după unii interpreţi, al călăului, cel care îi întinde potirul cu otravă: îşi ascunde privirea, conştient de absruditatea şi gratuitatea sentinţei. În tot acest timp, filosoful nu manifestă niciun fel de teamă, iar gestul său, braţul ridicat, arată mai curând reverenţa cuvenită faţă de zei, stăpânirea de sine şi nobleţea care i-au călăuzit întreaga viaţă. Socrate pare să le vorbească discipolilor îndureraţi, încurajându-i să trăiască demn, în orizontul iubirii de înţelepciune. Aceasta pentru că, aşa cum ne-a lăsat moştenire, prin vocea celui mai ilustru dintre discipoli, Platon, nu merită trăită decât viaţa care stă sub semnul cercetării raţionale, a iscodirii permanente, a căutării adevărului.

Dacă tabloul ne reprezintă un Socrate, personaj istoric, care îşi acceptă cu seninătate propria moarte, dincolo de această scenă de un dramatism copleşitor se întrevede naşterea unui alt fel de Socrate – acela care întruchipează gestul şi trăirea filosofică pură.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

6 comentarii la “Moartea lui Socrate (Jacques-Louis David)

  1. Florentina Crâsta spune:

    multe dintre caracteristicile ordinului lui Pitagora se regăsesc în ordinul templierilor, aceeaşi ,,călire a trupului,, sau, pentru a da doar un exemplu, cinicii – dispreţul suveran faţă de societate şi supravieţuirea cu un minimum necesar. Trupul văzut ca o povară a spiritului – am observat reminescenţe din această idee şi în perioada modernă – Papini, Eliade.
    Socrate iese din scenă cu o seninătate olimpiană, îndreptându-se spre un tărâm în care va continua studiul naturii umane, moartea reprezentând pentru el doar o ,,mare trecere,, , ceea ce denotă demnitate şi verticalitate în faţa necunoscutului, şi o voinţă ce va defini mai târziu supraomul.

    • De la Pitagora (katharsis-purificare), prin neoplatonismul lui Plotin şi Porphyr, mai apoi prin creştinism (vezi dispreţul manifestat de către Părinţii Pustiului, călugări retraşi în sălbăticie, precum Antonie, Evagrie…), către ordinele cavalereşti medievale. Poate fi identificată o linie directoare, cum bine remarci, în ceea ce priveşte raportarea la corp (e necesară însă operarea unei distincţii între corpul grecesc şi trupul creştin)… Corpul devine în creştinism trup, se îmbogăţeşte cu un determinant esenţial, acela divin, devine „templul Domnului”. Cât despre Eliade, cu siguranţă că exegeza scrierilor clasice, totodată vizita în ashram-ul indian l-au influenţat până într-acolo încât şi-a supus trupul unor trude menite a-i facilita accesul la cunoaşterea totală a fenomenului religios (către care cred că a tins cu fervoare).
      Găsesc expresia ta extrem de bine situată: Socrate iese într-adevăr din scenă cu o seninătate olimpiană, specifică unui spirit incontestabil. Dacă însă dorim să fim critici, precum Friedrich Nietzsche (vezi Problema lui Socrate), seninătatea filosofului grec este mai curând aceea a unui gropar care-şi termină, prin absurd, propriul ritual funerar (dacă pot traduce astfel gândul lui Nietzsche). Socrate instituie o nouă ordine, a raţiunii dialectice (aceea care se construieşte pe sine printr-un ocol dialogat), or, pentru autorul Ştiinţei voioase, asta echivalează cu moartea a ceea ce este mai profund şi mai admirabil în spiritul grec: dionisiacul, delirul, clarobscurul, umbra. Este adevărat că Socrate este un moment de ruptură, simptomul schimbării unei paradigme culturale, al înlocuirii cu o alta (vezi în acest sens remarcabila lucrare a lui Erwin Rodhe, Psyche sau aceea a lui E.R. Dodds, Grecii şi iraţionalul). Dar problema modului în care l-a receptat Nietzsche poate fi pusă în discuţie…

      • Florentina Crâsta spune:

        eu văd în ,,corp/trup,, doar o legătură temporară cu realul
        pentru Nietzsche Socrate a fost doar o altă somitate, un colos ce îşi cerea contraargumentele din partea celui ce afirmă mai mult decât convins că ,,Gott ist tot,, propunându-şi, printr-un nihilism ce tindea spre universalitate să demoleze toate principiile precedente, pentru ca, prin ruinele unui sistem, al unei lumi ce stătea sub imperiul unor axiome să poată dovedi deşertăciunea tuturor celor ce sunt.
        Socrate, deşi născut în Atena, se diferenţia atât de mult de spiritul grec şi de direcţia spre care se îndrepta estetica şi morala încât au preferat, în acea vreme să-l şteargă de pe ,,frontispiciul,, istoriei ca pe o mică scăpare, o mică breşă supărător de existentă şi de adevărată între Bine, Adevăr şi Frumos. cel puţin aşa consider eu.

  2. Boala numită trup… Dacă admitem trupul ca o boală (alături de celelalte determinaţii precreştine consacrate: temniţă sau închisoare, mormânt ş.a.), atunci, printr-o deductie legitimă, filosofia dobândeşte la Socrate virtuţi terapeutice (ideea nu era deloc străină în epocă şi chiar ceva mai devreme: vezi ordinul înfiinţat de Pitagora, în care se practica abstinenţa, celibatul, postul, jurământul tăcerii…). Într-adevăr, Florentina, remarci pe bună dreptate că „sfârşitul înnobilează opera” iar Socrate consacră poate printre primii acest motiv prin modul exemplar în care îşi acceptă ieşirea. Spune undeva, într-un loc din dialogul platonician Apologia (dacă nu mă înşel), că moartea îi oferă oportunitatea de a-i reîntâlni pe cei pe care i-a examinat de-a lungul timpului şi care au dispărut înaintea lui…

  3. Florentina Crâsta spune:

    hotărât fiind să lase în urmă ,,boala numită trup,,* , văd că nu a apărut corect.

  4. Florentina Crâsta spune:

    Pot observa aici moartea percepută ca un lucru necesar şi imuabil, ,,finis coronat opus” , omul care s-a situat mai presus de moarte, căci, deşi nu a scris nimic, spiritul său legendar nu a luat calea uitării. Nu a ezitat să îşi bea cupa cu otravă, hotărât să lase în urmă <> fiind incomod pentru atenieni ca adevărurile pe care le demonstra şi îndoiala pe care o sădea în sufletului celui credea că ,,ştie,, .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s