PRINCIPIILE LOGICE

Logica tradiţională se sprijină pe anumite condiţii formale numite PRINCIPII LOGICE sau LEGI DE RAŢIONARE/LEGI LOGICE FUNDAMENTALE. Acestea sunt condiţii generale ele raţionamentelor – indiferent de tipul de propoziţii cu ajutorul cărora formulăm inferenţa.

PRINCIPUL LOGIC REPREZINTĂ O CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ DE RAŢIONALITATE, UN CRITERIU FUNDAMENTAL PRIN CARE DISTINGEM ÎNTRE CORECT ŞI INCORECT, UN REPER PENTRU ALTE CONDIŢII DE RAŢIONALITATE. Principiile logice au fost formulate pentru prima dată de Parmenide (cca. 515 – cca. 450 î.Hr.), deşi nu într-o formă exactă.

Orice raţionament trebuie să respecte simultan următoarele principii logice:

I.                    PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

Presupune că orice obiect este identic numai cu sine însuşi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

Fiecare obiect posedă un set de trăsături care-l fac să fie ceea ce este realmente. De exemplu, dacă ne gândim la om, acesta are însuşiri (precum capacitatea de a gândi abstract şi de a vorbi, de a produce unelte şi de a le folosi într-un anumit scop), însuşiri prin care un om, indiferent de numele lui, se aseamănă cu ceilalţi, altfel spus face parte din clasa tuturor oamenilor. În acelaşi timp, fiecărui om îi aparţin anumite trăsături/însuşiri care-l disting de ceilalţi (o anumită înălţime, culoare a ochilor, ocupaţie, dată şi loc al naşterii etc.). Împreună, aceste însuşiri fac din fiecare individ un anumit om, şi nu un om în genere, adică ceea ce el este de fapt. La nivelul gândirii logice, această particularitate elementară se exprimă sub forma PRINCIPIULUI IDENTITĂŢII, conform căruia ORICE FORMĂ LOGICĂ ESTE CEEA CE ESTE, altfel spus, ARE O INDIVIDUALITATE APARTE PRIN CARE EA ESTE O ANUMITĂ FORMĂ LOGICĂ (noţiune, propoziţie etc.).

Importanţa principiului identităţii: Când operăm cu termeni sau cu propoziţii cărora nu le cunoaştem suficient înţelesul sau valoarea de adevăr, principiul identităţii ne cere fie să ne completăm în prealabil cunoştinţele, fie să precizăm în ce sens/cu ce valoare folosim termenii şi propoziţiile respective. RESPECTAREA PRINCIPIULUI IDENTITĂŢII ASIGURĂ CLARITATEA ŞI PRECIZIA GÂNDIRII.

II.                  PRINCIPIUL NON-CONTRADICŢIEI 

Presupune că în acelaşi timpşi sub acelaşi raport un obiect nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi A, şi non-AExistă însuşiri ale obiectelor care coexistă, de exemplu greutatea şi întinderea şi însuşiri care sunt incompatibile, se exclud reciproc, nu pot aparţine deodată aceluiaşi obiect: nici un copac nu poate fi şi fag şi stejar, nici un număr nu poate fi şi par şi impar. Incompatibilitatea obiectivă a coexistenţei însuşirilor incompatibile se reflectă la nivel logic prin PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI: DOUĂ PROPOZIŢII, DIN CARE UNA ESTE DE FORMA P, IAR CEALALTĂ DE FORMA P’, NU POT FI ADEVĂRATE DAR POT FI AMBELE FALSE ÎN ACELAŞI TIMP ŞI SUB ACELAŞI RAPORT. Nerespectarea acestui principiu poate genera contradicţii logice, şi deci imposibilitatea de a deosebi adevărul de fals. Respectarea acestui principiu conferă gândirii COERENŢĂ.

III.                PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

Presupune că în acelaşi timp şi sub acelaşi raport sau este acceptată o propoziţie A, sau este respinsă dintr-un sistem de propoziţii, a treia posibilitate fiind exclusăRealitatea este un ansamblu ordonat de obiecte şi fenomene. Aşa cum obiectele şi fenomenele se ordonează, după specificul lor în anumite clase, tot astfel, la nivelul gândirii, propoziţiile se ordonează în sisteme de propoziţii. Într-un sistem de propoziţii poate fi acceptată sau o propoziţie sau negaţia ei, a treia posibilitate fiind exclusă. Principiul terţului exclus nu trebuie confundat cu PRINCIPIUL BIVALENŢEI după care ORICE PROPOZIŢIE ESTE SAU ADEVĂRATĂ SAU FALSĂ, A TREIA POSIBILITATE FIIND EXCLUSĂ – acesta fiind un principiu de selecţie din totalitatea propoziţiilor doar pe cele care nu pot avea altă valoare de adevăr decât una din cele menţionate. Cu referire la valoarea de adevăr a propoziţiilor cognitive, terţul exclus se formulează: ORICARE AR FI PROPOZIŢIA, EA ARE SAU NU ARE O ANUMITĂ VALOARE DE ADEVĂR. Respectarea principiului terţului exclus conferă gândirii CONSECVENŢĂ, capacitate de decizie riguroasă.

ÎMPREUNĂ PRINCIPIILE NONCONTRADICŢIEI ŞI TERŢULUI EXCLUS FUNDAMENTEAZĂ DEMONSTRAŢIA PRIN REDUCERE LA ABSURD – PROCEDEU LARG UTILIZATMAI ALES ÎN MATEMATICĂ.

