Credo

Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”, în care activez ca profesor de ştiinţe sociale, reprezintă una dintre instituţiile de învăţământ de prestigiu din zonă şi din judeţul Suceava. Pentru a îndepărta orice acuze de lipsă de modestie, invoc drept mărturie în acest sens numeroasele performanţe înregistrate de elevi la concursurile şi olimpiadele şcolare.

Corpul profesoral din care fac parte este preocupat de asigurarea unui învăţământ de calitate, în concordanţă cu finalităţile educaţionale (idealuri, scopuri, obiective) specificate în Legea Învăţământului şi în documentele metodologice în vigoare. Tinerii care optează pentru cursurile din instituţia noastră beneficiază de o ofertă educaţională flexibilă, adaptată specificului vârstei lor, nevoilor şi intereselor acestora, dar şi contextului social într-o permanentă schimbare. Oferta educaţională se concretizează într-o paletă generoasă de discipline opţionale care completează în mod inspirat demersul curricular conţinut în planurile cadru la rubrica trunchi comun (TC). Educaţia formală este întregită de un set de acţiuni instructiv-educative cu specific in- şi nonformal, de activităţi şi manifestări extracurriculare deosebit de atractive (cercul de lectură, cercul de dezbateri, clubul de teatru, acţiunile din cadrul unităţii de cercetaşi-exploratori Brown Bear ş.a.).

Alături de conţinuturile vehiculate în cadrul procesului de învăţământ (bagajul cultural cu care elevii pleacă spre învăţământul superior sau spre piaţa muncii, în calitate de absolvenţi ai instituţiei noastre), ne propunem să modelăm şi conduita acestora, să le cultivăm abilităţi şi competenţe sociale, de dialog. Prin strategiile didactice pe care le punem în scenă, prin metodele, tehnicile şi instrumentele angrenate în procesul educativ, punem un deosebit accent pe formarea elevilor ca persoane autonome şi responsabile, capabile de autodeterminare şi învăţare permanentă.

În ceea ce mă priveşte, încerc să ofer disciplinelor pe care le predau un caracter aplicativ, în sensul că îmi încurajez permanent elevii să-şi exprime liber punctul de vedere, însă într-o manieră bine argumentată şi într-un limbaj cât mai îngrijit. Deşi multe dintre conţinuturile disciplinelor socio-umane sunt cantonate în zona teoretizărilor abstracte, încerc totuşi să le cobor pe pământ, să forţez teoria să se plieze pe practică. În orele de filosofie, de exemplu, îi învăţ pe elevi să citească un text filosofic, să-l deconstruiască (analiză, comentariu, interpretare) pentru a-i identifica resorturile argumentative, structura de profunzime, miezul conceptual. Textele pe care le citim la ore sunt mai mult pre-texte ale activării propriei gândiri, un fel de „prim motor” care declanşează şi dinamizează reflecţiile personale pe o anumită temă. A învăţa să analizezi cu atenţie un text (discurs, imagine), a şti să-l interpretezi, a reuşi să construieşti tu însuţi un discurs bine articulat, a susţine o pledoarie pe o temă de actualitate, toate acestea sunt competenţe pe care vremurile în care trăim le solicită. Totodată apreciez şi încurajez gândirea „infidelă”, atitudinea critică, divergentă, ostilă chiar dogmelor, habitudinilor şi locurilor comune. Le solicit elevilor să intre în dialog (respectând exigenţele conversaţiei civilizate), să-şi exerseze creativitatea şi libertatea spiritului. Nu de puţine ori le amintesc că adevărata şcoală este aceea în care „nu se ştie cine dă şi cine primeşte (învăţătură)”, după cum remarca un extraordinar om de spirit, Constantin Noica. Altfel spus, în şcoala în care cred, cei doi actori ai demersului educativ – profesor şi elev – colaborează, cooperează, îşi unesc eforturile cognitive, cu scopul de a progresa. Acest efort comun este de altfel cel mai potrivit remediu împotriva rutinei, blazării, ignoranţei. Mă bucură faptul că, din când în când, primesc câte un feedback de la foştii mei elevi, actuali studenţi la universităţi de prestigiu din ţară şi din străinătate, care îşi mărturisesc recunoştinţa şi îmi mulţumesc pentru rolul pe care l-am avut în devenirea lor. Îmi spun că îşi amintesc cu plăcere de orele de logică, de sociologie, de filosofie, de întâlnirile memorabile cu gândirea marilor oameni ai culturii şi de provocările cu care i-am întâmpinat nu de puţine ori. Remarcile lor de gratitudine valorează pentru mine mai mult decât însăşi orice stimulente financiare.

