Suferinţa – îngrăşământul care hrăneşte marile bucurii… (note de lectură la Fr. Nietzsche)

Examinați vieţile celor mai buni şi mai prolifici oameni şi popoare şi întrebaţi-vă dacă un copac menit să crească până la o înălţime mândră se poate lipsi de vremea rea şi de furtuni; dacă nenorocirea şi rezistenţa externă, anumite forme de ură, gelozie, încăpăţânare, neîncredere, indiferenţă, zgârcenie şi violenţă nu se numără cumva printre condiţiile favorabile fără de care nu este posibilă nicio dezvoltare, nici măcar a virtuţii. (Friedrich Nietzsche)

Să ne amintim că pentru mulţi filosofi scopul suprem al vieţii constă în dobândirea fericirii, indiferent dacă aceasta echivalează cu evitarea suferinţei şi căutarea plăcerii (Epicur), atingerea seninătăţii sau a calmului sufletesc (Zenon, Chrysippos, Seneca, Epictet, Marcus Aurelius), cultivarea moderaţiei (Aristotel) sau asumarea unor principii normative universal valabile (Immanuel Kant) ş.a.m.d.

Există însă un filosof a cărui gândire poate fi considerată, în multe dintre aspectele ei, o apologie a suferinţei, o pledoarie pentru asumarea demnă şi, chiar mai mult, transformarea ei în sursa unor realizări extraordinare. Pentru Friedrich Nietzsche (1844-1900) abolirea suferinţei, evitarea dificultăţilor de orice fel, constituie simptomul rătăcirii supreme a unei minţi înguste, mărginite. Dimpotrivă, asumarea durerii, a bolii, a chinului reprezintă filonul din care izvorăsc cele mai prolifice acte de creaţie. „Bucuria este sterilă sau, în cel mai bun caz, nu e în stare să nască decât avortoni”, pare să declare autorul Ştiinţei voioase, „în timp ce durerea este mama tuturor realizărilor omeneşti”. Stau mărturie în acest sens anii sălbatici în care filosoful german a gustat din plin suferinţa, fără a se lăsa copleşit, devorând-o chiar, cu o voluptate de gurmand al durerii, într-o operă de o valoare inegalabilă. Ne-a arătat astfel că, în timp ce unii se lasă devoraţi de durere, alţii o sfâşie, o amestecă şi o transformă, printr-o alchimie interioară neştiută decât de ei, în aur, în sublim.

O viaţă împlinită, un destin este imposibil de obţinut fără asumarea temerară a provocărilor, dificultăţilor, amărăciunilor şi asprimilor: pierderea cuiva drag, trădarea unui prieten, despărțirea de un loc familiar etc. „Ce nu te omoară, te face mai puternic” – răsună peste veacuri îndemnul pe care deşi nu de puţine ori avem curajul de a-l rosti când viaţa ne încearcă, îl asumăm plenar arareori. Realizarea oricărui proiect uman presupune ca o condiţie prealabilă de posibilitate forjarea, distilarea acestuia în abisul renunţărilor, al eşecurilor şi neîmplinirilor cele mai cumplite. Bucuria însăşi se hrăneşte din carnea durerilor trecute, din necazuri şi adversităţi. Între ceea ce suntem şi ceea ce ne dorim să fim, între starea de fapt şi marile noastre realizări se aşează adesea nelinişti, umilinţe, concesii, ingrediente care fie ne „îngheaţă” în stadiul de virtualitate, fie ne propulsează spre actualizare şi succes.

Pentru a-şi traduce mai bine frământările, Nietzsche, duşman declarat al sistemului filosofic, a recurs la metaforă, un mijloc prin care ideea se refuză divulgării totale. Metafora – un fel de gherilă a minţii: provoacă, incită, hăituieşte gândirea celui pe care-l întâlneşte şi apoi se pierde între ceţuri, chemându-te din când în când. O metaforă prezentă în scrierile celui care îşi asuma dificila sarcină de a filosofa cu ciocanul este aceea a înălţimilor, a ascensiunii (a verticalităţii). La limită, filosofia lui este o filosofie alpină. Muntele i-a permis să-şi transpună adecvat ideea asprimilor ce trebuie înfruntate pentru a te bucura nu atât de o privelişte monumentală, cât de bucuria de a te simţi împlinit ca om. În Ecce Homo, Nietzsche spune că acela care vrea să înţeleagă ceva din filosofia sa trebuie să fie capabil să urce printre gheţuri, la altitudini (ale gândului) la care nicio pasăre nu s-a avântat vreodată. În Genealogia moralei, îşi provoacă cititorii să se obişnuiască cu aerul rarefiat al înălţimilor, cu cărările înzăpezite. În Consideraţii inactuale mărturiseşte că înţelegerea se oferă numai celui care deţine curajul de a inspira aerul rece şi pur al munţilor, de a îndura loviturile de bici ale vânturilor îngheţate, dincolo de ceaţă şi obscuritate. Poate că nu greşim prea mult dacă admitem că paginile lui Nietzsche se citesc şi se înţeleg cel mai bine în amurg (al idolilor), la capătul unei zile de urcuş istovitor pe cărări şerpuite de munte. Este ceva în paginile „maestrului suspiciunii” care revendică o conjunctură cu totul specială: aerul tare, oboseala resimţită din cauza ascensiunii, o anumită voluptate a abandonului în faţa unui peisaj ce-ţi suspendă respiraţia. Numai într-un astfel de „dincolo” de lume, deasupra spectacolului meschin uitat printre văi, într-un loc în care singura reacţie legitimă este să taci şi să (te) asculţi, spiritul textului nietzscheean ţi se revelează. Numai atunci, printre bătăile alerte ale inimii şi sub suflarea dură a înălţimilor, paşii profetului lui Zarathustra încep să se audă.

În încheierea acestor sumare consideraţii, îmi revine în minte un proverb dintr-o cultură exotică peste care civilizaţia şi-a trecut nemilos tăvălugul: „adevărata putere a unei canoe se testează numai în apele învolburate”. Cândva, nu departe de acest moment, am resimţit cu intensitate rigorile unei vâltori ce nu-i iartă nici măcar pe cei îndrăzneţi şi experimentaţi. Trăirile acelei zile, care ar fi putut cu uşurinţă să-mi devină fatala întâlnire cu destinul, m-au fortificat, mi-a hrănit inspiraţia. Sunt momentele cumplite ale unei situaţii-limită care, în ciuda oricărei intenţii, se eschivează elegant cuvântului menit a le descrie, dar care mi-au oferit, precum lecturile paginilor lui Nietzsche, o lecţie importantă: nu poţi exersa cu adevărat bucuria până nu ai trecut cu curaj prin focul purificator al suferinţei.