IV.               PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE 

Presupune că pentru a accepta sau pentru a respinge o propoziţie trebuie să dispunem de o raţiune suficientă sau, altfel spus, de un temei satisfăcătorORICE PROPOZIŢIE ARE UN TEMEI – reprezintă reflectarea în plan logic a relaţiei de cauzalitate proprie realităţii obiective: aşa cum în realitate nu există nici un obiect sau fenomen fără o cauză, tot aşa, la nivel raţional, admiterea sau respingerea unei propoziţii are la bază un temei. RAŢIUNE SUFICIENTĂ = TEMEI SATISFĂCĂTOR.

Fără să aibă cunoştinţe de logică, oamenii caută să evite, în gândirea lor, confuziile, contrazicerile, afirmaţiile nedovedite. Procedând astfel, ei se conformează instinctiv principiilor logice. Cunoscând aceste principii avem mai mult de câştigat. Astfel, principiul identităţii ne obligă să evităm confuzile, principiul contradicţiei şi al terţiului exclus ne interzic să ne contrazicem, iar principiul raţiunii suficiente ne recomandă să nu facem afirmaţii neîntemeiate.

ARGUMENTAREA (rezumat)

ARGUMENTAREA

 I.                    CE ESTE O ARGUMENTARE?

ARGUMENTAREA → PROCES DE JUSTIFICARE LOGICĂ A UNEI PROPOZIŢII PE CARE VREM SĂ O SUSŢINEM SAU SĂ O COMBATEM

ARGUMENTAREA → ORGANIZARE INEDITĂ DE RAŢIONAMENTE PRIN CARE SUSŢINEM/COMBATEM O ANUMITĂ IDEE

 Fiecare întrebare „de ce?” este sau trebuie să fie urmată de o argumentare.

 A argumenta = a justifica, a susţine, a dovedi, a întări o afirmaţie, a proba un punct de vedere

II.                  CUM RECUNOAŞTEM O ARGUMENTARE? – INDICATORII ARGUMENTĂRII

În limbajul uzual (natural) operăm cu RAŢIONAMENTE [FORMATE DIN PREMISĂ/PREMISE ŞI CONCLUZIE], exprimate cu ajutorul unor cuvinte sau expresii numite INDICATORI LOGICI: 

  • INDICATORI LOGICI DE PREMISĂ:

Exemple: deoarece, pentru că, întrucât, dat fiind că, presupunând că, pe baza faptului că, datorită (faptului că), fiindcă, pornind de la ideea că etc.

Observaţie: orice propoziţie care urmează după un indicator de premisă poate fi considerată premisă a argumentului

  • INDICATORI LOGICI DE CONCLUZIE:

Exemple: deci, prin urmare, rezultă că, aşadar, în concluzie, (de aici) decurge (că), deducem (că), concluzionăm (că) etc.

Observaţie: orice propoziţie care urmează după un indicator de concluzie poate fi considerată drept concluzie a argumentului

 III.                STRUCTURA UNEI ARGUMENTĂRI

(a). Forma standard a unei argumentări: premisă (premise) – concluzie

(b). Forma non-standard (prezentă în limbajul uzual): concluzie (ce poate să apară la începutul sau la mijlocul argumentării) – premise (temeiuri)

Exemplificare:

Argument standard:

 Toţi cei care întârzie sunt nepunctuali (premisă)

Tu eşti o persoană care întârzie (premisă)

…………………………………………………………….

Tu eşti nepunctual (concluzie)

Argument non-standard:

Tu eşti nepunctual întrucât întârzii, iar cei care întârzie sunt nepunctuali

INDICATORII ŞI STRUCTURA UNEI ARGUMENTĂRI (rezumat)

SCHEMA LECŢIEI Cum recunoaştem o argumentare?

INDICATORII ARGUMENTĂRII

Argumentarea este nelipsită din actele de comunicare, atunci când o persoană – un locutor – încearcă să convingă o altă persoană – interlocutor – cu privire la o anumită idee.

Raţionamentul → operaţia logică prin care, din propoziţii date (PREMISE) derivăm o altă propoziţie (CONCLUZIE).

???? Cum ne dăm seama că avem de-a face cu o argumentare? 

Încercăm să identificăm ceea ce numim INDICATORI LOGICI AI ARGUMENTĂRII.

Există 2 tipuri de indicatori logici:

(1). INDICATORI LOGICI DE PREMISĂ – introduc propoziţiile temei (premise)

EXEMPLE: deoarece, pentru că, întrucât, dat fiind că, presupunând că, pe baza faptului că, datorită (faptului că), fiindcă, pornind de la ideea că etc.

(2). INDICATORI LOGICI DE CONCLUZIE – introduc teza (concluzia) unei argumentări

EXEMPLE: deci, prin urmare, rezultă că, aşadar, în concluzie, în consecinţă, (de aici) decurge (că), deducem că, concluzionăm (că); nu poate…, nu trebuie… etc.

Exemple de argumente:

  1. Ai luat notă mică (concluzia) pentru că (indicator logic de premisă) nu ai învăţat (premisa).
  1. Şoferul a trecut pe roşu (premisa). Prin urmare (indicator logic de concluzie) va primi amendă (concluzia).
  1. Având în vedere că (indicator de premisă) echipa a câştigat toate partidele, rezultă că (indicator de concluzie) ea se va califica pentru faza următoare a competiţiei.
  1. Ai rămas corigent la trei discipline (premisa), de aceea vei repeta anul (concluzia).

