Credo

Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”, în care activez ca profesor de ştiinţe sociale, reprezintă una dintre instituţiile de învăţământ de prestigiu din zonă şi din judeţul Suceava. Pentru a îndepărta orice acuze de lipsă de modestie, invoc drept mărturie în acest sens numeroasele performanţe înregistrate de elevi la concursurile şi olimpiadele şcolare.

Corpul profesoral din care fac parte este preocupat de asigurarea unui învăţământ de calitate, în concordanţă cu finalităţile educaţionale (idealuri, scopuri, obiective) specificate în Legea Învăţământului şi în documentele metodologice în vigoare. Tinerii care optează pentru cursurile din instituţia noastră beneficiază de o ofertă educaţională flexibilă, adaptată specificului vârstei lor, nevoilor şi intereselor acestora, dar şi contextului social într-o permanentă schimbare. Oferta educaţională se concretizează într-o paletă generoasă de discipline opţionale care completează în mod inspirat demersul curricular conţinut în planurile cadru la rubrica trunchi comun (TC). Educaţia formală este întregită de un set de acţiuni instructiv-educative cu specific in- şi nonformal, de activităţi şi manifestări extracurriculare deosebit de atractive (cercul de lectură, cercul de dezbateri, clubul de teatru, acţiunile din cadrul unităţii de cercetaşi-exploratori Brown Bear ş.a.).

Alături de conţinuturile vehiculate în cadrul procesului de învăţământ (bagajul cultural cu care elevii pleacă spre învăţământul superior sau spre piaţa muncii, în calitate de absolvenţi ai instituţiei noastre), ne propunem să modelăm şi conduita acestora, să le cultivăm abilităţi şi competenţe sociale, de dialog. Prin strategiile didactice pe care le punem în scenă, prin metodele, tehnicile şi instrumentele angrenate în procesul educativ, punem un deosebit accent pe formarea elevilor ca persoane autonome şi responsabile, capabile de autodeterminare şi învăţare permanentă.

În ceea ce mă priveşte, încerc să ofer disciplinelor pe care le predau un caracter aplicativ, în sensul că îmi încurajez permanent elevii să-şi exprime liber punctul de vedere, însă într-o manieră bine argumentată şi într-un limbaj cât mai îngrijit. Deşi multe dintre conţinuturile disciplinelor socio-umane sunt cantonate în zona teoretizărilor abstracte, încerc totuşi să le cobor pe pământ, să forţez teoria să se plieze pe practică. În orele de filosofie, de exemplu, îi învăţ pe elevi să citească un text filosofic, să-l deconstruiască (analiză, comentariu, interpretare) pentru a-i identifica resorturile argumentative, structura de profunzime, miezul conceptual. Textele pe care le citim la ore sunt mai mult pre-texte ale activării propriei gândiri, un fel de „prim motor” care declanşează şi dinamizează reflecţiile personale pe o anumită temă. A învăţa să analizezi cu atenţie un text (discurs, imagine), a şti să-l interpretezi, a reuşi să construieşti tu însuţi un discurs bine articulat, a susţine o pledoarie pe o temă de actualitate, toate acestea sunt competenţe pe care vremurile în care trăim le solicită. Totodată apreciez şi încurajez gândirea „infidelă”, atitudinea critică, divergentă, ostilă chiar dogmelor, habitudinilor şi locurilor comune. Le solicit elevilor să intre în dialog (respectând exigenţele conversaţiei civilizate), să-şi exerseze creativitatea şi libertatea spiritului. Nu de puţine ori le amintesc că adevărata şcoală este aceea în care „nu se ştie cine dă şi cine primeşte (învăţătură)”, după cum remarca un extraordinar om de spirit, Constantin Noica. Altfel spus, în şcoala în care cred, cei doi actori ai demersului educativ – profesor şi elev – colaborează, cooperează, îşi unesc eforturile cognitive, cu scopul de a progresa. Acest efort comun este de altfel cel mai potrivit remediu împotriva rutinei, blazării, ignoranţei. Mă bucură faptul că, din când în când, primesc câte un feedback de la foştii mei elevi, actuali studenţi la universităţi de prestigiu din ţară şi din străinătate, care îşi mărturisesc recunoştinţa şi îmi mulţumesc pentru rolul pe care l-am avut în devenirea lor. Îmi spun că îşi amintesc cu plăcere de orele de logică, de sociologie, de filosofie, de întâlnirile memorabile cu gândirea marilor oameni ai culturii şi de provocările cu care i-am întâmpinat nu de puţine ori. Remarcile lor de gratitudine valorează pentru mine mai mult decât însăşi orice stimulente financiare.

Îmi realizez planificările în concordanţă cu programele în vigoare, adaptându-mi metodele la specificul de vârstă şi dezvoltare intelectuală al colectivelor de elevi, la nivelul de motivaţie pentru învăţare al acestora. Pentru o mai bună înţelegere şi asimilare, traduc conţinuturile abstracte şi nu de puţine ori aride ale disciplinelor socio-umane într-un limbaj accesibil şi totodată agreabil, din convingerea că astfel de discipline pot fi învăţate cu condiţia să-ţi placă. Şi cred că aceasta este o condiţie prealabilă a incursiunii în orice disciplină: să îţi placă ceea ce faci, altfel spus, să antrenezi în procesul învăţării şi dimensiunea afectivă a personalităţii. Atunci când îţi place ceea ce faci, ceea ce înveţi, concentrarea ta, efortul tău dobândesc un plus de valoare menit a-ţi deschide calea către performanţă.