Îmi realizez planificările în concordanţă cu programele în vigoare, adaptându-mi metodele la specificul de vârstă şi dezvoltare intelectuală al colectivelor de elevi, la nivelul de motivaţie pentru învăţare al acestora. Pentru o mai bună înţelegere şi asimilare, traduc conţinuturile abstracte şi nu de puţine ori aride ale disciplinelor socio-umane într-un limbaj accesibil şi totodată agreabil, din convingerea că astfel de discipline pot fi învăţate cu condiţia să-ţi placă. Şi cred că aceasta este o condiţie prealabilă a incursiunii în orice disciplină: să îţi placă ceea ce faci, altfel spus, să antrenezi în procesul învăţării şi dimensiunea afectivă a personalităţii. Atunci când îţi place ceea ce faci, ceea ce înveţi, concentrarea ta, efortul tău dobândesc un plus de valoare menit a-ţi deschide calea către performanţă.

Dincolo de toate istoriile prezentate de mass-media, care se fac vinovate de erori crase de ordin logic, precum generalizări pripite, analogii neconcludente, ignorarea tezei sau deturnarea atenţiei către aspecte colaterale sau irelevante, preocuparea mea este aceea de a menţine demersul didactic la un standard calitativ ridicat, prin impunerea unor norme de excelenţă în raport cu care măsor eficienţa şi randamentul şcolar. Convingerea mea este aceea că unul dintre cele mai importante capitaluri de care dispunem, ca dascăli, este capitalul uman. Iată de unde şi responsabilitatea enormă care apasă pe umerii noştri. Păcat că foarte puţini dintre cei care gestionează sistemul de învăţământ înţeleg acest aspect al profesiei de dascăl. Se vorbeşte mult despre faptul că un profesor primeşte foarte mulţi bani (!?!) pentru prea puţin efort (număr mic de ore, program degajat, comparativ cu ceea ce se întâmplă în mediul privat). Mă întreb câţi dintre cei care nu sunt dascăli înţeleg ce înseamnă să stai în fiecare noapte până târziu (câteodată până la ora 2-3 în noapte) pentru a-ţi pregăti cu maximă atenţie şi responsabilitate scenariile didactice, pentru a evita să te prezinţi în faţa elevilor cu aproximări sau jumătăţi de adevăruri, pentru a conferi lecţiilor atractivitatea menită a-i provoca să înveţe, să progreseze? În spaţiul politic, contaminat de un mercantilism fără scrupule, se vehiculează frecvent sintagma conform căreia educaţia nu constituie un domeniu prioritar, întrucât nu produce nimic. Îndrăznesc să spun că o societate care este cât de cât preocupată de viitorul ei manifestă o grijă deosebită faţă de modul în care îşi educă vlăstarele. Este foarte adevărat că, privită prin perspectiva rezultatelor ei, educaţia se situează într-o zonă a paradoxului: întrucât efectele ei nu sunt vizibile sau cuantificabile direct şi imediat, ea cade adesea în plan secund (dacă nu chiar pe ultimul plan) ca obiect de interes pentru instanţele şi mecanismele politice. Căderea în secundar (tradus şi prin derizoriu), „deşcolarizarea societăţii”, după cum o numea un cunoscut pedagog, Ivan Illich,  generează în timp efecte nocive, „perverse” asupra echilibrului social. Iată de ce, cu riscul de a transcende limitele modestiei, îndrăznesc să mărturisesc că mă număr printre cei care investesc pasiune în profesia lor, din respect pentru elevi şi din dorinţa de a le facilita şansa de a ajunge Oameni într-o lume populată din păcate de fiinţe schematizate, fără însuşiri, reduse la un dat biologic simplist.