Chiar dacă lipsesc indicatorii putem să ne dăm seama că avem de-a face cu o argumentare prin analiza enunţului.

De exemplu: Colegul meu este criticat mereu de către profesori. Uită întotdeauna să-şi scrie numele pe lucrare.

Concluzia argumentului: Colegul meu este criticat mereu de către profesori.

Premisa argumentului: Uită întotdeauna să-şi scrie numele pe lucrare.

Reformulat standard: Întrucât uită întotdeauna să-şi scrie numele pe lucrare, colegul meu este mereu criticat de către profesori.

ARGUMENTAREA

 1. Ce este o argumentare?

Argumentarea demers prin care justificăm o afirmaţie pe care o facem, încercând să convingem că avem dreptate; proces de justificare logică a unei propoziţii pe care vrem să o susţinem sau să o combatem; relaţie între un locutor – care argumentează – şi un interlocutor – pentru care se argumentează; sistem de temeiuri organizate astfel încât să poată convinge auditoriul de adevărul sau falsitatea unei teze.

ARGUMENTAREA ESTE PROCESUL PRIN CARE DEMONSTRĂM (JUSTIFICĂM) ADEVĂRUL PROPRIILOR NOASTRE OPINII ŞI ÎNCERCĂM SĂ-I CONVINGEM PE CEILALŢI SĂ LE ACCEPTE.

Argumentarea este prezentă la tot pasul; ea survine de fiecare dată când cineva (un prieten, un necunoscut, o reclamă, o carte) încearcă să ne convingă de adevărul, utilitatea, frumuseţea unei idei, produs, unei decizii.

Argumentarea mai survine atunci când într-o discuţie (atunci când ne exprimăm o opinie) suntem întrebaţi: „De ce?

A argumentaa justifica, a susţine, a dovedi, a întări o afirmaţie, a proba un punct de vedere.

Pentru a şti ce este şi cum recunoaştem o argumentare trebuie să analizăm parcursul gândirii şi să identificăm elementele constitutive acesteia.

Pentru a şti dacă o argumentare este corectă trebuie să analizăm câteva tipuri de argumentare şi să identificăm condiţiile corectitudinii lor.

Forma standard a unui argument este: premiseconcluzie (ultima propoziţie dintr-un argument în forma standard este întotdeauna concluzia). În limbajul natural, un argument nu apare întotdeauna în forma standard (concluzia nu apare de fiecare dată la finalul argumentului), ci poate să apară într-o formă non-standard (concluzia poate să apară la mijlocul sau chiar la începutul argumentului). Altfel spus, într-un argument care nu este în formă standard concluzia poate ocupa orice loc.

Exemplu de argument în formă standard:

Cei care întârzie sunt nepunctuali (premisă)

Tu eşti o persoană care întârzie (premisă)

…………………………………………………………….

Tu eşti nepunctual (concluzie)

Exemplu de argument în forma non-standard:

Tu eşti nepunctual întrucât întârzii, iar cei care întârzie sunt nepunctuali.

2. Cum recunoaştem o argumentare? – INDICATORII ARGUMENTĂRII

Argumentarea este nelipsită din actele de comunicare, atunci când intenţionăm să susţinem, să întărim, să convingem pe cineva sau să probăm un punct de vedere.

În centrul analizei argumentării stă raţionamentul, deoarece orice argumentare este o organizare inedită de raţionamente (argumentare amplă), existând şi argumentări care presupun un singur raţionament (argumentare simplă).

Raţionamentul este operaţia logică prin care din propoziţii date numite premise este derivată o altă propoziţie numită concluzie. În structura unui raţionament sunt incluse premisa/premisele şi concluzia.

Identificarea unor premise şi a concluziei unui argument se poate realiza cu ajutorul unor cuvinte sau expresii numite INDICATORI LOGICI. Există două tipuri de indicatori logici:

  • Indicatori logici de premisă.

Exemple: deoarece, pentru că, întrucât, dat fiind că, presupunând că, pe baza faptului că, datorită (faptului că), fiindcă, pornind de la ideea că etc.

Observaţie: orice propoziţie care urmează după un indicator de premisă poate fi considerată premisă a argumentului.

  • Indicatori logici de concluzie.

Exemple: deci, prin urmare, rezultă că, aşadar, în concluzie, (de aici) decurge (că), deducem că, concluzionăm (că) etc.

Observaţie: orice propoziţie care urmează după un indicator de concluzie poate fi considerată drept concluzie a argumentului.

Exemple de argumente:

(1). Ai luat notă mică (concluzia), pentru că (indicator logic de premisă) nu ai învăţat (premisa).

(2). Şoferul a trecut pe roşu (premisa). Prin urmare va primi amendă (concluzia).

Observaţie: un argument poate conţine indicatori de ambele tipuri.

De exemplu: Având în vedere că (indicator de premisă) echipa a câştigat toate partidele, rezultă că (indicator de concluzie) ea se va califica pentru faza următoare a competiţiei.

Un caz special îl reprezintă indicatorul „de aceea”; acesta reprezintă un indicator de premisă atipic, deoarece, premisa nu apare după indicator, ci înaintea acestuia, iar următoarea propoziţie este, de regulă concluzia argumentului.

Exemplu: Ai rămas corigent la trei discipline (premisa); de aceea vei repeta anul (concluzia).