Dincolo de toate istoriile prezentate de mass-media, care se fac vinovate de erori crase de ordin logic, precum generalizări pripite, analogii neconcludente, ignorarea tezei sau deturnarea atenţiei către aspecte colaterale sau irelevante, preocuparea mea este aceea de a menţine demersul didactic la un standard calitativ ridicat, prin impunerea unor norme de excelenţă în raport cu care măsor eficienţa şi randamentul şcolar. Convingerea mea este aceea că unul dintre cele mai importante capitaluri de care dispunem, ca dascăli, este capitalul uman. Iată de unde şi responsabilitatea enormă care apasă pe umerii noştri. Păcat că foarte puţini dintre cei care gestionează sistemul de învăţământ înţeleg acest aspect al profesiei de dascăl. Se vorbeşte mult despre faptul că un profesor primeşte foarte mulţi bani (!?!) pentru prea puţin efort (număr mic de ore, program degajat, comparativ cu ceea ce se întâmplă în mediul privat). Mă întreb câţi dintre cei care nu sunt dascăli înţeleg ce înseamnă să stai în fiecare noapte până târziu (câteodată până la ora 2-3 în noapte) pentru a-ţi pregăti cu maximă atenţie şi responsabilitate scenariile didactice, pentru a evita să te prezinţi în faţa elevilor cu aproximări sau jumătăţi de adevăruri, pentru a conferi lecţiilor atractivitatea menită a-i provoca să înveţe, să progreseze? În spaţiul politic, contaminat de un mercantilism fără scrupule, se vehiculează frecvent sintagma conform căreia educaţia nu constituie un domeniu prioritar, întrucât nu produce nimic. Îndrăznesc să spun că o societate care este cât de cât preocupată de viitorul ei manifestă o grijă deosebită faţă de modul în care îşi educă vlăstarele. Este foarte adevărat că, privită prin perspectiva rezultatelor ei, educaţia se situează într-o zonă a paradoxului: întrucât efectele ei nu sunt vizibile sau cuantificabile direct şi imediat, ea cade adesea în plan secund (dacă nu chiar pe ultimul plan) ca obiect de interes pentru instanţele şi mecanismele politice. Căderea în secundar (tradus şi prin derizoriu), „deşcolarizarea societăţii”, după cum o numea un cunoscut pedagog, Ivan Illich,  generează în timp efecte nocive, „perverse” asupra echilibrului social. Iată de ce, cu riscul de a transcende limitele modestiei, îndrăznesc să mărturisesc că mă număr printre cei care investesc pasiune în profesia lor, din respect pentru elevi şi din dorinţa de a le facilita şansa de a ajunge Oameni într-o lume populată din păcate de fiinţe schematizate, fără însuşiri, reduse la un dat biologic simplist.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

19 comentarii la “Credo

  1. fost spune:

    sunt total de acord ca banul, la fel ca si tehnologia, sunt doar instrumente. ele nu poseda in ele insele bine, rau, frumos etc. aceste lucruri le atribuie oamenii care se slujesc de ele, tocmai prin actiunile lor. pot fi folosite spre bine, rau… faceam doar o paralela intre o societate fondata pe baze pragmatice si utilitariste si o societate care, din pacate aspira la aceste ‘valori’ cu orice pret. o societate care, pe hartie, il ia pe dumnezeu de partea sa, si o societate care doar avertizeaza ca un instrument (aici banul) poate foarte usor sa fie folosit in scopuri malefice, inumane, cum doriti sa le numiti. banii folositi in scopuri cognitive, daca le pot numi astfel, scopuri onorabile si constructive, sunt de mare folos si pot spune, se incadreaza in limitele unei moralitati. folosirea banilor daor pentru a crea, a aduce mai multi bani este insa extrem de condamnabila. acumularea banilor a devenit o acumulare a puterii. se poate face foarte usor confuzia, limita fiind foarte fina. banii, in ziua de astazi aduc putere. puterea cere mai multa putere. din nou spun: prefer o precautie, o modalitate de abordare a problemelor temperata si calculata, tocmai din cauza ca limitele, in ziua de astazi, devin din ce in ce mai fine, si se poate ajunge cu usurinta in extreme.