Notă: nu este necesar să apară un indicator logic pentru a spune că suntem în prezenţa unui argument.

De exemplu: Colegul meu este criticat mereu de către profesori. Uită întotdeauna să-şi scrie numele pe lucrare. Acest enunţ este un argument, deşi nu are în componenţa lui nici un indicator logic. Concluzia: Colegul meu este criticat mereu de către profesori este justificată logic de premisa Uită întotdeauna să-şi scrie numele pe lucrare. Am putea subînţelege aici indicatorul „întrucât” (sau un alt indicator de premisă); reformulat, argumentul ar putea arăta astfel: Colegul meu este criticat mereu de către profesori întrucât uită mereu să-şi scrie numele pe lucrare.

cuvintele sau expresiile care sunt folosite, de regulă, ca indicatori logici nu au întotdeauna această funcţie.

De exemplu: un elev discută cu colegul său de bancă: „Te invit să vii cu noi în excursie. Aşadar, ce hotărăşti?” Cuvântul „aşadar” nu are în acest context funcţia de indicator logic, deoarece textul dat nu conţine un argument (nu există premise pe baza cărora să se poată deduce o concluzie).

Să recapitulăm:

Prezenţa unei argumentări este vizibilă printr-o serie de cuvinte/expresii caracteristice – INDICATORI AI ARGUMENTĂRII:

  • pentru că”, „deoarece”, „întrucât”, „fiindcă”, „presupunând că”, „aşadar”, „datorită” etc. – expresii care introduc propoziţiile temei (indicatori de premise).;
  • nu poate”, „nu trebuie” – indică prezenţa unei concluzii/recomandări cu valoare de argument;
  • dacă … atunci” – semnalează faptul că, fiind date anumite elemente, se va produce o concluzie;
  • rezultă”, „prin urmare”, „în consecinţă”, „deci”, „conchidem” – introduc teza (indicatori de concluzie).

3. STRUCTURA ARGUMENTĂRII – ANALIZA UNEI ARGUMENTĂRI

Un argument poate avea una din următoarele trei structuri argumentative:

(1). Structură argumentativă simplă (argument simplu) – formată dintr-o premisă şi o concluzie

Exemplu: Geamul s-a spart (concluzia) deoarece (indicator de premisă) copilul vecinei a aruncat cu piatra în el (premisă).

(2). Structură argumentativă în cadrul căreia argumentul este format din două sau mai multe premise şi o concluzie.

Exemplu: Întrucât olimpicii intră la facultate fără concurs, iar tu eşti olimpic, rezultă că şi tu vei intra la facultate fără concurs. (argument format din două premise şi o concluzie).

(3). Structură argumentativă complexă (argument complex). Argumentele complexe sunt acele în care cel puţin una dintre premise este justificată/susţinută de către una sau mai multe propoziţii. În componenţa unui argument complex intră următoarele componente:

o concluzie finală;

            – una sau mai multe concluzii intermediarepropoziţiile (premisele) care justifică concluzia finală şi care sunt justificate la rândul lor de către una sau mai multe propoziţii;

            – premise care justifică concluzia finală, dar care nu sunt concluzii intermediare (libere);

            – propoziţiile care justifică concluziile intermediare.

Observaţie: unele argumente complexe pot să nu conţină premise libere.

Exemplu de argument complex:

La primul extemporal elevul a obţinut nota 10 întrucât a rezolvat corect toate subiectele. La ultimul extemporal acesta a fost prins copiind; de aceea a primit nota 1. Prin urmare, elevul va avea media semestrială 7, deoarece a obţinut nota 10 la examinarea orală.

Analiza acestui argument se va realiza astfel:

– vom identifica şi marca prin subliniere indicatorii logici prezenţi în argument, indiferent de tipul acestora;

– vom marca şi numerota fiecare propoziţie care intră în componenţa argumentului (de regulă, în ordinea apariţiei lor în argument);

– vom identifica concluzia finală a argumentului;

– vom identifica concluziile intermediare şi apoi propoziţiile care le justifică pe acestea;

– vom identifica premisele libere;

– vom preciza structura logică a argumentului (diagrama corespunzătoare structurii argumentative).

„[(1) La primul extemporal elevul a obţinut nota 10] întrucât [(2) a rezolvat corect toate subiectele.].[(3) La ultimul extemporal acesta a fost prins copiind]; de aceea [(4) a primit nota 1]. Prin urmare, [(5) Elevul va avea media semestrială 7], deoarece [(6) a obţinut nota 10 la examinarea orală].”

–         propoziţia numărul (5) este concluzia finală a argumentului,

–         propoziţiile (1) şi (4) sunt concluzii intermediare;

–         propoziţia (6) este premisă liberă;

–         propoziţiile (2) şi (3) sunt propoziţiile care justifică propoziţiile intermediare.

3. Cum identificăm o argumentare într-un text?

  1. Căutăm cuvintele care pot indica prezenţa argumentării şi verificăm dacă au într-adevăr rol de indicatori – IDENTIFICAREA INDICATORILOR ARGUMENTĂRII;
  2. Stabilim propoziţia care exprimă ideea de bază şi ne întrebăm dacă restul pasajului ne oferă informaţii în plus pentru a ne convinge (fără aceste informaţii în plus argumentarea lipseşte) – DESCOPERIREA INFORMAŢIILOR CE SUSŢIN O CONCLUZIE (TEMEIURI/PREMISE);
  3. Verificăm şi identificăm propoziţia care joacă rolul de concluzie (oriunde ar fi plasată în text), întrucât fără concluzie nu există argumentare – IDENTIFICAREA CONCLUZIEI;
  4. Prelucrăm textul astfel încât concluzia şi premisele să fie aranjate în ordinea argumentării (care nu corespunde întotdeauna cu ordinea expunerii) – REORDONĂM TEXTUL ÎN FORMA STANDARD: PREMISE – CONCLUZIE.