    discutia legata de muzica este deasemenea foarte sensibila, si din nou, tot sub semnul globalizarii sta (din pacate). muzica (la fel ca si cinematografia) din zilele noastre se impart in doua categorii. (sa admitem daor doua categorii in acest moment): prima ramura, si cea mai numeroasa este cea comerciala, cea la care publicul are acces cel mai usor; cea pervertita total de globalizare. ceea ce se produce pe banda rulanta pentru mase ignorante de omaneni; mase de oameni ce trandavesc din punct de vedere intelectual, spiritual, artistic si cerebral. muzica pop, dance, house, rap etc. nonvalorile. abordeaza teme simpliste uneori (rar) cu caracter social doar pentru a crea o masca, pentru a crea o iluzie, ca vor o schimbare a societatii. (adevaratii artisti care au avut un mesaj social important si semnificativ au fost mereu urmariti de securitate, fbi, cia etc – toti avand dosare faorte ‘stufoase’ cu toate ca unii au trait pe taramul libertatii, in lumea noua). a doua categorie, este cea care se chinuie sa supravietuiasca, muzica, sa i zicem inteligenta, creata din dragoste si pasiune pentru muzica. muzica ce se raporteaza anumitor idei, stari, sentimente etc. ce este interesant este ca, aceasta muzica, adevarata arta, are multe laturi. o anumita latura, deasemenea, nu te pune sa gandesti, pentru ca nu este nimic care sa fie gandit. se adreseaza unui empirism daca ma pot exprima astfel. se adreseaza unor simturi, nu cere activitate intelectuala. duce usor spre un misticism, ce poate fi explorat de oricine are rabdare si curiozitate. nu trebuie sa faci parte din elita societatii ca sa asculti muzica clasica, si nici nu trebuie sa te fi nascut pe malul mississippi ului sa ti palca blues ul. oamneii cred ca anumite genuri muzicale sunt rezervate anumitor categorii sociale, insa nu este asa. ma repet: gusturile nu se discuta, dar se educa.

    • Îmi place modul în pui problema: „gusturile nu se discută, dar se educă”. Formula îmi evocă una dintre abordările consacrate ale chestiunii gustului, aceea a unui titan al filosofiei clasice germane, Immanuel Kant. În lucrarea lui de estetică (Kritik der Urteilskraft/Critica facultăţii de judecare), Kant descrie judecata estetică, de gust, ca acel tip de judecată prin care apreciem (judecată de valoare) un produs cultural (obiect artistic) în absenţa raţiunii sau a intelectului, din perspectiva frumuseții lui, independent de orice finalitate practică, imediată. De altfel, frumosul este, într-o formulare kantiană care provoacă la o primă vedere perplexitate, o „finalitate fără scop”, obiectul unei satisfacţii dezinteresate (procură o satisfacţie de un tip aparte, o trăire numită de Kant plăcere estetică). Opera de artă, în care putem include acea muzică pe care, la sugestia ta, o admit (cu anumite rezerve) ca fiind „inteligentă”, este frumoasă în sine, totodată prin atracţia/respingerea pe care o provoacă. Iată de ce cultivarea gustului, educarea lui, realizată printr-un set de lecturi din sfera esteticii, poate fi o soluţie pentru „barbaria culturală” în care trăim. Acordul cu stările sufleteşti ale celui care receptează mesajul artistic generează aprecierea de frumos (urâtul constând tocmai în dezacordul dintre reprezentările artistice şi funcţiile sufleteşti). Sper să nu te fi copleşit cu aceste consideraţii ceva mai tehnice…

  2. fost spune:

    am sa vad acest film. am auzit de el dar inca nu l am vazut. a venit timpul.

    nu ma refeream la ceea ce tine de hollywood in acest film.( cu taote ca este intr o cantitate moderata si decenta in acest film) ma refeream la scena in care o doamna da un interviu afirmand ca a gasit leacul pentru cancer. si lumea incepe sa se vaccineze. dupa 3 ani, doar 1% din populatia terrei mai traieste.

    nu apreciez ironia legata de will smith. subliniam mesajul filmului, nu prestatia actorilor. (dar daca sunteti interesat de prestatii ale actorilor, de arta cinematografica, va pot da si o asfel de lista. ati fi uimit ce actori buni exista, sau au existat). pe will smith nu il consider un actor bun.

    traim cu sabia lui damocles deasupra capului si nu ne dam seama. avem prea multa incredere in stiinta, in tehnologie in orice. nimeni nu mai este precaut. ne incredem in alte popoare ce ne promit ‘civilizarea’, considerandu ne margini de imperii. poate ca asta ar fi noua arma cu care sa ne inzestram: precautia. si in lume vor ramane numai oamenii precauti. ( o ipoteaza stupida probabil – dar in istorie s au facut mereu preziceri bazate pe statistici. s au adeverit mereu tocmai cele mai stupide, mai putin probabile si aberante).

    • Deşi risc să alunec într-un loc comun: ştiinţa, tehnologia ne-au adus reale şi indiscutabile beneficii. Însă, precum personajul mitologic, Janus Bifrons – cel cu două feţe – acestea ne-au făcut şi un mare deserviciu: ne-au îndepărtat de noi înşine, ne-au înstrăinat. Chiar dacă tema alienării omului, a izolării datorate exploziei tehnologice, pare să fi ieşit din sfera de interes a filosofilor social-politici (asta după ce au curs râuri de cerneală şi s-au umplut tone de hârtie), totuşi ţi-aş aminti ceea ce Martin Heidegger remarcă într-un interviu (ultimul său interviu, acordat publicaţiei germane Der Spiegel) şi anume (parafrazez din memorie): în ciuda evoluţiei fenomenale a omului, a perfecţionării continue a uneltelor sale, el se descoperă tot mai sărac într-o privinţă: cunoaşterea/conştiinţa de sine. Da, categoric avem nevoie de precauţie sau, altfel spus, de discernământ în asumarea noilor tehnologii altfel, cu riscul de a suna prăpăstios, ne pregătim propriile funeralii sub un morman de „gadget-uri”…

  3. Dacă apreciem gândirea lui Epicur din perspectiva creştinismului (fie el şi acela practicat de către monahi sau de către „părinţii pustiei” primelor secole creştine), fireşte că filosoful grec se face vinovat de un reducţionism deranjant, pentru că pune accent tocmai pe ceea ce repugnă dogmei creştine. Însă, fideli adevărului istoric, trebuie să admitem că pentru secolele IV-III î.Hr. (timpuri care erau deja moştenitoarele unei tradiţii filosofice raţionaliste iniţiate de Socrate, Platon, Aristotel, cu rădăcini în gândirea unora dintre „fiziologii” şcolii din Milet…) a încerca să ridici plăcerea la statutul de concept filosofic, a o credita drept scop suprem al vieţii, constituie un demers cât se poate valoros prin riscurile pe care le presupune. Altceva îmi doresc să te întreb, Vasile: eşti de acord că înţelepciunea grecilor a adus un serviciu însemnat creştinismului?

    • fost spune:

      nu inteleg ce se imi spuneti vasile… ma rog… poate va deranjeaza ideea ca vorbiti cu un anonim. ganditi va ca vorbiti cu un roman simplu. atat. ce importata are cine sunt? nu schimba cu nimic discutia, argumentele, subiectul etc. in fine.

      toate popoarele importante au adus ‘servicii’ crestinismului. ce este crestinismul daca nu un mozaic al multor curente de gandire, religii, ca sa nu zic, a mai tuturor acestor elemente, cu care a avut contact. craciunul este pe 25 decembire, in biblie scrie ca iisus s a nascut primavara, iar in religia egipteana 25 decembrie este ziua de nastere a zeului osiris. crucea apare ca simbol religios undeva in secolul al xiv lea inainte de hristos. nu despre asta vorbim acum.

      sunt constient de contributiile aduse crestinismului de catre filozofia grecilor. toti filozofii de mai sus au fost studiati la randul lor de alti viitori filozofi, de data aceasta filozofi crestini. ideile lui platon preluate, reformulte si puse in slujba crestinismului, care pe fata condamna, in evul mediu, scrierile paganilor. toate au audus contributii crestinismului. lumea ideilor a lui platon, poetica lui aristotel ce vorbeste despre umor. toate isi gasesc la un anume moment in istorie locul, si se implementeaza in crestinism. poate si din cauza asta a si deviat crestinismul: a asimilat paote prea multe si au survenit prea multe scimbari create de oameni. (nu spun ca din cauza influentei grecilor) crestinismul pur este greu de gasit acum. sa fie pe bancnota de un dolar unde scrie ‘in god we trust’ ? romanul raspunde cu banul e ochiul dracului. ca sa revin. au intervenit multe schimbarie. vechiul testament e una, spusele lui iisus alta, noile texte crestine gasite si renegate de biserica, transformarile survenite in secolele ce l au precedat pe iisus etc. sunt prea multe. oamenii nu mai fac diferenta intre dumnezeu si biserica, intre dogma si adevarata credinta. biserica ce trebuie sa fie ‘orasul lui dumnezeu’ conform sfantului augustin, devine loc de comert, piata si bazar. astfel a observat iisus in templul din ierusalim. am si fost pus in situatii sa vad asemenea lucruri grotesti, unde materialul si spiritualul stau lipite. am vazut si contrariul de ce sa nu recunosc. am vazut si locuri, biserici, manastiri unde pot spune ca inca mai exista credinta adevarata. dar daca asta cauta cineva, si merge al prima biserica ce ii iese in cale, sunt cele mai multe sanse sa fie indepartat de credinta.

      ca sa va raspund mai exact, la ceea ce poate ati vrut sa ma intrebati. cred ca filozofia este o parte importanta a religiei, a credintei, doar daca rationalismul sta la locul lui.