 4.  Structura argumentării

În orice argumentare sunt prezente mai multe elemente logice:

  • o idee de susţinut sau de respins – TEZA/CONCLUZIA argumentării
  • TEMEIURILE aduse în sprijinul ideii – PREMISELE pe baza cărora se susţine sau se respinge ideea (concluzia). 

TIPURI DE PROPOZIŢII –  PREMISĂ

  1. PROPOZIŢII COGNITIVE – transmit o informaţie; sunt corecte atunci când semnificaţia transmisă este clară, fără echivoc; pot fi apreciate din punct de vedere al adevărului şi/sau falsităţii.

Există şi propoziţii ambigue – care pot fi înţelese în cel puţin două moduri.

Ex. Andrei i-a făcut cu mâna bunicului din tren.

  1. PROPOZIŢII DE VALOARE – exprimă o apreciere pozitivă/negativă; au valoare de adevăr; exprimă adesea opinii personale (subiective) – rezultat al unor stări şi reacţii personale; pot fi obiective atunci când nu depind de gândirea, credinţa, simţirea unei persoane.

Ex. Această prăjitură este dulce.

  1. PROPOZIŢII MORALE – exprimă aprecieri cu privire la ceea ce se cuvine, ceea ce este bine sau rău. Pentru a evita enunţurile vagi trebuie stabilit clar semnificaţia termenilor „bine” şi „rău”.
  1. PROPOZIŢII INTEROGATIVE – nu au valoare de adevăr; pot figura într-o argumentare ca premise numai dacă sunt transformate în propoziţii cognitive/de valoare.

Ex. Propoziţia „Te duci la ora de logică astăzi?” poate fi transformată în „Alina a întrebat-o pe Maria dacă se duce astăzi la ora de logică”.

  1. PROPOZIŢII PRAGMATICE – exprimă: un ordin („Şterge tabla!”), o normă („Trebuie să fim punctuali”), o recomandare („Ar fi indicat să nu mai vorbiţi toţi deodată”), o rugăminte („Dă-mi te rog un telefon la ora prânzului”).

CONCLUZIA – o propoziţie declarativă, cu valoare de adevăr; poate ocupa orice loc într-un text; fiecare element al concluziei trebuie susţinut de premise.

Argumentarea este constituită din mai multe propoziţii declarative, ce pot fi adevărate sau false, unele dintre ele având rol de premise iar una, rol de concluzie.

După modul în care apar aceste elemente există cel puţin trei structuri posibile ale unei argumentări:

  • O premisă şi o concluzie:

Ex. „Şi-a luat umbrela pentru că afară plouă”

  • Două sau mai multe premise şi o concluzie:

Ex. „Toate persoanele care fac zilnic gimnastică pierd în greutate şi de la o vreme M face gimnastică. Din această cauză el a slăbit”.

  • Argumente care susţin o concluzie intermediară, concluzie ce devine apoi premisă pentru concluzia finală.

Structurile argumentative pot fi mai simple (când susţinem idei simple referitoare la fapte asupra cărora convenim) şi mai complexe (cu momente intermediare de argumentare a unor idei ce devin apoi premise pentru un raţionament ulterior).

2 exemple simple de argumentări:

1. Fiindcă mergi la şcoală şi eşti atent la orele de Logică şi argumentare, atunci rezultatele bune nu vor întârzia să apară.

2. Dacă apar inundaţiile, atunci plouă mult.


 

 

RESURSELE BIBLIOGRAFICE/DE INFORMARE (repere metodologice)

Elaborarea unei interpretări sau a unui comentariu presupune un efort de documentare, consultarea prealabilă a unor surse/resurse sau referinţe bibliografice. Resursele bibliografice pot fi diferenţiate astfel:

(1). RESURSE PRIMARE (PRINCIPALE): textele care aparţin autorului studiat (exemplu: Aristotel, Metafizica; Rene Descartes, Discurs asupra metodei; Martin Heidegger, Fiinţă şi timp etc.)

(2). RESURSELE SECUNDARE: analize, comentarii, interpretări aparţinând unor exegeţi sau interpreţi consacraţi;

(3). RESURSELE TERŢIARE: publicaţii, adrese web, instituţii (studii, articole pe site-urile unor universităţi, asociaţii etc.) care pot fi consultate pentru o mai bună informare despre autorul/tema abordată.

 

Bibliografia care trebuie să însoţească o analiză, interpretare, referat, eseu etc. este o listă scrisă în ordine alfabetică după primul cuvânt (de obicei numele de familie al autorului) la finalul lucrării. Lista de lucrări citate oferă informaţii necesare cititorului pentru a putea localiza şi a citi la rândul său fiecare sursă citată.

Reguli de bază:

  • numele autorilor sunt inversate (mai întâi numele de familie al autorului); dacă lucrarea are mai mult de un autor, inversaţi doar numele primului autor, puneţi virgulă apoi continuaţi enumerarea celorlalţi autori; dacă aţi citat mai mult de o lucrare de un anumit autor, ordonaţi-le alfabetic după titlu; când un autor apare atât ca autor singur, cât şi ca primul dintr-un grup, enumeraţi mai întâi lucrările la care apare singur;
  • subliniaţi sau scrieţi cu italice titlurile cărţilor, revistelor, ziarelor sau filmelor menţionate în text;
  • folosiţi ghilimelele pentru titlurile articolelor din ziare şi reviste, precum şi pentru titlurile paragrafelor, capitolelor, poeziilor etc.;
  • scrieţi numerele paginilor eficient: dacă faceţi referire la un articol dintr-o publicaţie care apare de la pagina 225 până la pagina 250, scrieţi 225-50.

MODELE/EXEMPLE PENTRU SURSE TIPĂRITE:

  1. Carte:

Autor (i), Titlul cărţii, Locul publicării, Editura, Anul publicării.

1.1. Carte cu un singur autor:

Barrow, John D., Originea universului, Bucureşti, Humanitas, 1994.

1.2. Două cărţi de acelaşi autor:

Eco, Umberto, Opera aperta, Milano, Bompiani, 1962;

– , Lector in fabula, Milano, Bompiani, 1979.

1.3. Carte cu mai mult de un autor:

Eliade, Mircea şi Ioan Petru Culianu, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, Humanitas, 1996.

Notă: dacă sunt mai mult de trei autori, îl puteţi enumera doar pe primul urmat de sintagma et al. (abrevierea pentru expresia latinească „şi alţii”).

1.4. Antologie sau colecţie:

Pârvu, Ilie, ed. Epistemologie. Orientări contemporane, Bucureşti, Editura Politică, 1974.

  1.  O parte dintr-o carte (eseu într-o colecţie):

Autor (i), „Titlul articolului”, Titlul colecţiei, Ed., Numele editorului (editorilor), Locul publicării, Editura, Anul publicării, Pagini.

Eseu într-o colecţie:

Carnap, R., H. Hahn şi O. Neurath, „Concepţia ştiinţifică despre lume: cercul de la Viena”, Filosofie contemporană în texte alese şi adnotate, Ed. Al. Boboc şi I.N. Roşca, Bucureşti, Editura Universităţii, 1986, 67-88.

  1. Articole din periodice (ziare sau reviste):

Autor(i). „Titlul articolului”, Titlul sursei, Ziua, luna, anul, pagini.

Notă: folosiţi o abreviere pentru lună (de exe. ian., mar.)

Articol din ziar sau revistă:

Vighi, Daniel, „Mozart chicoteşte pe sub masă”, Dilema, 10-16 noiembrie, 2000; 6.

Articol dintr-o revistă ştiinţifică:

Autor(i), „Titlul articolului”, Titlul revistei Vol. Nr. (Anul): Pagini.

  1. MODELE PENTRU SURSE ELECTRONICE:

Dacă nu este dat autorul pentru o pagină web sau o sursă electronică, ordonaţi alfabetic după titlul lucrării  şi folosiţi o variantă prescurtată a acestuia pentru citare.

Un website:

Este necesar să scrieţi data accesări deoarece site-urile suferă frecvent update-uri, iar informaţia disponibilă la un moment dat s-ar putea să nu mai fie disponibilă mai târziu. Fiţi siguri că a-ţi inclus adresa completă a site-ului. Observaţi folosirea parantezelor unghiulare pentru adresele electronice:

Autor(i). Numele paginii. Data afişării/revizuirii. Numele instituţiei/organizaţiei afiliate. Data accesării. <adresa electronică>.

Articol pe un website:

Autor(i). „Numele articolului”, Numele paginii. Data afişării/revizuirii. Numele instituţiei/organizaţiei afiliate. Data accesării. <adresa electronică>

Poland, Dave. „The Hot Button”. Roughcut. 26 oct. 1998. Turner Network Television. 28 oct. 1998. <http://www.roughcut.com&gt;

Articol într-un periodic online:

Autor(i). „Titlul articolului”. Titlul periodicului. Volum. Număr (Anul): pagini, paragrafe. Data accesării <adresa electronică>.

  1. ALTE TIPURI DE SURSE:

Interviu:

Popescu, Andrei. Interviu personal. 1 dec. 2001.

Program de radio sau televiziune:

„The Blessing Way”. The X-Files. Fox. ProTV, Bucureşti. 19 iulie 1998.

Film:

The usual Suspects. Dir. Bryan Singer. Perf. Kevin Spacey, Gabriel Byrne, Chazz Palminteri, Stephen Baldwin and Benicio del Toro. Polygram. 1995.

PORTOFOLIUL la disciplina FILOSOFIE (structură, conţinuturi)

PORTOFOLIUL – MODALITATE COMPLEMENTARĂ DE EVALUARE

Portofoliul reprezintă o metodă de evaluare complexă, care oferă profesorului posibilitatea de a emite o judecată de valoare cu privire la activitatea elevului pe baza unui ansamblu de rezultate. Eficienţa unui astfel de instrument, valoarea lui instructivă, dar mai ales formativă depinde de interesul şi motivaţia elevilor pentru învăţarea disciplinei, cât şi de flexibilitatea cu care profesorul a componentele acestuia. Portofoliul nu este altceva decât o colecţie de produse ale activităţii elevului, structurate şi semnificate în mod corespunzător (de la sarcini de lucru foarte simple – întocmirea unei fişe bibliografice/de lectură până la cele mai complexe – elaborarea unei analize de text, comentariu, studiu comparativ sau eseu). În funcţie de modul în care este tratat de către elev, de seriozitatea şi consecvenţa cu care este realizat, portofoliul poate să îi ofere evaluatorului imaginea globală a evoluţiei şi progreselor înregistrate în timp, informaţii relevante despre preocupările . Structura portofoliului exprimă gradul în care elevul reuşeşte să parcurgă o suită de conţinuturi specifice disciplinei, oferind şansa identificării capacităţilor pe care acesta şi le-a dezvoltat în urma parcurgerii materiei:

  • capacitatea de a aduna şi de a prelucra informaţia;
  • capacitatea de a raţiona şi de a utiliza cunoştinţe;
  • capacitatea de a observa şi de a alege metode eficiente de lucru;
  • capacitatea de a măsura şi de a compara rezultatele;
  • capacitatea de a investiga şi de a analiza sursele de informare;
  • capacitatea de a utiliza corespunzător bibliografia;
  • capacitatea de a sintetiza şi de a organiza materialul;
  • capacitatea de a sintetiza şi de a realiza un produs.

STRUCTURA PORTOFOLIULUI LA FILOSOFIE

Prin specificul său, disciplina FILOSOFIE permite elaborarea unui portofoliu complex, care oferă posibilitatea elevilor de a-şi pune în valoare creativitatea, de a exersa tehnici de lucru intelectual, de a accesa şi evalua critic sursele de informare (cărţi, studii, articole, resurse internet etc.).

ACTIVITATE

TERMEN

1. Alcătuirea portofoliului 2 decembrie 2011
2. Predarea portofoliului 5 decembrie 2011
3. Evaluarea initiala 5 – 9 decembrie 2011
4. Prezentări-verificări 12 – 16 decembrie 2011
5. Notare 19 – 23 decembrie 2011

La profilul Uman, specializările Ştiinţe Sociale (3 ore/săptămână) şi Filologie (2 ore/săptămână), portofoliul are următoarea structură:

(1). FIŞELE BIO-BIBLIOGRAFICE ale filosofilor din programă (lista minimală):

Platon (428-348 î.Hr.) + Aristotel (384-322 î.Hr.) + Henri Bergson (1859-1941) + Lucian Blaga (1895-1961) + Blaise Pascal (1623-1662) + Augustin (354-430) + Jean-Paul Sartre (1905-1980) + Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) + Albert Camus (1913-1960) + Constantin Noica (1909-1988) + John Stuart Mill (1806-1873) + Immanuel Kant (1724-1804) + John Locke (1623-1704) + Friedrich Nietzsche (1844-1900) + John Rawls (1921-2002) + Bertrand Russell (1872-1970).

Fişa bio-bibliografică a unui autor sintetizează într-o pagină A4 reperele importante privind viaţa şi activitatea publicistică a autorului (localizarea orizontului cultural, a spaţiului şi a timpului în care a trăit), influenţele pe care le-a suferit filosofia sa, principalele idei sau teme abordate de autor, câteva reflecţii personale etc. Pus în situaţia de a analiza un fragment de text aparţinând respectivului autor, elevul poate beneficia de cunoştinţele dobândite în urma realizării fişei bio-bibliografice. Elaborarea fişei nu trebuie să se rezume doar la reproducerea pasivă a informaţiilor prezente în diferite resurse internet, ci trebuie consultate şi dicţionarele de specialitate, monografiile, antologiile de texte, compendiile etc., existente în biblioteca şcolii. Iată un exemplu de fişă bio-bibliografică (Jean-Paul Sartre).

Pe lângă fişele bio-bibliografice şi fişele de lectură, portofoliul la filosofie trebuie să conţină următoarele componente: analize, comentarii şi interpretări filosofice ale fragmentelor de text din manual sau a textelor primite pe fişe de lucru la ora de curs. Toate fişele de la curs sunt completate şi introduse în portofoliu.

Conţinutul unei interpretări poate ţine cont de următoarele repere: date despre filosof şi filosofia acestuia; tema sau ideea-propulsivă a textului; chestionarea textului (un set de întrebări pe marginea celor discutate în text); explicitarea problemei filosofice prezente în text; soluţia autorului; prezentarea structurii argumentative; descrierea unor soluţii şi argumente alternative (similare sau concurente); opinia personală argumentată despre temă, ideile autorului, modul în care tratează problema etc.

Fiind o interpretare de factură filosofică, elevul trebuie să respecte anumite exigenţe ale discursului filosofic:  manieră interogativă-problematizantă (reflexivă) de abordare; tratare analitică (descompunere a articulaţiilor textului); raportare critică la ideile autorului; utilizarea aparatului argumentativ; respectarea coerenţei logice; utilizarea unui limbaj filosofic adecvat ş.a.

La capitolul FILOSOFIA (cu subtemele GENURI ŞI STILURI DE FILOSOFIE şi FILOSOFIE ŞI VIAŢĂ) se poate realiza un ESEU (vezi condiţiile de realizare a eseului) pe o temă dintre cele care urmează sau pe o temă care este de interes pentru fiecare (dar care să fie conectată cu tematica abordată la orele de curs):

  • Filosofia vieţii şi viaţa filosofiei;
  • Utilitatea demersului filosofic;
  • Valoarea filosofiei;
  • Specificul demersului filosofic;
  • Filosofia în viaţa mea;
  • Filosofie şi speculaţie;
  • Tipuri şi genuri de filosofie;
  • Filosofie – ştiinţă – religie.