      • S-ar putea să se fi strecurat o eroare de înţelegere: m-am adresat unui coleg, profesor de ştiinţe sociale, al cărui prenume chiar acesta este, Vasile. Nu prea ştiu cum, însă mesajul cu pricina era adresat acestuia… pentru că pleca de la un punct de vedere asumat de un filosof antic, Epicur, pentru care plăcerea – înţeleasă că absenţă a durerii din corp şi a suferinţei din suflet – constituia scopul suprem al vieţii fiecărui om. Aşa încât, mă bucur că într-un fel sau altul confuzia a devenit pretextul unei discuţii pe tema lansată. Admit ceea ce spui: creştinismul este într-adevăr o religie sincretică, absorbind, pe lângă rădăcina iudaică, elemente prezente cu mult mai devreme în spiritualitatea universală. Nu trebuie să fii un exeget profund al fenomenului religios, precum Mircea Eliade sau Rudolf Otto, pentru a realiza aceste similitudini. Nu întâmplător, Platon se găseşte, alături de Aristotel, pe fresca exterioară a unor mănăstiri bucovinene (Suceviţa, Voroneţ…). Este însă interesant modul în care creştinismul răsăritean l-a „absorbit” cu mai multă uşurinţă pe Platon (impregnat într-o mai mare măsură cu speculativ, predispus misticii), în timp ce creştinismul apusean l-a preferat pe Aristotel (instrumentarul logic pus în slujba argumentării existenţei lui Dumnezeu). La limită, putem admite două forme de manifestare a creştinismului: unul al trăirii, al extazului mistic, celălalt, al raţionamentului arid, al silogismului… unii au optat preponderent pentru experimentarea creştinismului (asumarea lui integrală), alţii pentru consolidarea sau fundamentarea acestuia într-un sistem doctrinar coerent, riguros. Fireşte, graniţele au fost permeabile…
        Despre opoziţia „banul este ochiul dracului” – „In Got we trust” (formula de pe bancnota americană): problema suportă o dezvoltare pe care nu o găsesc oportună în acest context destul de restrictiv… cert este că a doua sintagmă (şi mai ales locul în care este postată), sugerează, cel puţin pentru mine, simptomul unei civilizaţii care s-a construit pe fundamente protestante, pe o etică a profitului. Am aici în vedere faptul că la început de secol XX, filosofia „oficială” a Statelor Unite era pragmatismul, o orientare centrată pe inovaţie, pe obţinerea de profit, pe eficienţă, pe cultul muncii şi, implicit, al dobândirii harului divin (acordat celui care încearcă, prin mijloace licite şi morale, să se îmbogăţească). Cât despre „ochiul dracului”, mi-e teamă că o astfel de „mo(n)stră” de înţelepciune a adus reale deservicii multora dintre compatrioţii noştri şi continuă să aducă şi astăzi (numai că printr-o la fel de monstruoasă logică răsturnată: spunem că este ochiul dracului, dar alergăm cu încrâncenare să-i smulgem acest ochi şi să ni-l „implantăm” pentru a vedea lumea în culori mai vesele…) Banul nu este decât un instrument, o unealtă cu care îţi poţi ciopli un idol (ajungând ca, în loc de a-l poseda, să fii tu însuţi posedat) sau îţi poţi clădi un destin (de exemplu, mi-aş dori mai mulţi bani pentru a avea cărţile pe care nu mi le permit, pentru a vedea locurile frumoase din această lume…)

  4. Ei bine, oricât de eficient am încerca să-l gestionăm, timpul este adesea un inamic necruţător… aşa încât reuşesc cu greu să răspund prompt intervenţiilor (comentariilor). Despre conservatorismul despre care îmi vorbeşti: îndrăznesc o oarecare resemnificare a termenului (dictată de context), mai ales că principala semnificaţie atribuită este aceea de orientare sau ideologie politica preponderent centrată pe tradiţie, pe refuzul inovaţiilor în măsură să „tulbure” stabilitatea ordinii sociale îndelung frecventată. Este foarte adevărat că orice fiinţă vie are tendinţa de a-şi conserva energiile, de a folosi cât mai puţin din resursele disponibile pentru a-şi atinge scopurile (tradus, un astfel de principiu se regăseşte şi în economie, sub forma mini-max-ului, adică minimum de efort, maximum de satisfacţii). Poate că din acelaşi motiv, dintr-o nevoie nedeclarată, avem tendinţa de a amâna lucrurile, de a le tergiversa, până când ele alunecă în uitare. Conservarea energiei este, la limită, o condiţie de posibilitate a supravieţuirii iar provocarea supremă pentru noi este aceea de a ieşi din această „zonă de confort”, cum îi spun psihologii, de a învinge inerţia dictată de biologicul din noi.

    • fost spune:

      mi ati raspuns prompt pana acum la tot ce am scris. acum a durat ceva, si tinand cont ca ultimul dumneavoastra mesaj era incheiat de o concluzie, m am gandit ca ati incheiat discutia. ma bucur sa vad ca poate continua.

      ma simt ca salbaticul ce vorbeste cu un conducator suprem (din romanul ‘Brave New World’ al lui Aldous Huxley). nu reusesc sa mi fac punctul de vedere clar. poate nu ma exprim bine sau nu in modul in care ar trebui. nu ma refeream la acest ‘conservatorism cultural’ ca fiind idnetic cu cel biologic. sunt doar unele asemanari. facem parte dintr un popor care din pacate accepta prea multe de la alte popoare care, culmea, isi cultiva propriul conservatorism. in situatia de fata, nu se poate vorbi despre zona de confort. sa dau un exemplu la intamplare, ca sa fiu cat mai limpede: si noi si americanii avem acelasi scop: americanizarea (ei vor americanizarea lor sa continue, si sa o raspandeasca altor popoare; si noi abia asteptam sa ne americanizam pe noi insine). sunt foarte constient de ce posibilitati culturale exista acolo, nu despre asta vorbesc – dar stiti foarte bine ca intai se absoarbe partea negativa, consumerista si mai apoi daca cumva ramane loc, se absoarbe si ceva cultura. suntem un popor mic d.p.v. politic si astfel cautam sa fim slugi. daca tara se vinde occidentalilor, nu vreau sa vand si limba noastra. nu e ca si cum ar fi vorba aici de un schimb inter-cultural. noi sa invatam de la ei si ei de la noi. este vorba despre o ‘strada cu sens unic’ : noi pentru ei si atat. asa ca daca nu ne conservam ce mai avem din cultura noastra o sa disparem. daca noi nu incarcam sa ne salvam, de ce am astepta pe altcineva sa ne salveze? asa ca nu este vorba de zona de confort aici. putem sa o numim ‘o zona a demnitatii’

      a doua problema este cea a animalului din noi. el nu trebuie invins, pentru ca omul nu v a scapa niciodata de acest animal. moare animalul, moare si omul. animalul trebuie gasit si imblanzit; trebuie gasita calea de comunicare cu animalul. o dominare doar a unuia, animal sau om duce la haos. ambele sunt indispensabile unui echilibru. nu poate sa dispara nici partea empirica a omului, nici cea rationala.

      • Nu am încheiat discuţia, chiar îmi face plăcere să port astfel de discuţii (mediate electronic, dacă pot spune astfel) cu „foşti” elevi de-ai mei, chiar şi atunci când aceştia cer să le fie respectat anonimatul (mă conformez). Însă cu o condiţie (pe care bănuiesc că o intuieşti): aceea de a dialoga într-o manieră civilizată şi, pe cât posibil, întemeiată. Nu-ţi fă griji pentru stângăciile exprimării: cuvântul a fost şi rămâne un mijloc imperfect de comunicare (câteodată practic şi eu, cu voluptate chiar, un fel de traversare ilegală a graniţelor limbii). Dacă există o seducţie care mă însoţeşte de ceva vreme, ea este, cu riscul de a părea lipsit de modestie, aceea de a-mi cultiva un limbaj cât mai îngrijit (chiar dacă, frecvent, mi se întâmplă să îmi trădez propriile seducţii…). Îmi amintesc cu o oarecare candoare de carneţelul pe care îl aveam în liceu, şi pe care-l „mobilam” cu expresii, cuvinte, citate care-mi atrăgeau atenţia fie în orele de curs, fie în dialogurile cu prietenii, fie în lecturile practicate inconsecvent… În privinţa americanizării despre care îmi vorbeşti: evident, nici cultura noastră nu poate evita consumatorismul sau invazia orchestrată mediatic de „pop-culture”, de „fast-food sau chiar junk-food cultural”, întrucât acestea atrag prin accesibilitate, prin absenţa angajării cognitive, prin răspunsul prompt pe care-l dau comodităţilor noastre (mentale sau de orice altă natură). De exemplu: „ascult muzică pop pentru că mă destinde, mă smulge din preocupările cotidiene, dar mai ales pentru că nu mă pune să gândesc…”, ar putea spune admiratorii genului. Aş insista mai ales asupra acestui ultim ipotetic argument: „nu mă pune să gândesc”. Voi ignora în acest moment o eventuală discuţie pe tema unei ipoteze pe care, personal, nu am verificat-o, şi anume aceea că nivelul de educaţie al unei persoane îi poate determina predilecţia pentru un anumit gen muzical (chiar dacă, pentru unii, ea constituie o evidenţă). Deci să admitem că există o anumită manifestare (cvasi-)culturală, în speţă, muzica pop, care nu te pune să gândeşti, mai mult chiar, îţi provoacă un fel de dulce şi suavă amorţire a gândirii (ceva în genul a ceea ce călugării primelor secole creştine numeau acedia, un fel de „duh al trândăvelii”). Te întreb: câţi îi pot rezista? Mai ales pentru faptul că, aşa cum spuneam într-o discuţie anterioară, există în fiecare organism această înclinaţie spre conservarea energiei (mentale, de data aceasta), peste care civilizaţia consumului şi, implicit, a comfortului se pliază perfect…

  5. fost spune:

    am sa fiu cat se poate de concis:

    – daca intre romani se vorbeste in limba romana, asta insemana a fi inadecvat fata de vremurile in care traim? pentru a explica unui strain despre ce este vorba sunt de acord, dar nu stiu cati vorbitori nativi de limba engleza studiaza la acest liceu. (sper ca in viitor sa nu scrie mare pe liceu ‘Eudoxiu Hurmuzachi National College’)

    – nu inteleg cum sunteti un aparator al corectitudinii folosirii limbii romane, dar nu si al folosirii ei propriu-zise, chiar de catre romani.

    – daca limbajul este un instrument pentru a atinge un scop, dupa cum ati scris, cum foloseste expriamrea in limba engleza pentru a servi mai bine acestui scop? inteleg ca aceasta denumire se zbate acum intre un nume occidental, modern si unul romanesc ce poate ar aduce aminte de intalniri UTC. porblema nu trebuie privita astfel si sustin ferm utilizarea limbii romane in tara noastra. nici un asfel de grup (nu stiu cum sa l deficensc exact) din occident nu foloseste denumiri in alta limba decat cea natala fie el de oriunde: Germania, Franta etc. ei chiar tin la limba lor, cum ar trebui sa facem si noi. cei din republica moldova nu stiu cum sa scape de rusa si sa vorbeasca romaneste, iar noi nu stim cum sa scapam de romana sa vorbim in engleza. poate ca ar trebui sa va aduceti aminte ca aceste intruniri de cercetasi, aparute in statele unite, aveau ca prim scop o apropiere a serviciului militar de viata publica sociala etc, un fel de mediatizare daca vreti. asta a fost in trecut, poate mai e si acum, nu despre asta discutam. ideea este ca orice asfel de grup promova un fel de patriotism si poate nationalism (nu dus la extreme, bineinteles).

    p.s. am vazut un interviu la tvr acum ceva timp, insa, din pacate, nu tin minte cu cine anume. stiu doar ca persoana intervievata, invoca unele studii conform carora in urmatorii 50-100 de ani, nu vor mai ramane pe glob decat 3 limbi: chineza, engleza si spaniola. nu sunt de parere ca procesul globarizarii poate fi oprit sau inversat, ci trebuie sa facem tot posibilul sa fie macar incetinit.