La capitolul OMUL (subteme: PROBLEMATICA NATURII UMANE, SENSUL VIEŢII şi OMUL – FIINŢĂ CULTURALĂ) se va realiza un eseu pe una dintre temele (listă orientativă):

  • Omul – scop sau mijloc?;
  • Omul – fiinţă eminamente socială;
  • Civilizaţia – evoluţie sau regres?;
  • Omul între raţiune şi instinct.
  • O viaţă lungă sau o viaţă plăcută?;
  • Viaţa ca vis şi viaţa ca teatru;
  • Secretul unei vieţi fericite: calea de mijloc;
  • Omul sălbatic – fericit?
  • Ceilalţi, iată iadul sau şansa cunoaşterii de sine;
  • Autentic şi inautentic în relaţiile cu ceilalţi;
  • Absurdul şi lipsa de sens;
  • Omul – un mister;
  • Destinul creator – privilegiu uman;
  • Omul – imago Dei.

Capitolul MORALA (cu subtemele BINE ŞI RĂU, TEORII MORALE şi PROBLEME DE ETICĂ APLICATĂ) permite elaborarea unor eseuri pe teme precum:

  • Morală şi religie – interferenţe;
  • Ce este binele?;
  • Care sunt originile răului?;
  • Rău şi nedreptate;
  • Idealul moral al timpurilor noastre;
  • Morală şi prejudecată;
  • Egoism şi altruism în morală;
  • Relativismul moral;
  • Euthanasia şi încălcarea dreptului la viaţă;
  • Reevaluarea principiilor moralei;
  • O morală a forţei?;
  • Morala – între sentiment şi raţiune.

În capitolul POLITICA (cu subtemele LIBERTATE ŞI RESPONSABILITATE SOCIAL-POLITICĂ, EGALITATE ŞI DREPTATE, TEORII POLITICE MODERNE ŞI CONTEMPORANE, PUTERE ŞI LEGITIMITATE şi IDEALUL DEMOCRATIC: DREPTURILE OMULUI, din care, în semestrul I, vor fi studiate numai primele două subteme), conţinuturile prezente în programa şcolară permit construirea unor eseuri după teme precum:

  • Egalitate şi dreptate;
  • Pedepse drepte şi nedrepte;
  • Dreptatea socială şi dreptatea procedurală;
  • Originea dreptăţii: raţiune şi sentiment;
  • Care sunt limitele libertăţii mele?;
  • Ceilalţi – ameninţare a libertăţii mele; 
  • Justificarea puterii politice (democraţie şi totalitarism);
  • Conflicte între drepturi;
  • Nesupunerea civică – sancţionarea abuzurilor puterii;
  • Drepturi şi libertăţi;
  • Toleranţă şi conflict;

Pe lângă aceste componente, portofoliul trebuie să mai conţină şi un SCURT BREVIAR DE TERMENI FILOSOFICI explicaţi, astfel încât folosirea lor în anumite contexte discursive să nu se expună inadecvării. Sunt extrem de valoroase REFLECŢIILE PERSONALE generate de o temă sau un subiect abordat la orele de curs, RECENZIA, prezentarea succintă a unei cărţi citite şi chiar o interpretarea a unui film care se pretează unei lecturi filosofice. Elementele de portofoliu nu sunt definitiv stabilite, ele pot suferi îmbunătăţiri, ameliorări, astfel încât să servească scopului pentru care a fost creat acest instrument de evaluare: aprecierea efortului constant, a gradului de interes manifestat de elev pentru disciplina în cauză.

Povestiri pentru Miruna: Platon

A fost o dată un tânăr de origine nobilă care, ca orice tânăr entuziast şi ambiţios, visa să schimbe lumea. Pentru a-şi pune în aplicare planul îndrăzneţ, şi-a părăsit oraşul natal şi a plecat într-o lungă călătorie. În vremurile acelea, călătoria era o parte importantă din viaţa unui tânăr. După multe peregrinări a ajuns în cetatea unui mare rege pe care a vrut să-l înveţe să-şi conducă în mod înţelept supuşii. I-a vorbit despre drumul către o cetate perfectă, despre conducerea înţeleaptă, curajul apărătorilor şi hărnicia celor care cultivă pământul. Pentru o clipă regele a început să viseze. Proiectul tânărului s-a năruit când conducătorul, convins de imposibilitatea de a pune visul în aplicare, l-a forţat să părăsească cetatea. Nori grei s-au abătut atunci peste ambiţiile lui. O furtună a reuşit să scufunde corabia care-l ducea spre meleaguri mai primitoare şi în scurtă vreme a ajuns să fie vândut ca sclav. Lanţurile de la picioare nu erau la fel de grele ca lanţurile care-i legau idealul. Norocul i-a surâs când un prieten l-a răscumpărat şi, redându-i libertatea, s-a întors în oraşul natal. Avea acum patruzeci de ani şi înţelepciunea izvorâtă din experienţele vieţii se cerea a fi împărtăşită. Pentru asta, s-a gândit că nu e lucru mai potrivit decât să-şi dăruiască învăţătura unor tineri dispuşi să o primească. Aşa a apărut Academia, o şcoală în care tinerii învăţau să iubească Adevărul, Frumosul şi Binele. Bătrân la înfăţişare dar cu mintea încă tânără i-a învăţat pe elevii lui că există, pe lângă lumea în care trăim, o altă lume care nu se schimbă şi care merită a fi căutată. Iar ei au crezut…