    • Accept punctul tau de vedere, insa cu anumite rezerve. Este foarte adevarat ca limba romana ar trebui pastrata necontaminata de „englezisme”, „frantuzisme” sau mai stiu eu ce. Este la fel de adevarat ca britanicii, americanii, francezii îşi apără cu tarie valorile nationale si limba… Nu cred insa ca folosirea unei sintagme care mi s-a parut ca suna mai bine decât „Ursul Brun” atentează la valorile noastre nationale consacrate. Riscam sa ne agăţăm de aspecte de tip accesoriu. Uneori, din ratiuni de „comoditate ligvistica”, ne lasam sedusi de limba engleza, de eficacitatea ei.
      P.S. Mi-ar face placere sa aflu cu cine polemizez, poate putem ajunge, prin dialog,la un compromis.Exista o ipoteza in lingvistica – Saphir-Whorf – care, pentru a nu te plictisi, spune ceva de genul: limba vorbita de un popor modelează mentalul acelui popor… Ce crezi?

      • fost spune:

        in primul rand as dori, fara nici o lipsa de respect sa raman anonim deocamdata.

        da, limba romana este plina de termeni adoptati din alte limbi. multi ii folosesc si eu, nu vreau sa fiu ipocrit. in special termeni tehnici. nu sustin ca ar trebui sa ne intoarcem la situatia din secolul al XIX-lea din tara, cand existau persoane ce refuzau sa spuna batista si cravata si spuneau in loc gat-legau si nas-suflete din cauza invaziei de frantuzisme.

        tocmai din cauza acestor invazii, din cauza globalizarii sustin ideea folosirii limbii romane, in special cand marea majoritate, ca sa nu spun toate persoanele implicate (in ceea ce priveste grupul de cercetasi) sunt romani. nu spun ca numele nu este bine ales, ci doar ca ar fi trebuit sa fie in limba romana. sunt deacord ca limba engleza este, in special printre tineri, mult mai populara, interesanta, moderna etc. decat limba romana. dar daca spuneti ca ‘ursul brun’ nu suna atat de bine ca ‘brown bear’ atunci trebuia gasita alta formula sa sune bine in limba romana. cred cu tarie ca limba romana trebuie folosita de catre romani si mai ales de catre romani in fata celorlalte natiuni. dan puric scria in una din cartile dumnealui despre un pilot roman ce a luptat in doilea razboi mondial. supravietuitor al razboiului, insa fara un picior, pilotul a dat un interviu. intrebat de ce a mai urcat in avion sa lupte cand raportul cu aviatia inamica era de 1:30, sansele de succes fiind nule, acesta a raspuns: ‘ca sa stie toti ca aici la noi nu exista sat fara caini.’ imi place sa mi amintesc de acest om, in mai tot ce fac eu, sa nu cred ca exista cauze pierdute, si sa fac totul cat se poate de cinstit fata de convingerile mele, refuzand sa apelez la comoditati, care de multe ori, recunosc sincer, mi ar usura viata sau munca.

        ca sa va raspund la intrebare: da, sunt total deacord ca limba poporului modeleaza mentalul acelui popor. de aceea si cred ca esenta poporului roman, in ceea ce priveste limbajul, se regaseste in scrierile lui gala galaction, ca sa dau doar un exemplu.

  6. fost spune:

    de ce grupul se numeste brown bear si nu ursul maro…sau ma rog…altceva in LIMBA ROMANA?

    • ei bine, nu sunt un apărător ferm al limbii române (poate al corectitudinii exprimării, da), însă dacă aş rămâne închis în rigorile limbii mele ar însemna să fiu inadecvat faţă de vremurile în care trăim. După cum bănuiesc că ştii, limba engleză a devenit un vehicul universal…si-apoi limba (în genere) nu este decât un instrument pe care îl putem folosi după propriile interese, exigenţe…

    • Ai amintit de Dan Puric, aşa că îmi voi permite să-l evoc şi eu pe Titu Maiorescu, cel care considera, la un moment dat, că aplicarea etimologismului în scriere a avut ca efect un regres: limba română ar fi fost „aruncată” cu secole în urmă. Totuşi să remarcăm faptul că, datorită ameţitoarei evoluţii tehnologice, limbile (indiferent de spaţiul cultural) sunt oarecum depăşite de situaţie… Ca să exemplific: cum poţi să spui, de pildă, „a clicăi/a clica” în loc de mult mai succintul „a da click” Cum putem adapta la specificul limbii române termeni precum „router”, „server”…? Şi-apoi ştii că termeni precum „computer”, „internet”, „laptop” sunt cuvinte pe care oricine le foloseşte, în orice parte a globului.
      Oameni de cultură remarcabili precum Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugene Ionesco ş.a. au folosit limbi de circulaţie (germana, franceza, engleza) pentru a-şi traduce gândul, pentru a face cunoscută o cultură pe care occidentalii o situează undeva, la periferia fenomenelor culturale (vezi distincţiile dintre culturile închise-deschise, minore-majore, culturile monumentale-folclorice, ce transpar în lucrările unor filosofi ai culturii consacraţi: Leo Fobenius, Oswald Spengler, iar la noi Lucian Blaga, Tudor Vianu…). Limba suportă şi ea aceste influenţe venite din alte spaţii culturale (mult mai aşezate), iar refuzul, opacitatea, lipsa de permeabilitate manifestată faţă de aceste influenţe o aruncă într-un tribalism sau „localism” contraproductiv. Este un loc comun să spun că o limbă evoluează, se transformă, suportă influenţe… Mari lingvişti precum Ferdinand de Saussure, C.S. Peirce, Noam Chomsky ş.a. au sesizat această transformare, considerând-o cât se poate de legitimă: limba se îmbunătăţeşte astfel. Ai încercat să-i citeşti pe cronicari, pe Miron Costin sau Ion Neculce? De unde dificultatea lecturii unor astfel de texte? De unde ruptura în ceea ce priveşte înţelegerea lor? Din această distanţă temporală,un interval în care limba română a evoluat permanent, s-a îmbogăţit, a preluat termeni sau i-a adapat acolo unde a fost posibil… Iată de ce, dragule anonim, adevărul de data asta pare să fie, după o vorbă devenită clasică, undeva la mijloc…

      • fost spune:

        am admis inca de la inceput imposibilitatea traducerii anumitor termeni in limba romana, in special termenii tehnici. tocmai de aceea subliniam necesitatea folosirii limbii romane cat mai des, pentru a nu deveni o limba moarta; da, sunt de parere ca limba romana moare incet incet, iar noi nu ne dam seama. am avut recent o discutie cu o persoana de religie orientala, care a afirmat un lucru ce m a socat putin, dar cat se poate de adevarat: conservatorismul (in ceea ce priveste limbajul, religia s.a.) capata in ziua de astazi cu totul alt rol, decat cel din trecut. daca nu esti conservator, esti inghitit de modernizare, de globalizare. conservatorismul a devenit singurul mod de a supravietui in aceasta lume. sunt prea putini cei care stiu trecutul, si prea multi cei care doresc ‘modernizarea’. astfel, a fi conservator, are astazi alta conotatie decat in trecut. a devenit ceva de domeniu biologic. se rezuma totul la supravietuire. as fi curios ce parere aveti despre aceasta afirmatie.

        am incercat sa citesc croniocari. recunosc, a fost o lectura aproape imposibila. insa nu as fi deacord cu traducerea lor in totalitate. ar trebui ca ambele variante, veche si noua sa fie accesibile publicului, in functie de interese. textele cronicarilor se adreseaza unui public mult mai restrans decat un grup de cercetasi, daca imi permiteti comparatia.

        eu sunt de parere ca majoritatea oamenilor de cultura exilati in occident din motive bine cunoscute, au publicat acolo in lima tarii adoptive tocmai din cauza ca erau in acea tara. ar fi fost extrem de dificil sa publice in Franta, in limba romana. este logic. intrebarea este alta: cati din acesti autori au publicat pe teritoriul romaniei, mai intai intro limba straina si apoi in limba romana?

        sunt de parere ca ar trebui ca oamenii sa fie mai precauti in ceea ce priveste viitorul. se fac multe greseli pe care le vom constientiza mult mai tarziu.(ca exemplu as vrea sa va dau filmul ‘i am legend’ 2007 – in special primele 10 minute din film. as fi curios ce parere aveti despre film, in special despre inceput. eu sustin ca exemplul este foarte graitor). eu vreau doar sa atrag atentia la usurinta cu care introducem termeni straini in limba romana, de multe ori fara a fi nevoie. (subliniez inca odata ca sunt deacord cu termenii tehnici din alte limbi introdusi in limba romana. ar fi inutil sa incepem noi sa redenumim mouse-ul sau altele. dar asa, ca o curiozitate, va spun ca francezii nu au adoptat denumirea de ‘hard disk’ si spun ‘disque dur’)

      • Fireşte, admit precauţia faţă de viitor despre care îmi vorbeşti, chiar dacă, oamenii au o vocaţie masochistă, bolnavă în ceea ce priveşte propria autodistrugere. Din câte ştiu, nicio specie nu a reuşit performanţa macabră de a-şi pune în pericol propria existenţă, de a se îndrepta, prin propiile acţiuni, către propria extincţie. Nici măcar în bine cunoscutul scenariul pradă-prădător, cel din urmă nu ameninţă cu dispariţia existenţa celui dintâi (natura reuşeşte, într-un fel, să păstreze un echilibru: dezvoltarea forţei atacatorului merge în paralel cu perfecţionarea mijloacelor de a te sustrage atacului fatal). Am reuşit să văd acum ceva vreme filmul despre care îmi vorbeşti (un scenariu post-apocaliptic, dacă memoria nu-mi joacă feste…). Începutul nu îmi mai este foarte clar: cred că scene cu o metropolă pustiită, invadată de vegetaţie şi animale sălbatice, simptom al unei civilizaţii care şi-a pierdut responsabilitatea, discernământul faţă de propriul viitor… Promit că, într-un moment de respiro (tot mai rar) voi încerca să-l revăd. Îţi recomand să vezi filmul sau, dacă l-ai văzut, să-l revezi, The Age of Stupid (2009), care, ceva mai puţin „filtrat” în manieră Hollywood şi fără prestaţia de excepţie a lui Will Smith, marşează pe aceeaşi temă: incapacitatea omului de a-şi prezerva existenţa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s